Postări

Se afișează postări din 2008

Cele mai frumoase basme bengaleze

Imagine
Cu ani în urmă, Didi - Amita Bhose - propunea unei edituri publicarea unei cărţi de basme bengaleze traduse din bengali. Volumul ar fi cuprins reeditarea basmelor traduse de dânsa în "Povestea prinţului Sobur" şi traduceri făcute de subsemnata.

De atunci au trecut... 16 ani. De ce a apărut aşa târziu? Pentru că Didi a plecat dintre noi, pentru că eu... Poate pentru că aşa trebuia să fie? Nu ştiu. Cert e că această carte pe care o dedic memoriei lui Didi a apărut acum. Beneficiind de o grafică de excepţie - a graficianului Radu Răileanu - şi de toată atenţia profesionistă a echipei Polirom.
Mulţumesc, Didi.


http://www.polirom.ro/catalog/carte/cele-mai-frumoase-basme-bengaleze-3212/

Teze barate pentru un minister unic

Imagine
E 8 sau e 9, e B sau e D? AMCN sau AMDN? Prostie sau bătaie de joc?

Un subiect de concurs, de teză trebuie să fie lizibil. Fără ştampile puse în duşmănie sau în prostie.

Sunt furioasă. Pentru că sunt tolerate astfel de experimente. Sunt încurajate, apaludate. Bravo, excelente subiecte. Bravo, excelente ştampile. De aceea propun ştampilarea autorilor, în frunte, cu următorul mesaj: "Sunt un incompetent". Să nu se mai şteargă cu nici un săpun, cu nici o pilă.

Şi la următorul concurs pe care-l vor da aceşti domni din minister - dar oare au dat vreodată? - să aibă parte de o astfel de foaie de concurs: plină de ştampile.

Cum să înveţi să nu controlezi totul

Imagine
O carte recent apărută la editura Ascendent, a autoarei Christianne Chaille, despre nevoia de control. În traducerea subsemnatei. Editor: Clara Toma.

Vei afla ce este controlul, formele lui, dacă este mijloc sau scop; cum îţi controlezi succesele, care sunt tipurile de personalitate cu tendinţa de a fi controlante; vei găsi şi sfaturi pentru a învăţa să trăieşti cu o persoană controlantă - la locul de muncă, în viaţa de familie sau viaţa amoroasă; sfaturi pentru a învăţa să nu controlezi totul; vei afla care sunt lucrurile pe care nu le poţi controla. Iar chestionarele te vor ajuta să te încadrezi ori nu în categoria persoanelor controlante.
"Pentru o viaţă liniştită..." e un instrument de transformare care-l va ajuta pe cel avid de control să devină o persoană plăcută pentru el însuşi şi pentru ceilalţi.

Fragment din Introducere:

"Cunoaştem cu toţii persoane - că e vorba de patron, coleg de serviciu, prieten sau soţ - a căror nevoie de control e într-atât de puternică în…

Viaţa ta şi banii noştri sau viaţa noastră, banii tot ai noştri

Aflată la Paris, o doamnă cu dublă cetăţenie (română şi franceză) s-a simţit rău şi s-a dus la policlinică. "Plătesc", a asigurat-o ea pe recepţionieră. Aceasta i-a zâmbit profesional şi i-a răspuns:
- Desigur, dar politica policlinicii este următoarea: întâi intră în cabinet cei care plătesc asigurările sociale apoi, dacă mai rămân locuri, vor fi şi consultaţiile contra cost.

S-a mirat foarte tare, doamna, având experienţa românească unde a-ţi plăti asigurările de sănătate înseamnă doar nişte bani reţinuţi din salariu şi pe care nu-i regăseşti nicăieri, în nici un serviciu: la medicul policlinicii sau al spitalului te duci cu plicul, dacă vrei să se uite la tine, altfel te expediază rapid sau te ignoră pur şi simplu; dacă eşti internat, familia îţi aduce de acasă mâncare şi medicamentele necesare tratamentului, iar la farmacie de cele mai multe ori îţi cumperi medicamentele de pe reţetă că s-a terminat plafonul pentru cele compensate.

Aşa stând lucrurile în România, mulţi s-au…

La poarta şcolii

Sunt la şcoală, o şcoală cu renume. Ca orice şcoală cu renume, există intrare pentru profesori - prin faţă - şi intrare pentru elevi - prin spatele clădirii. Eu, ca părinte, mă înregistrez cu nume, prenume, seria buletinului , la intrarea din faţă. Şi aştept, pe hol, să iasă diriginta de la oră. Să discutăm o problemă legată de disciplină. Nu, de data asta nu a făcut fiica mea vreo boacănă, nu a vorbit în timpul orei ci a încasat un pumn de la un coleg.

Aşadar, sunt pe hol. Citesc afişul despre Big Bang. Uşa de la intrare se deschide şi intră o fată cam de clasa a VIII-a şi un băiat cam de a VI-a. Doamna de la intrare, a cărei funcţie n-o ştiu, îi ia la rost:
- Ce căutaţi măi pe aici? Hai, prin spate!
Uşa se închide, ei pleacă. Spre poarta şcolii.

Colegul doamnei o trage de mânecă:
- Măi, măi, lasă-i, măi, să intre prin faţă. Păi tu ştii a cui e fata?
- Nu mă interesează pe mine a cui e fata! Să intre toată lumea prin spate!
Dar domnul nu se lasă.
- Măi, păi e fata lu' notăriţa! N-o ştii?

