vineri, martie 28, 2008

De-a hoţii şi vardiştii în şcolile româneşti

Priveşte în grădina de peste Ocean şi vei vedea acolo violenţă, mi se va spune. Şi, totuşi, nu. Adevărul e că nici nu mai văd aşa de bine la distanţă, am citit destul la lumânare pe vremea lui Ceauşescu şi am şi eu o vârstă; şi apoi, m-am cam săturat să privesc peste gard la cei cărora ba le este mai bine ca mine, ba le este mai rău. Pentru că tot uitându-mă peste gard îmi ia mie foc casa şi se face scrum.

Deci vă avertizez de pe acum, să nu cumva să-mi prezentaţi nu ştiu ce statistici cu elevi mitraliaţi în campusurile americane fiindcă n-o să reuşiţi decât să mă enervaţi şi o să ripostez, or, tocmai în acest articol care este despre non-violenţă? Nu se cade. Dar ca să nu spuneţi că ascult doar ce-mi convine, vă voi zice că dacă (Doamne, fereşte, fac cruce de trei ori!) armele ar fi la vânzare cvasi-liberă ca în America, numărul elevilor seceraţi în şcolile româneşti ar fi de „n” ori mai mare ca acolo. Pentru că românii au sânge de latin şi se înflăcărează mai repede? Nu, pentru că trăim în ţara junglei, unde fiecare-şi face dreptate. Pentru că autorităţile sunt neputincioase, lipsindu-le legile care să pedepsească violenţa, elevii violenţi, căci la ei mă voi referi.

Mai întâi au fost nişte camere video puse pe holurile şcolilor, spre a supraveghea elevii. Din relatările personale ale celor urmăriţi cu camera video, pumnii traşi în capetele celor mai mici nu şi-au micşorat nici frecvenţa nici intensitatea. Au fost şi sunt nişte body-guarzi la porţile şcolii, dar pe dinăuntru, în curte, şi sunt mai preocupaţi de seminţele de floarea soarelui şi de fustele elevelor decât de cine aruncă pungi cu apă de la etajul III. Pardon. Acela nu-i act de violenţă, e distracţie. Atunci să ne referim la picioarele-n gură date celor mai pişpirii, pe terenul de sport când nu e sport. Aia, da, violenţă, că doar filmele de la televizor sunt educative!

De la poarta şcolii-ncolo, unde se opreşte autoritatea unităţilor de învăţământ (care autoritate?) cică ar trebui să intervină poliţia de proximitate, dar pe aleile întunecoase, în afară de perechi de ochi roşii (ale câinilor maidanezi dar la ei violenţa are alt nume, instinct de supravieţuire) nu vezi nici girofaruri, nici jandarmi nici picior de poliţist – decât când sunt solicitaţi prin telefonul de urgenţă dar dispar de urgenţă. Vezi în schimb cete de trei-patru puradei sau mai măricei, oricum, până-n 18 ani, ca să nu intre sub incidenţă penală, că la noi legea ocroteşte minorii, fie ei şi criminali, nu?

O să spuneţi, ei, na, nişte puradei, care-i problema? Ei, nu v-aş dori ca al vostru copil să dea nas în nas cu ei. Că mici, mici, dar ştiţi ce răi sunt? Mai întâi întreabă cât e ceasul. Iar dacă elevul nu e pus în gardă, de acasă (că doar nu de la şcoală, nu?), scoate telefonul şi... harşt! Nu mai are telefonul!
Aşa-i trebuie, dacă e prost şi nu-i atent, nu? Ei, nu sunt de acord. Pentru că oricum o dai cu ei nu-i bine. Pentru că şi dacă spune că n-are telefon fac ei puradeii în aşa fel încât să nu aibă nici ghiozdan (cu chei cu tot, telefon). Şi nici dinţii din faţă. Nu mă-ntrebaţi cum, gândiţi-vă şi voi că nu e greu. Dacă vă e greu totuşi deschideţi televizorul sau staţi de vorbă cu al vostru copil.

Dacă veţi deschide televizorul, veţi afla că: o elevă a fost înjunghiată de către prieten în biroul directoarei; că o profesoară a fost dată cu capul de tablă; că o bătaie între fete a fost încurajată de o întreagă clasă; că o fată a fost bătută de rivală la colţul şcolii; că patru şmecheri iau taxă de protecţie; că un pedofil a luat de mână o fetiţă din faţa şcolii şi a dus-o în boscheţi; că un grup de golani tâlhăreşte elevii la colţul blocului: că un violator urcă în lift, seara, după elevele care se întorc de la şcoală.

Dacă veţi sta de vorbă cu al vostru copil veţi afla că: un coleg de-al lui a tocmit nişte elevi mai mari să-l bată pe cel care-l enerva, şi aceştia s-au achitat mai mult decât onorabil pe holul şcolii, dovadă că a venit poliţia, s-a ţinut consiliu profesoral şi va avea loc şi o şedinţă cu părinţii; că la colţul primului bloc de lângă şcoală tot timpul e un grup de patru puradele (oare există femininul?) care îl tot întreabă cât e ceasul dar a avut noroc până acum, n-au fost curioase să afle dacă are ceas în ghiozdan; că pe drumul spre casă se mai găseşte câte unul care să-l fluiere sau să-l întrebe dacă vrea bomboane că ar avea el undeva şi i-ar da, numai să-l însoţească.

Dacă vă veţi uita la televizor veţi vedea poliţiştii şi jandarmii dând din umeri, a neputinţă, de parcă adună maidanezi de pe stradă cărora trebuie să le dea drumul după două ore, căci nu au cum să-i sancţioneze pe toţi aceşi golani minori. Bine, îi veţi vedea când sunt chemaţi, adică după vreun incident, căci de prevenire se pare că au auzit doar în broşuri. Dacă vă veţi uita însă pe stradă, pe lângă al vostru copil, nu-i veţi zări, şi nu pentru că acum sunt ocupaţi cu summit-ul, ci pentru că fiind „de proximitate” sunt atât de aproape încât nu-i vedeţi, înţelegeţi dumneavoastră?

Deci dacă eu nu văd la un metru în faţa mea la ce să mă mai uit peste Ocean? Când eu trăiesc în România şi vreau legi care să-mi apere copilul, legi care să-i pedepsească pe cei care fură, agresează, omoară, şi nu mă interesează că sunt minori! M-am săturat de legi care măresc pensiile magistraţilor, ale parlamentarilor, vreau legi care să mărească pedepsele sau să le înfiinţeze acolo unde nu sunt. Nu mai vreau ridicări din umeri a neputinţă indiferentă, în timp ce copilul meu, al tău se duce şi se întoarce de la şcoală sub ameninţarea violenţei!

Nu mai vreau campanii de conştientizare a violenţei în şcoli – sau, da, vreau, dar în paralel cu înfiinţarea şi aplicarea sancţiunilor. Acum doi ani, campania „Fii deştept, nu fi violent” avea drept scop reducerea violenţei în şcolile bucureştene. Mijloacele campaniei par şi rizibile în comparaţie cu realitatea de pe stradă. Concursurile sunt bune în interiorul şcolilor doar dacă la poarta lor se află poliţişti şi jandarmi care pot aplica sancţiuni celor care sunt violenţi. Altfel ne jucăm de-a hoţii şi vardiştii cu baloane de săpun în şcoală în timp ce afară ne aşteaptă hoţii adevăraţi, cu alice.

Ca să fiu bine înţeleasă am să o spun direct, să nu mi se reproşeze că nu m-am exprimat clar: domnilor parlamentari, eu şi miloane de părinţi vrem legi care să pedepsească violenţa asupra copiilor noştri! Aţi înţeles?

Notă: Nici un articol, fragment de articol sau fotografie nu pot fi publicate fără acordul autoarei.

Sprijin la bătrâneţe...

Nu cere, nu imploră milă, nu cerşeşte. Aşezată pe o bancă, în parc, bătrâna în zdrenţe soarbe dintr-un pahar cu suc aruncat de vreun copil în coşul de gunoi şi pe care ea l-a recuperat, spre potolirea setei. Cu paiul – recuzită a paharului – se chinuieşte să capteze şi ultima picătură şi gestul ei o impresionează pe femeia aşezată pe o bancă vecină. Aceasta nu e adeptă a cerşetoriei, nici a celei blânde, care zgândăre inima, nici a celei agresive, care indignează. Consideră cerşetoria un fenomen întreţinut de cei care contribuie, băneşte, şi de aceea nu dă nici un leu celor care o asaltează pe stradă, sub diferite pretexte înduioşătoare.

