miercuri, august 23, 2017

Filantropica de lângă noi

Și de dați cu pietre în mine și veți veni cu fel de fel de argumente eu tot o să afirm sus și tare că nu mă înduioșează soarta nici unui cerșetor. Nu am dat  bani cerșetorilor nici pre și nu dau nici post Filantropica lui Nae Caranfil.

Dar cum poți să faci bani într-un minut, de joci și un pic de teatru, așa, de înduioșare?

Iei niște cărți prăpădite în brațe, așa, vreo 6 și din coada de la semafor - aia mare de la pasajul Băneasa - țintești o mașină bengoasă. Te duci la șofer și-i zici acolo ceva, să ia o carte, că le vinzi, că ți-e foame, dintr-astea. Nu aș ști să vă spun cam ce ar trebui invocat ca să stârnești mila șoferului căci eu eram în mașina din spate și totul era pe mutește. Deci băgați și voi texte în funcție de imaginație. Șoferul îți dă doi lei și-n timpul ăsta pe partea pasagerului vine unul cu nuferi și șoferul, galant, cumpără vreo trei buchete pentru doamna lui. Pare a fi o legătură între nufăr și carte, deci luați-vă un partener cu nuferi. În momentul ăsta, când doamna are nuferii în brațe tu, cu cărțile, insiști să ia șoferul o carte. Adică tu nu vrei pomană, nu vrei ăia doi lei! Tu vrei să vinzi și tu cărțile, așa cum a vândut ăla nuferii! Șoferul cu mașina bengoasă o să dea din cap speriat că nu, nu vrea cărți, nu vezi că nu a luat-o nici pe aia pentru care ți-a dat doi lei? Ce dracu să facă el cu cărțile? Atunci tu, supărat pe viața asta nedreaptă te așezi pe bordură exact în dreptul portierei și cu un gest teatral arunci cărțile pe jos. Zici ceva de genul - atenție, improvizez acum, că nu am auzit - Să fie a dreacu de carte, că mi-a trebuit, sunt muritor de foame! (așa aș zice eu și nu aș cam fi departe de adevăr) Deci poți să bagi textul de mai sus. Și, atenție mărită, acu trebuie musai să joci un pic de teatru, hai că poți, deci ce faci acu e important tare pentur impresionare - te ștergi cu mâna la ochi, ca și cum ai plânge, ca și cum ți-ar da lacrimile și tu, de demnitate, te abții dar totuși nu poți. Cum să faci faza asta? E ca atunci când îți intră ceva în ochi. Ei, și ce să vezi, că funcționează, e posibil ca doamna să fie înduioșată și să-l facă pe șofer să se simtă prost, e posibil ca șoferul să se simtă prost, nu știu, cert e că funcționează al naibii de bine. Șoferul scoate pe geam niște bancnote, tu te ridici repede ca pe arcuri și le iei, șoferul mai scoate o bancnotă... și în două minute ai făcut vreo 8-9 lei.
Acu poate că nu-ți iese faza asta chiar la orice semafor roșu dar și la trei semafoare de reușești să impresionezi auditoriul tot ai 10 lei la 6 minute. Într-o oră, de trec mulți bengoși iei 100 de lei. Păi și să nu-ți vină să dai dreacu cartea pe bune?

Auziți, dar credeți că mă primesc ăștia și pe mine? Că locul pare adjudecat. Până mai ieri era un moș, cu o pancartă - am cancer etc. Și cică l-au filmat ăștia de la tv că se ducea la păcănele. Eu nu cred că a murit, nu, cred că l-au gonit ăștia doi cu cărțile și nuferii.

Eu cărți am. Care ai nuferi, să facem și noi un ban?

duminică, august 20, 2017

Cum s-a făcut de-am ajuns la plajă la Călărași

Prin 1992, pe la ora 7 dimineața, zăream pe geamul trenului niște blocuri de patru etaje cenușii, dezolante. Periferia Călărașiului. Trezită cu noaptea-n cap, furioasă de-a binelea că sunt pe drumuri așa de dimineață, mi-am zis că oraș mai urât ca ăsta nu am văzut, îmi fac articolul și nu mai pun piciorul aici cât oi trăi. Să nu spui niciodată „niciodată”. Am revenit și o să mai revin, pentru că așa a fost să fie. Între timp am descoperit și partea veche a orașului - câteva case care au mai rămas în picioare (monumente istorice), brațul Borcei, grădina zoologică, parcul, o brutărie cu pâine caldă, plaja de la Podul 4, la vreo câțiva kilometri de oraș.

