luni, decembrie 15, 2008

Cele mai frumoase basme bengaleze


Cu ani în urmă, Didi - Amita Bhose - propunea unei edituri publicarea unei cărţi de basme bengaleze traduse din bengali. Volumul ar fi cuprins reeditarea basmelor traduse de dânsa în "Povestea prinţului Sobur" şi traduceri făcute de subsemnata.

De atunci au trecut... 16 ani. De ce a apărut aşa târziu? Pentru că Didi a plecat dintre noi, pentru că eu... Poate pentru că aşa trebuia să fie? Nu ştiu. Cert e că această carte pe care o dedic memoriei lui Didi a apărut acum. Beneficiind de o grafică de excepţie - a graficianului Radu Răileanu - şi de toată atenţia profesionistă a echipei Polirom.
Mulţumesc, Didi.


http://www.polirom.ro/catalog/carte/cele-mai-frumoase-basme-bengaleze-3212/

joi, decembrie 11, 2008

Teze barate pentru un minister unic

E 8 sau e 9, e B sau e D? AMCN sau AMDN? Prostie sau bătaie de joc?

Un subiect de concurs, de teză trebuie să fie lizibil. Fără ştampile puse în duşmănie sau în prostie.

Sunt furioasă. Pentru că sunt tolerate astfel de experimente. Sunt încurajate, apaludate. Bravo, excelente subiecte. Bravo, excelente ştampile. De aceea propun ştampilarea autorilor, în frunte, cu următorul mesaj: "Sunt un incompetent". Să nu se mai şteargă cu nici un săpun, cu nici o pilă.

Şi la următorul concurs pe care-l vor da aceşti domni din minister - dar oare au dat vreodată? - să aibă parte de o astfel de foaie de concurs: plină de ştampile.

sâmbătă, decembrie 06, 2008

Cum să înveţi să nu controlezi totul

O carte recent apărută la editura Ascendent, a autoarei Christianne Chaille, despre nevoia de control. În traducerea subsemnatei. Editor: Clara Toma.

Vei afla ce este controlul, formele lui, dacă este mijloc sau scop; cum îţi controlezi succesele, care sunt tipurile de personalitate cu tendinţa de a fi controlante; vei găsi şi sfaturi pentru a învăţa să trăieşti cu o persoană controlantă - la locul de muncă, în viaţa de familie sau viaţa amoroasă; sfaturi pentru a învăţa să nu controlezi totul; vei afla care sunt lucrurile pe care nu le poţi controla. Iar chestionarele te vor ajuta să te încadrezi ori nu în categoria persoanelor controlante.
"Pentru o viaţă liniştită..." e un instrument de transformare care-l va ajuta pe cel avid de control să devină o persoană plăcută pentru el însuşi şi pentru ceilalţi.

Fragment din Introducere:

"Cunoaştem cu toţii persoane - că e vorba de patron, coleg de serviciu, prieten sau soţ - a căror nevoie de control e într-atât de puternică încât devine la fel de vitală ca respiraţia. În fond, să ai o personalitate care vădeşte o nevoie de control extrem, să fii o persoană care controlează (control freak, după o expresie des folosită în engleză) sau să fii subjugat de această necesitate viscerală de control nu este atributul unui sex, al unei categorii de vârstă, al unei culturi distincte sau al unei anumite clase sociale. Poate este chiar cazul tău, într-un grad mai mic sau mai mare, fără să fi dorit vreodată să recunoşti acest fapt, să ţi-l mărturiseşti…

Bineînţeles, să ai controlul vieţii tale, al relaţiilor îţi conferă o stare de bine şi de siguranţă care dă naştere unei oarecare seninătăţi spre care tindem cu toţii. Dar să cultivi, conştient sau inconştient, o nevoie sau uneori chiar o pulsiune incontrolabilă… de a controla totul poate să se dovedească un angrenaj nefast şi nesănătos.

Nu e greu de ghicit, într-adevăr, că persoana care se confruntă cu această problemă va resimţi adesea mari frustrări, furie şi un puternic sentiment că nu e înţeleasă de către ceilalţi de îndată ce va avea impresia că-i scapă controlul… Invariabil, acestei senzaţii îi vor urma repercusiuni în general dezagreabile pentru cei din anturajul apropiat.

De altfel, la acest tip de persoană, simplul fapt de a gândi că dominarea unei situaţii poate să ia sfârşit va provoca iremediabil o reacţie în lanţ în care va manifesta spontan, în primul rând, o anumită formă de agresivitate. Când survine un context în care pierderea controlului este într-adevăr reală şi totală, atunci consecinţele sunt multiplicate şi din această cauză mult mai devastatoare. În acest caz izbucneşte o adevărată tornadă de emoţii şi de acţiuni adesea incoerente, care mătură totul în cale! E o situaţie la antipozii a tot ceea ce proslăvesc filozofiile şi religiile, precum stoicismul sau buddhismul."

sâmbătă, noiembrie 29, 2008

Viaţa ta şi banii noştri sau viaţa noastră, banii tot ai noştri

Aflată la Paris, o doamnă cu dublă cetăţenie (română şi franceză) s-a simţit rău şi s-a dus la policlinică. "Plătesc", a asigurat-o ea pe recepţionieră. Aceasta i-a zâmbit profesional şi i-a răspuns:
- Desigur, dar politica policlinicii este următoarea: întâi intră în cabinet cei care plătesc asigurările sociale apoi, dacă mai rămân locuri, vor fi şi consultaţiile contra cost.

S-a mirat foarte tare, doamna, având experienţa românească unde a-ţi plăti asigurările de sănătate înseamnă doar nişte bani reţinuţi din salariu şi pe care nu-i regăseşti nicăieri, în nici un serviciu: la medicul policlinicii sau al spitalului te duci cu plicul, dacă vrei să se uite la tine, altfel te expediază rapid sau te ignoră pur şi simplu; dacă eşti internat, familia îţi aduce de acasă mâncare şi medicamentele necesare tratamentului, iar la farmacie de cele mai multe ori îţi cumperi medicamentele de pe reţetă că s-a terminat plafonul pentru cele compensate.

Aşa stând lucrurile în România, mulţi s-au bucurat când au văzut că au apărut spitalele private. Da, domnule, plăteşti şi ai servicii de calitate, şi-au spus ei, deşi acest raţionament s-a dovedit fals în multe alte cazuri. Mulţi, dacă nu toţi cei apelează la serviciile medicale private sunt şi contributori la asigurările de sănătate, să nu se înţeleagă că au vreo opţiune, că ar putea renunţa la plata serviciilor sociale dacă nu beneficiază de ele. Nu.

Revenind la raţionamentul de mai sus, haideţi să vă demonstrez de ce e fals şi în cazul serviciilor medicale private. Caz concret, petrecut azi la ora 10,30.
- Pentru că o domnişoară recepţioneră plină de nervi şi istericale nu face faţă cozii formate din persoanele care doresc să plătească o consultaţie sau efectuarea analizelor.
- Pentru că e sâmbătă şi clinica respectivă nu asigură serviciul a două recepţioniere, număr indicat de cele două fotolii de la recepţie şi de cele două calculatoare.
- Pentru că domnişoara recepţionieră se ridică şi pleacă, bombănind: "Sun de un sfert de oră după Ionuţ, să vină să mă ajute, dar nu se gândeşte nimeni la viaţa mea!" (frază completată, în şoaptă, de un pacient: "Viaţa ta şi banii noştri").
- Pentru că stăm 10 minute ca nişte proşti la coadă, în faţa unui birou de recepţie gol, neştiind dacă domnişoara cu nervi se mai întoarce ori nu.
- Pentru că apare şi Ionuţ, un puşti cu părul dat cu gel şi prins cu o bentiţă neagră din plastic, la fel de plin de nervi ca şi colega lui.
- Pentru că, în trecere pe la acel birou, spre a suna cine ştie unde, o asistentă se răţoieşte la cei de la coadă, spunându-le că nemulţumirile se reclamă în altă parte, nu la ei (care ei?)
-Pentru că, şi mai ales pentru că Ionuţ, gealatul, ia biletul de trimitere pe care scrie negru pe alb "exudat faringian", îl examinează, îl apropie de părul lui dat cu gel şi apoi, încurcat, o întreabă pe colega lui:
- Ce scrie aici? Exudat...
- Faringian, îl lămureşte colega.

În spatele nostru, undeva, pe un perete, sigur e un afiş pe care trebuie să scrie:
"Medlife. Profesionalism, servicii de calitate etc." N-are rost să-l caut cu privirea. Am exemplul profesionalismului aici, la biroul de recepţie recoltare.

miercuri, noiembrie 26, 2008

La poarta şcolii

Sunt la şcoală, o şcoală cu renume. Ca orice şcoală cu renume, există intrare pentru profesori - prin faţă - şi intrare pentru elevi - prin spatele clădirii. Eu, ca părinte, mă înregistrez cu nume, prenume, seria buletinului , la intrarea din faţă. Şi aştept, pe hol, să iasă diriginta de la oră. Să discutăm o problemă legată de disciplină. Nu, de data asta nu a făcut fiica mea vreo boacănă, nu a vorbit în timpul orei ci a încasat un pumn de la un coleg.

Aşadar, sunt pe hol. Citesc afişul despre Big Bang. Uşa de la intrare se deschide şi intră o fată cam de clasa a VIII-a şi un băiat cam de a VI-a. Doamna de la intrare, a cărei funcţie n-o ştiu, îi ia la rost:
- Ce căutaţi măi pe aici? Hai, prin spate!
Uşa se închide, ei pleacă. Spre poarta şcolii.

Colegul doamnei o trage de mânecă:
- Măi, măi, lasă-i, măi, să intre prin faţă. Păi tu ştii a cui e fata?
- Nu mă interesează pe mine a cui e fata! Să intre toată lumea prin spate!
Dar domnul nu se lasă.
- Măi, păi e fata lu' notăriţa! N-o ştii?

Colega nu se lasă nici ea.
- Ce te tot amesteci atâta? Da, e fata lu' notăriţa???!!! Ştii câte absenţe are? Ştii că a chemat-o directoarea pe maică-sa la şcoală? Dacă-i fata lu' notăriţa de ce chiuleşte de la şcoală? Care-i treaba ta? Du-te acasă!

Şi s-a dus. Şi s-a sunat de ieşire, şi a venit şi diriginta fetei mele. Şi am discutat problema de disciplină a colegului de clasă. Cum a fost sancţionat? Păi nu v-am spus că am discutat? Nu, nu e frate cu fata lu' notăriţa dar are şi el rude. Când se enervează le cheamă în curtea şcolii, ca să-l ajute să-i dea o mamă de bătaie vreunui coleg care l-a deranjat.

Ce şcoală? Păi nu v-am zis că e una cu renume?

sâmbătă, noiembrie 22, 2008

Cocoşelul ce nu vrea să ne dea pace


Ana Coman, 10 ani:



Cocoşul înfumurat,
Iar se pune pe cântat.
Şi trezeşte-o lume-ntreagă.
Trezeşte şi pe o babă.

Copilaşul l-a certat:
- Cocoş mic, iar ai uitat
Că nu se cântă dimineaţă?
Tu trezeşti până şi-o raţă!

Cocoşul s-a înfuriat
Şi mai tare a cântat,
Că băbuţa s-a trezit,
Dar pe loc a adormit.

Ce să facă ei acum?
Să-l dea pe cocoş pe drum?
Dar se duce-un băieţel
Să-l dojenească puţintel:

- Cocoşule, te rog, taci!
Nu ne face atâţi draci!
Mai ţine-ţi gura aia mare,
Că altfel, ţi-o îndop cu sare!

Cocoşul s-a supărat
Şi a uitat de cântat.
Dar pe loc îşi aminti
Şi începe-a croncăni:

- Cotcodac şi cotcodac,
Eu din gură nu mai tac!
Vreau să cânt noapte şi zi,
Până cineva mă va putea opri.

Şi zice-atunci o fetiţă
Care avea o codiţă:
- Cocoşule, tacă-ţi fleanca!
Altfel, vorbeşti cu Bianca.
Şi ea te va opri,
Cu felul ei de a vorbi.

