Postări

Se afișează postări din martie, 2008

De-a hoţii şi vardiştii în şcolile româneşti

Imagine
Priveşte în grădina de peste Ocean şi vei vedea acolo violenţă, mi se va spune. Şi, totuşi, nu. Adevărul e că nici nu mai văd aşa de bine la distanţă, am citit destul la lumânare pe vremea lui Ceauşescu şi am şi eu o vârstă; şi apoi, m-am cam săturat să privesc peste gard la cei cărora ba le este mai bine ca mine, ba le este mai rău. Pentru că tot uitându-mă peste gard îmi ia mie foc casa şi se face scrum.

Deci vă avertizez de pe acum, să nu cumva să-mi prezentaţi nu ştiu ce statistici cu elevi mitraliaţi în campusurile americane fiindcă n-o să reuşiţi decât să mă enervaţi şi o să ripostez, or, tocmai în acest articol care este despre non-violenţă? Nu se cade. Dar ca să nu spuneţi că ascult doar ce-mi convine, vă voi zice că dacă (Doamne, fereşte, fac cruce de trei ori!) armele ar fi la vânzare cvasi-liberă ca în America, numărul elevilor seceraţi în şcolile româneşti ar fi de „n” ori mai mare ca acolo. Pentru că românii au sânge de latin şi se înflăcărează mai repede? Nu, pentru că tr…

Sprijin la bătrâneţe...

Imagine
Nu cere, nu imploră milă, nu cerşeşte. Aşezată pe o bancă, în parc, bătrâna în zdrenţe soarbe dintr-un pahar cu suc aruncat de vreun copil în coşul de gunoi şi pe care ea l-a recuperat, spre potolirea setei. Cu paiul – recuzită a paharului – se chinuieşte să capteze şi ultima picătură şi gestul ei o impresionează pe femeia aşezată pe o bancă vecină. Aceasta nu e adeptă a cerşetoriei, nici a celei blânde, care zgândăre inima, nici a celei agresive, care indignează. Consideră cerşetoria un fenomen întreţinut de cei care contribuie, băneşte, şi de aceea nu dă nici un leu celor care o asaltează pe stradă, sub diferite pretexte înduioşătoare.

Bătrâna aceea însă era altfel, aşa că femeia şi-a chemat băieţelul care se dădea pe tobogan, i-a dat o bancnotă şi l-a rugat să i-o înmâneze bătrânei. Ascultător, băieţelul îşi îndeplineşte sarcina, după care-şi întreabă mama: „I-ai dat din milă, nu?“. Apoi, fără să aştepte răspuns, îşi continuă joaca, iar mama, lectura.

Câteva minute se mai scurg şi bă…

Buldozerul, matahala şi maşina

Imagine
Pe capota din spate a maşinii, cineva scrisese cu litere mari şi fără cratimă „SPALĂMĂ!”. Pe parbriz, sub ştergătorul din dreptul şoferului, o înştiinţare de amendă încerca să se elibereze spre a face o surpriză proprietarului. Ceva mai încolo, doar o jumătate de metru mai încolo, un muncitor cu o vestă fosforescentă mânuia stângace un picamer în timp ce bucăţi de asfalt se propteau în roata al cărei capac scrâşnea a neputinţă. De când se afla maşina aceea acolo nimeni n-ar fi putut spune cu exactitate, în afara şoferului. Toţi cei care treceau indiferenţi pe lângă ea ar fi pariat că se află acolo de cel puţin două zile, dacă prin nu se ştie ce împrejurări ar fi fost nevoiţi să dea un termen de staţionare a autoturismului la marginea unui trotuar de pe Ştefan cel Mare. S-ar fi înşelat cu toţii, deşi erau cu toţii experţi în aprecierea imobilităţii unui obiect după stratul de praf care-l acoperă. Maşina era acolo de o jumătate de zi. Lucrările de reabilitare (a câta anul acesta?) încep…

Mâine, ultima zi?

Imagine
Deasupra spitalului un cârd de ciori zboară şi mă trece un fior rece. Prietena mea zâmbeşte strâmb şi zice, abia şoptit şi privind spre copacul care-şi scutură florile albe: „Cu orice aş putea să mă obişnuiesc de aici dar nu cu ciorile astea. Parcă prevestesc moarte”.