Cocoşelul ce nu vrea să ne dea pace

Imagine
Ana Coman, 10 ani:



Cocoşul înfumurat,
Iar se pune pe cântat.
Şi trezeşte-o lume-ntreagă.
Trezeşte şi pe o babă.

Copilaşul l-a certat:
- Cocoş mic, iar ai uitat
Că nu se cântă dimineaţă?
Tu trezeşti până şi-o raţă!

Cocoşul s-a înfuriat
Şi mai tare a cântat,
Că băbuţa s-a trezit,
Dar pe loc a adormit.

Ce să facă ei acum?
Să-l dea pe cocoş pe drum?
Dar se duce-un băieţel
Să-l dojenească puţintel:

- Cocoşule, te rog, taci!
Nu ne face atâţi draci!
Mai ţine-ţi gura aia mare,
Că altfel, ţi-o îndop cu sare!

Cocoşul s-a supărat
Şi a uitat de cântat.
Dar pe loc îşi aminti
Şi începe-a croncăni:

- Cotcodac şi cotcodac,
Eu din gură nu mai tac!
Vreau să cânt noapte şi zi,
Până cineva mă va putea opri.

Şi zice-atunci o fetiţă
Care avea o codiţă:
- Cocoşule, tacă-ţi fleanca!
Altfel, vorbeşti cu Bianca.
Şi ea te va opri,
Cu felul ei de a vorbi.

Atunci, cocoşul tăcu.
A tăcut.
Şi pentru asta,
A primit pâine cu unt.

Păpuşa

Ana Coman, 10 ani:

Păpuşica stă în casă
Şi se crede-mpărăteasă.
Are-o coadă pieptănată,
O rochie frumos călcată,
Un guleraş din arnici,
Nişte roşii mici cipici,
O căciulă cu pompoane mari
Şi nişte aburiţi ochelari.
Ea susţine că-i deşteaptă,
Dar va fi la sfântu-aşteaptă.
Păpuşile-o numesc „o rea”,
Fiindcă se ceartă cu toată lumea.
De acum şi înainte,
Te rog! Fii o păpuşă cuminte!

Trei sferturi din alfabet

Imagine
Ana Coman, 10 ani:


A e litera cea mare
Ce se ţine pe picioare.

Bebeluşul următor
Doarme ziua: sfor, sfor, sfor!

Câine” noi scriem aşa
Cu litera ce va urma.

Dar ce literă urmează
După litera din faţă?

Este-adevărat, aşa,
Că litera ce va urma
I-o s-o spunem şi lui mama?

Floricică, floricea,
Tu eşti litera ce va urma?

Gărgăriţă, literă mică,
Eşti mică aşa, ca o furnică!

Hornul din casă a crăpat,
C-a intrat în el „Hâul” cel umflat.

Inelul ce ţi-l voi da

Îl vei ţine la mână când vei scrie litera?

J-ul e litera mare,
E frumoasă ca o floare!

Kansas e un ţinut mare sau mic?
Şi se scrie cu k cel mic?

Lapte beau din biberon,
După ce am citit literele desenate pe castron.

Mama e mereu cu mine
Şi mă-nvaţă literele bine!

Noapte s-a făcut
Cu litera „n” la-nceput.

Ora asta-i de română
Şi scriu literele c-o mână.

P, el s-a cam plictisit
Cum şi eu am obosit.

Ceasul

Ana Coman, 10 ani:

Nu ştiu ce şi cum se face,
Că ceasul meu nu mai tace.
Are felul zăpăcit,
De a nu sta neclintit.
Zi şi noapte “toc-toc-toc”
Şi nu stă o clipă-n loc.
Ţipă-ntruna cu tupeu,
De noi zicem “Văleleu!”
Stă în casă, pe măsuţă
Şi priveşte pe străduţă.
Niciodată nu se-opreşte
Şi aşa, mă-nnebuneşte.
Gura nu-i mai tace-odată,
Nici să-i dau o ciocolată.
Şi de acum înainte,
Vreau să fie-un ceas cuminte.

Lebăda învăţătoare

Imagine
Astăzi manuscrisul cu poezii şi poveşti scrise de Ana la 10 ani pleacă spre o editură prestigioasă. Nu, nu l-a solicitat. Sper însă să-şi găsească locul în lumea noastră nebună. Până când va apărea volumul în librării - sper - pe Ana o veţi găsi aici, din când în când.

Lebăda vinde trifoi
Şi multe sfori de usturoi.
Mai vinde, câteodată,
O floare mică şi parfumată.

Dar ea, când era mică,
A învăţat multă cărticică.
Ar vrea şi ea să facă ceva
Ce ar putea-o ajuta.

Dar tot vânzătoare-a rămas,
Chiar dacă ea avea un mândru glas.
Putea să cânte la operetă,
Putea să aibă şi o babetă,

Ca pentru operetă.
Să fie cochetă.
Nu. Tot asta a fost.
Ceva ce nu are nici un rost.

Câştiga pe săptămână,
Bani să-şi cumpere un fir de lână.
Pe zi, ea câştiga,
Cât să aibă ce mânca.

Lumea nu prea vrea trifoi
Şi nici sfori de usturoi.
Dar floarea, când o vedeau,
Pe loc o cumpărau.

Lebăda s-a plictisit
De acest lucru cumplit.
Şi-a adunat mai multe parale,
Cât pentru o învăţătoare.

Dar la şcoală, păi, păi, păi…
Copiii erau cam răi.
Şi ea i-a lin…

Culoarul vieţii

Scrisă acum trei ani de Ana, fiica mea. Cam aşa se vede viaţa prin ochii unui copil de 10 ani:

Eu am fost ieri botezată
Astăzi am un an.
Mâine pap o ciocolată
Fiindcă doi ani am.