Atunci, cocoşul tăcu.
A tăcut.
Şi pentru asta,
A primit pâine cu unt.

miercuri, noiembrie 19, 2008

Păpuşa

Ana Coman, 10 ani:

Păpuşica stă în casă
Şi se crede-mpărăteasă.
Are-o coadă pieptănată,
O rochie frumos călcată,
Un guleraş din arnici,
Nişte roşii mici cipici,
O căciulă cu pompoane mari
Şi nişte aburiţi ochelari.
Ea susţine că-i deşteaptă,
Dar va fi la sfântu-aşteaptă.
Păpuşile-o numesc „o rea”,
Fiindcă se ceartă cu toată lumea.
De acum şi înainte,
Te rog! Fii o păpuşă cuminte!

marți, noiembrie 18, 2008

Trei sferturi din alfabet


Ana Coman, 10 ani:


A e litera cea mare
Ce se ţine pe picioare.

Bebeluşul următor
Doarme ziua: sfor, sfor, sfor!

Câine” noi scriem aşa
Cu litera ce va urma.

Dar ce literă urmează
După litera din faţă?

Este-adevărat, aşa,
Că litera ce va urma
I-o s-o spunem şi lui mama?

Floricică, floricea,
Tu eşti litera ce va urma?

Gărgăriţă, literă mică,
Eşti mică aşa, ca o furnică!

Hornul din casă a crăpat,
C-a intrat în el „Hâul” cel umflat.

Inelul ce ţi-l voi da

Îl vei ţine la mână când vei scrie litera?

J-ul e litera mare,
E frumoasă ca o floare!

Kansas e un ţinut mare sau mic?
Şi se scrie cu k cel mic?

Lapte beau din biberon,
După ce am citit literele desenate pe castron.

Mama e mereu cu mine
Şi mă-nvaţă literele bine!

Noapte s-a făcut
Cu litera „n” la-nceput.

Ora asta-i de română
Şi scriu literele c-o mână.

P, el s-a cam plictisit
Cum şi eu am obosit.

duminică, noiembrie 16, 2008

Ceasul

Ana Coman, 10 ani:

Nu ştiu ce şi cum se face,
Că ceasul meu nu mai tace.
Are felul zăpăcit,
De a nu sta neclintit.
Zi şi noapte “toc-toc-toc”
Şi nu stă o clipă-n loc.
Ţipă-ntruna cu tupeu,
De noi zicem “Văleleu!”
Stă în casă, pe măsuţă
Şi priveşte pe străduţă.
Niciodată nu se-opreşte
Şi aşa, mă-nnebuneşte.
Gura nu-i mai tace-odată,
Nici să-i dau o ciocolată.
Şi de acum înainte,
Vreau să fie-un ceas cuminte.

joi, noiembrie 13, 2008

Lebăda învăţătoare

Astăzi manuscrisul cu poezii şi poveşti scrise de Ana la 10 ani pleacă spre o editură prestigioasă. Nu, nu l-a solicitat. Sper însă să-şi găsească locul în lumea noastră nebună. Până când va apărea volumul în librării - sper - pe Ana o veţi găsi aici, din când în când.

Lebăda vinde trifoi
Şi multe sfori de usturoi.
Mai vinde, câteodată,
O floare mică şi parfumată.

Dar ea, când era mică,
A învăţat multă cărticică.
Ar vrea şi ea să facă ceva
Ce ar putea-o ajuta.

Dar tot vânzătoare-a rămas,
Chiar dacă ea avea un mândru glas.
Putea să cânte la operetă,
Putea să aibă şi o babetă,

Ca pentru operetă.
Să fie cochetă.
Nu. Tot asta a fost.
Ceva ce nu are nici un rost.

Câştiga pe săptămână,
Bani să-şi cumpere un fir de lână.
Pe zi, ea câştiga,
Cât să aibă ce mânca.

Lumea nu prea vrea trifoi
Şi nici sfori de usturoi.
Dar floarea, când o vedeau,
Pe loc o cumpărau.

Lebăda s-a plictisit
De acest lucru cumplit.
Şi-a adunat mai multe parale,
Cât pentru o învăţătoare.

Dar la şcoală, păi, păi, păi…
Copiii erau cam răi.
Şi ea i-a liniştit
Până copiii au adormit.
Uite-aşa lebăda vânzătoare
A devenit învăţătoare.

miercuri, noiembrie 12, 2008

Culoarul vieţii

Scrisă acum trei ani de Ana, fiica mea. Cam aşa se vede viaţa prin ochii unui copil de 10 ani:

Eu am fost ieri botezată
Astăzi am un an.
Mâine pap o ciocolată
Fiindcă doi ani am.

Marţi cu tata merg la piaţă
Şi merg în picioare,
Vrea să-mi ia o mică raţă
În dar de trei ani.

„Viaţa e ca un culoar”,
Mă gândesc la patru ani.
Şi subliniez chiar clar
Faptul c-am cinci ani.

Duminică a căzut,
Iar luni îi ia locul,
Deja opt ani au trecut
De când m-am născut.

Super! Sunt adolescentă!
Am două’j de ani
Şi nu rămân repetentă
Fiindcă sunt atentă.

Vai, vai, am îmbătrânit!
Am 60 de ani,
Şi ajung chiar la 80,
Vârstă făr’ de bani.

Acum stau şi mă gândesc:
„Viaţa a trecut,
Dar nu m-a durut.”

sâmbătă, noiembrie 08, 2008

Reîntâlnirea

Zilele trecute m-am reîntâlnit cu o fostă colegă de redacţie. Să fie vreo patru ani de când nu ne-am văzut. Schimburi amicale de complimente, întrebări despre copii. Apoi, fosta colegă mă întreabă:
- Şi ţi-ai schimbat maşina?
Iar după vreun minut:
- Şi tot acolo stai? Nu te-ai mutat?

Recunosc că nu m-am simţit prost că nu mi-am schimbat maşina şi că stau în acelaşi loc. Aş fi vrut însă să mă întrebe ce am citit în aceşti patru ani, ce am vizitat, dacă sunt mai bogată sufleteşte şi nu material. M-am simţit însă ca la reîntoarcerea din vacanţă când cei mai mulţi mă întreabă:
- Şi ce ţi-ai cumpărat?
Când eu aş dori să mă întrebe ce am văzut.

marți, noiembrie 04, 2008

Messengerul, hoţul copilăriei

„Ai messenger? Cum nu? Că doar ai calculator!”. Pe chipul fetiţei se citeşte dispreţul, în timp ce obrajii colegei încep să capete nuanţele ruşinii.

Poate fi instalat în mod gratuit şi poţi comunica atât cu prietenii cât şi cu duşmanii, atât cu colegii cât şi cu necunoscuţii. Revoluţia tehnică ne aduce în casă, în mod virtual, persoane dragi, şi părinţii pot fi liniştiţi, căci copiii nu părăsesc camera lor, sunt în siguranţă. Oare? Uneori este o asigurare pripită şi nefondată. Pericolul necunoscutului iese din ecranul calculatorului şi nume de cod prind viaţă în carne şi oase. Iar zâmbetul pe care necunoscuţii îl afişează prin iconiţe gălbioare la sfârşitul frazei scrise este, în realitate, un rânjet al diavolului.

Într-o clasificare a hoţilor de timp, messengerul ar ocupa locuri fruntaşe în rândul elevilor. Copii care sunt singuri acasă „vorbesc” ore întregi cu ai lor colegi iar cuvintele schimbate nu sunt dintre cele mai nevinovate. În cazul în care nu ştiu ce preocupări au, părinţii află de aceste discuţii la şedinţa de la şcoală, şi atunci, în loc să se întrebe de ce nu ştiu ei, ca părinţi, ce activităţi au propiii copii, se miră de unde ştie învăţătoarea acest amănunt al vieţii lor extraşcolare şi de ce reprezintă o ameninţare un schimb de fraze prin intermediul calculatorului.

De ce ameninţare?
...Poate pentru că acele câteva ore petrecute în faţa calculatorului, zilnic, înseamnă câteva ore în minus acordate lecţiilor, lecturii.
...Poate pentru că tentaţia de a discuta cu persoane necunoscute este foarte mare şi de multe ori copiii dau amănunte personale care pot fi folosite de eventuali infractori sau primesc invitaţii de a se întâlni şi în realitate cu acestea, riscul de a fi abuzaţi fiind destul de mare. (Şi este numai un aspect al folosirii nesupravegheate a internetului, căci din declaraţiile copiilor, 45% dintre ei au accesat din întâmplare sau intenţionat site-uri cu nuditate sau pornografie.)
...Poate pentru că există o lipsă de comunicare la nivel părinte-copil, o lipsă de afecţiune şi de timp petrecut împreună, copilul căutând refugiu în ecranul calculatorului.
...Poate pentru că dorinţa de a fi acceptat într-un grup determină copilul să-i imite pe ceilalţi, discuţiile pe messenger fiind dovada primirii acestuia în rândurile celor „privilegiaţi”.

Poate că e puţin din fiecare. Indiferent de motiv însă, părintele ar trebui să ia atitudine pentru a stabili o comunicare reală cu copilul său.

Copiii, în cifre
65% stau pe internet 3-4 ore zilnic.
85% discută cu persoane necunoscute pe internet
80% dezvăluie date personale.
45% au primit propuneri de a se întâlni în realitate cu persoanele necunoscute cu care au discutat pe messenger.

Părinţii, în cifre
65% ştiu că ai lor copii discută cu persoane necunoscute pe messenger.
35% nu cunosc nici o metodă de restricţionare a accesului copiilor lor la internet.
35% nu pun restricţii copiilor lor.
20% folosesc blocări tehnice la nivelul calculatorului.
(Sursa: Asociaţia pentru Tehnologie şi Internet (APTI), sondaj online legat de activităţile copiilor pe internet).

Notă: Nici un articol, fragment al unui articol sau fotografie nu pot fi reproduse fără acordul autoarei.

duminică, noiembrie 02, 2008

Un sfert de oră în Parcul Cazzavillan

De regulă îl traversez şi primul lucru pe care-l verific e prezenţa gardianului, la intrare. Asta înseamnă că băncile, toboganul, brăduţii vor fi şi mâine în acelaşi loc. E o garanţie poate prea măruntă a siguranţei în lumea asta nebună în care trăim, dar pentru mine, şi n-aş putea explica deloc de ce, Parcul Cazzavillan este o mică oază, în ciuda gălăgiei copiilor care se dau pe tobogane, a zumzetului continuu care se ridică dinspre băncile ocupate de mame sau bunice. De fapt, fac parte din atmosferă, chiar dacă trotineta pare anacronică pentru acest parc de început de secol XIX.


Reconstruit din temelii, parcul poartă numele celui care a fondat, în 1884, ziarul "Universul" - Luigi Cazzavillan, corespondent de război ajuns pe meleagurile noastre în 1887, unde s-a şi stabilit. În manieră italiană, cu trasee geometrice şi alei circulare, parcul are, în mijloc, Fântâna Luigi Cazzavillan ( cu bustul ziaristului ), construită de sculptorul Filip Marin, principalul loc de atracţie al celor mici care încearcă să umple sticle cu apă de la gura peştilor care, impasibili, privesc spectacolul zilei, dăruind firicelul de apă. Ce înseamnă pentru ei şi îngerii care străjuiesc bustul ziaristului un sfert de oră? O secundă, poate. Ce înseamnă pentru cei din parc un sfert de oră?

Iată, în imagini (realizate şi postate şi iunie)


Timpul nu trece la fel pentru toţi











Îmbrăţişare



















Joacă.





Socializare.







Plimbare.



Primul drum e mai greu.








În căutarea cârtiţelor.








Împărţirea responsabilităţilor.






Luminând trecutul.




Notă: Nici un articol, fragment al unui articol sau fotografie nu pot fi reproduse fără acordul autoarei.

vineri, octombrie 24, 2008

La o cană cu ceai, cu Didi - Amita Bhose

Didi a plecat astăzi, la ora 9 dimineaţa. Ca în fiecare an, din 1992 încoace. Multă vreme am aşezat la loc cana de pe raft, pentru ca Didi s-o găsească acolo unde o lăsase. Era gestul celui care refuza să creadă că un om drag a plecat pentru totdeauna şi nu se va mai întoarce decât în amintire, nu va fi prezent decât prin cei care l-au cunoscut.

