Postări

Se afișează postări din aprilie, 2008

Apa murdară…

Imagine
Oricât ne-am strădui să ţinem partea femeilor, trebuie să recunoaştem că invidia e un sentiment specific acestora. Au şi bărbaţii partea lor de invidie în suflet, dar numai când e vorba de carieră. Sentiment care-i stimulează însă, intrând în competiţie. N-am văzut însă bărbaţi care să arunce săgeţi de invidie vecinului care şi-a cumpărat o maşină nouă. „Eşti bun de-o bere“, spune vecinul în timp ce dă târcoale autoturismului, interesându-se de capacitatea cilindrică, viteză etc.

Bineînţeles că ar vrea şi el un Mercedes în locul Daciei care tuşeşte la orice hop. Dar n-are posibilităţi. Nici urmă de invidie în glas. Poate ceva regret. Aceeaşi scenă, cu protagonişti femei, se desfăşoară însă altfel. Curiozitatea, bucuria de a trăi alături de celălalt un eveniment se transformă în invidie. „De unde a avut bani?“, „De ce ea şi nu eu?“.
Dacă acest sentiment ar fi păgubos numai pentru cea care-l trăieşte, mărindu-i adrenalina, subiectul ar fi închis. Dar invidioasa îşi ascute ghearele şi at…

Sub cerul roşu

Imagine
Cerul se înroşea spre asfinţit, îmbrăţişându-se cu soarele. Dar în acea zi cerul pe care-l admira de obicei îi rămase indiferent, toată frumuseţea care precede somnul soarelui nemainteresând-o, acesta desfăşurându-şi spectacolul fără ea. A doua zi, urma să răsară ca de obicei, dar ea trebuia să ia o hotărâre până atunci. Cu siguranţă, viaţa ei de mâine urma să fie altfel.

Dacă i-ar fi spus cineva că va veni un moment când va trebui să aleagă între soţ şi copil, l-ar fi privit, desigur, cu uimire şi nici nu ar fi catadicsit să răspundă unei asemenea aberaţii. Copilul era tot ce-şi doriseră amândoi, pentru el ar fi fost în stare să se sacrifice, pentru el trăiau, îl iubeau, ar fi fost în stare de orice. Să-i doneze un rinichi, precum atâtea mame al căror chip, nume nu le reţinuse. Doar că erau mame. Acelui copil care intrase în casa, sufletul lor ar fi fost în stare să-i dea inima, viaţa. Chiar dacă nu era sânge din sângele lor, chiar dacă nu-l simţise la sân, hrănindu-se. Dar îi vegheas…

Sarbatori fericite

Imagine
Hristos a înviat! Să vă bucuraţi de lumină, să fiţi mai buni şi mai senini!

Puterea obişnuinţei

Imagine
În parcul Cişmigiu, în spatele aparatului de făcut floricele din porumb, bărbatul reface gesturile liniştit, fără să se grăbească. Nu are de ce, fiindcă oferta depăşeşte cererea, iar solicitanţii stau la coadă la fel de liniştiţi, reminiscenţă, poate, a vremurilor trecute. Numai copiii sunt nerăbdători să primească floricelele şi se agită în jurul aparatului.

Leneş, acesta se încăpăţânează să arunce floricele doar cât de-o pungă, aşa că perioada de aşteptare se măreşte, pe măsura cozii. Dar nimeni nu se impacientează – doar sunt în parc, au timp berechet – aşa că toţi urmăresc, absenţi, gesturile bărbatului care ia o pungă din hârtie, bagă mâna în ea, lărgind-o bine, după care o umple cu floricele, cu ajutorul unei palete.
Toţi privesc mâinile vânzătorului, de parcă acesta ar fi un actor care dă o probă, şi nimănui nu i se pare ceva nelalocul lui. Un ghomotoc de fată însă, la un moment dat, ţipă cât o ţine gura: - Mami, ai văzut, a băgat mâna-n pungă! Ce urât! Să-i zici să nu mai bage …

Licenţa şi pasienţa taximetriştilor

Nu mă interesează absolut nimic din revendicările taximetriştilor care periodic blochează centrul Capitalei. Atâta timp cât sunt primii care încalcă regulile de circulaţie ar trebui să aibă bunul simţ de a sta în banca lor. Dar găina scurmă în mijlocul bălegarului, nu?