Marţi cu tata merg la piaţă
Şi merg în picioare,
Vrea să-mi ia o mică raţă
În dar de trei ani.

„Viaţa e ca un culoar”,
Mă gândesc la patru ani.
Şi subliniez chiar clar
Faptul c-am cinci ani.

Duminică a căzut,
Iar luni îi ia locul,
Deja opt ani au trecut
De când m-am născut.

Super! Sunt adolescentă!
Am două’j de ani
Şi nu rămân repetentă
Fiindcă sunt atentă.

Vai, vai, am îmbătrânit!
Am 60 de ani,
Şi ajung chiar la 80,
Vârstă făr’ de bani.

Acum stau şi mă gândesc:
„Viaţa a trecut,
Dar nu m-a durut.”

Reîntâlnirea

Zilele trecute m-am reîntâlnit cu o fostă colegă de redacţie. Să fie vreo patru ani de când nu ne-am văzut. Schimburi amicale de complimente, întrebări despre copii. Apoi, fosta colegă mă întreabă:
- Şi ţi-ai schimbat maşina?
Iar după vreun minut:
- Şi tot acolo stai? Nu te-ai mutat?

Recunosc că nu m-am simţit prost că nu mi-am schimbat maşina şi că stau în acelaşi loc. Aş fi vrut însă să mă întrebe ce am citit în aceşti patru ani, ce am vizitat, dacă sunt mai bogată sufleteşte şi nu material. M-am simţit însă ca la reîntoarcerea din vacanţă când cei mai mulţi mă întreabă:
- Şi ce ţi-ai cumpărat?
Când eu aş dori să mă întrebe ce am văzut.

Messengerul, hoţul copilăriei

„Ai messenger? Cum nu? Că doar ai calculator!”. Pe chipul fetiţei se citeşte dispreţul, în timp ce obrajii colegei încep să capete nuanţele ruşinii.

Poate fi instalat în mod gratuit şi poţi comunica atât cu prietenii cât şi cu duşmanii, atât cu colegii cât şi cu necunoscuţii. Revoluţia tehnică ne aduce în casă, în mod virtual, persoane dragi, şi părinţii pot fi liniştiţi, căci copiii nu părăsesc camera lor, sunt în siguranţă. Oare? Uneori este o asigurare pripită şi nefondată. Pericolul necunoscutului iese din ecranul calculatorului şi nume de cod prind viaţă în carne şi oase. Iar zâmbetul pe care necunoscuţii îl afişează prin iconiţe gălbioare la sfârşitul frazei scrise este, în realitate, un rânjet al diavolului.

Într-o clasificare a hoţilor de timp, messengerul ar ocupa locuri fruntaşe în rândul elevilor. Copii care sunt singuri acasă „vorbesc” ore întregi cu ai lor colegi iar cuvintele schimbate nu sunt dintre cele mai nevinovate. În cazul în care nu ştiu ce preocupări au, părinţii …

Un sfert de oră în Parcul Cazzavillan

Imagine
De regulă îl traversez şi primul lucru pe care-l verific e prezenţa gardianului, la intrare. Asta înseamnă că băncile, toboganul, brăduţii vor fi şi mâine în acelaşi loc. E o garanţie poate prea măruntă a siguranţei în lumea asta nebună în care trăim, dar pentru mine, şi n-aş putea explica deloc de ce, Parcul Cazzavillan este o mică oază, în ciuda gălăgiei copiilor care se dau pe tobogane, a zumzetului continuu care se ridică dinspre băncile ocupate de mame sau bunice. De fapt, fac parte din atmosferă, chiar dacă trotineta pare anacronică pentru acest parc de început de secol XIX.


Reconstruit din temelii, parcul poartă numele celui care a fondat, în 1884, ziarul "Universul" - Luigi Cazzavillan, corespondent de război ajuns pe meleagurile noastre în 1887, unde s-a şi stabilit. În manieră italiană, cu trasee geometrice şi alei circulare, parcul are, în mijloc, Fântâna Luigi Cazzavillan ( cu bustul ziaristului ), construită de sculptorul Filip Marin, principalul loc de atracţie…

La o cană cu ceai, cu Didi - Amita Bhose

Imagine
Didi a plecat astăzi, la ora 9 dimineaţa. Ca în fiecare an, din 1992 încoace. Multă vreme am aşezat la loc cana de pe raft, pentru ca Didi s-o găsească acolo unde o lăsase. Era gestul celui care refuza să creadă că un om drag a plecat pentru totdeauna şi nu se va mai întoarce decât în amintire, nu va fi prezent decât prin cei care l-au cunoscut.

În urma lui Didi a rămas o punte pe care a creat-o între India, ţara de origine, şi România, ţara adoptivă. Au rămas cărţile ei - Eminescu şi India, Scrisori rupte - Tagore, Proverbe şi cugetări bengaleze, Dicţionar bengali-român, Manual de bengali. Au rămas articole publicate în toate revistele literare ale vremii, înregistrările radio şi tv, cursurile predate la Universitate dar, mai ales, multe manuscrise, multe proiecte neterminate. Şi dragostea românilor pentru cultura indiană.