Bătrâna aceea însă era altfel, aşa că femeia şi-a chemat băieţelul care se dădea pe tobogan, i-a dat o bancnotă şi l-a rugat să i-o înmâneze bătrânei. Ascultător, băieţelul îşi îndeplineşte sarcina, după care-şi întreabă mama: „I-ai dat din milă, nu?“. Apoi, fără să aştepte răspuns, îşi continuă joaca, iar mama, lectura.

Câteva minute se mai scurg şi bătrâna se ridică, greu, de pe bancă, îşi ia sacul peticit şi porneşte încet spre ieşirea parcului. În faţa băncii pe care stă femeia, se opreşte şi-i urează sănătate şi să aibă parte de copil. „Să-ţi fie sprijin la bătrâneţe“, spune ea, apoi îşi vede de drum. În urma ei, femeia priveşte lung, pe gânduri.

Sprijin la bătrâneţe? – temă de meditare, într-adevăr. Câţi dintre adulţii de azi, copiii de ieri, sunt sprijin pentru părinţii lor? Destui, dar prea puţini totuşi, dacă plecăm urechea la poveştile vecinilor, cunoscuţilor noştri. Crescuţi în spiritul ideii „părinţii trebuie să-şi ajute copiii“, aceştia din urmă consideră că e o obligaţie a părinţilor lor să le dea bani din pensie, să le facă menajul, să împartă cu ei câştigul de pe urma porumbului vândut de asociaţie. Iar cei care nu procedează astfel fiindcă nu au posibilităţi materiale sau fizice să fie sprijin al copiilor lor, sunt priviţi, atât de propriii copii dar şi de către comunitate, drept nişte părinţi degradaţi. De-asta există părinţi pe lume, să-şi ajute copiii, aceasta e menirea lor până-n ultima clipă, aşa se crede.

Dar poate că în perpetuarea aestei idei o mare parte din vină revine chiar celor care sunt direct implicaţi în procesul de educaţie, părinţii. Ei îşi cresc copiii astfel, învăţându-i că li se cuvine totul, că ei au prioritate întotdeauna. Adevărat, dar poate că spre bătrâneţe, când familiile copiilor lor sunt deja formate, plecate din casa părintească, poate că bătrânii aceştia au nevoie şi ei de puţină căldură sufletească, de o floare, un cadou. Poate că ar trebui, cu puţinii lor bani puşi deoparte, să plece în excursia pe care au amânat-o toată viaţa, şi nu să-şi împrumute copiii pentru a-şi schimba mobila din casă – termen fals, căci de cele mai multe ori împrumutul devine dar.

Într-adevăr, vremurile sunt grele, tinerii nu o duc deloc uşor, se ştie cât de dificil e pentru o familie tânără să-şi facă un rost, dar asta nu înseamnă să-i storci pe părinţii bătrâni de ultima vlagă, de ultimul leu. Sprijin la bătrâneţe nu înseamnă neapărat să-ţi întreţii părinţii ci, de multe ori, să nu atentezi la pensia lor. Să nu întinzi mâna spre ei, chiar dacă sunt părinţii tăi şi crezi că sunt obligaţi să te ajute. O vor face, dar nu e deloc normal să se întâmple astfel. A fi părintelui tău sprijin la bătrâneţe nu trebuie să însemne să-l sprijini ca să-i bagi mâna în buzunar după bani. Ci să-i fi aproape, să-l ajuţi cu o vorbă bună, să nu-l copleşeşti cu problemele tale, să-i zâmbeşti, să-i telefonezi, să-i faci tu piaţa, şi nu invers. Nu e foarte greu şi nici nu e nevoie de foarte mult pentru a-i arăta că-i eşti alături. Pentru a-i fi sprijin la bătrâneţe.


Notă: Nici un articol, fragment al unui articol sau fotografie nu pot fi reproduse fără acordul autoarei.

joi, martie 27, 2008

Buldozerul, matahala şi maşina

Pe capota din spate a maşinii, cineva scrisese cu litere mari şi fără cratimă „SPALĂMĂ!”. Pe parbriz, sub ştergătorul din dreptul şoferului, o înştiinţare de amendă încerca să se elibereze spre a face o surpriză proprietarului.
Ceva mai încolo, doar o jumătate de metru mai încolo, un muncitor cu o vestă fosforescentă mânuia stângace un picamer în timp ce bucăţi de asfalt se propteau în roata al cărei capac scrâşnea a neputinţă. De când se afla maşina aceea acolo nimeni n-ar fi putut spune cu exactitate, în afara şoferului. Toţi cei care treceau indiferenţi pe lângă ea ar fi pariat că se află acolo de cel puţin două zile, dacă prin nu se ştie ce împrejurări ar fi fost nevoiţi să dea un termen de staţionare a autoturismului la marginea unui trotuar de pe Ştefan cel Mare. S-ar fi înşelat cu toţii, deşi erau cu toţii experţi în aprecierea imobilităţii unui obiect după stratul de praf care-l acoperă. Maşina era acolo de o jumătate de zi. Lucrările de reabilitare (a câta anul acesta?) începuseră şi ele tot de o jumătate de zi.

Când a apărut de după colţul blocului, grăbit şi aproape sufocat de norul de praf, proprietarul a încremenit şi a uitat şi să mai respire încât un acces de tuse l-a cuprins pe loc. Cocoşat sub tusea care-l ţintuia, nu putea decât să dea din cealaltă mână, să încerce, disperat, să facă semn celui de pe buldozer că e acolo, să aibă răbdare un pic, un minut. În dreapta maşinii, un bătrânel cu o sacoşă neagră, din fâş, se răstignise în faţa lamei buldozerului care, mârâind, se oprise, nerăbdătoare să ia în colţi maşina care-i stătea în cale.

Planurile-i fuseseră date însă peste cap de bătrânelul acela încăpăţânat care, iată, să postase în dreptul maşinii şi striga ceva, ceva ce şoferul buldozerului nu auzea dar nici nu voia să audă:
- Dă-te dom’le la o parte, ce stai acolo! îi străgă mânuitorul
buldozerului, o matahală pe măsura instrumentului lui de lucru. Nu mă mai ţine din treabă!
- Domnule, te rog eu frumos, acu’ vine proprietarul şi o dă la o parte, îl cunosc, la ora 14 pleacă, e venit aici, la mama lui paralizată, vecină de palier cu mine. Întotdeauna vine miercurea şi pleacă la ora 14, uite, acum mă duc să-l anunţ să vină să o mute!
- S-o mute pe mă-sa! tună matahala din carne şi oase. Ce, n-a văzut anunţul că se lucrează?! L-am pus ieri!
Bătrânelul îşi şterse sudoarea de pe frunte şi sacoşa goala pe care-o ţinea agăţată de încheietură îl izbi peste faţă.
- Păi cum să vadă anunţul dacă el nu stă aici?
Logica acestuia nu fu însă pe plac matahalei care, enervat, urlă:
- Dă-te dom’le la o parte că fac păcat cu tine acu’, mai intru şi în
puşcărie că omor oameni! Dă-te, că nu ştiu ce fac! Dă-te, că mă ţii din treabă, nu pricepi?

Se înroşise de nervi şi, dovadă supremă a enervării, trânti de asfalt lama buldozerului dintr-o singură apasăre de buton. Aceasta se năpusti asupra asfaltului, hulpavă, şi o bubuitură groaznică răspunse gestului enervat.
- A... am venit! Staţi aşa! se auzi glasul proprietarului maşinii, ajuns într-o fugă lângă bătrânel.
În norul de praf ridicat de lama izbită de asfalt, nimeni nu văzu cum îl salută, uşor pe bătrânel, cu o înclinare a capului.
- Ce faceţi cu maşina mea?
- Bine că aţi venit, domnule doctor, spuse bătrânelul aproape şoptit şi cu respect. Mă întorceam de la piaţă, am fost să cumpăr spanac dar s-a dat, şi l-am văzut pe ăsta – şi arătă cu capul spre buldozer – gata să vă ia maşina şi să o mute mai încolo, că trebuie să găurească aici cu picamerul... Mare noroc aţi avut, că am recunoscut maşina şi l-am oprit. Dar mult nu cred că mai puteam să-i ţin piept. Am făcut războiul şi m-am luptat cu nemţii dar n-a fost aşa ca acum, ăsta e nebun de-a binelea, dă peste tine mai rău ca ăia cu tancul, acu’ 60 de ani!