Bineînțeles, dacă mă pui să aleg între plaja de la podul 4 și mare o să aleg marea. Dar cum pe la tv au fost niște imagini cu „noua” mare - cea de la Gostinu, Giurgiu, si cea de la Călărași - o să vă povestesc un pic și despre cea de la Călărași, că despre cea de la Gostinu v-am zis, și să nu se creadă că fac parte din aceeași categorie.

Plaja de la Călărași chiar e plajă. Până anul trecut nu existau șezlonguri și umbrele, pentru cei ce doresc (eu nu doresc, pentru că aici se concentrează marea majoritate or mie îmi place să am ceva distanță între mine și următorii aspiranți la soare).

Nisipul e foarte fin și plaja e și lată și lungă. Mașini nu ai să vezi pe plajă - în afara a vreo două, care coboară cu ski jeturile și apoi sunt parcate lângă aleea mărginită de pomi.

Muzică nu o să auzi decât de la cârciuma/bar de pe plajă.
Adăugați o legendă

Grătar nu am văzut pe plajă niciodată și de se mai încumetă vreunul să facă apoi îl face în afara plajei, pe sub pomi dar de când la cârciumă se fac și mici probabil că oamenii și-au dat seama că nu are rost să se afume pentru nimic.

De țipat țipă copiii, dar ei țipă oriunde ar fi mai mult de doi.

Există un loc marcat pentru ski-jeturi - dar nu există o regulă pentru cei ce se dau cu ele - deși nu trec printre oameni, fac mai mult ture mai spre mijloc întru impresionarea publicului. Ăștia cu ski-jeturile sunt cam deranjanți auditiv și olfactiv uneori, că mai miroase a benzină.

De ai noroc mai trece câte un vas pescăresc vechi și-l poți admira.

Plaja e curată (mai sunt însă chiștoace prin nisip) și există și coșuri de gunoi.

De regulă sunt familii cu copii, câte-o gașcă de tineri, cupluri tinere sau mai puțin tinere.

Și da, de mă întrebați pe mine, nu se aseamănă deloc, dar absolut deloc cu ce se întâmplă la Gostinu. Și da, la fel, de mă întrebați pe mine, plaja de la Podu 4 Călărași, pe malul brațului Borcea, este, de ai o zi și nu știi ce să faci, o alegere bună. La 120 de kilometri de București.
Să nu spui niciodată „niciodată”.












miercuri, august 16, 2017

Niște deștepți suntem!

- Și bulgarii erau cei mai proști, continuă puștiul, răstignit pe spătarul scaunului de ziceai că acu îți vine în farfurie, peste masa ta. Erau îmbrăcați în fiecare zi la fel, încălțați cu aceiași adidași. Și nu știau engleză deloc.
Discuția asta plină de dispreț la adresa unor sportivi bulgari era dusă la masa unei cârciumi de la poalele cetății din Veliko Târnovo, o cetate de 5000 de ani, una dintre cele mai vechi așezări europene. Chelnerul bulgar, un tânăr până-n 25 de ani, debarasa masa, fără să dea vreun semn că înțelege ceva din vorbele clientului care vorbea românește.

Adevărul e că puștiul nostru are dreptate. Suntem cei mai deștepți. Știm englezește mai bine ca englezii, iar de îmbrăcat pe banii părințilro suntem cei mai îmbrăcați. De călătorit, la fel, pe banii părinților suntem cei mai voiajori.

Suntem deștepți de nu se poate. Negrii sunt prea negri și cu siguranță că sunt și ei proști, pentru că sunt negri. Cu siguranță că nu vorbesc engleza, cei din Paris, de pildă, și asta-i face și mai proști. O prietenă care locuiește în Paris mi-a spus că, în metrou, femeie fiind de orice condiție și vârstă și arătare, de te afli  în picioare în dreptul unui bărbat care stă pe scaun apoi acesta îți cedează locul imediat, aproape ștergând aerul, de jenă că el se afla pe scaun și tu în picioare.

Dar știți, asta e doar la Paris și doar negrii sau francezii fac asta, să cedeze locul. Ei nu știu englezește și sunt niște proști. Bulgarii sunt și ei niște proști căci nu au decât o pereche de adidași și nici ei nu știu englezește.