Mi-a revenit onoarea să fac cunoscute mai departe lucrările sale. Îmi reproşez că uneori timpul a trecut prea repede, că ar fi trebuit să insist mai mult pe lângă e…

Scrisoarea premierului şi banca primarului

Imagine
Mama n-a primit scrisoare de la premierul României. Chiar dacă locuieşte în Periş. Cutia ei poştală nu a fost onorată de cuvintele frumoase, dezinteresate, dar absolut dezinteresate, ale premierului, care o anunţau că i-a mărit pensia. Asta pentru că nu se are bine cu vecina care, nu se ştie cum, a fost întâlnită de un reprezentant al partidului premierului care i-a pus în braţe un vraf de plicuri spunându-i:
- Pune-le şi matale în cutiile poştale, unde vrei.
Ei, uite că vecina, o bătrână cumsecade de vreo 70 de ani, de genul celei care e mereu pe drum întru propagarea ştirilor radio-şanţ, s-a conformat. Le-a pus unde a vrut. La mama, nu.

Ieri, în faţa primăriei Periş, un morman de bănci nou nouţe. Altele, tot nou nouţe, erau deja instalate la poartă, cam într-un sfert din comună. Dar nu în dreptul fiecărei case şi nici după vreo regulă matematică, una la trei case, să zicem. Aleatoriu. Sau nu? Poate că acela care doreşte bancă în faţa casei a primit vreo scrisoare de la premier? Poate …

Despre tristeţe şi indiferenţă cu Jacques Salome

Imagine
Jacques Salome pune mâna, protector, pe umărul unui spectator pe care-l rugase să urce pe scenă. E în timpul unei conferinţe pe tema : "Şi dacă s-ar preda comunicarea în şcoli?" şi gestul lui îl reface pe cel al unui profesor care ar intra în clasă, ar vedea că un copil este supărat, trist şi, punându-i mâna protector pe umăr, l-ar întreba: - Eşti trist astăzi? Jacques Salome continuă exemplul, şi întrevăd efectul binefăcător al gestului şi al întrebării asupra copilului.

Dar în mintea mea nu revăd acest gest. Elevă fiind, nu m-a întrebat nimeni vreodată - nici învăţătoarea, nici vreun profesor sau diriginte - de ce sau dacă sunt tristă. Pe fiica mea nu a întrebat-o nimeni vreodată - nici învăţătoarea, nici vreun profesor sau diriginte - dacă e tristă sau de ce este tristă. Nici în dreptul ei şi nici în dreptul altui copil nu s-a oprit vreun profesor să se intereseze dacă îi doare ceva, fizic sau sufleteşte. Pentru profesori dar şi pentru diriginte, ea şi ceilalţi elevi sunt d…

Despre grijă şi dragoste

Merge pe bordură, ţopăind şi la un moment dat îi scapă piciorul şi se împiedică. Mâna mamei însă îl ţine ferm şi puştiul nu cade, doar "şterge" un pic bordura.
- Fii atent că te murdăreşti! îl mustră ea.
Şi merg mai departe, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Un singur cuvânt arată însă relaţia dintre mamă şi copil. Mama nu spune "fii atent că o să te loveşti" ci " fii atent că te murdăreşti!". Sunt sigură că acea mamă îşi iubeşte copilul mai mult decât orice, că şi-ar da şi viaţa pentru el.

Dar n-am auzit decât rareori un părinte întrebându-şi copilul, când acesta sparge o cană: "Te-ai tăiat?". Ceea ce aude copilul e: "Fii atent, vezi pe unde umbli!".

Nici grijă nici dragoste nu transmit astfel de mesaje. Poate că noi, părinţii, ar trebui să învăţăm să le arătăm copiilor noştri aceste sentimente şi în lucrurile mărunte.

Regulamentul şcolar, frecţie la un picior de lemn

Ce poţi face în cazul unui elev care-şi bate colegii zilnic, îşi cheamă verii în ajutor, precum în mafia italiană, şi administrează corecţii fizice unui coleg de clasă, în curtea şcolii? Conform regulamentului şcolar, nu-i poţi face mai nimic. Decât: să-i scazi nota la purtare (frecţie la un picior de lemn), să-l mustri verbal (intră pe o ureche, iese pe două), să-i dai un avertisment scris, apoi să-l muţi, temporar, în altă clasă, iar ultima sancţiune e să-l transferi în altă şcoală. Pentru că învăţământul de opt clase e obligatoriu şi, aşa cum înainte de 1989 nu aveai voie să laşi un elev corijent, aşa nu ai voie acum să-l exmatriculezi dacă e elev în clasele I-VIII.

Cine a făcut regulamentul acesta cu siguranţă că a crezut în forţa binelui care învinge răul. În puterea convingerii cu vorba bună. O fi crezut în rezultatele consilierii psihologice. Cel care a făcut regulamentul acesta însă nu o fi trecut de mult prin şcoală. Şcoala care are nevoie de un suport de sancţiuni drastice, a…

Despre moderatori, comentarii şi pereţii veceurilor

Citesc un articol în ediţia online a unui ziar. Despre învăţământ. O profesoară vorbeşte despre lipsuri, măriri de salariu, profesie, meditaţii. Subiectul care e acum pe buzele tuturor. E postată şi o fotografie a domnişoarei profesoare.

Urmează comentariile cititorilor: agramate - destule; cu apelative jignitoare - "boule!" (deşi poate că e o trimitere subtilă la noul ministru al învăţământului, care s-a autointitulat "bou" cu ceva vreme în urmă dar, vorba lui Mircea Badea, măcar s-a făcut "bou" pe el însuşi). Unii fac mişto golănesc: "Magdaleno, hai cu mine că te fac iepuraş în America!". Dar cel mai mulţi arată cât de frustraţi sunt - profesional, sentimental, sexual - şi cât de lipsiţi de bun simţ.