Moartea e acolo, instalată în trup şi e o chestiune de timp până când va pune stăpânire definitiv pe el. Prietena mea ştie lucrul acesta dar, cu încăpăţânarea celui ce nu mai are nimic de pierdut, s-a luat la trântă cu moartea. Ştie că nu va ieşi învingătoare dar, deocamdată, o ţine la o oarecare distanţă. Poate până mâine sau poate până peste doi ani. Pentru ea, prietena mea bolnavă de cancer, timpul se măsoară altfel şi aceasta de când a aflat: „Aveţi cancer, mi s-a spus pe un ton indiferent, rece. Timpul s-a comprimat brusc şi au început să-mi vâjâie urechile. Când am ieşit din cabinet, eram alt om. Am văzut altfel natura înconjurătoare, cărţile care încă mai aşteptau să fie citite, relaţiile interumane întrerupte sau …

Ruleta rusească a ministrului apărării

Imagine
Ionuţ a fost decorat. A fost şi avansat sublocotenent. Ar fi vrut, desigur, să fie cu familia, aşa cum a zis şi ministrul apărării, dar vedeţi dumneavoastră, nu s-a putut. Familia a fost cu el însă când a primit toate distincţiile acestea, cu onoruri şi salve de puşcă. Ionuţ însă nu a văzut nimic. Pentru că, vedeţi dumneavoastră, Ionuţ a murit. Autovehiculul în care se afla în patrulare, în Afganistan, a trecut peste un dispozitiv explozibil improvizat.

Ionuţ este unul dintre militarii români ucişi în Afganistan. Al câtelea? Contează, ca număr? Contează ca persoană, pentru cei care l-au cunoscut şi contează ca naţie. Eu nu l-am cunoscut pe Ionuţ. Dar sunt româncă. Şi în ultima vreme prea mulţi români se întorc în sicrie din Afganistan. Autovehiculele în care se află ei patrulează şi trec, nu ştiu cum se face, peste dispozitive explozibile. Patrulează să se convingă americanii că zona pe unde vor trece ei e sigură. Ei, bine, nu e sigură, dovadă că românii sar în aer. Militarii români su…

Egali, până la certificatul de căsătorie

Într-o selectă întrunire ce avea drept scop principal – nerostit dar sugerat discret – aplicarea unui duş rece pe capetele femeilor prezente, spre a se dezmetici şi a duce învăţăturile mai departe, s-a abordat, la un moment dat, şi necesitatea educării bărbatului. Bineînţeles, nu era nici un bărbat de faţă, aşa cum se întâmplă la asemenea dezbateri. În cel mai bun caz, sunt prezenţi doi, cel mult trei, la deschiderea lucrărilor, după care se scuză ori nu şi dispar. Poate se simt copleşiţi de numărul purtătoarelor de fuste, deşi mă cam îndoiesc. Mai degrabă li se pare neinteresantă „bârfa“ acestora, căci orice reuniune, fie ea şi cu pretenţii de seminar, care are mai mult de trei membre capătă, pentru ei, această conotaţie.

Deci s-a discutat despre necesitatea educării jumătăţii noastre, care consideră că nevasta trebuie să facă toate activităţile extraprofesionale, înţelege aici casnice: crescut copii, dus-adus de la şcoală, gătit, aprovizionat, spălat, călcat. S-a luat cuvântul, femei…

De ce nu vreau să emigrez

Dintr-o mulţime de motive. Pentru că în altă ţară, cu reguli stricte, unde, sub semnul amenzilor, aş şti clar ce e permis şi ce nu, aş risca să trăiesc o sută de ani, or, nu vreau să fiu o povară pentru copiii mei. Restul de neuroni care mi-a mai rămas s-ar putea dubla graţie lipsei traumatismelor sociale şi nu doresc să-mi vină pofta de a fi studentă la 60 de ani.

N-aş mai fi martoră indirectă acum, dar directă peste vreo câţiva ani, când fiică-mea va fi clasa a opta, la reformele din învăţământ care încurajează şpaga pentru note mari de intrare la liceu. Şi unde ar mai auzi copilul meu, la şcoală: „Sunteţi nişte proşti! Era mai bine pe vremea lui Ceauşescu!”? Deşi, fără părtinire, ei chiar nu sunt nişte proşti, în comparaţie cu occidentalii, au numai nişte programe şcolare încărcate. N-aţi văzut câţi olimpici avem la matematică?

Şi mie-mi place matematica, totuşi, mai am de învăţat, şi unde în altă parte dacă nu aici, de la pensionarii care scad întreţinerea la bloc, plata telefonului…

Mujdeiul

Publicat şi pe http://www.liternet.ro/



Mulţi vor spune că fac pe grozavul când vor auzi ce am de zis. Dar eu vă jur că e adevărul adevărat: urăsc vânătorile. Pe lângă faptul că unii mă vor acuza de minciună, dar vor fi şi alţii care vor desluşi un paradox în cele afirmate: adică tu, pădurar să urăşti vânătoarea? E ca şi cum ai spune că unui peşte nu-i place să înoate. Ce plăcere mai mare decât să mergi prin pădure şi să pui arma la ochi –atenţie! armă deţinută legal, deci fără să ai vreo bătaie de cap – şi să dobori căprioara care se uită-n ochii tăi cu încredere, că te vede în verde şi e sigură că o vei proteja. Aici exagerez şi eu un pic, figuri de stil, na, că nu cred că o biată căprioară poate distinge culorile şi mai mult decât atât, că ar putea bănui intenţiile unui ciudat care merge în două picioare şi nu în patru, precum restul animalelor din pădure.
Acum, dacă tot sunt la momentul adevărului, trebuie să admit că iar am exagerat un pic, pentru că, de fapt, mie-mi place să merg l…

Voi emancipare cu orice preţ?