Nu ştiu cum îşi iau licenţa unii taximetrişti de o vor pe viaţă, precum Ceauşescu preşedinţia. Unele taximetre huruie şi par atât de şubrede că-ţi faci cruce că ai ajuns cu bine la destinaţie. Unii taximetrişti arată de parcă n-au carnetul decât de două zile şi unii chiar cred că îl au.

Indiferent pentru ce protestează, eu cred că n-au nici un drept s-o facă. Atâta timp cât trec pe roşu, punându-mi viaţa în pericol, atâta timp cât îmi taie calea, băgându-se în faţa mea, atâta timp cât zebra înseamnă, pentru ei, nişte dungi albe trasate pe o şosea unde se cred stăpâni.

Nu-mi place nici cum ignoră aparatul de taxat, nici muzica pe care o dau tare în maşină, nici fumul de ţigară, nici geamul deschis fără să mă întrebe dacă vr…

Despre mândrie, în sondaje şi în realitate

Un sondaj referitor la calităţile femeilor scoate la iveală multe surprize, dacă este făcut pe un eşantion masculin. Bărbaţii vor declara că una dintre calităţi este mândria. Mândria de a face un lucru de una singură, de a se lupta până-n pânzele albe pentru a-l duce până la capăt.

Din fotoliul care i-a luat forma trupului, bărbatul o priveşte cu admiraţie pe cea care se încăpăţânează să schimbe garnitura robinetului de la baie. Îi admiră mândria. Avea impresia că se va declara învinsă, că va ofta, se va ruga de el, dar femeia e mândră, nu apelează la ajutoru-i. Se chinuieşte, icneşte, se loveşte, dar izbândeşte. Are şi ea mândria ei, n-o să fie îngenuncheată de propriu-i bărbat, cu care e egal în drepturi! Doar feministele pentru asta militau, nu?

Dar această calitate se manifestă nu numai acasă, în mediu închis, unde numai una, două persoane o pot sesiza şi admira. Femeia are nevoie de aplauze (ca şi bărbatul, de altfel). De aceea încearcă să fie prezentă în toate domeniile – public, …

Dorinţe cu listă deschisă

Imagine
Aş vrea ca atunci când merg pe trotuar să nu fiu nevoită să ţin capul în pământ, ca să nu calc în rahat de câine. Şi să nu mă trezesc, aşa cum se întâmplă, cu mucuri aprinse de ţigară în cap. Nu-mi plac nici când le aduce vântul în balconul apartamentului. Motivul e unul singur: în ambele situaţii ceva poate lua foc. Respectiv părul, căciula mea sau/şi coşurile din rafie care adăpostesc ghivecele de flori de pe balcon.

Aş vrea să nu fie o aventură orice traversare a zebrei, o permanentă stare de gardă: se opreşte sau nu se opreşte maşina când traversez, nu s-a oprit dar am scăpat şi de data asta.

Aş vrea să nu-i mai aud vorbind pe oameni la telefon în troleibuz, tare, foarte tare. Nu mă interesează ce întâlniri au peste o jumătate de oră, ce fustă au găsit la solduri sau de când nu au mai făcut dragoste.

Aş vrea ca la rând la casă, la supermarket, să nu se mai împingă în mine persoana din spate, cu tot cu cărucior. Nu-mi place când se uită peste umărul meu cineva nici la bancă, atunci c…

Cartea de vizită

Imagine
Asculta cuvintele celorlalte femei, încercând, după intonaţie, modulaţia vocii, să ghicească adevărul sau minciuna, aşa cum făcea şi în urmă cu 30 de ani, când erau doar nişte adolescente ce-şi făureau multe visuri. Şi atunci vorbeau la fel de mult, dar timpul folosit era la viitor. Un viitor unde visurile deveneau realitate, căci tinereţea asta înseamnă, speranţă, încredere. Acum, după 30 de ani, trecutul revenea deseori în conversaţii, şi ea se străduia să cearnă adevărul de fabulaţie.