Că iau pagina de ziar drept veceu public pe ai cărui pereţi scriu fel de fel de porcării, precum nişte elevi care se cred rebeli dar de fapt sunt doar nişte derbedei, mi se pare e o problema de educaţie, respect. Sub semnul anonimatului e uşor să în…

Despre colectivul tânăr

Din când în când mai caut câte un anunţ la oferte de serviciu. Pentru nepoata mea studentă care doreşte un part-time dar dacă se poate să fie şi comod şi bine plătit şi în domeniul în care-şi desăvârşeşte studiile şi... Pentru prietena mea care are blocat accesul la anunţuri (la serviciu) şi acasă firma de internet o ameninţă de un an că vine şi reinstalează cablul şi-i returnează nişte bani datoraţi. Până la urmă şi pentru mine, căci încă mai cred într-un CV bine scris şi real care să suscite interesul unui angajator serios. Partea aceasta cu CV-ul o spun din proprie experienţă, funcţionează. Adevărat, şi tu trebuie să fii serios şi să ai ce oferi.

Spuneam că din când în când citesc anunţurile de oferte de serviciu. Bun: pachet salarial atractiv, şanse de promovare. Nu înţeleg însă un lucru. De ce ar trebui să mă încânte faptul că aş lucra într-un colectiv tânăr? Majoritatea anunţurilor conţin şi acest aspect la beneficii. Să înţeleg că nu m-aş simţi bine între oameni de 40-45 de ani,…

Corul de copii Radio sau când arta nu are noţiunea timpului

„Elevii sunt cam singurii care lucrează în ţara asta” a fost concluzia rectorului (sau prorectorului?) de la Universitatea Babes-Bolyai. Cu un calcul matematic simplu, a arătat, într-un interviu pentru RFI, că elevii au program de lucru de adult: cinci-şase ore de curs pe zi, programei şcolare fiindu-i adăugate fel de fel de materii, după 1990, dar fără a se renunţa la vreo disciplină din cele existente, plus câteva ore (cel puţin jumătate din cele de curs) de lucru individual, acasă, în fiecare zi. Dacă numărăm şi orele de meditaţii (adaug eu, cu vocea poporului), cam toţi elevii fac ore suplimentare. Şi restul orelor, din 24? Restul e... tăcere?

Pentru unii, da. Pentru alţii se pare că timpul se dilată. De pildă, pentru elevii de la Corul de copii Radio: reuţesc să aibă şi note bune, să participe şi la repetiţiile obişnuite (trei pe săptămână, în cazul celor din Corul de concert) şi să-şi trăiască şi copilăria. Atunci când îţi place ceea ce faci, când nu-ţi este impusă de nimeni part…

Porumbeii copilăriei mele

Imagine
M-am născut cu porumbei în podul casei. Cu gânguritul lor a dragoste şi libertate. Erau mulţi, mulţi şi gălăgioşi şi niciodată n-am putut identifica unul, niciodată vreunul nu a avut un nume. Erau porumbeii din podul casei. Găinaţul lor nu deranja pe nimeni, că era pe cimentul de lângă casă sau că ne pica în cap, când treceam pe sub streaşină. Superstiţioasă la vremea copilăriei, consideram că am noroc în ziua aceea. Şi poate chiar aveam. Întotdeauna mama spunea că sunt prea mulţi, că ar fi bună o ciulama de porumbei. Nu se ostenea însă nimeni să se cocoaţe după ei, aşa că familia lor nu a fost niciodată despărţită. Veneau şi plecau când voiau, făceau pui şi mureau când le venea sorocul. Până şi pisicile, şi ele multe în curtea mare, parcă învăţaseră să convieţuiască paşnic cu ei.

Îmi plac porumbeii. Pentru că-mi amintesc de copilărie. De o perioadă care nu se va mai întoarce niciodată. De o vreme de care mi-e atît de dor, pentru că era senină şi a tuturor posibilităţilor. Precum acei …

La ICR, câştigătorii concursurilor de proiecte sunt anunţaţi personal. Numai "să aibe" în vedere o expoziţie.

Când să mă înscriu şi eu la concurs, ia anunţul de unde nu-i. Pe 23 septembrie trona pe site-ul ICR - sublinierile îmi aparţin, semnalând o cacofonie - "că cu", o greşeală gramaticală - "să aibe" şi o literă lipsă - "xclusiv". Cele trei greşeli mă determină să-mi pun întrebări în legătură cu profesionalismul celui care a redactat textul. Dar întrebările importante apar la final - câştigătorii vor fi anunţaţi personal. De ce? Nu pot fi anunţaţi pe site? Dacă îmi schimb numărul de telefon sau adresa între timp şi nu mai pot fi contactată? Dacă şi iar dacă... Sau dacă... Adică de ce nu pot fi anunţaţi pe site? Întrebare naivă...

Deci, când să mă înscriu şi eu la concurs, zic ia-l de unde nu-i, căci azi a dispărut partea finală, cea cu anunţatul personal (carevasăzică vor fi anunţaţi public, aşa cum e normal, că doar ICR e finanţat cu bani publici?). Au rămas greşelile gramaticale. Din motive tehnice, desigur.