În urma lui Didi a rămas o punte pe care a creat-o între India, ţara de origine, şi România, ţara adoptivă. Au rămas cărţile ei - Eminescu şi India, Scrisori rupte - Tagore, Proverbe şi cugetări bengaleze, Dicţionar bengali-român, Manual de bengali. Au rămas articole publicate în toate revistele literare ale vremii, înregistrările radio şi tv, cursurile predate la Universitate dar, mai ales, multe manuscrise, multe proiecte neterminate. Şi dragostea românilor pentru cultura indiană.

Mi-a revenit onoarea să fac cunoscute mai departe lucrările sale. Îmi reproşez că uneori timpul a trecut prea repede, că ar fi trebuit să insist mai mult pe lângă edituri, ca opera ei să nu rămână numai în manuscris. Câteodată am izbutit, altădată m-au dezarmat cei care m-au privit ciudat şi mi-au zis: "Dar cine mai citeşte Eminescu?".

De vreun an, poate mai mult, Elena, o fostă studentă şi prietenă a lui Didi - nume care înseamnă "soră mai mare în bengali" a creat un site - http://www.amitabhose.net/ - în memoria sa. Acolo postăm, cu un ritm inegal, operele lui Didi. Poate într-o zi cineva va fi interesat să publice cărţile sale.

Uneori mi-e foarte dor de Didi. Alteori sunt furioasă pe cei care i-au făcut rău şi care i-au grăbit moartea. Nu sunt dintre cei care spun "Lasă să-i pedepsească Dumnezeu". Unii s-au cocoţat repede în postul ei, după ce au dat-o afară de la Universitate, alţii au fost numiţi directori de institute de prieteni miniştri, impostura însă, ca şi minciuna, are picioare scurte.

Aş vrea acum, în faţa unei căni de ceai, să o aud râzând şi povestindu-mi planurile ei. Să mă minunez, ca de fiecare dată, că poate bea ceaiul fierbinte, fierbinte. Aş vrea să-i aud glasul cântat, să-i aud vocea pe care aproape că am uitat-o. Au trecut 16 ani de când a plecat, o să mă ierte pentru că aproape că nu-mi amintesc vocea ei. E însă în inima mea pentru totdeauna.

joi, octombrie 23, 2008

Scrisoarea premierului şi banca primarului

Mama n-a primit scrisoare de la premierul României. Chiar dacă locuieşte în Periş. Cutia ei poştală nu a fost onorată de cuvintele frumoase, dezinteresate, dar absolut dezinteresate, ale premierului, care o anunţau că i-a mărit pensia. Asta pentru că nu se are bine cu vecina care, nu se ştie cum, a fost întâlnită de un reprezentant al partidului premierului care i-a pus în braţe un vraf de plicuri spunându-i:
- Pune-le şi matale în cutiile poştale, unde vrei.

Ei, uite că vecina, o bătrână cumsecade de vreo 70 de ani, de genul celei care e mereu pe drum întru propagarea ştirilor radio-şanţ, s-a conformat. Le-a pus unde a vrut. La mama, nu.


Ieri, în faţa primăriei Periş, un morman de bănci nou nouţe. Altele, tot nou nouţe, erau deja instalate la poartă, cam într-un sfert din comună. Dar nu în dreptul fiecărei case şi nici după vreo regulă matematică, una la trei case, să zicem. Aleatoriu. Sau nu? Poate că acela care doreşte bancă în faţa casei a primit vreo scrisoare de la premier? Poate că banca se instalează după dorinţă, fiind un dar al primăriei? Sau se instalează contra cost, tot aşa, cui doreşte? Nu ştiu, nici mama nu ştie. Pentru că nu iese la poartă şi n-a aflat decât de la televizor că ai ei concetăţeni au primit scrisoare de la premier, via vecina cumsecade, cu care ea nu se are bine.


Eu sunt sigură că mama nu ar vrea o bancă în faţa porţii ei. Bineînţeles că nu pot decide eu în locul mamei, dar o cunosc destul de bine şi nu cred că vrea o bancă pentru a socializa cu vecinii. Dacă acesta o fi fost motivul pentru care se instalează bănci la poartă. Pentru că uite, mai sunt oameni care nu au primit scrisori de la premier şi asta poate, pentru că nu au avut şi ei o bancă pe care să stea, să se odihnească, să schimbe o vorbă cu vecinii. Să socializeze. Sunt bătrâni, oamenii din Periş, le e greu şi lor să stea în picioare, în faţa porţii şi să se minuneze de semnătura premierului. Dacă îşi odihnesc oasele pe o bancă, altul le e moralul!


Notă: Nici un articol, fragment al unui articol sau fotografie nu pot fi reproduse fără acordul autoarei.


duminică, octombrie 19, 2008

Despre tristeţe şi indiferenţă cu Jacques Salome


Jacques Salome pune mâna, protector, pe umărul unui spectator pe care-l rugase să urce pe scenă. E în timpul unei conferinţe pe tema : "Şi dacă s-ar preda comunicarea în şcoli?" şi gestul lui îl reface pe cel al unui profesor care ar intra în clasă, ar vedea că un copil este supărat, trist şi, punându-i mâna protector pe umăr, l-ar întreba:
- Eşti trist astăzi?
Jacques Salome continuă exemplul, şi întrevăd efectul binefăcător al gestului şi al întrebării asupra copilului.


Dar în mintea mea nu revăd acest gest. Elevă fiind, nu m-a întrebat nimeni vreodată - nici învăţătoarea, nici vreun profesor sau diriginte - de ce sau dacă sunt tristă. Pe fiica mea nu a întrebat-o nimeni vreodată - nici învăţătoarea, nici vreun profesor sau diriginte - dacă e tristă sau de ce este tristă. Nici în dreptul ei şi nici în dreptul altui copil nu s-a oprit vreun profesor să se intereseze dacă îi doare ceva, fizic sau sufleteşte. Pentru profesori dar şi pentru diriginte, ea şi ceilalţi elevi sunt doar nişte cifre - 28 de elevi - şi se individualizează doar când fac ceva rău. Când se duc în vizită la spital la colegul operat de apendice, când participă la o activitate extraşcolară unde iau premii, când sunt trişti că s-au certat cu cea mai bună prietenă sau au fost nedreptăţiţi, atunci nu-i vede nimeni. Pentru că nu interesează pe nimeni ce simt aceşti copii. Pentru profesori, sunt doar nişte "draci" care le fac zile negre.

Dacă în acel prim sfert de oră pe care de obicei îl petrec în cancelarie, de vorbă cu alţi profesori, aceştia ar veni în clasă şi ar sta de vorbă cu elevii, interesându-se de sufletul lor şi abia apoi de cunoştinţele lor, peste un timp relaţia profesori-elevi s-ar îmbunătăţi. Pentru că văzând că sunt trataţi nu ca nişte obiecte ci ca personalităţi distincte, cu nevoi, tristeţi şi bucurii, văzând că sufletul le este ascultat atunci când este trist sau vesel, elevii ar învăţa să-şi exprime sentimentele şi prin cuvinte, nu numai prin violenţă. Când nu eşti ascultat, când nu eşti recunoscut ca personalitate, ca om, ci eşti doar un nume în catalog, atunci atragi atenţia prin violenţă. În faţa indiferenţei profesorilor, elevilor nu le rămân decât strigătul şi pumnul.

Notă: Nici un articol, fragment al unui articol sau fotografie nu pot fi reproduse fără acordul autoarei.

joi, octombrie 16, 2008

Despre grijă şi dragoste

Merge pe bordură, ţopăind şi la un moment dat îi scapă piciorul şi se împiedică. Mâna mamei însă îl ţine ferm şi puştiul nu cade, doar "şterge" un pic bordura.
- Fii atent că te murdăreşti! îl mustră ea.
Şi merg mai departe, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Un singur cuvânt arată însă relaţia dintre mamă şi copil. Mama nu spune "fii atent că o să te loveşti" ci " fii atent că te murdăreşti!". Sunt sigură că acea mamă îşi iubeşte copilul mai mult decât orice, că şi-ar da şi viaţa pentru el.

Dar n-am auzit decât rareori un părinte întrebându-şi copilul, când acesta sparge o cană: "Te-ai tăiat?". Ceea ce aude copilul e: "Fii atent, vezi pe unde umbli!".

Nici grijă nici dragoste nu transmit astfel de mesaje. Poate că noi, părinţii, ar trebui să învăţăm să le arătăm copiilor noştri aceste sentimente şi în lucrurile mărunte.

duminică, octombrie 12, 2008

Regulamentul şcolar, frecţie la un picior de lemn

Ce poţi face în cazul unui elev care-şi bate colegii zilnic, îşi cheamă verii în ajutor, precum în mafia italiană, şi administrează corecţii fizice unui coleg de clasă, în curtea şcolii? Conform regulamentului şcolar, nu-i poţi face mai nimic. Decât: să-i scazi nota la purtare (frecţie la un picior de lemn), să-l mustri verbal (intră pe o ureche, iese pe două), să-i dai un avertisment scris, apoi să-l muţi, temporar, în altă clasă, iar ultima sancţiune e să-l transferi în altă şcoală. Pentru că învăţământul de opt clase e obligatoriu şi, aşa cum înainte de 1989 nu aveai voie să laşi un elev corijent, aşa nu ai voie acum să-l exmatriculezi dacă e elev în clasele I-VIII.

Cine a făcut regulamentul acesta cu siguranţă că a crezut în forţa binelui care învinge răul. În puterea convingerii cu vorba bună. O fi crezut în rezultatele consilierii psihologice. Cel care a făcut regulamentul acesta însă nu o fi trecut de mult prin şcoală. Şcoala care are nevoie de un suport de sancţiuni drastice, altfel copiii se vor întoarce de la cursuri bătuţi, furaţi, înjuraţi, umiliţi iar agresorii nu vor putea fi pedepsiţi decât cu scăderea notei la purtare. Părinţii acestor copii agresivi sunt, la rândul lor, nişte agresori la nivel de adulţi. Întreabă, obraznici, în cadrul şedinţelor cu părinţii:
- Şi care-i problema? Ce s-a întâmplat?

Nu, nu s-a întâmplat nimic, nu e nici o problemă. Doar că fiul lor a bătut un coleg în curtea şcolii, şi ca să fie sigur de izbândă şi-a chemat şi verii mai mari. Nu s-a întâmplat nimic. Doar că a venit poliţia, au fost chemaţi părinţii în cabinetul directorii şcolii iar copilul agresor a căpătat un avertisment scris. Pe care-l ignoră sistematic, astfel că nu e coleg care să nu fi primit un şut în fund, un pumn de la acest mic terorist.

Regulamentele ar trebui să conţină sancţiuni drastice. Da, învăţământul e obligatoriu, dar cine greşeşte trebuie să plătească. Da, îi dai mai multe şanse de reabilitare acelui copil, dar când vezi că nici el nici părinţii care ar trebui să fie primii interesaţi în îndreptarea comportamentului nu dau vreun semn de interes în acest sens, atunci ar trebui să poţi acţiona, la nivel de şcoală, pentru ca elevii să fie în siguranţă. Dacă ar exista sancţiuni drastice - amenzi, exmatriculari - cu siguranţă că violenţa din şcoli ar mai scădea. Nu ar dispărea, dar când un părinte ar trebui să plătească un sfert de salariu amendă pentru că fiul lui a învineţit ochiul unui coleg de clasă, atunci n-ar mai rânji, obraznic, întrebând sfidător:
- Şi care-i problema?

Notă: Nici un articol, fragment al unui articol sau fotografie nu pot fi reproduse fără acordul autoarei.

miercuri, octombrie 08, 2008

Despre moderatori, comentarii şi pereţii veceurilor

Citesc un articol în ediţia online a unui ziar. Despre învăţământ. O profesoară vorbeşte despre lipsuri, măriri de salariu, profesie, meditaţii. Subiectul care e acum pe buzele tuturor. E postată şi o fotografie a domnişoarei profesoare.