Ruşinea era sentimentul care le împingea să inventeze, să-şi prezinte viaţa aşa cum ar fi dorit s-o aibă, nu cum se desfăşura în realitate. Se reîntâlniseră după 30 de ani, mai erau doar 17, ceilalţi, până la 26, muriseră sau plecaseră din ţară. Câţiva dintre ei se mai întâlniseră absolut întâmplător în aceşti ani, pe stradă sau în concedii – ce ironie, nu? – schimbând rapid câteva informaţii şi numere de telefon pe care nu le folosiseră niciodată.

Dar destinul celorlalţi rămăsese, totuşi, străin pentru…

Ion nebunu’ şi ora de franceză

http://www.hotnews.ro/stiri-2847683-ion-nebunu-ora-franceza.htm

Ion nebunu’ ieşea pe uşă şi intra pe fereastră. Se ridica frumuşel din bancă, în râsetele colegilor, el însuşi cu un zâmbet larg şi fericit pe chip, se îndrepta spre uşă, o deschidea, ieşea ca un actor din scenă, în aplauze şi apoi, peste câteva minute, cât să dea ocol şcolii, intra pe fereastră în sala de clasă şi se aşeza la locul lui, în prima bancă.

Se întâmpla cu vreo trei luni înainte de Revoluţie, într-o şcoală din judeţul Argeş unde fusesem repartizată ca profesoară de franceză. Era primul meu an de stagiatură din cei trei obligatorii. Din fericire, primul a fost şi ultimul, pentru că a venit Revoluţia şi stagiatura a rămas doar prilej de bancuri pentru cei ce trecuseră prin ea. De ce bancuri? Umorul nu e şi el o armă de apărare în faţa realităţii?

Prima dată când Ion nebunu’ a făcut scena asta am înlemnit. Pe moment nici nu mi-am dat seama ce se întâmplă, apoi am asistat la repetarea ei de încă două ori în ora de fr…

Fugara

Imagine
Întrebarea fusese pusă cu o amabilitate profesională, nu se ghicea nici urmă de afecţiune, simpatie în glasul femeii plinuţe, cu ochelari cu rame groase, pe care şi-i tot ridica de pe nas cu un gest mecanic.

Probabil că aşa era procedura, îşi zise ea, şi repetă răspunsul, la fel de hotărâtă ca prima oară. Atunci femeia îi dădu un stilou şi ea semnă hârtia din faţa-i, după care înapoie instrumentul de scris pe care cealaltă îl luă şi-l închise, înşurubându-l cu un gest grăbit. Asta fusese tot, de mâine putea veni oricând va dori.

Se gândise mult la pasul acesta, nu-l făcuse dintr-o pornire necugetată. De altfel, nu era genul acesta de om, care să se avânte cu capul înainte, să se arunce în apă dacă nu ştia să înoate. Nu făcuse niciodată un pas decât dacă-l calculase de două ori, toate hotărârile ei fuseseră luate după momente bune de gândire. Doar măritişul îi luase minţile, doar acesta fusese excepţia. Zâmbi amintirilor. Parcă fusese ieri: ea şi Radu, doi fugari, doi nebuni îndrăgostiţ…

Femeia cu o infinitate de inimi

Gândul sinuciderii nu-i trecuse niciodată prin minte, şi totuşi fusese bănuită, acuzată chiar, că vrea să-şi sfârşească viaţa pământească pentru a ajunge mai repede la dreapta Tatălui. Bigotismul ei era luat, iată, în derâdere de către cei care nu puteau înţelege, nu erau aleşi să înţeleagă. Întoarse capul spre fereastră, unde cerul se mai lupta cu iarna, aruncându-şi în bătălie ultimele forţe, şi zâmbi. Aşa se întâmpla şi cu ea: se lupta mereu cu cineva, diferenţa era că nu întotdeauna ieşea învingătoare.