Anunţ 23 septembrie,http://www.icr.ro/

ICR Paris lan…

Ţară de începători

- E începător, colegul, să-l iertaţi.
Colegul tocmai ce nu ştiuse să introducă nişte date în calculator, ca să anuleze valabilitatea unui card bancar. Rezultatul acţiunii lui de începător, după o lună, fusese: card activ, plata taxei de întreţinere a cardului.
- N-a ştiut să verifice prin telefon dacă s-a anulat sau nu. E începător, să-l iertaţi, îmi spune colega mai experimentată care-l ajută să iasă din încurcătură.

E un proces logic: nimeni nu se naşte învăţat. Întrebarea mea logică e, văzând o mulţime de începători la ghişeele băncilor, la casele magazinelor, în servicii, peste tot, de ce toţi învaţă pe pielea clientului, de ce nu au noţiuni elementare, de ce nu-i învaţă cum să-şi facă treaba un trainer, un meşter, un coleg mai bătrân? Nu în timpul programului, nu pe nervii, timpul şi banii clientului, ci în scurte stagii de pregătire: o oră, o lună, cât e nevoie ca să ştie pe ce tastă să apese, ce informaţie să dea clientului, cum să monteze o chiuvetă. Dar, nu. În România nimeni nu…

Românie, te urăsc!

Imagine
Mi-am iubit întotdeauna ţara. Chiar şi pe vremea lui Ceauşescu, deşi dacă aş fi avut ocazia aş fi plecat imediat de aici. Am iubit locurile, oamenii care mi-au pus linguriţa în mână şi m-au învăţat să spun "bună ziua". Învăţătoarea care mi-a deschis abecedarul şi odată cu el o lume paralelă, a cărţilor. Am iubit şuieratul locomotivei care-şi anunţa trecerea la 100 de metri de casa de la marginea pădurii unde locuiam. Liniştea frunzelor încremenite în vară şi cântecul greierilor. Am iubit apoi Bucureştiul, descoperit la 20 de ani prin ochii unei studente căministe. Străzile cu troienile iernii 84-85, pizzeria de pe Magheru unde mâncai o pizza proastă şi beai un ceai lung, balcoanele vechi, mersul liniştit de la Operă la Institutul francez, banca din Parcul Ioanid care-mi ştia poveştile de dragoste. Am iubit metroul care mă lăsa la Gara de Nord, discoteca de pe clădirea din Complexul studenţesc Tei. Am iubit oamenii care m-au format, borcanele cu iaurt din faţa alimentarei, di…

Despre bloguri

Bloggerii sunt deja o comunitate, precum a mămicilor, trabantiştilor, biciliştilor. Unii au informaţii inedite, alţii copiază ştiri sau muzică, alţii postează o ştire de trei rânduri şi apoi lasă pe alţii să comenteze, să-i facă trafic. Dacă te uiţi la comentarii, vezi însă că majoritatea sunt jignitoare, agramate, cu adresă la unul dintre comentatori.

Dincolo de informaţie, cred că acesta este marele "merit" al blogurilor, forumurilor de pe site-uri: defularea. Oamenii sunt atât de frustraţi încât îşi varsă veninul, micimea asupra celorlalţi, sub semnul anonimatului de cele mai multe ori. (Şi cred că de la serviciu, date fiind orele comentariilor). E bine să te eliberezi, să nu ţii în tine nemulţumirile, căci te poţi îmbolnăvi. Pe de altă parte, cred că sunt foarte, foarte frustraţi cei care îşi jignesc, umilesc semenii. Căci la cât venin împroaşcă pe bloguri, ar trebui să fie senini când ies în lume.

Dar, nu. Sunt la fel de nesimţiţi, prost crescuţi, fuduli. Dovadă că nu mai…

Despre ambiţie

Imagine
În afară de dragoste, se spune că femeile n-au sentimente nobile. Ambiţia, de exemplu, le lipseşte cu desăvârşire, fiind apanajul bărbaţilor, ca şi curajul, sacrificiul.

Numai aceştia au ambiţia de a reuşi în viaţă, de a deveni o personalitate politică, temut om de afaceri. Femeile ar avea doar… aspiraţii, repede înăbuşite la prima dificultate întâlnită. Si chiar de-ar fi aşa, dacă ne referim la gradul de dificultate, bărbaţii nu sunt în avantaj? Un bărbat care vrea să ajungă director de întreprindere are de înfruntat doar adversari palpabili, competenţa ori relaţiile învingând. Nimic nu-l opreşte să se dedice trup şi suflet ţelului propus. O femeie care aspiră la postul de manager are, pe lângă adversarii semeni, şi hoţi de timp – copiii, şcoala, bucătăria. Dacă reuşeşte să ocupe postul, atunci ambiţia ei nu a fost mai mare decât a bărbatului, deoarece a avut mai multe piedici de trecut? O mamă singură, cu trei copii, care izbuteşte să-i întreţină la facultate, îndeplinind, pe lângă …

Sertarul cu fotografii

Imagine
Dacă se uita în urmă, nu vedea decât un şir de umilinţe şi se mira că atâta timp le-a putut îndura, că ea a fost cea care le-a trăit, acceptat. Era vinovată, numai ea, nu avea rost să dea vina pe altcineva pentru situaţia în care ajunsese. S-ar fi minţit pe sine dacă ar fi încercat să dea cu pietre în altcineva şi apoi, nu avea nici un sens, din moment ce acum îşi dăduse seama că trăise în întuneric.