Urmează comentariile cititorilor: agramate - destule; cu apelative jignitoare - "boule!" (deşi poate că e o trimitere subtilă la noul ministru al învăţământului, care s-a autointitulat "bou" cu ceva vreme în urmă dar, vorba lui Mircea Badea, măcar s-a făcut "bou" pe el însuşi). Unii fac mişto golănesc: "Magdaleno, hai cu mine că te fac iepuraş în America!". Dar cel mai mulţi arată cât de frustraţi sunt - profesional, sentimental, sexual - şi cât de lipsiţi de bun simţ.

Că iau pagina de ziar drept veceu public pe ai cărui pereţi scriu fel de fel de porcării, precum nişte elevi care se cred rebeli dar de fapt sunt doar nişte derbedei, mi se pare e o problema de educaţie, respect. Sub semnul anonimatului e uşor să înjuri şi să jigneşti. Oamenii se defulează astfel, dar numai un anumit gen de oameni recurg la o astfel de metodă: cei care te ciupesc de fund când treci pe lângă ei, cei care te fluieră când traversezi strada, cei care te agresează verbal şi vizual pentru că eşti fată drăguţă. Ei spun că se distrează. Dar numai ei se distrează, golăneşte, vulgar, obscen. Eu i-aş amenda pe cei care te fluieră pe stradă, te agresează verbal, te pipăie. O amendă serioasă, să le treacă cheful să mai deschidă gura. Dacă vor să facă mişto, să facă mişto de cineva cu forţe egale cu ale lor. De un tip cu muşchi. Ar mai zice: "Magdalenule, hai cu mine...?"

Infracţiunea ar putea intra la categoria "tulburarea ordinii şi liniştii publice". Sau la agresiune fizică. Sau... Dar dacă s-ar vrea s-ar găsi şi denumire pentru o astfel de infracţiune. Dar cui îi pasă? Când parlamentarii sunt atît de ocupaţi cu mărirea pensiilor, asigurarea confortului! Proprii.

Revenind la comentariile golăneşti ale articolelor online, eu, una, le-aş restricţiona. Nu ai scris corect româneşte? Jigneşti? Faci mişto vulgar? Înjuri? Nu te public. Mai bine nu apare nici un comentariu decât zeci de jigniri, defulări bolnave. Du-te şi scrie pe pereţii veceurilor publice!

Notă: Nici un articol, fragment al unui articol sau fotografie nu pot fi reproduse fără acordul autoarei

marți, octombrie 07, 2008

Despre colectivul tânăr

Din când în când mai caut câte un anunţ la oferte de serviciu. Pentru nepoata mea studentă care doreşte un part-time dar dacă se poate să fie şi comod şi bine plătit şi în domeniul în care-şi desăvârşeşte studiile şi... Pentru prietena mea care are blocat accesul la anunţuri (la serviciu) şi acasă firma de internet o ameninţă de un an că vine şi reinstalează cablul şi-i returnează nişte bani datoraţi. Până la urmă şi pentru mine, căci încă mai cred într-un CV bine scris şi real care să suscite interesul unui angajator serios. Partea aceasta cu CV-ul o spun din proprie experienţă, funcţionează. Adevărat, şi tu trebuie să fii serios şi să ai ce oferi.

Spuneam că din când în când citesc anunţurile de oferte de serviciu. Bun: pachet salarial atractiv, şanse de promovare. Nu înţeleg însă un lucru. De ce ar trebui să mă încânte faptul că aş lucra într-un colectiv tânăr? Majoritatea anunţurilor conţin şi acest aspect la beneficii. Să înţeleg că nu m-aş simţi bine între oameni de 40-45 de ani, adică de-o seamă cu mine? Sau pe la 40-45 de ani se presupune că te-ai blazat, eşti acru şi îmbufnat şi e un chin să stea omul lângă tine, în încăpere? Sau poate nu mai ai dorinţa de a răspunde provocărilor - termen la modă?

De ce trebuie să fie un avantaj lucrul într-o echipă tânără? Pentru atmosferă? Îi apucă aşa, pe tineri, o dorinţă nebună de a se afirma, de a demonstra că sunt buni şi muncesc ca apucaţii, e o energie pozitivă care trece prin birou? Un om de 40-45 de ani ar întrerupe fluxul acestei energii pozitive? Eu nu înţeleg deloc care ar fi avantajul. Nu văd care ar fi dezavantajul lucrului într-o echipă, să-i zic, mixtă. Nu văd de ce nu m-aş simţi bine, profesional şi personal într-o echipă şi cu oameni cu experienţă.

Eu nu văd nici un avantaj în acest aşa-zis beneficiu de a lucra într-o echipă tânără. Iar când văd un astfel de anunţ mă gândesc imediat că e o capcană. Angajatori care manipulează, încercând să angajeze numai tineri pentru a-i exploata în numele acelei provocări de care aminteam. Îi pun să facă ore suplimentare şi multe alte sarcini neplătite, apelând la orgoliul şi dorinţa tânărului de a demonstra că poate face o mulţime de lucruri. Un om cu experienţă ar spune clar: "Nu". Şi să fiu bine înţeleasă. Nu vorbesc de tinerii care nu ştiu pe ce lume sunt şi cer salarii de mii de euro neavând nimic a oferi. Vorbesc de cei care chiar doresc să se afirme profesional şi sunt buni. Ei fac mult şi se mulţumesc cu puţin pentru că acel post "e o provocare". Au "şansa de a promova şi lucrează într-un colectiv tânăr". Mie mi se pare clar o manipulare.

Notă: Nici un articol, fragment al unui articol sau fotografie nu pot fi reproduse fără acordul autoarei.

luni, octombrie 06, 2008

Corul de copii Radio sau când arta nu are noţiunea timpului

„Elevii sunt cam singurii care lucrează în ţara asta” a fost concluzia rectorului (sau prorectorului?) de la Universitatea Babes-Bolyai. Cu un calcul matematic simplu, a arătat, într-un interviu pentru RFI, că elevii au program de lucru de adult: cinci-şase ore de curs pe zi, programei şcolare fiindu-i adăugate fel de fel de materii, după 1990, dar fără a se renunţa la vreo disciplină din cele existente, plus câteva ore (cel puţin jumătate din cele de curs) de lucru individual, acasă, în fiecare zi. Dacă numărăm şi orele de meditaţii (adaug eu, cu vocea poporului), cam toţi elevii fac ore suplimentare. Şi restul orelor, din 24? Restul e... tăcere?

Pentru unii, da. Pentru alţii se pare că timpul se dilată. De pildă, pentru elevii de la Corul de copii Radio: reuţesc să aibă şi note bune, să participe şi la repetiţiile obişnuite (trei pe săptămână, în cazul celor din Corul de concert) şi să-şi trăiască şi copilăria. Atunci când îţi place ceea ce faci, când nu-ţi este impusă de nimeni participarea la activităţile corului şi regăseşti aceeaşi plăcere şi la colegi, timpul petrecut împreună înseamnă energie, bucurie. Arta nu are noţiunea timpului şi nu oboseşte. De aceea îi vezi, la ora 7 seara, după o zi de cursuri, sosind la repetiţie cu zâmbetul pe chip, cu o bucurie pe care noi, adulţii, am uitat-o de mult. Când au concerte – şi au destule şi pe scene cu renume (Festivalul Enescu, Ateneu - pe 3 octombrie au deschis stagiunea, alături de Corul şi Orchestra Filarmonicii, sub bagheta dirijorului Christian Badea - , festivaluri internaţionale) – nimeni nu mai numără orele de repetiţii, în timpul săptămânii, sâmbăta, duminica. Doar părinţii celor mai mici, pe holul Radioului, se uită la ceas şi se întreabă: „Oare cât i-or mai ţine?"

Nu-i ţine nimeni, ei repetă până când sunt mulţumiţi de sunet. De vocile care se unesc şi se înalţă spre perfecţiune. Pentru o înregistrare, spre eternitate, pentru concerte. În timp ce alţi colegi de-ai lor dorm sâmbăta sau intră pe messenger, ei se îndreaptă spre sala de repetiţii. Graţie muzicii, sunt mai buni, mai senini. Au şi o memorie mai bună, sunt mai sociabili, mai altruişti. Învaţă să-şi respecte colegii, să fie punctuali şi disciplinaţi. Sunt comportamente pe care părinţii le observă miraţi şi încântaţi, nu pentru că ei nu ar face eforturi în acest sens, dar spiritul de echipă îşi pune amprenta altfel asupra fiecărui copil. Cât despre educaţia muzicală, aceasta este de nivel performant, profesionist.

Nu-i căutaţi acasă în week-end-urile care urmează. Nici în vacanţe. Vor fi la sediul Radioului, la repetiţii. Pentru că şi anul acesta au o agendă plină. Duminica aceasta, 12 octombrie, îi invită pe toţi cei care au ureche muzicală şi doresc să cânte să vină la concursul de preselecţie organizat pentru noi membri: fete cu vârsta între 8 şi 13 ani şi băieţi – 8 şi 10 ani. Înscrierile, în ziua concursului, la sediul Radiodifuziunii. La ora 10.

joi, octombrie 02, 2008

Porumbeii copilăriei mele


M-am născut cu porumbei în podul casei. Cu gânguritul lor a dragoste şi libertate. Erau mulţi, mulţi şi gălăgioşi şi niciodată n-am putut identifica unul, niciodată vreunul nu a avut un nume. Erau porumbeii din podul casei. Găinaţul lor nu deranja pe nimeni, că era pe cimentul de lângă casă sau că ne pica în cap, când treceam pe sub streaşină. Superstiţioasă la vremea copilăriei, consideram că am noroc în ziua aceea. Şi poate chiar aveam. Întotdeauna mama spunea că sunt prea mulţi, că ar fi bună o ciulama de porumbei. Nu se ostenea însă nimeni să se cocoaţe după ei, aşa că familia lor nu a fost niciodată despărţită. Veneau şi plecau când voiau, făceau pui şi mureau când le venea sorocul. Până şi pisicile, şi ele multe în curtea mare, parcă învăţaseră să convieţuiască paşnic cu ei.

Îmi plac porumbeii. Pentru că-mi amintesc de copilărie. De o perioadă care nu se va mai întoarce niciodată. De o vreme de care mi-e atît de dor, pentru că era senină şi a tuturor posibilităţilor. Precum acei porumbei, simţeam că pot zbura oriunde. Că pot ajunge oriunde doresc. Că dacă vreau să zbor până la soare, nu am decât să-mi întind aripile şi să mă înalţ spre cer. Nu m-am gândit că, precum Icar, s-ar putea să-mi ard aripile. Eram copil şi tot cerul era al meu.

Astăzi însă îmi întind aripile din ce în ce mai rar. Prea multă prudenţă sau neîncredere, prea multă dezamăgire. La ce bun? Cui foloseşte? sunt întrebări care fac ca aripile mele să rămână strânse de cele mai multe ori. Uneori uit că soarele arde şi mă avânt spre el, ajung până aproape de razele fierbinţi şi cad apoi. Nu mă doare decât sufletul.

Îmi plac porumbeii. Pentru că-mi amintesc de o lume care pare foarte departe. Copilăria. Încerc s-o regăsesc prin ochii copilului meu, când întinde mâna spre porumbeii încrezători, dar ştiu că încerc să mă păcălesc.
Notă: Nici un articol, fragment al unui articol sau fotografie nu pot fi reproduse fără acordul autoarei.

miercuri, octombrie 01, 2008

La ICR, câştigătorii concursurilor de proiecte sunt anunţaţi personal. Numai "să aibe" în vedere o expoziţie.