Noi suntem niște deștepți. Avem țoale de țoale, vorbim englezește de ne rupem gura. Nu avem însă bun simț și stăm ca nesimțiții pe scaun în timp ce gravide, oameni în vârstă se mută de pe un picior pe altul în fața noastră, abia mai ținându-se pe picioare. De vizitat vizităm tot niște locuri ale unor proști, căci noi suntem niște deștepți și vorbim tare - fie și în română -, aruncăm gunoaie peste tot și ne furăm unii pe alții.

Ce să mai, suntem tare deștepți! Cum ziceați că se spune „Hai sictir” în engleză?

marți, august 15, 2017

Gara de Nord sau Poarta Gunoiului

150 de ani va împlini Gara de Nord anul viitor. În prezența lui Carol I, care a ales și locul, în septembrie 1868 se punea piatra de temelie a celei mai mari gări din România.

Poveștile celor ce au trecut pe aici sunt prinse în dalele tăcute, despărțiri, întâlniri, lacrimi, deznădejde, speranță, disperare, dragoste, ură, toate sentimentele omenirii s-au manifestat la capăt de peron sau în interiorul clădirii monument istoric.

Am așteptat și eu aici, am alergat după tren, am condus la tren, am fost întâmpinată la capăt de peron... Pentru mine, trenul este parte a adolescenței și, mai ales, a studenției. Pentru mine,  orice călătorie cu trenul, azi, e, de fapt, o reîntoarcere la tinerețe.

Dragă îmi e Gara de Nord, dragi îmi sunt trenurile, căci dragă îmi e amintirea. Și totuși, azi, m-am întrebat, așa cum mă întreb mereu când văd mizerie undeva, cum de poate fi un loc așa de murdar. Cum de nimeni nu ia vreo măsură - în sensul de a aduna gunoaiele de pe șine, dintre șine, peturi ce zac acolo de ceva vreme, căci se vede că nu e gunoi de o zi.  Cum de nu îi pasă nimănui că intrarea în București se face prin mijlocul gunoaielor.

Că nu sunt bani pentru refacerea peroanelor, înlocuirea scaunelor etc aș putea înțelege. Deși și aici, de lași câțiva tineri să dea frâu liber imaginației apoi aceștia sigur vor face niște grafitti salvatoare pe garduri și pe peroane, pe scaunele alea prăpădite. Nu-ți trebuie bani să faci curat, însă. Bănuiesc că Gara de Nord are niște angajați pentru curățenie, nu trebuie plătiți în plus ca să-și facă treaba. De ce nu și-o fac? De ce poarta Bucureștiului e ticsită de gunoiae, ca ultima mahala de acum 100 de ani?

Eu chiar aș vrea să am un răspuns și chiar și ceva acțiune. Adică să se facă naibii curat pe șine și între șine și peste tot. Și da, o să mi se arunce în continuare pachete de țigări printre picioare, pe peron, ca azi, dar asta se va petrece atâta timp cât nimeni nu o să le atragă atenția că nu e un gest civilizat. Și da, vor mai arunca peturi pe geam dar le vor fi pe șine atâta timp cât cei ce sunt plătiți să le adune nu o vor face.

Și da, vor mai fi tineri îmbrăcați frumos, cu un buchet de flori în mână, așteptându-și iubitele, emoționați, la capăt de peron. Da, da, sunt din același peisaj al Gării de Nord. Vi se pare nepotrivit gestul lor? Eu credeam că tot restul nu se potrivește și că doar ei fac Gara frumoasă. Și amintirile noastre. Prezentul e al unor directori incompetenți sau indiferenți.





PS. În fotografii - din mersul trenului - gunoaiele se văd și nu prea. În realitate sar în ochi.

 

luni, august 14, 2017

Gostinu sau mormanul de gunoi omenesc

În mijloc, un cuplu tânăr se învârtea pe loc. Păreau amândoi mirați, păreau a nu înțelege ce se întâmplă acolo și ce caută ei acolo. Păreau totuși să caute un loc unde să stea și ei, cu bucurie și în liniște.
- Acum am văzut ce e aici, mi-a spus ea, arătând spre cele două bucăți de lemn fumegânde. Românii sunt învățați să strângă altcineva după ei. E specificul național.
Ea era, ca și mine, de-a dreptul furioasă. I-am lăsat în mijlocul plajei, privind la fel de nedumeriți ce se întâmplă acolo.