I se făcu frig şi-şi strânse puloverul în jurul taliei, prea groasă acum pentru a mai fi admirată, mângâiată. Bineînţeles, nu fusese întotdeauna aşa: fusese suplă, frumoasă, tânără. Trăise, adică. Şi la ce bun? se întrebă ea, privind fotografiile vechi. Iată, aici erau la nuntă, ea în rochie lungă, cu trenă, aşa cum visase, el, în frac. Frumoşi, zâmbitori, încrezători, îndrăgostiţi. Îndrăgostiţi? Da, aşa credea atunci, aşa a crezut şi mai târziu, vreme de 20 de ani. Mama, prietenele i-au spus, au avertizat-o că pasiunea se stinge cu timpul, rămâne prietenia, dar nu a vrut să accepte. Nu, …

Contraste in peisaje...marine

Imagine
Năvodari
Mamaia nord: la terasă.








La plajă cu jeepanul

Imagine
Odată cu noua modă de a-ţi spăla maşina în mare sau de a trece cu roţile jeepanului peste turiştii de pe plajă a apărut şi un nou semn de "circulaţie".

Cu capul în burţile poliţiştilor

Erau patru, trei bărbaţi şi o femeie. Ea, subţirică şi stând în spatele celor trei, deci putem spune că nici nu era de faţă. Ei trei însă erau cam de vârsta a doua, genul bărbatului care are ca sport favorit băutul berii: cu burtă, cu pielea flască, faţa buhăită. Bărbatul care nu se mişcă decât din fotoliul din faţa televizorului în scaunul maşinii sau din faţa calculatorului. Sau pur şi simplu stă pe scaun şi se uită-n gol. Sau se hăhăie la telefonul de serviciu. Sau face mişto. Sau face orice, numai ce ar trebui să facă nu face. Adică să se mişte dracului, să aibă condiţie fizică, fiindcă se presupune că prinde infractori. Fiindcă cei trei bărbaţi plus domnişoara sunt poliţişti.

I-am văzut zilele trecute la televizor. Încercând să bage în maşină un infractor cu mâinile încătuşate la spate. El, infractorul sau ce o fi fost, era cât un taur. Se proptea-n cadrul uşii şi urla, dând din picioare ca un turbat. Cu chiu cu vai l-au adus la maşină unde nu reuşeau să-l bage, ca pe un sac de ca…

La autogară e contra cost, în boscheţi e gratis dar la Barcelona e civilizat şi gratis

Imagine
Autogara Obor. Lângă veceul din capătul clădirii, o bancă pe care stau o domnişoară si un domnişor. De-o tandreţe ostentativă. Lângă ei, o cutie de pantofi în care sunt câteva hârtii de 1 leu şi un sul de hîrtie. Cea mai ieftină. Sub bancă sunt câteva produse de curăţenie iar proptită de zid, o mătură cu coadă. Două afişe A4 - Femei /Bărbaţi - arată clar pe ce uşă trebuie să intri în funcţie de sex.
- E 10 000 intrarea, îmi spune domnişoara, îndepărtându-l uşurel pe domnişor de lângă ea, spre a-şi relua atribuţiile de femeie de serviciu. Plus cele de taxatoare. Sau numai de taxatoare.
Mă uit după afişul cu taxa de intrare. Nu e. De ce nu e?
- Păi nu e afiş pentru că-l rup oamenii de răi ce sunt!
Hai nu zău! Dar de ce e taxă de intrare la veceu în autogară? N-ar trebui să fie gratis?
- Păi de ce să nu fie, pentru că curăţenia asta nu costă şi ea? Că să speli după ei şi astea costă?
Păi şi cum, e angajata autogării, primeşte salariu pentru aşa ceva. Şi tot aşa vreo cinci minute, eu o ţin pe a…

Scafandrul si fluturele

Imagine
Cu ceva vreme în urmă, citeam o ştire aruncată într-un colţ de pagină: cineva scrisese o carte clipind din ochi. "Scafandrul şi fluturele" e cartea scrisă de Jean Dominique Bauby, fost redactor-şef la Elle, care, în urma unui atac cerebral, rămâne paralizat. Mai puţin mintea şi ochiul stâng îi sunt paralizate şi, în patul de spital, la malul mării, va scrie cartea vieţii şi a morţii sale. Traducerea din franceză urmează să apară anul acesta în România, şi sunt sigură că va fi la nivelul filmului. Pentru că o imagine face cât 10 cuvinte. Viaţa văzută printr-un ochi imens, din interiorul trupului. "Scafandrul şi fluturele" e unul dintre cele mai bune filme văzute în ultima perioadă. Un film care vorbeşte despre trupul prizonier şi spiritul liber. Despre tot ceea ce am putea face şi nu facem din comoditate, lene, egoism. E un film despre empatie, susţinere, regrete, visuri. Un film la care-ţi permiţi să laşi garda jos şi să fii sensibil, să devii mai generos, mai aten…

Mi-este dor!

Imagine
Îmi este deja dor de mare, aşa de repede sau aşa de târziu! De apa aceea atât de albastră şi pe care cele câteva hârtii nu m-au făcut s-o urăsc.

De nisipul în care erau îngropate mucuri de ţigară şi de aglomeraţia aceea zumzăitoare, amestecând spaniola cu engleza, franceza cu germana.
De oamenii aceia necunoscuţi care vorbeau pe limba lor, fără să strige şi fără să asculte manele. De respectul pentru celălalt, pentru spaţiul lui, deşi mulţi vor spune că şi spaniolii au plaja murdară.
Mi-e dor până şi de indienii care strigau "uater!coca-cola!" şi de vietnamezele care te îmbiau, în van, la "masahe", cuvânt care ne făcea să zâmbim, amintindu-ne ne "almanahele" noastre.