Când să mă înscriu şi eu la concurs, ia anunţul de unde nu-i. Pe 23 septembrie trona pe site-ul ICR - sublinierile îmi aparţin, semnalând o cacofonie - "că cu", o greşeală gramaticală - "să aibe" şi o literă lipsă - "xclusiv". Cele trei greşeli mă determină să-mi pun întrebări în legătură cu profesionalismul celui care a redactat textul. Dar întrebările importante apar la final - câştigătorii vor fi anunţaţi personal. De ce? Nu pot fi anunţaţi pe site? Dacă îmi schimb numărul de telefon sau adresa între timp şi nu mai pot fi contactată? Dacă şi iar dacă... Sau dacă... Adică de ce nu pot fi anunţaţi pe site? Întrebare naivă...

Deci, când să mă înscriu şi eu la concurs, zic ia-l de unde nu-i, căci azi a dispărut partea finală, cea cu anunţatul personal (carevasăzică vor fi anunţaţi public, aşa cum e normal, că doar ICR e finanţat cu bani publici?). Au rămas greşelile gramaticale. Din motive tehnice, desigur.

Anunţ 23 septembrie, http://www.icr.ro/

ICR Paris lanseaza un concurs de proiecte pentru o expozitie de arte vizuale legata de implinirea in 2009 a 20 de ani de la Revolutia din decembrie 1989. Proiectul trebuie sa aibe in vedere o expozitie individuala sau de grup (3-6 persoane maximum) care sa foloseasca cu precadere (dar nu neaparat xclusiv) noile tehnologii vizuale (foto, video, computer, instalatii, performance). Spatiul expozitional avut in vedere este intre 50 si 100 de metri patrati. Proiectul trebuie sa contina o descriere in limba romana (1 pagina maximum), un buget (cu cit mai economic cu atit mai bine) si schite sau fotografii explicative (eventual). El poate fi trimis pe adresa http://us.mc905.mail.yahoo.com/mc/compose?to=institut@institut-roumain.org , cu titlul "proiect expo 1989", pina la data de 1 noiembrie 2008. Rezultatul concursului va fi afisat pina la data de 15 noiembrie pe situl http://www.institut-roumain.org/ , la rubrica Anunturi. Cistigatorul/cistigatorii vor fi anuntati personal.


Anunţ 30 septembrie.

"Concurs de proiecte "1989" la ICR Paris
Din motive tehnice, concursul de proiecte expozitionale « 1989 » lansat pe data de 22.09.2008 va fi relansat la inceputul anului 2009.


ICR Paris lanseaza un concurs de proiecte pentru o expozitie de arte vizuale legata de implinirea in 2009 a 20 de ani de la Revolutia din decembrie 1989. Proiectul trebuie sa aibe in vedere o expozitie individuala sau de grup (3-6 persoane maximum) care sa foloseasca cu precadere (dar nu neaparat exclusiv) noile tehnologii vizuale (foto, video, computer, instalatii, performance). Spatiul expozitional avut in vedere este intre 50 si 100 de metri patrati. Proiectul trebuie sa contina o descriere in limba romana (1 pagina maximum), un buget (cu cit mai economic cu atit mai bine) si schite sau fotografii explicative (eventual)".

Notă: Nici un articol, fragment al unui articol sau fotografie nu pot fi reproduse fără acordul autoarei.

marți, septembrie 30, 2008

Ţară de începători

- E începător, colegul, să-l iertaţi.
Colegul tocmai ce nu ştiuse să introducă nişte date în calculator, ca să anuleze valabilitatea unui card bancar. Rezultatul acţiunii lui de începător, după o lună, fusese: card activ, plata taxei de întreţinere a cardului.
- N-a ştiut să verifice prin telefon dacă s-a anulat sau nu. E începător, să-l iertaţi, îmi spune colega mai experimentată care-l ajută să iasă din încurcătură.

E un proces logic: nimeni nu se naşte învăţat. Întrebarea mea logică e, văzând o mulţime de începători la ghişeele băncilor, la casele magazinelor, în servicii, peste tot, de ce toţi învaţă pe pielea clientului, de ce nu au noţiuni elementare, de ce nu-i învaţă cum să-şi facă treaba un trainer, un meşter, un coleg mai bătrân? Nu în timpul programului, nu pe nervii, timpul şi banii clientului, ci în scurte stagii de pregătire: o oră, o lună, cât e nevoie ca să ştie pe ce tastă să apese, ce informaţie să dea clientului, cum să monteze o chiuvetă. Dar, nu. În România nimeni nu mai învaţă la şcoală sau în practică. Toată lumea învaţă pe pielea altora, direct la locul de muncă.
Scuza e la îndemână:
- Săracul, e şi el începător, să-l înţelegem.

O, da. Dacă e începător, să nu stea la ghişeu şi să nu încurce cifre. Să ia salariu de începător şi să stea în spatele unui coleg, să înveţe dracului meserie.

M-am săturat de scuza asta pentru nepricepere, bătaie de joc, angajări pe pile. Toţi oamenii au fost începători la un moment dat dar baza se pune în şcoală, la liceu, facultate, cursuri de formare, perfecţionare şi cum s-or mai fi numind. Am impresia, de multe ori, văzând reacţiile complet neprofesioniste ale celor din faţa mea, ale celor care ar trebui să-mi ofere contra cost servicii, că sunt luaţi direct de pe stradă, fără o minimă pregătire. Ori de pe stradă ori în urma unui telefon al directorului firmei respective.

Şi mai am impresia că trăiesc într-o ţară de începători fiindcă îi întâlnesc peste tot. Sau am eu ghinion?

Notă: Nici un articol, fragment al unui articol sau fotografie nu pot fi reproduse fără acordul autoarei.

vineri, septembrie 26, 2008

Românie, te urăsc!


Mi-am iubit întotdeauna ţara. Chiar şi pe vremea lui Ceauşescu, deşi dacă aş fi avut ocazia aş fi plecat imediat de aici. Am iubit locurile, oamenii care mi-au pus linguriţa în mână şi m-au învăţat să spun "bună ziua". Învăţătoarea care mi-a deschis abecedarul şi odată cu el o lume paralelă, a cărţilor. Am iubit şuieratul locomotivei care-şi anunţa trecerea la 100 de metri de casa de la marginea pădurii unde locuiam. Liniştea frunzelor încremenite în vară şi cântecul greierilor. Am iubit apoi Bucureştiul, descoperit la 20 de ani prin ochii unei studente căministe. Străzile cu troienile iernii 84-85, pizzeria de pe Magheru unde mâncai o pizza proastă şi beai un ceai lung, balcoanele vechi, mersul liniştit de la Operă la Institutul francez, banca din Parcul Ioanid care-mi ştia poveştile de dragoste. Am iubit metroul care mă lăsa la Gara de Nord, discoteca de pe clădirea din Complexul studenţesc Tei. Am iubit oamenii care m-au format, borcanele cu iaurt din faţa alimentarei, dimineaţa la 5. Cabina telefonică de lângă cămin, profesoara care mi-a dat să citesc "Noaptea de sânziene". Am iubit Bucureştiul cu tot ce a fost bun dar şi rău, pentru că, puse în balanţă, lucrurile frumoase trăgeau talerul în partea lor. Oamenii erau mai buni ca acum.

Nu regret vremea lui Ceauşescu, departe de mine gândul. Din punct de vedere al siguranţei, însă, pe stradă, era mai bine. Da, puteam merge liniştită pe stradă, nu se lua nimeni de mine. Acum am 20 de ani mai mult decât atunci şi normal ar fi să nu mă mai fluiere nimeni. Totuşi, ieri muncitorii de pe un şantier mă fluierau. Nu vreau să mă gândesc ce cuvinte adresează unei adolescente, fiicei mele care trece pe trotuar. Pe aceştia i-aş pune la zid şi i-aş bicui peste gură. Să nu mai fluiere niciodată după o femeie.
Oamenii, pe vremea lui Ceauşescu, erau trişti. Ponosiţi, nespălaţi, înfriguraţi. În general. În metrou îi vedeam moţăind, obosiţi de alergătura după mâncare, la cozi, şi tot ce însemna supravieţuire. Acum însă sunt la fel de trişti, ponosiţi, nespălaţi, dar în plus au devenit agresivi pentru că le-a murit speranţa. Speranţa că vor trăi mai bine dacă scapă de regimul Ceauşescu. Cei mai mulţi dintre ei nu trăiesc mai bine. De unde şi agresivitatea, mizeria morală.

Spun că nu-mi mai iubesc ţara. Ce să mai iubesc? Hoţia din jurul meu, violenţa, lipsa de cultură, copiii care stau pe messenger şi râd de cel care cântă la Corul de copii Radio? Nesimţirea oamenilor, lipsa de seriozitate în servicii, furtul? Angajările pe pile, incultura, manelele, trotuarele în care picamerele au intrat de cinci ori într-un an? Înjurăturile şoferilor, cozile de pe străzi, şmecheria ridicată la rang de virtute? Lipsa de profesionalism, bătaia de joc a funcţionarilor, lipsa de intervenţie a poliţiei, şpaga, corupţia? Drumurile inutile pe la administraţii ca să dovedesc că am plătit asigurările de sănătate? Profesorii care nu se mai implică şi dau din umeri, afirmând că n-au cum să-i pedepsească pe cei recalcitranţi? Gropile, aroganţa, nesimţirea?

O să-mi răspundeţi că au rămas totuşi multe lucruri pe care să le iubesc. Da, vă dau dreptate. Însă acestea mor în fiecare zi câte puţin, sufocate de urâţenia în care trăim. Eu am vrut şi vreau o viaţă frumoasă pentru România. În fiecare zi, încerc să fac lucruri bune: să pun o carte în mâna copilului meu, să duc sacoşa plină de zarzavat a unei bătrâne, să dau prioritate unui bătrân, să cedez locul în metrou. Să zâmbesc, să arunc hârtia la coşul de gunoi, să vorbesc politicos. Să-l respect pe celălalt. Să respect oraşul. În schimb, nu cer decât aceleaşi lucruri. Sunt lucruri mărunte, dar când le vor face toţi cei din jurul meu, atunci voi iubi din nou România.

Notă: Nici un articol, fragment al unui articol sau fotografie nu pot fi reproduse făcă acordul autoarei.

miercuri, septembrie 24, 2008

Despre bloguri

Bloggerii sunt deja o comunitate, precum a mămicilor, trabantiştilor, biciliştilor. Unii au informaţii inedite, alţii copiază ştiri sau muzică, alţii postează o ştire de trei rânduri şi apoi lasă pe alţii să comenteze, să-i facă trafic. Dacă te uiţi la comentarii, vezi însă că majoritatea sunt jignitoare, agramate, cu adresă la unul dintre comentatori.

Dincolo de informaţie, cred că acesta este marele "merit" al blogurilor, forumurilor de pe site-uri: defularea. Oamenii sunt atât de frustraţi încât îşi varsă veninul, micimea asupra celorlalţi, sub semnul anonimatului de cele mai multe ori. (Şi cred că de la serviciu, date fiind orele comentariilor). E bine să te eliberezi, să nu ţii în tine nemulţumirile, căci te poţi îmbolnăvi. Pe de altă parte, cred că sunt foarte, foarte frustraţi cei care îşi jignesc, umilesc semenii. Căci la cât venin împroaşcă pe bloguri, ar trebui să fie senini când ies în lume.

Dar, nu. Sunt la fel de nesimţiţi, prost crescuţi, fuduli. Dovadă că nu mai au pic de seninătate, bucurie de a trăi în ei. Nu se mai bucură decât atunci când înjură, fac rău, şi asta pe mine mă înspăimântă. Lumea aceasta violentă nu e lumea în care doresc să trăiesc. Când fac o însemnare pe blog o fac pentru că doresc ca rândurile mele să aducă zâmbet pe buze, eventual să fie semne de întrebare. Eu vreau o lume frumoasă. Pentru mine, familia mea, prietenii, duşmanii mei.

Notă: Nici un articol, fragment al unui articol sau fotografie nu pot fi reproduse fără acordul autoarei.

duminică, septembrie 21, 2008

Despre ambiţie

În afară de dragoste, se spune că femeile n-au sentimente nobile. Ambiţia, de exemplu, le lipseşte cu desăvârşire, fiind apanajul bărbaţilor, ca şi curajul, sacrificiul.