- Ce faci, dom’le, acu’ stai şi de vorbă?! Nu vrei şi-o cafea?! urlă matahala. Staţi în drum şi opriţi oamenii din lucru şi apoi îi daţi pe la ziare şi pe la televiziuni că stau, vezi, Doamne, degeaba şi mânăncă banii poporului!
Doctorul, cu o mână-n buzunar, după cheia maşinii, şi cu cealaltă făcându-i semn de liniştire, aşa cum faci unui câine furios, îi propteşti palma larg deshisă în faţă şi el gata, se linişteşte, asta dacă nu e turbat, zise:
- Gata, gata, acum plec, o clipă.
Apoi se întoarse spre bătrânel şi, strângându-i mâna, îi mulţumi. Încercă să-i strecoare în palmă câteva banconte dar bătrânelul se trase ca ars. Doctorul roşi şi cuvintele fură gonite de vocea tunătoare a matahalei care scoase iar capul pe fereastra cabinei buldozerului, urlând:
- Să vă dau, dom’le şi o batistă? Hai, degajaţi odată sau ce?

Doctorul mai făcu o dată semn cu mâna, să aibă răbdare, în timp ce în mâna stângă sucea şi răsucea înştiinţarea de amendă. O mototoli şi o băgă în buzunar, tot roşu la faţă dar acum de furie, îl salută jenat pe vecinul mamei sale şi dispăru cu maşina într-un nor de praf. Bătrânelul rămase pe trotuar, urmărind cu privirea norul de praf, un nor gros cum nu văzuse nici în luptele cu nemţii, şi sacoşa goală din fâş foşni sub vânticelul jucăuş.

Un huruit groaznic îi sparse însă timpanele şi se întoarse speriat spre locul de unde venea zgomotul. Cinci metri mai încolo, buldozerul împingea cu lama o maşină verde şi bătrânelul jură mai apoi că în ziua aceea alte cinci maşini au fost mutate astfel şi avariate, deşi nimeni de atunci, şi iată trecuseră trei zile, nu a mai găurit asfaltul cu picamerul...
Notă: Nici un articol, fragment de articol sau fotografie nu pot fi publicate fără acordul autoarei.

miercuri, martie 26, 2008

Mâine, ultima zi?




Deasupra spitalului un cârd de ciori zboară şi mă trece un fior rece. Prietena mea zâmbeşte strâmb şi zice, abia şoptit şi privind spre copacul care-şi scutură florile albe: „Cu orice aş putea să mă obişnuiesc de aici dar nu cu ciorile astea. Parcă prevestesc moarte”.

Moartea e acolo, instalată în trup şi e o chestiune de timp până când va pune stăpânire definitiv pe el. Prietena mea ştie lucrul acesta dar, cu încăpăţânarea celui ce nu mai are nimic de pierdut, s-a luat la trântă cu moartea. Ştie că nu va ieşi învingătoare dar, deocamdată, o ţine la o oarecare distanţă. Poate până mâine sau poate până peste doi ani. Pentru ea, prietena mea bolnavă de cancer, timpul se măsoară altfel şi aceasta de când a aflat: „Aveţi cancer, mi s-a spus pe un ton indiferent, rece. Timpul s-a comprimat brusc şi au început să-mi vâjâie urechile. Când am ieşit din cabinet, eram alt om. Am văzut altfel natura înconjurătoare, cărţile care încă mai aşteptau să fie citite, relaţiile interumane întrerupte sau insuficient abordate şi multe altele nefăcute. Am simţit bulversarea inerentă unei situaţii grave, chiar fatale. M-am perceput izolată într-un anume fel de acest fatidic diagnostic. Cu destul efort, am căutat să redevin raţională apoi, conştientizând lucruri pe care le-aş fi putut face şi nu le-am făcut relativ la preîntâmpinarea situaţiei în care mă aflam. De ce tocmai eu? m-am întrebat, dar este o întrebare retorică, pentru că răspunsurile, chiar dacă există, nu rezolvă decât în prea mică măsură problemele. Şi din nou a trebuit să apelez la toată puterea mea de a raţiona când am constatat că mulţi dintre cei apropiaţi, rude sau prieteni, aveau nevoie de încurajare vizavi de situaţia mea. Astfel, a trebuit să dau dovadă de optimism, de tărie, pentru ei, de fapt pentru mine”.

Rândurile acestea nu sunt inventate. Prietena mea le-a pus pe hârtie pentru un articol pe care l-am scris cu ceva timp în urmă. Cu ceva timp? Da, dar pentru noi două timpul curge altfel. Viaţa ei, ca a atâtor altor oameni care află – destul de brutal, direct, fără menajamente – că au o boală incurabilă, s-a oprit pentru o clipă, a încremenit sub şoc. Şi-a reluat cursul, apoi, dar nimic nu mai este la fel ca înainte de momentul semnului negru al crucii făcut deasupra-i. Timpul ei e măsurat altfel decât al nostru, al celor ce ne plecăm capetele, jenaţi, încurcaţi, când îi întâlnim privirea. Fiindcă nu ştim ce să-i spunem, cum să reacţionăm. Nu ne-a învăţat nimeni cum să încurajăm un om care mai are de trăit câţiva ani sau câteva luni. Să ne prefacem că nu s-a întâmplat nimic? Să-i spunem că mâine va fi mai bine când evidenţa ne contrazice iar vorbele noastre sună fals?

Prietena mea însă e o luptătoare. Nu e vedetă, nu apare la televizor în campanii, este una dintre anonimele care se luptă cu mizeria din spitale, cu lipsa medicamentelor, cu indiferenţa personalului medical. Părul i-a căzut de două ori în urma chimioterapiei, răul i-a răscolit trupul şi i l-a împuţinat pentru a-i umfla abdomenul apoi, nu poate sta în picioare prea mult şi totuşi îi dă morţii cu tifla. Casa ei e plină de cărţile cumpărate în ultima vreme, cărţi pe care ştie că nu o să apuce să le citească pe toate, dar cel puţin, după cum zice, îşi face damblaua, are volumele pe care şi-ar fi dorit să le citească.

Prietena mea e o luptătoare. Nu se plânge niciodată şi nu vorbeşte despre episoadele de la spital, despre perfuzii, analize, speranţe într-un viitor care are capătul foarte aproape. Vorbeşte despre viaţă, citeşte, şi în preajma ei mă simt tare ruşinată. Problemele mele pălesc şi mi-e ruşine să-i spun că mă doare ceva când pe ea o doare tot corpul şi nu se plânge. Mi-este, de asemenea, foarte jenă să-i spun că mi-e lene să mă duc până la piaţă să cumpăr ceapă verde când ea abia mai poate ieşi din casă. Mi-e ruşine de mine, de timpul pe care-l irosesc şi pe care ea nu-l mai are. Mi-e ruşine de mine că mă îmbărbătează şi-şi susţine psihic familia când ar trebui să fie invers. Nu suportă să fie compătimită şi-şi ia neputinţa fizică peste picior atunci când sunt de faţă la o scenă de slăbiciune.


Mâine poate fi ultima zi pentru prietena mea, pentru colegul de serviciu, pentru copilul vecinului. Milioane de oameni îşi pun, zilnic, întrebarea “De ce tocmai eu?” şi tot zilnic aşteaptă minunea unei schimbări a destinului. Speră în apariţia unui nou medicament care să le vindece boala, speră ca filmele ştiinţifico-fantastice în care celulele sunt înlocuite să devină realitate. Dar până mâine mai este încă o zi…

Notă: Nici un articol, fragment al unui articol sau fotografie nu pot fi publicate fără acordul autorului.

luni, martie 24, 2008

Ruleta rusească a ministrului apărării


Ionuţ a fost decorat. A fost şi avansat sublocotenent. Ar fi vrut, desigur, să fie cu familia, aşa cum a zis şi ministrul apărării, dar vedeţi dumneavoastră, nu s-a putut. Familia a fost cu el însă când a primit toate distincţiile acestea, cu onoruri şi salve de puşcă. Ionuţ însă nu a văzut nimic. Pentru că, vedeţi dumneavoastră, Ionuţ a murit. Autovehiculul în care se afla în patrulare, în Afganistan, a trecut peste un dispozitiv explozibil improvizat.