Îmi iubesc țara și ori de câte ori am văzut un loc frumos l-am împărtășit celorlalți, cu mult entuziasm. Iată, și în țara noastră sunt locuri frumoase, iată ce putem vedea. Am văzut însă și locuri urâte, am plâns în sufletul meu și am încercat să le ocolesc. Astăzi însă revolta mea a fost de-a dreptul organică. Mi s-a făcut un gol în stomac și aproape că mi s-a făcut rău fizic de atâta urâțenie. De atâta nesimțire și închidere a ochilor din partea unor autorități, căci ce se întâmplă acolo e imposibil să nu se știe.

Am trecut granița bulgară spre Giurgiu și ne-am zis că la Gostinu este o plajă minunată, văzusem fotografii, era un fel de Portița la 60 de kilometri de București, Dunărea trebuie să legene malul acela și soarele o să mângâie nisipul...Ne propusesem să ajungem cândva acolo, așa că fiind în drum...

Vreo 18 km am mers de la intersectia cu vama - Giurgiu dar a fost nimic (mai puneti, așadar, și cei 60) față de drumul hârtopit și prăfuit până la plaja Gostinu. De ce oare se numește așa nu-mi pot da seama, nu are nimic dintr-o plajă, în afara nisipului și a scoicilor care și ele par a se ascunde în fața mizeriei umane.

Cu mașina poți ajunge mai ales dacă nu e mașina ta, căci după drumul până aici pe a ta ar cam trebui să o duci la reparat. De fugit e mai greu până întorci, că apoi îți scapără roțile.

Specific faptul că am ajuns spre sfârșitul petrecerii, când oamenii erau deja obosiți sau deja plecaseră, goniți de nori și de cei câțiva stropi de ploaie. Grosul petrecerii fusese mai devreme.

Printre copaci, câțiva oameni căutau un loc ca să-și facă nevoile. Exact în stânga noastră, ca și cum nu am fi fost acolo, un tip s-a descheiat la șliț. Tot printre copaci muzica răsuna să-ți sară urechile. De la mașinile de pe plajă, de printre copaci, de peste tot. La cele două terase improvizate pe plajă - din câteva mese, câteva umbrele, un grătar, un ceaun din care un burtos la bustul gol vindea porumb fiert, două butelii. Fiecare mașină aproape avea în dotare boxe și un grătar. Și câțiva inși - unii beau bere, alții urlau, alții înjurau. Femeile erau cele mai tăcute - strângeau masa sau stăteau pe scaunul pliant sau pe cearșaf, lângă grătarul în funcțiune al vecinului. Mormane de gunoaie, mormane de oameni care mâncau lângă aceste gunoaie. Mormane de oameni lângă mormane de grătare, mașini.

Poate cel mai mult și cel mai mult m-a revoltat și îngrețoșat mocirleala oamenilor. Faptul că nu erau deranjați de ce se întâmpla în jur și se complăceau și întrețineau acea atmosferă care era sub orice comportament cât de cât civilizat. Oamenii mâncau în gunoaie, beau bere sprijiniți de mașină și înjurau, urmele de grătare erau peste tot pe drum și printre copaci, mașinile erau aduse până-n buza Dunării, muzica urla de peste tot, amestecându-se grotesc, urcând spre cer și sufocându-l. Oameni tineri, mașini cu numere de Giurgiu, București... Câțiva câini căutând resturi de mâncare, atrași de mirosul cărnii de pe grătarele fumegânde.

Locul acela e, într-adevăr, superb. Dar fără oameni. Fără picior de om. Locul acela aparține Adminstrației Apelor Române. E greu de crezut că nu știe nimeni ce dezmăț e acolo, ce grătare sfârâie printre copaci și cum ajung mașinile se bea apă precum caii, din Dunăre. Mormanele acelea de gunoaie, neexistând nimic amenajat, nici un tomberon, oare cine le ia, dacă le ia?

Acolo, la plaja Gostinu, la vreo 18 km de Giurgiu, nisipul întâlnește Dunărea. Omul nu sfințește locul acela și nu merită să pună piciorul acolo decât dacă se vor face reguli pe care să le respecte. Cineva trebuie să răspundă pentru jaful de acolo - autoritățile care închid ochii - și promiscuitatea aceea trebuie să înceteze. O barieră, o taxă modică, pui și câteva containere, dai câteva amenzi dacă se trezește unul să facă focul sau să asculte vreo manea. Interzici comerțul acela care infestează. Da, și după asta te gândești să pui și niște indicatoare la marginea drumului pe care tocmai ce o să-l asfaltezi, pentru că, nu-i așa, vei avea cea mai faină plajă din sudul României și până și bulgarii vor trece podul ca să ia cu ei soarele românesc.