Numai aceştia au ambiţia de a reuşi în viaţă, de a deveni o personalitate politică, temut om de afaceri. Femeile ar avea doar… aspiraţii, repede înăbuşite la prima dificultate întâlnită. Si chiar de-ar fi aşa, dacă ne referim la gradul de dificultate, bărbaţii nu sunt în avantaj? Un bărbat care vrea să ajungă director de întreprindere are de înfruntat doar adversari palpabili, competenţa ori relaţiile învingând. Nimic nu-l opreşte să se dedice trup şi suflet ţelului propus. O femeie care aspiră la postul de manager are, pe lângă adversarii semeni, şi hoţi de timp – copiii, şcoala, bucătăria. Dacă reuşeşte să ocupe postul, atunci ambiţia ei nu a fost mai mare decât a bărbatului, deoarece a avut mai multe piedici de trecut? O mamă singură, cu trei copii, care izbuteşte să-i întreţină la facultate, îndeplinind, pe lângă serviciu, alte munci ingrate – menaj, croitorie – ce-i aduc un câştig în plus, nu e mai ambiţioasă decât un tată singur care abandonează rolul de educator şi îngrijitor unei a doua soţii?

E, desigur, ambiţie. De a fi mai bun, de a trăi mai bine, tu şi copiii tăi. Numai că societatea noastră nu acceptă ca acest termen să fie atribuit femeilor. Acestea, când vor să intre în politică, nu sunt ambiţioase, ci dezertoare de la obligaţiile familiale, mame denaturate, fără sentimente materne. Bărbaţii care au acelaşi scop sunt ambiţioşi, demni de apreciere, respect. Societatea noastră atribuie bărbaţilor toate calităţile şi le copleşeşte pe bietele femei cu toate epitetele negative.

Societatea noastră… să fie oare o dovadă de ambiţie ceea ce am vrut să demonstrez?

Notă: Nici un articol, fragment al unui articol sau fotografie nu pot fi reproduse fărăa cordul autoarei.

miercuri, septembrie 17, 2008

Sertarul cu fotografii

Dacă se uita în urmă, nu vedea decât un şir de umilinţe şi se mira că atâta timp le-a putut îndura, că ea a fost cea care le-a trăit, acceptat. Era vinovată, numai ea, nu avea rost să dea vina pe altcineva pentru situaţia în care ajunsese. S-ar fi minţit pe sine dacă ar fi încercat să dea cu pietre în altcineva şi apoi, nu avea nici un sens, din moment ce acum îşi dăduse seama că trăise în întuneric.

I se făcu frig şi-şi strânse puloverul în jurul taliei, prea groasă acum pentru a mai fi admirată, mângâiată. Bineînţeles, nu fusese întotdeauna aşa: fusese suplă, frumoasă, tânără. Trăise, adică. Şi la ce bun? se întrebă ea, privind fotografiile vechi. Iată, aici erau la nuntă, ea în rochie lungă, cu trenă, aşa cum visase, el, în frac. Frumoşi, zâmbitori, încrezători, îndrăgostiţi. Îndrăgostiţi? Da, aşa credea atunci, aşa a crezut şi mai târziu, vreme de 20 de ani. Mama, prietenele i-au spus, au avertizat-o că pasiunea se stinge cu timpul, rămâne prietenia, dar nu a vrut să accepte. Nu, soţul ei o va iubi mereu. Şi când vor fi bătrâni, şi când vor fi urâţi, se vor iubi.

Acum îşi dădea seama că l-a văzut mereu prin ochii ei. Ochii ei au văzut ceea ce ea vroia să vadă. Altfel nu-şi explică de unde atâta naivitate. Desele, lungile lui deplasari în ţară, de dinainte de Revoluţie, expert contabil fiind. Telefoanele date în grabă, aproape şoptit, de printr-un hotel obscur, al cărui număr de cameră nu-i era spus niciodată. „Lasă, că te sun eu…“, zicea Virgil, soţul său. Apoi, şedinţele prelungite, plecările de-acasă în timp de noapte, chemat de urgenţă la serviciu. Tot timpul însă îi spunea că o iubeşte, că nu poate trăi fără ea, că ar muri dacă l-ar părăsi. Maria se mira întotdeauna de vorbele acestea, nu înţelegea de unde-i vin ideile astea cu părăsitul, la început râsese, pe urmă, în timp, începură s-o irite, ca să-i spună într-un final să înceteze, parcă ar fi cobit. Nu avea nici un motiv să creadă că va fi părăsit, să termine cu prostiile, vor fi împreună până la moarte. Crezuse că-l linişteşte, îşi imagina că e gelos, şi voia să-i spulbere orice îndoială, să nu-şi facă griji. Acum însă îşi dădea seama ce se ascundea în spatele acelor vorbe. Dar era prea târziu, trecuseră 20 de ani. Aproape o viaţă…

O apucă furia şi trânti sertarul cu fotografii. Acestea se răsturnară pe covor, şi-n faţa ochilor i se desfăşură, prin bucăţile de hârtie, toată viaţa trăită alături de Virgil. Iată, aici erau la botezul primului lor copil, Andrei, acum student în anul I. Andrei venise pe lume la nouă luni după nunta lor, uneori chiar râdeau pe tema aceasta, gândindu-se că l-au conceput chiar în noaptea nunţii. Al doilea botez, al Alexandrei, avusese loc trei ani mai târziu, acum era elevă de liceu… Iată-i la munte, cu sania trasă de cai. Era un ger de crăpau pietrele, îşi puseseră păturile în cap şi pădurarul care-i găzduia le făcuse acea fotografie, nu li se vedeau decât nasurile. Apoi, la mare, la mal, o fotografie clasică, nu lipseau poneiul şi palmierul-colac. Erau amintirile unei vieţi de familie, o viaţă fericită, după cum crezuse. Nu-şi imaginase vreodată că avea să stea cu diavolul în casă. Nu putea să-şi imagineze că nu-l dibuise, că nu-i simţise mirosul, că se lăsase amăgită, păcălită de el.

Virgil continuase să aibă aceeaşi viaţă plină de deplasări şi după ce a venit Revoluţia. S-a angajat la o firmă particulară şi cutreiera ţara-n lung şi-n lat, trecând pe acasă doar pentru a-şi schimba hainele. Aveau nevoie de bani, asta era explicaţia, atunci când ea-l ruga să se odihnească, să renunţe, nu mai era aşa de tânăr, cât avea să reziste pe drumuri? „O să ne odihnim în mormânt“, glumea el, şi ea zâmbea trist, dar după aceea Virgil adăuga, şi asta o înfuria: „Vezi să nu-mi găseşti înlocuitor“.

Într-o zi însă, s-a întâmplat. Maria îşi aminteşte şi acum cuvintele, tonul: „O să vină un coleg de-al meu, din Oradea, te rog să-l găzduieşti la noi şi să-i ceri scuze că nu pot fi acasă. O să înţeleagă, serviciul înainte de toate“. Înţelesese şi ea, chiar dacă nu era Virgil acasă îl putea găzdui pe acel coleg al lui, doar nu era absurdă! Colegul venise, cinaseră, discutaseră despre vremuri, copii, apoi îi făcuse patul în sufragerie. În miez de noapte însă, Virgil intra în casă, făcând un scandal monstruos, acuzând-o că, în timp ce el se chinuia prin străini, dormind în paturi de hotel, pentru a avea ei, cei de-acasă, un trai mai bun, ea-şi aducea amantul în patul conjugal.

Nimeni şi nimic nu l-au convins că nu era adevărat. Era ca şi cum Virgil ar fi susţinut că negrul este alb şi, în ciuda evidenţei, continua să susţină asta. Şi a continuat şi la procesul de divorţ – nu erau martori – copiii nu erau acasă atunci, în acea seară – doar ei doi, acuzaţii, care-şi mărturiseau nevinovăţia. Dar cine s-o creadă, din moment ce erau amândoi sub acelaşi acoperiş? Divorţul s-a pronunţat din vina ei, adulter, şi Maria a înţeles mai târziu de ce acea înscenare. Virgil era cel care păcătuise, în mod repetat, păcătuise cu ani în urmă, păcătuia şi în prezent. Avea nevoie de libertate, Virgil, dar n-o obţinuse într-un mod elegant, decent.

Totul fusese doar minciună, gândi Maria şi, cu un gest de mânie, răvăşi fotografiile. Minciună. Cum putuse fi atât de oarbă? Dar cum putea oare trăi mai departe, cu gândul acesta, că 20 de ani a fost înşelată? Numai era era vinovată pentru încrederea pe care i-o acordase, de aceea-şi zise că poate merită această umilinţă. Îşi strânse puloverul peste talia prea groasă pentru a mai fi admirată, mângâiată, şi-n acel moment îşi dădu seama de bătrâneţea ei, de timpul irosit. Începu să plângă încet, înăbuşit, un plâns care avea să-i ţină de urât multă vreme de acum înainte.


Notă: Nici un articol, fragment al unui articol sau fotografie nu pot fi reproduse fără acordul autoarei.

joi, septembrie 11, 2008

La plajă cu jeepanul


Odată cu noua modă de a-ţi spăla maşina în mare sau de a trece cu roţile jeepanului peste turiştii de pe plajă a apărut şi un nou semn de "circulaţie".

vineri, septembrie 05, 2008

Cu capul în burţile poliţiştilor

Erau patru, trei bărbaţi şi o femeie. Ea, subţirică şi stând în spatele celor trei, deci putem spune că nici nu era de faţă. Ei trei însă erau cam de vârsta a doua, genul bărbatului care are ca sport favorit băutul berii: cu burtă, cu pielea flască, faţa buhăită. Bărbatul care nu se mişcă decât din fotoliul din faţa televizorului în scaunul maşinii sau din faţa calculatorului. Sau pur şi simplu stă pe scaun şi se uită-n gol. Sau se hăhăie la telefonul de serviciu. Sau face mişto. Sau face orice, numai ce ar trebui să facă nu face. Adică să se mişte dracului, să aibă condiţie fizică, fiindcă se presupune că prinde infractori. Fiindcă cei trei bărbaţi plus domnişoara sunt poliţişti.

I-am văzut zilele trecute la televizor. Încercând să bage în maşină un infractor cu mâinile încătuşate la spate. El, infractorul sau ce o fi fost, era cât un taur. Se proptea-n cadrul uşii şi urla, dând din picioare ca un turbat. Cu chiu cu vai l-au adus la maşină unde nu reuşeau să-l bage, ca pe un sac de cartofi. Gâtul lui de taur se încorda, trupul se răsucea şi era tot lângă portieră, în ciuda celor două perechi de mâini care-i apăsau capul, ca să-l determine să-l aplece, să-l bage în maşină. Într-un târziu a intrat, dar pentru că un prieten al infractorului a intervenit, convingându-l cu vorba bună aproape. În maşină, infractorul s-a aplecat un pic spre stânga şi a tras un cap în burta poliţistului de lângă el, împingându-l pe acesta afară din maşină. Un altul a venit în ajutorul colegului, încercând să ţină portiera, să nu iasă infractorul din maşină. Eforturi inutile, deşi duble.

Scenele erau groteşti şi umilitoare pentru cei patru poliţisti. Patru poliţişti care nu reuşeau să stăpânească un infractor legat cu mâinile la spate. Eu, dacă aş fi şeful lor, i-aş da afară. Sau le-aş mai da o şansă: o lună de zile să facă numai sport, arte marţiale.
Nu sunt însă şeful lor. Sunt doar un om obişnuit care s-a îngrozit când a văzut slaba pregătire fizică a poliţiştilor care trebuie să intervină atunci când e un conflict. Dacă oamenii care sunt plătiţi ca să mă apere pe mine de infractori, şi pe tine şi pe familia lor se comportă astfel, ca nişte găini fricoase, atunci eu nu mă mai simt în siguranţă în ţara asta nici măcar în procent de 1%. Şi dacă oamenii care trebuie să mă apere pe mine de infractori arată şi se comportă astfel, atunci nu mai vreau să fiu "apărată" de ei. Şi nu mai vreau să-i văd în preajma mea, cu burţile lor mari şi pielea flască, nu mai vreau să le văd faţa buhăită de bere şi ochii pofticioşi, nu vreau să le mai aud vorbele miştocăreşti. Să dispară. În sălile de antrenament sau pur şi simplu, afară din uniformă.