Sunt un produs al emancipării femeii. După ce mama nu s-a putut manifesta ca atare, fiind victimă, ca atâtea şi atâtea alte românce, ale sistemului comunist, care le ducea lunar la control ginecologic, ca nu cumva să fie distrus vreun posibil embrion, viitor membru destoinic al societăţii, a venit vremea răzbunării. O dată cu Revoluţia, femeia nu numai că a devenit egală cu bărbatul – bineînţeles că era, dar de jure, după 89 a devenit de facto – dar l-a şi întrecut. Vrând să recupereze timpul pierdut şi bucuroasă că i s-a eliberat nu numai vaginul, prin legalizarea avorturilor, ci şi mintea, a luat-o la fugă drept înainte, spre a-l prinde din urmă pe al său bărbat şi pentru a-l şi depăşi, căci, nu-i aşa? şi ea poate ocupa funcţii de conducere, şi ea poate avea şi carieră şi familie, precum bărbatul. Aşa stând lucrurile, am asistat la o altă revoluţie, mai mică, la nivelul modei: cam pe atunci au apărut pe la noi taioarele care le imitau în croială pe cele bărbăteşti, singura deosebire…

DĂgeaba e care pe care?

Limbă română, cinste cui tace....

A fost odată ca niciodată o prepoziţie cu nume simplu: de. Ea, prepoziţia, a fost rostită de când se ştie pe lume, fonetic: de. Numai că într-o zi a apărut la televizor un domn încruntat, supărat, care a articulat-o apăsat: DĂ. Prepoziţia a tresărit, căci o palmă fusese trasă peste obrazul ei de cuvânt simplu, scurt, dar demn. A sperat însă că va reacţiona cineva şi că îşi va recăpăta onoarea. Pe domn nu l-a corectat însă şi nu l-a certat nimeni, aşa cum văzuse prepoziţia că se întâmpla la şcoală, în clasele primare. Poate că o fi fost o scăpare, şi-a zis prepoziţia cu speranţă, dar peste câteva secunde iar i-a fost terfelit numele: DĂ. Atunci prepoziţia şi-a luat inima-n dinţi şi a zis, încet, cu umilinţă: „Ştiţi, nu vă supăraţi, dar numele meu se pronunţă aşa cum se aude, DE”. Numai că nu a auzit-o nimeni, toţi fiind atenţi la fruntea cea lată a domnului şi la cuta adâncă dintre sprâncene, semn de mare gând. Cei care l-au auzit însă pe domn, din admi…

Cum s-a facut de l-am pacalit pe primul ministru

publicat şi pe http://www.hotnews.ro/

http://forum.hotnews.ro/stiri-forum_actualitate-2597038-cum-facut-pacalit-primul-ministru.htm

Domnule prim-ministru,
Va trebui sa va recunoasteti invins. Cu propriile arme, asta daca nu luati repede masuri pentru stoparea fenomenului. E inadmisibil ce se intampla si ma bucur ca pana la urma v-ati prins ca erati pacalit iar statul era furat. Pe fata, domnule ! Eu am observat ca maternitatile sunt pline si ca pe strada sunt mai multe carucioare ca de obicei dar recunosc ca n-am facut nici o asociere intre marirea alocatiilor pentru copii si aceasta implozie de prunci. Aveti dreptate, e inadmisibil. Femeile acestea va fura banii. Bine ca v-ati prins, mai bine mai tarziu decat niciodata, fiindca altfel cine stie ce gaura mare se facea in buget si nu mai ajungeau banii de sporul de 10% pentru pericol de radiere din cauza antenei de pe sediul Parlamentului. Si ar fi fost pacat sa ramana parlamantarii si radiati si fara bani. Si s-ar fi imbogatit poporul, d…

Tara, cu pantalonii-n vine

O dimineata oarecare, intersectia Bucur Obor.


Un barbat, bine infipt cu picioarele-i in iarba verde, putina care a mai ramas in santierul care va reabilita complet intersectia Oborului - desi omul nu cred ca a fost vreodata in alta tara pentru a lua modelul occidentalilor, de a se plimba prin iarba fara amenintarea unei amenzi – tine in mana un furtun si, desi nu vezi jetul de apa, banuiesti, la prima vedere, ca uda spatiul verde. La o a doua vedere, mai fugara si mai rusinoasa, fiindca o banuiala ti se strecoara in minte, observi ca nu tine in mana un furtun si ca, de la 15 metri distanta, nici sa vrei si nu ai cum sa vezi jetul care nu e de apa. Privesti in jur si constati, tot la prima vedere, din comportamentul natural al celor care trec pe langa tine si pe langa el, ca esti singura care vede cam ce indeletnicicre are el pe iarba. Refuzi insa ideea aceasta a orbului gainii si gandesti ca pentru ei imaginea e deja trecut sau va fi viitor. Caci si tu intorci capul imediat in alta par…