Mi-e dor de marea de la Barcelona şi nu sunt superstiţioasă, căci n-am băut din apa din fântâna de pe La Rambla ca să fiu sigură că mă reîntorc, dar sunt optimistă. Cândva o să revin!









Notă: Nici un articol, fragment al unui articol sau fotografie nu pot fi reproduse fără acordul autoarei.





Calul de curse

Exceptând zilele de duminică, n-am prea văzut taţi însoţindu-şi copiii în parc. Cât despre taţi internaţi în spital împreună cu copiii lor bolnavi, nici nu poate fi vorba. La şcoală, cea care vine la deschiderea anului şcolar dar şi zilnic, spre a-şi aştepta copilul la poartă, e mama. Tot ea stă la căpătâiul lui şi în toiul nopţii, când are febră, şi-i pregăteşte ceaiul. Ea îi e mereu alături, sufleteşte dar şi fizic, şi asta implică mult timp. Tot ea îşi îngrijeşte şi părinţii bolnavi, socrii, în cazul în care aceştia n-au fete. Şi această sarcină cere tot foarte mult timp, efort.

E ca un cal de curse, femeia. Contra cronometru întotdeauna. Aleargă dintr-o parte în alta, încercând să facă faţă tuturor situaţiilor, fiindcă toate sunt importante: familia – copiii, părinţii - , serviciul. Să nu se înţeleagă că pentru bărbat familia, serviciul nu au aceeaşi importanţă ca pentru femeie. Au. Numai că se manifestă altfel decât la femeie. Bărbatul ţine să aibă o familie, o iubeşte, dar nu-i r…

Splendid Beach, la Amara. Da, Amara de Ialomiţa

Imagine
L-am descoperit întâmplător, într-o duminică, acum vreo lună şi ceva. Era nou şi curat. Un ştrand cu nume fiţos, dar vă asigur că titlul nu are nici o legătură cu realitatea. "Splendid Beach", la Amara.
Fiţoşii să citească altceva. Un ştrand a cărui intrare costă 5 ron, incluzând sezlongul şi umbreluţa nu e interesant nu? Nu e "cool"... E curat, nou şi ieftin şi... de aceea nu are nici un haz, nu? Nimeni nu-şi parchează în faţa-i jeep-ul, nimeni nu-şi arată la soare lanţul de aur şi costumul de baie de la Milano, manele nu se aud, radioul de la terasă e la volum acceptabil şi pe Europa FM, sticla cu apă e tot 2 ron, ca la Bucureşti, duşurile sunt funcţionale, toaleta e curată şi ea şi fără miros, cu săpun lichid, hârtie igienică şi şervete de hârtie, namolul e inclus în preţ, poţi să-ţi iei şi la pachet, că are balta... nămol. Deci ce să caute fiţoşii aici, unde nu-i vede nimeni şi şezlongul nu costă 25 ron?




Un singur lucru e universal, că sunt fiţoşi ori nu, oameni…

Viaţa e frumoasă, gramatica e grea!

Imagine
Nu lăsaţi copiii nesupravegheaţi că iată ce scriu când sunt mari!

La Sfânta Ana oamenii i-au dat dracului cheile rezervaţiei

Imagine
„Lacul Sfânta Ana?”, repetă ea cu admiraţie. „Ooo, ce frumos!” şi zâmbeşte amintirilor. Contrariată, o întreb de când n-a mai fost la Sfânta Ana. „Păi de vreo 13 ani!”, răspunde ea mirată de întrebare, cu un pic de teamă în glas: au nu cumva… Tocmai, da, locul acela de rai de acum 13 ani nu mai e. Locul acela de rai în care am fost şi noi în urmă cu patru ani nu mai e. Rezervaţia naturală, geologică Sfânta Ana, singurul lac vulcanic din Europa, prezentat ca având apa cea mai curată din lume, cu o puritate aproape de cea a apei distilate nu mai există. Lacul Sfânta Ana este acum un ştrand natural.

Drumul spre aşa-zisa rezervaţie este acelaşi, mai adâncit de gropi ca în trecut, barieră naturală de nu ar fi dorinţa arzătoare de a ajunge în „oaza de linişte şi de rai”. Bucureşteanul obişnuit cu gropile va reflecta serios la proverbul „Mai rău decât atât nu se poate!”, rostit printre dinţi pe străzile şantierului Capitalei. Ei, bine, se poate!, şi în hurducănelile maşinii care-şi mută roţ…

Prinţul Mohan

traducere din bengali
profesoarei mele, Amita Bhose
- www.amitabhose.net


Peste mări şi ţări se afla o câmpie întinsă şi pustie. La marginea ei era o junglă. Prinţul Mohan se întorcea acasă de la vânătoare când, deodată, se lăsă întunericul şi nu mai văzu drumul, de parcă marea adâncă şi întunecată cuprinsese în eclipsă tot universul. Mohan coborî de pe cal, la capătul câmpiei, sub un copac bătrân. Trupul îi era obosit, mintea obosită. “Probabil că va trebui să petrec toată noaptea sub acest copac, aşa, singur”, gândi el. Legă calul de copac şi se sui în el. Îşi închipui că în acest întuneric dens, la marginea junglei, nu va petrece noaptea ferit de primejdii.

Lui Mohan, urcat în copac, i se părea că noaptea n-are sfârşit, de parcă tot universul lui Dumnezeu căzuse în mâna demonilor întunericului, dispărând pentru totdeauna. Deodată zări în întunericul de nepătruns un punct de lumină, ce lucea ca o stea de seară. Se gândi să meargă într-acolo, unde va găsi cu siguranţă un adăpost. Astfel,…