Notă: Nici un articol, fragment al unui articol sau fotografie nu pot fi reproduse fără acordul autoarei.

miercuri, septembrie 03, 2008

La autogară e contra cost, în boscheţi e gratis dar la Barcelona e civilizat şi gratis


Autogara Obor. Lângă veceul din capătul clădirii, o bancă pe care stau o domnişoară si un domnişor. De-o tandreţe ostentativă. Lângă ei, o cutie de pantofi în care sunt câteva hârtii de 1 leu şi un sul de hîrtie. Cea mai ieftină. Sub bancă sunt câteva produse de curăţenie iar proptită de zid, o mătură cu coadă. Două afişe A4 - Femei /Bărbaţi - arată clar pe ce uşă trebuie să intri în funcţie de sex.

- E 10 000 intrarea, îmi spune domnişoara, îndepărtându-l uşurel pe domnişor de lângă ea, spre a-şi relua atribuţiile de femeie de serviciu. Plus cele de taxatoare. Sau numai de taxatoare.

Mă uit după afişul cu taxa de intrare. Nu e. De ce nu e?

- Păi nu e afiş pentru că-l rup oamenii de răi ce sunt!

Hai nu zău! Dar de ce e taxă de intrare la veceu în autogară? N-ar trebui să fie gratis?

- Păi de ce să nu fie, pentru că curăţenia asta nu costă şi ea? Că să speli după ei şi astea costă?

Păi şi cum, e angajata autogării, primeşte salariu pentru aşa ceva. Şi tot aşa vreo cinci minute, eu o ţin pe a mea şi ea o ţine pe a ei.

- Haideţi, doamnă, zice ea enervată şi-mi întinde o hârtie de un ron. Dacă nu vă convine, duceţi-vă în boscheţi.


Acum o să mă întrebaţi dacă m-am dus în boscheţi sau nu? Eu îi întreb pe cei din conducerea autogării Obor în virtutea cărei legi impun taxă de intrare la veceu şi unde se duc banii aceia, fără bilet de intrare, fără afiş de taxare. Taxă la negru.


Şi le arăt tot celor din conducerea autogării o fotografie de la veceul de pe plaja din Barcelona. Să le fac în necaz, să vadă ce au pierdut, că barcelonezii ăştia ai naibii nu ştiu să scoată bani din piatră seacă aşa ca noi, românii. Era gratuită folosirea şi mai era şi coadă! Să fi fost întreprinzătorii români acolo, să administreze veceul, păi ce jeepane şi-ar fi tras în două luni cu banii de intrare. La negru!

Notă: Nici un articol, fragment al unui articol sau fotografie nu pot fi reproduse fără acordul autoarei.

sâmbătă, august 30, 2008

Scafandrul si fluturele

Cu ceva vreme în urmă, citeam o ştire aruncată într-un colţ de pagină: cineva scrisese o carte clipind din ochi.
"Scafandrul şi fluturele" e cartea scrisă de Jean Dominique Bauby, fost redactor-şef la Elle, care, în urma unui atac cerebral, rămâne paralizat. Mai puţin mintea şi ochiul stâng îi sunt paralizate şi, în patul de spital, la malul mării, va scrie cartea vieţii şi a morţii sale. Traducerea din franceză urmează să apară anul acesta în România, şi sunt sigură că va fi la nivelul filmului.
Pentru că o imagine face cât 10 cuvinte. Viaţa văzută printr-un ochi imens, din interiorul trupului. "Scafandrul şi fluturele" e unul dintre cele mai bune filme văzute în ultima perioadă. Un film care vorbeşte despre trupul prizonier şi spiritul liber. Despre tot ceea ce am putea face şi nu facem din comoditate, lene, egoism. E un film despre empatie, susţinere, regrete, visuri. Un film la care-ţi permiţi să laşi garda jos şi să fii sensibil, să devii mai generos, mai atent la cei dragi ţie, la cei din jur. Pentru că niciodată nu ştii dacă a doua zi mai eşti lângă ei.
Nu e un film sentimental, lacrimogen, dacă aşa las să se înţeleagă. Pe melodia "La mer" intrerpretată de Charles Trenet şi pe care am postat-o pe blog, fluturele din noi, spiritul, poate zbura oriunde doreşte el.
Notă: Nici un articol, fragment al unui articol sau fotografie nu pot fi reproduse fără acordul autoarei.

miercuri, august 27, 2008

Mi-este dor!

Îmi este deja dor de mare, aşa de repede sau aşa de târziu! De apa aceea atât de albastră şi pe care cele câteva hârtii nu m-au făcut s-o urăsc.

De nisipul în care erau îngropate mucuri de ţigară şi de aglomeraţia aceea zumzăitoare, amestecând spaniola cu engleza, franceza cu germana.

De oamenii aceia necunoscuţi care vorbeau pe limba lor, fără să strige şi fără să asculte manele. De respectul pentru celălalt, pentru spaţiul lui, deşi mulţi vor spune că şi spaniolii au plaja murdară.
Mi-e dor până şi de indienii care strigau "uater!coca-cola!" şi de vietnamezele care te îmbiau, în van, la "masahe", cuvânt care ne făcea să zâmbim, amintindu-ne ne "almanahele" noastre.


Mi-e dor de marea de la Barcelona şi nu sunt superstiţioasă, căci n-am băut din apa din fântâna de pe La Rambla ca să fiu sigură că mă reîntorc, dar sunt optimistă. Cândva o să revin!









Notă: Nici un articol, fragment al unui articol sau fotografie nu pot fi reproduse fără acordul autoarei.





duminică, august 24, 2008

Calul de curse

Exceptând zilele de duminică, n-am prea văzut taţi însoţindu-şi copiii în parc. Cât despre taţi internaţi în spital împreună cu copiii lor bolnavi, nici nu poate fi vorba. La şcoală, cea care vine la deschiderea anului şcolar dar şi zilnic, spre a-şi aştepta copilul la poartă, e mama. Tot ea stă la căpătâiul lui şi în toiul nopţii, când are febră, şi-i pregăteşte ceaiul. Ea îi e mereu alături, sufleteşte dar şi fizic, şi asta implică mult timp. Tot ea îşi îngrijeşte şi părinţii bolnavi, socrii, în cazul în care aceştia n-au fete. Şi această sarcină cere tot foarte mult timp, efort.

E ca un cal de curse, femeia. Contra cronometru întotdeauna. Aleargă dintr-o parte în alta, încercând să facă faţă tuturor situaţiilor, fiindcă toate sunt importante: familia – copiii, părinţii - , serviciul. Să nu se înţeleagă că pentru bărbat familia, serviciul nu au aceeaşi importanţă ca pentru femeie. Au. Numai că se manifestă altfel decât la femeie. Bărbatul ţine să aibă o familie, o iubeşte, dar nu-i rămâne mult timp pentru aceasta, deoarece serviciul îl solicită enorm.

Problema e că şi pe femeie o solicită în aceeaşi măsură, şi atunci se naşte întrebarea firească: de ce unul da şi altul ba? De ce unul îşi face timp să meargă şi la şedinţele cu părinţii, şi la policlinică, şi să facă mâncare pentru părinţii neputincioşi, iar celălalt nu, dacă serviciul îi solicită în aceeaşi măsură?

Răspunsul e numai unul: mentalitatea că femeia trebuie să se ocupe de familie. Şi în timp ce mentalitatea aceasta nu se schimbă absolut deloc, femeile acceptând pe mai departe să ducă toate sarcinile pe umeri şi bărbaţii să se aplece sub una singură - serviciul, nici nu poate fi vorba de atât de mult trâmbiţata egalitate a femeii cu bărbatul. Căci eu nu văd decât un bărbat stând liniştit în fotoliu după o zi de muncă, relaxându-se, uitându-se la meci sau răsfoind un ziar, în vreme ce femeia, tot după serviciu, aleargă de la bucătărie la baie, de la părinţii bolnavi la magazin. Halal egalitate!

Notă: Nici un articol, fragment al unui articol sau fotografie nu pot fi reproduse fără acordul autoarei.

miercuri, august 20, 2008

Splendid Beach, la Amara. Da, Amara de Ialomiţa

L-am descoperit întâmplător, într-o duminică, acum vreo lună şi ceva. Era nou şi curat. Un ştrand cu nume fiţos, dar vă asigur că titlul nu are nici o legătură cu realitatea. "Splendid Beach", la Amara.
Fiţoşii să citească altceva. Un ştrand a cărui intrare costă 5 ron, incluzând sezlongul şi umbreluţa nu e interesant nu? Nu e "cool"... E curat, nou şi ieftin şi... de aceea nu are nici un haz, nu? Nimeni nu-şi parchează în faţa-i jeep-ul, nimeni nu-şi arată la soare lanţul de aur şi costumul de baie de la Milano, manele nu se aud, radioul de la terasă e la volum acceptabil şi pe Europa FM, sticla cu apă e tot 2 ron, ca la Bucureşti, duşurile sunt funcţionale, toaleta e curată şi ea şi fără miros, cu săpun lichid, hârtie igienică şi şervete de hârtie, namolul e inclus în preţ, poţi să-ţi iei şi la pachet, că are balta... nămol. Deci ce să caute fiţoşii aici, unde nu-i vede nimeni şi şezlongul nu costă 25 ron?




Un singur lucru e universal, că sunt fiţoşi ori nu, oamenii sunt peste tot la fel de nesimţiti. Că sunt la plaja plăjii din Mamaia sau la Amara, ei tot sting ţigara în nisip şi tot scuipă cojile seminţelor pe jos, pe nisip. Vorbesc la fel de tare când sunt în grup, ca să-şi marcheze teritoriul, dar la Amara sunt mai puţini decât la Mamaia. Iar când o să vă spun că am găsit plaja ideală - fără oameni - să ştiţi că am devenit celebră şi bogată şi mi-am cumpărat insulă. Până atunci mă mai găsiţi din când în când la Amara.

Notă: Nici un articol, fragment al unui articol sau fotografie nu pot fi reproduse fără acordul autoarei.





joi, august 14, 2008

La Sfânta Ana oamenii i-au dat dracului cheile rezervaţiei

„Lacul Sfânta Ana?”, repetă ea cu admiraţie. „Ooo, ce frumos!” şi zâmbeşte amintirilor. Contrariată, o întreb de când n-a mai fost la Sfânta Ana. „Păi de vreo 13 ani!”, răspunde ea mirată de întrebare, cu un pic de teamă în glas: au nu cumva… Tocmai, da, locul acela de rai de acum 13 ani nu mai e. Locul acela de rai în care am fost şi noi în urmă cu patru ani nu mai e. Rezervaţia naturală, geologică Sfânta Ana, singurul lac vulcanic din Europa, prezentat ca având apa cea mai curată din lume, cu o puritate aproape de cea a apei distilate nu mai există. Lacul Sfânta Ana este acum un ştrand natural.

Drumul spre aşa-zisa rezervaţie este acelaşi, mai adâncit de gropi ca în trecut, barieră naturală de nu ar fi dorinţa arzătoare de a ajunge în „oaza de linişte şi de rai”. Bucureşteanul obişnuit cu gropile va reflecta serios la proverbul „Mai rău decât atât nu se poate!”, rostit printre dinţi pe străzile şantierului Capitalei. Ei, bine, se poate!, şi în hurducănelile maşinii care-şi mută roţile dintr-o groapă în alta, va încerca să afle statutul şoferilor după viteza maşinilor: iată, cei care trec ca la raliu pe serpentine au câştigat banul uşor, nu le pasă că piesa pe care o vor înlocui costă milioane; cei care, cu viteza melcului încearcă să ocolească gropile, inutil de multe ori, sunt cei cu maşini mici, noi, cumpărate cu credit sau cu datorii la prieteni, şi se străduiesc să-şi protejeze cât mai mult maşina.