Ionuţ este unul dintre militarii români ucişi în Afganistan. Al câtelea? Contează, ca număr? Contează ca persoană, pentru cei care l-au cunoscut şi contează ca naţie. Eu nu l-am cunoscut pe Ionuţ. Dar sunt româncă. Şi în ultima vreme prea mulţi români se întorc în sicrie din Afganistan. Autovehiculele în care se află ei patrulează şi trec, nu ştiu cum se face, peste dispozitive explozibile. Patrulează să se convingă americanii că zona pe unde vor trece ei e sigură. Ei, bine, nu e sigură, dovadă că românii sar în aer. Militarii români sunt un fel de detectori de mine umani, că altă concluzie nu pot trage. Americanii se uită pe hartă şi zic: „Azi patrulăm pe drumul ăsta. Cine merge la înaintare să vedem dacă e drumul sigur? Hai, băgaţi doi români”. Dacă românii scapă şi nu sar în aer, drumul e sigur. Dacă mor, atunci e limpede că mai sunt şi alte bombe plasate şi americanii se întorc, o iau pe alt drum. Pe care-l testează cine? Militarii români, v-aţi prins, aţi văzut că sunteţi deştepţi?

De-asta au nevoie oficialităţile române de cât mai multe medalii „Steaua României”. Şi cum în curând vor fi nevoiţi să facă o nouă comandă de medalii, se spală pe mâini înainte, după cum le este şi obiceiul. „Noi n-avem nici o vină în toată treaba asta”, par a spune ei. Ei, militarii, ştiau că se duc la moarte, la o adică. Ministrul apărării a spus-o clar, să înţeleagă toată lumea: Ionuţ şi-a făcut datoria cum se cuvine, cu pasiune, profesionalism şi dăruire. Dar ştia unde se duce, adică şi-a făcut-o cu mâna lui. Adică, vezi, Doamne, ce-a căutat aia a găsit.

Cam cinic, foarte cinic, domnul ministru al apărării. Pentru că eu nu cred că Ionuţ s-a dus în Afganistan ca să fie cobai. S-a dus ca militar, în misiune de apărare a păcii sau ce-o mai fi ea, într-un război care nu e al lui. Nu cred că Ionuţ s-a dus în Afganistan ca să joace ruleta rusească.

Să spui acum că n-ai nici o vină pentru că soldaţii români sunt folosiţi pe post de cobai mi se pare de un cinism josnic. Fals. Nu, ei soldaţii români n-au nici o vină. Acceptă să se întâlnească la orice colţ cu moartea pentru că vor să-şi construiască o casă în ţară, vor să trăiască mai bine. Unii dintre noi s-au dus în Spania, la căpşuni. Alţii au ales riscul, pentru un câştig ceva mai mare, dar nu-i poţi condamna, căci au făcut-o pentru familia lor. Dacă aici le-ar fi bine, dacă ar câştiga decent, dacă şi-ar putea ridica o casă cu un credit sau cu munca din două salarii, nu cred că ar mai pleca vreun român cinstit la lucru în străinătate sau să se înroleze în armatele morţii. Cine crede că Ionuţ, la cei 29 de ani pe care-i avea, nu dorea să fie alături de soţia şi cei doi copii ai săi dacă i-ar fi fost bine în ţară, din punct de vedere finanicar?

Cu două zile înainte de „întoarcerea” lui Ionuţ, ministrul apărării anunţa că a propus mărirea diurnei pentru soldaţii militari aflaţi în misune în străinătate la 100 de euro. Da, au nevoie de cobai, căci sunt drumuri multe prin Afganistan şi se patrulează des. În fiecare seară, soldaţii români îşi vor face cruce şi vor zice: „Doamne, am scăpat şi azi, am reuşit să mai cumpăr 10 cărămizi. Dă, Doamne să nu sar în aer până nu termin casa”.

Ionuţ a fost decorat. A fost şi avansat în grad. Numai că lui nu-i mai pasă. El, cum a zis şi ministrul apărării, „ar fi vrut, desigur, să fie alături de familia lui”. Desigur. Dar ce să-i faci, nu s-a putut. Şi de ce spuneţi, domnule ministru, că nu s-a putut?
Notă: Nici un articol, parte a unui articol sau fotografie nu pot fi reproduse fără acordul autorului.

duminică, martie 23, 2008

Egali, până la certificatul de căsătorie

Într-o selectă întrunire ce avea drept scop principal – nerostit dar sugerat discret – aplicarea unui duş rece pe capetele femeilor prezente, spre a se dezmetici şi a duce învăţăturile mai departe, s-a abordat, la un moment dat, şi necesitatea educării bărbatului. Bineînţeles, nu era nici un bărbat de faţă, aşa cum se întâmplă la asemenea dezbateri. În cel mai bun caz, sunt prezenţi doi, cel mult trei, la deschiderea lucrărilor, după care se scuză ori nu şi dispar. Poate se simt copleşiţi de numărul purtătoarelor de fuste, deşi mă cam îndoiesc. Mai degrabă li se pare neinteresantă „bârfa“ acestora, căci orice reuniune, fie ea şi cu pretenţii de seminar, care are mai mult de trei membre capătă, pentru ei, această conotaţie.

Deci s-a discutat despre necesitatea educării jumătăţii noastre, care consideră că nevasta trebuie să facă toate activităţile extraprofesionale, înţelege aici casnice: crescut copii, dus-adus de la şcoală, gătit, aprovizionat, spălat, călcat. S-a luat cuvântul, femeile s-au indignat, da, aşa ceva trebuie să înceteze, femeia nu e o sclavă, lucrează cot la cot cu soţul ei opt, zece ore, apoi şi acasă, deci are două servicii, nu e drept, trebuie să-şi împartă responsabilităţile. Mamele au un rol important, e musai să-şi educe fiii să-şi respecte soţiile, să le ajute! Ele sunt vinovate, mamele, căci îşi cocoloşesc băieţii, le aduc tot pe tavă, fără ca ei să mişte un deget. Toată lumea era de acord, da, aşa e, mamele să-şi schimbe comportamentul, să-i educe în spiritul egalitarismului.

În zumzetul comun s-a auzit, la un moment dat, spre sfârşitul seminarului, vocea unei doamne, profesor universitar. Tonul ei era ironic, pentru a da o notă suportabilă povestirii. Era văduvă, crescuse doi băieţi. De când erau mici, cei doi puneau masa, spălau vasele, rufele, mergeau la piaţă, dereticau. Îi învăţase că ei doi trebuie să facă toate aceste lucruri, fiindcă ea merge la serviciu, să câştige bani pentru a avea ce mânca. Băieţii ei erau nişte gospodine în blugi. Când fiul cel mare s-a căsătorit, la prima ei vizită în casa tinerilor căsătoriţi, doamna a avut un şoc. În sufragerie, lăţit în fotoliu, cu picioarele pe măsuţă, fiul se uita la televizor, în timp ce soţia robotea în bucătărie. Siderată, l-a îndemnat, şoptit, să se ducă să-şi ajute jumătatea. Răspunsul a năucit-o şi mai mult: „Păi de ce m-am însurat, ca să stau tot eu în bucătărie?“

S-a făcut linişte în sală. Morala era acolo, la îndemâna oricui, atât de evidentă… Că oricât de educat ar fi, bărbatul capătă, o dată cu certificatul de căsătorie, mentalitatea omului însurat. Da, au fost de acord participantele, adrisantul nu e bun. Bărbatul însurat trebuie educat, au concis ele. Dar asta într-o dezbatere viitoare, pentru că acum e târziu şi soţilor lor le-or fi amorţit picioarele pe măsuţa din sufragerie, aşteptând să fie chemaţi la masă.

Notă: Nici un articol, parte a unui articol nu pot fi reproduse fără acodrul autorului.

sâmbătă, martie 22, 2008

De ce nu vreau să emigrez

Dintr-o mulţime de motive. Pentru că în altă ţară, cu reguli stricte, unde, sub semnul amenzilor, aş şti clar ce e permis şi ce nu, aş risca să trăiesc o sută de ani, or, nu vreau să fiu o povară pentru copiii mei. Restul de neuroni care mi-a mai rămas s-ar putea dubla graţie lipsei traumatismelor sociale şi nu doresc să-mi vină pofta de a fi studentă la 60 de ani.