Ajuns la un kilometru şi jumătate de lac, acolo unde un angajat de la paza rezervaţiei îţi desferecă porţile raiului, contra cost, desigur, constaţi că locul s-a transformat în talcioc: kurtos în stânga, suveniruri kitschoase în dreapta, o cârciumă cu un afiş pe toaletă – intrare 2 ron, furnicar de maşini şi de oameni. În urmă cu patru ani, un pădurar bătrân îţi ura „bun venit” şi-ţi explica rostul „mofetelor” de la prima curbă, nişte găuri în zidul din piatră, al căror aer înţepător are rol terapeutic pentru afecţiuni respiratorii. Acum nu mai are nimeni timp să-ţi explice, s-ar forma coadă de maşini, iar cei care trec pe lângă tine, oprit la triunghiurile din zid te privesc ciudat: ce-o căuta şi nebunul acesta cu nasul în găurile din piatră?

Şocul îl ai însă odată ajuns la destinaţie: cele două poieni mai mari din jurul lacului sunt pline de turişti care fac plajă, se scaldă, cu saltea gonflabilă ori nu, ţipă, fac grătare pe grătarele personale sau cele instalate de cei de la rezervaţie. Un afiş te anunţă că poţi închiria un grătar cu 1 ron pe oră. Nu mai recunoşti locul, deşi e acelaşi. Brazii sunt la locul lor, potecile sunt însă mai bătătorite iar cele 12 raţe sălbatice se arată pe lac abia spre seară, când turma de oameni a plecat.

Şi? Care-i problema? mi se va spune. Sunt turişti, li se permite să facă plajă, să se bălăcească în lac, să facă grătare. Plătesc bilet de intrare. Şi? Şi rezervaţia? Şi apa lacului care era cea mai curată şi care nu mai e, pentru că şi câinii sunt prietenii oamenilor şi şi ei se pot bălăci în apă, că e cald şi doar nu eşti inuman să-ţi legi câinele de un copac în timp ce tu te bucuri de răcoarea lacului, şi atunci asişti cum câinele prinde băţul aruncat în apă de către stăpân, cum se zbenguie de fericire, cum face tumbe şi cum… face treaba mare de două ori în apă, în faţa ta, aşa, cu neruşinarea şi inconştienţa câinilor răsfăţaţi de nişte stăpâni nesimţiţi. Care stăpâni, o pereche tânără, cu cearşaf curat, nu ca al tău, murdărit de labele câinelui care, ieşit din apă, consideră că portocaliul cearşafului tău e mai tentant decât albul cearşafului stăpânilor, se uită în altă parte când vociferezi.
- Ne mutăm în altă parte, binevoieşte să spună cu dispreţ tânăra, fără a-şi certa câinele.
- Mutaţi-vă, că rămânem noi să ne scăldăm în mizeria câinelui, spui şi tu nervos, tremurând de furie neputincioasă în faţa nesimţirii.

Şi, mai târziu, în timp ce te vei scălda în partea opusă a scenei cu câinele, vei vedea un rahat plutind în apa cea mai curată din lume. Dar nu e rahat de câine.

Şi şi mai târziu, când vei dori să te duci la veceu, vei constata că singurul veceu din parcare dă pe dinafară la propriu, iar în jurul lacului nu este nici unul, „pentru că garda de mediu nu ne dă voie să instalăm veceuri în rezervaţie” (cum se justifică angajatul de la intrarea în rezervaţie). Şi „vei studia” după trunchiurile groase ale brazilor, unde şerveţelele colorate arată cât de mult s-a mai „studiat” înainte, şi te vei întreba de ce mama dracului nu pun zece veceuri în parcare, sau douăzeci. Iar dacă vrei să mai intri în apa cea mai curată din lume nu te mai întrebi unde ajung toate „studiile”.

Şi oamenii fac grătare, se scaldă, ţipă, se aleargă, se plimbă cu barca – în urmă cu patru ani nu aveai voie să urci în barcă decât cu vestă de salvare -, acum interdicţia nu mai există, dă-i dracului de nebuni, dacă vor să se înece să se înece (malul e plin de cruci), şi părinţii inconştienţi îşi plimbă copiii cu barca, pe lacul cu adâncime de 7 metri.

Şi singurul lucru pozitiv e curăţenia din jur, îţi spui iată, oameni care nu aruncă gunoiul pe jos, dar după un timp vezi cum angajatul de la paza rezervaţiei face înconjurul lacului, adunând de pe iarbă hârtiile, sticlele turiştilor, într-o pungă neagră, refăcând traseul la vreo două ore. Coşurile de gunoi sunt la doi paşi.

Şi? Şi dracu’ s-a instalat la Sfânta Ana, odată cu năvălirea oamenilor, şi stă în mijlocul lacului şi râde în barbă, agitându-şi coada deasupra noastră, spre a ne arăta că suntem mai răi ca el pentru că nu putem sfinţi nici un loc.
Notă: Nici un articol, fragment al unui articol sau fotografie nu pot fi reproduse fără acordul autoarei.

miercuri, august 13, 2008

Prinţul Mohan

traducere din bengali
profesoarei mele, Amita Bhose
- www.amitabhose.net


Peste mări şi ţări se afla o câmpie întinsă şi pustie. La marginea ei era o junglă. Prinţul Mohan se întorcea acasă de la vânătoare când, deodată, se lăsă întunericul şi nu mai văzu drumul, de parcă marea adâncă şi întunecată cuprinsese în eclipsă tot universul. Mohan coborî de pe cal, la capătul câmpiei, sub un copac bătrân. Trupul îi era obosit, mintea obosită. “Probabil că va trebui să petrec toată noaptea sub acest copac, aşa, singur”, gândi el. Legă calul de copac şi se sui în el. Îşi închipui că în acest întuneric dens, la marginea junglei, nu va petrece noaptea ferit de primejdii.

Lui Mohan, urcat în copac, i se părea că noaptea n-are sfârşit, de parcă tot universul lui Dumnezeu căzuse în mâna demonilor întunericului, dispărând pentru totdeauna. Deodată zări în întunericul de nepătruns un punct de lumină, ce lucea ca o stea de seară. Se gândi să meargă într-acolo, unde va găsi cu siguranţă un adăpost. Astfel, îşi imagina că nu va trebui să petreacă noaptea în copac. Coborî, apoi ţinând frâiele calului, merse încet-încet spre lumina aceea. Tot mergând, văzu în faţa lui o colibă. În geam pâlpâia o lampă. Sufletul i se umplu de speranţă. Lovi de trei ori în uşa închisă. Aceasta se deschise şi apăru zâmbind un chip fără dinţi, o bătrână ce tremura de atâta bătrâneţe. În mână avea o lampă de lut. Văzându-l pe Mohan, bătrâna, foarte bucuroasă, spuse:
- Vino, vino, prinţe Mohan, cât mă bucur că te văd! Oare nu mă cunoşti? Sunt mătuşa ta.

Prinţul era mut de uimire. Că în inima acestei păduri poate să locuiască vreo mătuşă de-a lui, nu putea să-şi imagineze. Fireşte, se bucură. Baba spuse:
- Pentru că ai sosit în casa mătuşii, vei rămâne trei zile şi trei nopţi, te voi ospăta cum se cuvine, apoi te vei întoarce în regatul tău.

Mohan fu de acord.
După masă, prinţul se culcă şi căzu într-un somn adânc. Deodată auzi o voce foarte slabă, care parcă îl chema. Vocea îl trezi. Aşteptă, neliniştit. În faţa lui, în lumina slabă a lămpii, se afla o pasăre croitor, care avea glas omenesc.
- Prinţe, dacă vrei să te salvezi, fugi din această casă! Baba e vrăjitoare. Dacă stai aici trei zile şi trei nopţi, o să te transforme în pasăre, ca pe mine.

Prinţul fu foarte uimit. Întrebă:
- Cum?! Şi tu ai fost om? Cine eşti?
Pasărea spuse:
- Sunt prinţesa Solandhigal-ului. Baba vrăjitoare m-a transformat în pasăre. Şi mie mi s-au întâmplat multe nenorociri.
Prinţul privi în toate părţile. Spuse cu frică:
- Bine, eu voi fugi, dar oare nu e un mijloc de a te salva şi pe tine?
- Ba da, dar e o treabă foarte grea. În poala sariului vrăjitoarei e o cutie de cupru. În ea se află câteva boabe de muştar. Dacă arzi o boabă, mirosul care-mi atinge nările mă poate face să redevin om.
- Văd că acum vrăjitoarea doarme, sforăie, o să-i iau cu uşurinţă cutia din poală.
- Fii foarte atent! Somnul vrăjitoarei e uşor, orice zgomot o va trezi. Dar dacă poţi să faci un lucru, atunci n-o să-i tulburi somnul. Lângă cerdac, în plasă, e atârnată o sticlă. În ea se află apă vrăjită. Dacă poţi să-i verşi câteva picături de apă vrăjită pe creştet, atunci nu se va mai trezi din somn trei zile şi trei nopţi.

Prinţul se ridică încet din pat, dădu apa vrăjită jos, o luă, apoi, cu grijă, stropi creştetul babei. Chiar atunci baba căzu într-un somn adânc, neînsufleţit. De aici înainte, nu mai era vreun motiv de îngrijorare. Atunci, desfăcând poala sariului, Mohan scoase cutia de cupru. Arse la focul lămpii boabele de muştar, pentru ca mirosul lor să ajungă la nasul păsării. Îndată pasărea se transformă într-o prinţesă de o rară frumuseţe. Prinţul îi spuse:
- Prinţesă, te iau în regatul meu şi ne vom căsători. Vei fi regină.

În acel moment se iveau zorii zilei. Mohan, luând-o pe prinţesă, ieşi din pădurea cea deasă. Dar până în regat era cale lungă. Când soarele fu deasupra capului, se opriră lângă un izvor. Prinţesa spuse:
- Mohan, mi-e foarte foame, du-te şi caută ceva de mâncare.
- Prinţesă, aşteaptă puţin lângă izvor, voi culege câteva fructe şi rădăcini.
Spunând asta, prinţul plecă şi prinţesa rămase singură, aşteptând lângă izvor. Tot stând aşa, o cuprinse somnul; îşi aşternu poala sariului pe o piatră şi adormi.

Lângă izvor locuia fata unui ţăran. Aşa cum îi era chipul de urât, tot aşa îi era şi firea. Venind la izvor să bea apă, văzu o fată frumoasă ca lotusul, ce dormea. Atunci, încet, o ridică pe fată şi o lăsă să plutească pe apa izvorului. Se aşeză în locul ei, aşternând poala sariului, se prefăcu a dormi şi aşteptă. Mohan, după ce culese fructe şi rădăcini se întoarse şi văzu o fată foarte urâtă dormind lângă izvor. Văzându-i chipul urât, se înspăimântă. Fata ţăranului, plângând, spuse în timp ce se ridica de jos:
- Sunt distrusă, prinţe, am băut din apa izvorului şi uite cum mi s-a schimbat chipul. Te implor, nu mă abandona.

Mohan crezu că e într-adevăr prinţesa Solandhigal-ului. Îi promise că o va lua de soţie şi că nu o va părăsi. Şi se-ntoarse cu fata ţăranului acasă. El era convins că fata e chiar prinţesa Solandhigal-ului. Căsătoria era deci de înţeles.

În mijlocul regatului curgeau mai multe râuri. Astfel, plutind pe apa râului, ajunse şi prinţesa. Într-o zi, unul dintre dregătorii ţării veni şi-l vesti pe Mohan că o fată doreşte tare mult să-l vadă. În acea noapte se hotărâse căsătoria lui Mohan cu fata ţăranului. Mohan îi spuse acestuia s-o aducă pe fată. Tresări când aceasta se apropie.
- Cum! Văd că e prinţesa Solandhigal-ului! Atunci această femeie urâtă cine e?

Prinţesa îi spuse toată povestea. Auzind-o, prinţul se înfurie. Ieşi afară şi alergă s-o taie cu sabia pe fata ţăranului. Dar, de frică să nu fie prinsă, fata ţăranului fugise.
Iar în acea noapte, prinţul Mohan din Mahadhumadham se căsători cu prinţesa din Solandhigal.

Notă: Nici un articol, fragment al unui articol sau fotografie nu pot fi reproduse fără acordul autoarei.