N-aş mai fi martoră indirectă acum, dar directă peste vreo câţiva ani, când fiică-mea va fi clasa a opta, la reformele din învăţământ care încurajează şpaga pentru note mari de intrare la liceu. Şi unde ar mai auzi copilul meu, la şcoală: „Sunteţi nişte proşti! Era mai bine pe vremea lui Ceauşescu!”? Deşi, fără părtinire, ei chiar nu sunt nişte proşti, în comparaţie cu occidentalii, au numai nişte programe şcolare încărcate. N-aţi văzut câţi olimpici avem la matematică?

Şi mie-mi place matematica, totuşi, mai am de învăţat, şi unde în altă parte dacă nu aici, de la pensionarii care scad întreţinerea la bloc, plata telefonului, a medicamentelor şi a pâinii dintr-o pensie de 4 milioane, ies pe minus întotdeauna dar îşi strâng la CEC bani de înmormântare, deşi mort lăsat în drum nu s-a văzut nicăieri. Dacă aş emigra, nu aş mai asista, în fiecare 3 ianuarie, la spectacolul grotesc şi absurd de manifestare a mentalităţii de turmă, relicvă comunistă, când nu pot intra în sediul poştei din cauza cozii formate de aceiaşi pensionari care vor să-şi plătească impozitul pe casă, „să scape”, deşi până pe 30 martie nimeni nu-i penalizează.

Nu vreau să emigrez şi pentru că nu-mi place să plătesc amenzi, la noi poliţiştii sunt şi ei părinţi, se înduioşează la povestea cu copilul pe care o repet de câte ori trec pe galben. Nu ca insensibilii ăia din America pe care-i vezi prin filme, ce te mai şi ţintuiesc de capotă dacă îndrăzneşti să ridici privirea spre ei. Nu vreau să emigrez pentru că aş risca să mă plictisesc pe şosea, până la serviciu, mergând într-o coloană ordonată, cică puţină adrenalină face bine, deşi puţină câte puţină şi iar puţină se adună de-o congestie cerebrală, mai ales când plouă şi e blocaj în intersecţie (apropo, unde s-ar mai bloca oamenii ca proştii, când semafoarele funcţionează, poliţistul îi dirijează?) sau când vreun şmecher se vâră de pe şinele tramvaiului direct în faţa coloanei.

Nu vreau să emigrez pentru că nu vreau să dau concurs pentru a ocupa vreun post când se poate şi cu strategia PCR: Pile, Cunoştinţe, Relaţii. Cu cât sunt mai nepregătită pentru o funcţie cu atât am mai multe şanse de a o ocupa, se poate întâmpla nici să nu candidez şi să obţin postul.

Şi mă întreb ce aş face eu dincolo, ar trebui să-mi cumpăr radio, pe când aici ascult gratis manele de la vecinul din blocul alăturat. M-aş trezi dimineaţa şi peisajul din faţa blocului ar fi acelaşi, plictisitor, cu gazon tăiat şi flori, pe când aici totul e în transformare: într-o zi se asfaltează, apoi sapă cei de la Apa Nova pe mijlocul drumului, după o săptămână, două, vin şi astupă, pe trei sferturi, şanţul, apoi cei de la Administraţia Drumurilor vin şi ei şi scot bordurile, pun altele la loc după o lună, între timp mă duc în concediu şi dau de semnele lăsate pe poduri de colegii lor de la Administraţie, nu, pe colegii lor nu-i văd, nu sunt, nu mai sunt, doar semafoarele care strâng şiruri de maşini, c-aşa vor muşchii nu ştiu cui.

Ce-aş face eu cu minutele în plus pe care le-aş câştiga la metrou - cel puţin 15 minute pe zi, căci la ei metroul vine la două minute, la noi, la zece minute – n-aş mai avea când citi ziarul sau când să-mi fac, pe peron, plimbarea care mă ţine în formă. Ce m-aş face şi în metrou, aş crede că mi-a pierit mirosul şi m-aş speria, căci eu am nasul antrenat – de acolo vine iz de usturoi, de dincolo de picioare nespălate iar de la vânzătorul ambulant de ziare, toată transpiraţia lumii.

Nu doresc să plec în altă ţară pentru că mi-e teamă de singurătate, aici toată lumea e prietenoasă şi dornică să te ajute, nu e moment în care vreo vecină să nu mă întrebe unde plec şi ce am cumpărat de la magazin, or, dincolo fiecare se uită drept înainte, spre uşa lui, ce plictiseală, ce oameni, domnule! n-au pic de căldură în suflet şi mai şi pun mâna pe telefon şi sună la poliţie când aud scandal în casa ta, nu-ţi respectă deloc intimitatea!

Nu vreau să emigrez pentru că....dar lista rămâne deschisă, căci, nu-i aşa? cine vrea să citească un roman pe tema asta?

Notă: Nici un articol, parte a unui articol nu pot fi reproduse fără acordul autorului.

joi, martie 20, 2008

Mujdeiul

Publicat şi pe http://www.liternet.ro/



Mulţi vor spune că fac pe grozavul când vor auzi ce am de zis. Dar eu vă jur că e adevărul adevărat: urăsc vânătorile. Pe lângă faptul că unii mă vor acuza de minciună, dar vor fi şi alţii care vor desluşi un paradox în cele afirmate: adică tu, pădurar să urăşti vânătoarea? E ca şi cum ai spune că unui peşte nu-i place să înoate. Ce plăcere mai mare decât să mergi prin pădure şi să pui arma la ochi –atenţie! armă deţinută legal, deci fără să ai vreo bătaie de cap – şi să dobori căprioara care se uită-n ochii tăi cu încredere, că te vede în verde şi e sigură că o vei proteja. Aici exagerez şi eu un pic, figuri de stil, na, că nu cred că o biată căprioară poate distinge culorile şi mai mult decât atât, că ar putea bănui intenţiile unui ciudat care merge în două picioare şi nu în patru, precum restul animalelor din pădure.
Acum, dacă tot sunt la momentul adevărului, trebuie să admit că iar am exagerat un pic, pentru că, de fapt, mie-mi place să merg la vânătoare. Nu-mi plac oamenii cu care sunt nevoit să merg. Şi voi face o mărturisire pe care, dacă nu veţi avea bunăvoinţa, mila, demnitatea de a nu o spune mai departe, atunci sigur veţi avea frica să deschideţi gura. Fiindcă am să vă povestesc ceva incredibil, ceva ce numai eu şi încă o persoană ştim. Şi de ce, mă rog, aşa o dorinţă de mărturisire? Poate pentru că în sufletul meu se ascunde aşa, un pic de plămădeală muierească, uneori mă mai mănâncă limba, îmi place să vorbesc aşa cum îi place unei muieri. Va trebui însă să-mi juraţi că nu veţi spune nimănui ce veţi auzi acum. Aşa, e bine, dar repetaţi, „niciodată, nimănui”. Bun. Acum, că răsuflu uşurat, pot să-mi încep povestirea.
Spuneam că nu-mi plac oamenii cu care trebuie să împart perimetrul pădurii. Nu-mi plac impostorii, în general, iar în domeniul vânătorii, în special. Una e când eşti un bun vânător şi îţi meriţi prada, o alergi, o hărţuieşti, te hărţuieşte şi ea, şi savurezi victoria, alta e să ţi se aducă totul pe tavă şi să fii aplaudat pentru fapte care nu-ţi aparţin. Pe scurt, pentru că văd că v-am băgat complet în ceaţă, or, tocmai ceaţa nu ne e de trebuinţă nouă acum, vreau să spun că lucrez în pădurea în care Tovarăşul a ales să vină la vânătoare. Asta e, domnule, am zis-o! Are aici patru vile, pe marginea lacului, de fapt el stă doar în Vila 3, şi-i place să vâneze. Adoră să vâneze. Toată lumea ştie că e un prost ochitor, cred că şi el a ştiut pe la început, acum ani şi ani, dar între timp a avut vreme să uite, înconjurat fiind de linguşitori care au aplaudat de fiecare dată când dobora un cerb. Gurile rele spun că n-a nimerit niciodată vreo ţintă, că, de fapt, altcineva trăgea un foc de armă care ajungea în corpul vânatului, că era o nebunie întreagă, un scenariu întreg ca să pară că el, tovarăşul, era trăgătorul perfect. Aşa trebuia să fie, căci ce conducător e acela care trage în aer? Nu?
Deci a prins gustul vânătorii, probabil după vreo vizită în străinătate. Unii joacă golf, alţii vânează. Ghinionul nostru că suntem aproape de Bucureşti şi că aparţinem Regiei de protocol. Altfel, dacă astea două condiţii n-ar fi fost îndeplinite, poate că acum gustam din plin bucuria învingătorului, momentul când iese fum pe ţevile puştii şi cerbul se prăbuşeşte la pământ, înfingându-şi coarnele în sol ca şi cum ţi-ar preda coroana. Dar când sunt nevoit să asist la mascarada asta, ce plăcere să mai am? Nici măcar de unul singur nu mai pot străbate pădurea, să zicem că aş fi strâns din dinţi şi m-aş fi răzbunat pentru penibilul momentelor după aceea, dar nu mai avem voie să împuşcăm nimic din ce mişcă în pădurea asta: mistreţi, cerbi, căprioare, vulpi, iepuri, toate animalele pădurii au fost inventariate, numerotate, au urechile pline de capse. Şi n-are nimeni voie să le împuşte decât el, Tovarăşul. Poftim de zi ceva!
Totul începe cu un telefon, vinerea dimineaţă. E brigadierul:
- Salut, Mariane!
- Trăiţi! răspund eu, somnoros.
Am un bioritm ciudat, nu e deloc în concordanţă cu al altora. Eu, la 8 dimineaţa dorm, doar de-aia m-am şi făcut pădurar, ca să nu dau nimănui socoteală de programul meu şi să pot visa în voie. Brigadierul mă ştie şi mă lasă de regulă în pace, dar când e ordin de la Bucureşti să fim toţi în picioare, apoi nu mai are nici ăsta nici mamă, nici tată, ne mobilizează pe toţi.
- Vezi că mâine e obiectivul ocupat.
Atâta îmi spune, mai departe ştiu ce am de făcut. Asta înseamnă să iau zilierii de la grădină şi să-i răspândesc în pădure, să măture potecile. Da, aţi auzit bine, să măture potecile.
- Ce prostie mai e şi asta? a întrebat nea Gogu acu trei ani, când a auzit
prima oară ce are de făcut. Păi, nu era unul, al lui Creangă, care ducea soarele cu coşul înăuntru? Nu aşa suntem şi noi acum? Cine-a mai pomenit să mături frunzele de pe cărarea din pădure?
- Măi, ordinul se execută, nu se discută, am zis eu scurt, dar în sinea
mea i-am dat dreptate.
Deci trebuie măturate potecile pădurii. Asta, vinerea. Partea noastră, căci la vile se fac alte treburi, pentru a-i găzdui pe cei doi şi suita. Iar sâmbătă, măturătorii se transformă în gonaci, încolţesc vânatul ca să ajungă în bătaia puştii. În timpul ăsta, noi, cei patru pădurari, stăm în poiana unde urmează să aibă loc ospăţul şi ne ocupăm de nişte lucruri pe care ale noastre neveste, dacă ne-ar fi vedea făcându-le, ori ar da divorţ, acuzându-ne de prefăcătorie, că acasă ne dăm bărbaţi şi nu punem mâna să facem nimic, ori ar profita şi ne-ar lăsa nouă bucătăria, că oricum ne pricepem. Pe scurt, aprindem focul pentru proţap, ne ocupăm de lucruri gospodăreşti, cum s-ar zice: facem mujdei de usturoi, tăiem ceapa verde, dintr-astea... Eu am devenit maestru în făcutul mujdeiului. Îl pisez bine, cu sare, apoi îl frec cu apă minerală, iese un mujdei de ţi se topeşte în gură. Securiştii stau cu mâinile-n sân, de obicei se prefac că se uită după vreun potenţial asasin, dar cine naiba ar fi putut trece de cordonul lor, cel de la gardul unităţii? Căci sunt ciucure, nu ai cum să treci de ei decât dacă eşti în zbor, or, nu e cazul. Mă enervează securiştii ăştia, pentru că se dau mari şi pentru că te provoacă. Tot timpul spun bancuri cu Ceauşescu şi cu securişti. Ai naibii, sunt ca un sac fără fund, vin mereu cu altele şi iar altele.
- Dar pe-ăla cu Brejnev îl ştii?
Dau din umeri, încerc să nu zic nici da, nici nu. Mi se pare că e o provocare, că încearcă să ne zgândăre, să vadă dacă suntem împotriva regimului şi mai cu seamă împotriva lui, a Tovarăşului. Încerc să fiu neutru, prin această ridicare de umeri. Totuşi, înclin să cred că şi ei s-au cam săturat de tot circul ăsta, de Tovarăşul în general, vreau să zic. Dar nu pot risca. Aşa că tac şi ascult bancul.
- Aşa-i că-i tare?
- Mda...
Şi pisez usturoiul cu şi mai mult sârg, aplecat deasupra piuliţei ca să nu mi se vadă ochii. Nu ştiu ce să fac, să râd, să nu râd, aşa că mai bine îmi bag capul în castronul cu usturoi. Aşa a ajuns mujdeiul meu renumit, că-l frec de-mi sar ochii.
Momentul acesta incredibil de care vreau să vă povestesc a fost într-o primăvară. Totul a decurs ca de obicei: măturatul, gonacii, împuşcăturile, focul, pregătirile din poieniţă.
- Pregătiţi-vă, că vine, a anunţat unul dintre securişti.
Împuşcăturile nu se mai auziseră de vreo jumătate de oră dar nu acesta era semnul după care se luase securistul, ci fusese anunţat prin staţie. Unul dintre ei a venit în inspecţie: da, totul era în ordine. Nu era nici un duşman prin preajmă - asta, după o scrutare rapidă cu binoclul - , focul era tocmai bun pentru proţap, mesele erau aliniate, cu scaunele de-o parte şi de alta, feţe albe de damasc fluturau uşor – dă, Doamne, să nu bată vântul şi să răstoarne vreunul dintre paharele de cristal din care Tovarăşul avea să bea vin roşu, farfuriile erau întinse şi soarele se oglindea în cozile furculiţelor aurite. Totul era în regulă. Murăturile aşteptau, cuminţi, în mijlocul mesei, pâinea fusese acoperită cu şervete albe, imaculate. Mai lipsea doar castronul cu mujdei.
Şi atunci s-a întâmplat: prin castronul oval aşezat pe pământ o clipă, cât să-mi şterg mâinile pe un şervet, a trecut iute un şobolan. A intrat pe o parte şi a ieşit pe alta, o fracţiune de secundă să fi durat. Îngrozit, am ridicat privirea spre securistul care era în faţa mea. Noi doi, faţă-n faţă, şi între noi, castronul prin care trecuse prăpăditul ăla de şobolan. Înlemnisem. Înlemnit era şi el. Amândoi fusesem spectatorii acelei scene, singurii spectatori. Deja mă vedeam dat afară din post sau mutat pe vreun vârf de munte, acolo unde nu ajunge decât soarele. Pentru un amărât de mujdei? Da, pentru un amărât de mujdei. Căci totul trebuia să fie ca la carte, mujdeiul era nelipsit de la ospăţul de după vânătoare. Şi de unde să iau în inima pădurii alt mujdei? Într-o fracţiune de secundă mi-am văzut viitorul: negru. Atunci mi-a albit şuviţa asta de lângă tâmplă. Am coborât privirea, învins, şi m-am prăbuşit aproape în genunchi, în faţa castronului. Şi atunci l-am auzit pe securistul care fusese martor la baia şobolanului.
- Auzi, dar pe ăla cu Jimmy Carter îl ştii?

Notă: Nici un articol, parte a unui articol nu pot fi reproduse fără acordul autorului.

miercuri, martie 19, 2008

Voi emancipare cu orice preţ?

Sunt un produs al emancipării femeii. După ce mama nu s-a putut manifesta ca atare, fiind victimă, ca atâtea şi atâtea alte românce, ale sistemului comunist, care le ducea lunar la control ginecologic, ca nu cumva să fie distrus vreun posibil embrion, viitor membru destoinic al societăţii, a venit vremea răzbunării. O dată cu Revoluţia, femeia nu numai că a devenit egală cu bărbatul – bineînţeles că era, dar de jure, după 89 a devenit de facto – dar l-a şi întrecut. Vrând să recupereze timpul pierdut şi bucuroasă că i s-a eliberat nu numai vaginul, prin legalizarea avorturilor, ci şi mintea, a luat-o la fugă drept înainte, spre a-l prinde din urmă pe al său bărbat şi pentru a-l şi depăşi, căci, nu-i aşa? şi ea poate ocupa funcţii de conducere, şi ea poate avea şi carieră şi familie, precum bărbatul. Aşa stând lucrurile, am asistat la o altă revoluţie, mai mică, la nivelul modei: cam pe atunci au apărut pe la noi taioarele care le imitau în croială pe cele bărbăteşti, singura deosebire fiind modul în care se încheie nasturii, pe stânga pentru femei şi pe dreapta, pentru bărbaţi. Sau invers? Nu ştiu, nu am fost atentă niciodată la acest mic detaliu, poate şi fiindcă nu am fost nevoită să aleg dintr-un morman hainele de damă: întotdeauna şi-au avut locul pe umeraşe, la raionul destinat damelor, subtil separat de cel al bărbaţilor.

Cum eu nu mă puteam lăsa mai prejos decât suratele mele, antrenate în competiţia cu propriii bărbaţi, mi-am luat şi eu câteva costume uni, cămăşi albe şi roşii şi mi-am început ascensiunea în carieră. Lung drum, cu destule bobârnace date în mod expres pentru a mă întoarce din drum, dar am avut şi destule satisfacţii. Deşi nici până la ora actuală nu am înţeles care din cele trei motive invocate de fostul meu şef a fost cel real, aplicabil cererii mele de mărire a salariului.
- Muncesc la fel de bine ca şi coplegul meu, aş dori să am salariul lui.
Cam aceasta a fost esenţa discuţiei avute în biroul cu două fotolii incomode puse în faţa biroului directorului, fotolii cu siguranţă alese astfel, pentru a te obliga să stai aproape ghemuită, mică şi umilită.
Directorul – un afemeiat şi jumătate, din câte se zvonise şi din câte s-au şi confirmat mai apoi, lăsându-şi nevasta de 66 de ani pentru una de 39, angajată model – m-a privit amuzat de cerere, dovadă că i se mai întâmplase, nu eram prima care solicitase lucrul acesta, ca să-l iau prin surprindere. A deschis gura lui de peşte şi a zis:
- Sunt trei motive pentru care pot să nu-ţi măresc salariul: nu meriţi, eşti femeie sau nu vreau. Alege tu unul dintre ele, care ţi se pare mai convenabil.
Am ales demisia. După şutul acesta dat avântului meu de emancipare, am fost mai atentă la posibilele discriminări făcute de un şef bătrân, hârşâit şi plictisit, care nu vede în femeie decât o fustă scurtă taman bună de dat jos în patul lui. Recunosc însă că fostul meu şef nu a încercat să-mi dea fusta jos, nu-i pun în cârcă decât ce-i al lui, n-are rost să mă răzbun acum pentru trecut.

Am ales apoi ca şefă o femeie, mi-am zis că fiind de acelaşi sex am mai multe şanse să fiu apreciată la adevărata-mi valoare. Dar ţi-ai găsit! Neconsolată de faptul că după şase ani de coabitare, amicul ei pe care l-a făcut om nu era în stare sau nu voia s-o ceară de nevastă, să fie şi ea în rândul lumii, cu verighetă pe deget, şefa asta a mea era plină de frustrări. Pe care şi le manifesta în timpul şedinţelor de câte şase ore, unde vorbea întruna, umilindu-i şi aducându-i în pragul disperării pe ai săi subordonaţi. Tot ce ziceai era răstălmăcit, tot ce făceai nu era bine, erai criticată tot timpul. Nişte şedinţe la psiholog i-ar fi prins bine, dar nu era adepta psihologului plătit când avea angajaţi docili. Aşa că m-am ridicat în timpul unei tirade îndreptate împotriva unei alte colege, mi-am întins oasele, am căscat şi am zis:
- Nu sunt obligată să ascult asta.

Până la urmă mi-am găsit şi eu locul, la al doilea etaj al unei clădiri care stă să cadă. Dar entuziasmul e mare şi apoi, cele mai devastatoare cutremure au loc noaptea şi nu ziua, or, eu lucrez ziua. Deci pe cât de degradată e clădirea, pe atât de inovatoare e afacerea la care lucrez, iar mentalitatea şefului meu e pe măsura aştepărilor mele: tânăr, destupat la minte, nu apreciază capacităţile sobordonaţilor săi în funcţie de fusta sau pantalonii pe care aceştia-i poartă, ci de mintea care le ocupă capul. De câteva zile însă sunt într-o mare dilemă: tocmai ce mi-a propus o avansare.
- E o provocare, îţi dai seama, e un alt statut. Tu ştii foarte bine ce ai de făcut, ai să te descurci excelent.
M-am simţit onorată, iată un om deştept, mi-am spus. La el nu funcţionează pilele, alege oamenii în funcţie de performanţă. Dintr-odată a dispărut pericolul prăbuşirii şandramalei în caz de cutremur şi am întrezărit lumina la capătul tunelului.
- Şi cam la ce sumă te-ai gândit? l-am întrebat eu pe tânărul meu şef, căci ne tutuim.
Inima-mi stătea să sară din piept, mi-era teamă să nu fac infarct la auzul unei sume fantastice şi am încercat să par cât mai degajată.
El, privindu-mă senin cu ochii albaştri mi-a răspuns, mult mai degajat decât mine:
- O, păi acum n-am bani să te plătesc în plus. Dar e o provocare, nu e de colo postul ăsta.
Aici, cu provocarea, parcă mi se pare mie ceva în neregulă. Parcă eu ar fi trebuit să spun partea asta cu provocarea, nu el. Şi, vorba ceea, provocare, provocare, dar capitalismul ăsta importat parcă spune că munceşti şi eşti plătit pe ce munceşti. Cred că o să-i răspund să-şi păstreze provocările pentru altcineva, eu mă retrag. Problema e că va trebui să o iau de la capăt pe drumul carierei şi nu ştiu de ce, dar parcă încep să cred că emanciparea asta nu-i lucru uşor.

Apropo, nu ştiţi vreun post liber pe undeva?

Notă: Nici un articol, parte a unui articol nu pot fi reproduse fără acordul autorului.

marți, martie 18, 2008

DĂgeaba e care pe care?

Limbă română, cinste cui tace....

A fost odată ca niciodată o prepoziţie cu nume simplu: de. Ea, prepoziţia, a fost rostită de când se ştie pe lume, fonetic: de. Numai că într-o zi a apărut la televizor un domn încruntat, supărat, care a articulat-o apăsat: DĂ. Prepoziţia a tresărit, căci o palmă fusese trasă peste obrazul ei de cuvânt simplu, scurt, dar demn. A sperat însă că va reacţiona cineva şi că îşi va recăpăta onoarea. Pe domn nu l-a corectat însă şi nu l-a certat nimeni, aşa cum văzuse prepoziţia că se întâmpla la şcoală, în clasele primare. Poate că o fi fost o scăpare, şi-a zis prepoziţia cu speranţă, dar peste câteva secunde iar i-a fost terfelit numele: DĂ. Atunci prepoziţia şi-a luat inima-n dinţi şi a zis, încet, cu umilinţă: „Ştiţi, nu vă supăraţi, dar numele meu se pronunţă aşa cum se aude, DE”. Numai că nu a auzit-o nimeni, toţi fiind atenţi la fruntea cea lată a domnului şi la cuta adâncă dintre sprâncene, semn de mare gând. Cei care l-au auzit însă pe domn, din admiraţie, mimetism sau slugărnicie, au început să o rostească şi ei DĂ, astfel că, destul de repede, mai toate televiziunile au fost invadate de un val de simpatie faţă de noua prepoziţie DĂ care-şi contura o personalitate proprie în timp ce vechea, onorabila şi discreta prepoziţie DE era exilată între pereţii şcolii.


Tot între pereţii şcolii îşi trăieşte ultimele clipe şi pronumele relativ care, întemniţat acolo de cel aflat la a doua tribună a ţării. Drept ca un stejar, neclintit, tribunul nici nu clipeşte când greşeşte – „Lucrurile care le-au făcut” - şi nedumerirea pronumelui relativ e mare, fiindcă se întreabă cum de consilierii tribunului nu-l aud, ca să-l corecteze. Să fie oare o surzenie pricinuită de sindromul de slugărnicie, de care se molipsesc cei mai mulţi? Sau oare-l lasă să se facă de râs, care/pe care? Căci pronumele relativ care, de când se ştie el cu funcţie de complement direct, a fost însoţit de prepoziţia pe şi se întreabă şi el, tremurând şi plăpând, ca şi cealaltă surată, prepoziţia de, câte zile mai are. Căci ambii ştiu că dacă până acum au scăpat revizuirii oficiale de acum câţiva ani, când s-a impus legea străzii, cu nicio scrise într-un cuvânt, în cazul lor acţionează legea celui mai puternic, or aici, unde-i putere nu-i tocmeală, până şi gramatica se supune. Nu geaba e care pe care!

Notă: Nici un articol, parte a unui articol nu pot fi reproduse fără acordul autorului.

Cum s-a facut de l-am pacalit pe primul ministru

publicat şi pe http://www.hotnews.ro/

http://forum.hotnews.ro/stiri-forum_actualitate-2597038-cum-facut-pacalit-primul-ministru.htm

Domnule prim-ministru,
Va trebui sa va recunoasteti invins. Cu propriile arme, asta daca nu luati repede masuri pentru stoparea fenomenului. E inadmisibil ce se intampla si ma bucur ca pana la urma v-ati prins ca erati pacalit iar statul era furat. Pe fata, domnule ! Eu am observat ca maternitatile sunt pline si ca pe strada sunt mai multe carucioare ca de obicei dar recunosc ca n-am facut nici o asociere intre marirea alocatiilor pentru copii si aceasta implozie de prunci. Aveti dreptate, e inadmisibil. Femeile acestea va fura banii. Bine ca v-ati prins, mai bine mai tarziu decat niciodata, fiindca altfel cine stie ce gaura mare se facea in buget si nu mai ajungeau banii de sporul de 10% pentru pericol de radiere din cauza antenei de pe sediul Parlamentului. Si ar fi fost pacat sa ramana parlamantarii si radiati si fara bani. Si s-ar fi imbogatit poporul, domnule, fara pic de jena.

Vreti sa stiti, desigur, ce fac femeile acestea cu traista cu bani… Pai sa va spun, desigur ca va spun: cu cei 200 de lei pe luna pe care-i primesc pana cand cel mic implineste doi ani cumpara vreo doua ciocolate pentru doctorita care ii consulta copilul, asta daca nu e bolnav si punem doar o vizita pe luna la medic, pentru un vaccin, o bronsita. A, da, desigur ca se uita doctorita la bebelus si fara ciocolata sau flori, dar nu stiu cum se face ca se uita mai bine daca are niste flori pe masa, va spun eu din experienta proprie. De mama, nu de doctorita.
Apoi, vrem, nu vrem, si bebelusul isi plateste cota de intretinere la bloc si nu stiu cum se face ca a naibii intretinere a sarit bine de cateva milioane iar daca mama nu a vrut sa-l faca spartan pe al ei bebelus, s-a uitat cu spaima in suflet la indexul repartitorului caloriferului si a platit. Si tot mama nu stie zau de ce, dar a constatat ca bebelusul ei a crescut repede si hainele mostenite de la fratele mai mare sau de la vreo ruda s-au rupt de atata purtat si stiti dumneavoastra, domnule prim-minsitru cat costa un costumas pentru bebelusi ? Nu, asa-i, nu stiti. Cu siguranta nici cei ce fac costumele nu stiu, ca altfel nu le-ar face preturile egale cu ale costumelor de adulti. Si mai stiati dumneavoastra, domnule prim-ministru, ca bebelusul acela care urla ca din gura de sarpe cand i-a foame nu se linisteste decat daca mananca ? A, da, stiati ? Ma scuzati. Dar un carucior stiti cam cat cate alocatii costa ? Pardon, dumneavoastra stiti cat costa un kart. Hai sa zicem doar una, daca bebelusul nu a primit caruciorul la botez – a, pardon, preotul a fost platit de nasa. De scutece, inventia asta minunata a secolului XX ati auzit ? Ei, da, desigur. Ei, da, si ele, femeile au auzit dar nu si le pot permite, ca pe trei pachete s-a dus juma de alocatie…

Dar de… ei, nu, ca m-ati enervat. Si stiti ce o sa fac ? O sa renunt la anticonceptionale, si prietenele mele la fel, si o sa facem toate copii, ca sa va furam, sa va luam banii, sa nu mai aveti de sporuri de antene. Si o sa ne umplem de bani, o sa ne imbogatim, o sa mergem numai in mertane si in strainatate la schi, si cand copiii nostri vor face un an vom face altii si tot asa, si abia asteptam sa implineasca doi ani si sa-si primeasca alocatia de 4o de lei, o sa ne dam in barci cu ei, si daca ma enervez o sa divortez ca sa va iau si banii de alocatie suplimentara pentru familie monoparentala, aia 79 de lei cu care am sa plec din tara cu avionul la clasa business si o sa umplu avionul cu copiii mei, crescuti cu alocatiile voastre si o sa-i duc departe, acolo unde nu se mai vorbeste romaneste.

Notă: Nici un articol, parte a unui articol nu pot fi reproduse fără acordul autorului.

Tara, cu pantalonii-n vine

O dimineata oarecare, intersectia Bucur Obor.


Un barbat, bine infipt cu picioarele-i in iarba verde, putina care a mai ramas in santierul care va reabilita complet intersectia Oborului - desi omul nu cred ca a fost vreodata in alta tara pentru a lua modelul occidentalilor, de a se plimba prin iarba fara amenintarea unei amenzi – tine in mana un furtun si, desi nu vezi jetul de apa, banuiesti, la prima vedere, ca uda spatiul verde. La o a doua vedere, mai fugara si mai rusinoasa, fiindca o banuiala ti se strecoara in minte, observi ca nu tine in mana un furtun si ca, de la 15 metri distanta, nici sa vrei si nu ai cum sa vezi jetul care nu e de apa. Privesti in jur si constati, tot la prima vedere, din comportamentul natural al celor care trec pe langa tine si pe langa el, ca esti singura care vede cam ce indeletnicicre are el pe iarba. Refuzi insa ideea aceasta a orbului gainii si gandesti ca pentru ei imaginea e deja trecut sau va fi viitor. Caci si tu intorci capul imediat in alta parte, ca si cum simpla privire te-ar fi facut duplicitara si la fel de vinovata ca si gestul lui. Si primul gand care-ti vine in minte e: „Bine ca nu e si copilul cu mine”, al doilea e sa chemi un politist dar gandul asta nu-l poti pune in practica deoarece nu e nici un politist in intersectie, iar al treilea apare ca din neant desi e clar ca nu a aparut intamplator, si te trimite la exhibitionistii care ti-au umplut televizorul in ultima vreme. Pentru ca:
Ultimii ani, Romania:
Oamenii politici, de toate culorile, si-au exhibat penisul politic in fata ta si a celor 22 de milioane de privitori extaziati ori nu. Au juisat dandu-si ochii peste cap si promitandu-ti tie si altor 22 de milioane de romani ca vei fi, la randu-ti, in culmea orgasmului daca vei lua o piatra de jos si o vei arunca in adversarul lor care-ti promite un orgasm continuu, imposibil de realizat decat in vise sau chiar cosmaruri. Un orgasm ca sa traiesti mai bine sau si mai bine, cu o pusca pe stadion sau in case date la tot poporul. Timp de ani s-au exhibat si excitat in fata ta si te-au antrenat si pe tine in orgia lor incat acum, cand iesi pe strada si vezi in miezul zilei un barbat exhibandu-si podoaba in intersectia Bucur Obor, cum sa ti se mai para ciudat si anormal gestul lui daca ai avut televizorul plin de obrazuri subtiri care au facut acelasi lucru saptamani intregi?

Notă: Nici un articol, parte a unui articol nu poate fi reproduse fără acordul autorului.