Viaţa ei, privită de pe acel pat de spital, unde aştepta operaţia liniştită, împăcată, nu fusese prea plină de victorii, dacă erau privite de un străin. Se căsătorise devreme, pe la 17 ani, vândută pe o bucată de pământ şi un pumn de bani. Îşi acceptase soarta, fără să se întrebe dacă e drept ori nu, aşa cum primise şi palmele bărbatului beat. Fiindcă întrebările ei primiseră acelaşi răspuns: „Aşa e pe lumea asta, mamă, n-ai ce face, îndură şi taci!“

Poate de aceea căutase alte răspu…

Amprentele Corului de copii Radio

Imagine
http://agenda.liternet.ro/articol/6801/Carmen-Musat-Coman/AmprenteleCorului-de-Copii-Radio.html

Se spune că ei, copiii, nu pot păstra un secret. Puneţi-i la încercare, mai ales dacă este vorba de un secret colectiv. Veţi bate la uşi închise. Poate că e mai mult decât păstrarea unei informaţii comune. Poate că e acea tăcere, justificată, a artistului care nu-ţi povesteşte ce a creat ci te invită să-ţi formezi propria părere. « Veniţi şi veţi vedea », mi-au răspuns politicos şi zâmbind ştrengăreşte, cu degetul la buze, a tăcere, câţiva dintre membrii Corului de copii Radio.

Îi întrebasem despre rostul eşarfelor… Dar poate că ar fi bine să intru şi eu în joc şi să vă invit, la rându-mi, la Studioul Mihail Jora al Radiodifuziunii Române, sâmbătă, 19 aprilie 2008, la ora 19, la « Amprente », concert-spectacol de muzică şi mişcare al Corului de Copii Radio.

Dirijorul Voicu Popescu şi corepetitorul Camelia Chiţibea ştiu însă mai bine când şi cui poate fi dezvăluită informaţia: « « Amprentele » …

Drum între două vieţi

Întotdeauna crezuse că filozofii sunt precum nebunul din proverb: aruncă o piatră în lac şi zece se chinuiesc s-o scoată. Asta pentru că emit nişte teorii total rupte de realitate, dovadă că trăiesc cu capul în nori. Treaba lor, îşi zicea, să-şi ducă viaţa aşa cum doresc, dar de ce lumea ia drept literă de lege toate enunţurile lor ciudate?

Uite, de exemplu, Heraclit. Trecuseră secole bune de când spusese că nu ne scăldăm de două ori în apa unui râu, adică noi, oamenii, nu suntem aceiaşi, ne schimbăm. Cum adică nu sunt aceeaşi de ieri? se revoltase ea. Fiindcă avea aceleaşi sentimente, bine împărţite pe categorii: dragoste, ură, indiferenţă. Mai ales dragostea, i se părea ei, nu are cum să diminueze sau să dispară în timp. Heraclit nu fusese decât un aiurit care visa în timp ce făcea pluta pe râul cu pricina.

Aşa gândise multă vreme, aproape zece ani de la căsătorie. Zece ani, seară de seară îi bătuse inima ca unei adolescente când Mircea se întorcea de la serviciu. În oglinda de pe ho…

Politica e murdară sau bărbaţii sunt şmecheri?

Imagine
Ne trimit la cratiţă, convinşi că bucătăria este terenul pe care se manifestă talentul, măiestria, inventivitatea noastră. Convinşi că a găti, a spăla şi a face o mulţime de lucruri mărunte în casă, deşi nu inutile, înseamnă menirea femeii.

Te revolţi, îţi spui că e o percepţie falsă, locul femeii nu e în bucătărie, ea e acolo unde e şi bărbatul, iată, deja nu mai ştii dacă să foloseşti femininul pentru sociolog sau director. Dar dacă intri în majoritatea caselor, vei găsi femeia tocmai în locul în care „o vede“ şi bărbatul: la bucătărie. Amestecând cu lingura în oala cu mâncare de pe aragaz sau tăind zarzavatul pentru ciorbă cu o dexteritate oferită de lungii ani de experienţă într-ale bucătăritului.

Dacă stai să te gândeşti bine, nici nu ai de ce să-i condamni pe bărbaţii care ne trimit la cratiţă. Li se pare firesc, căci modelul oferit de mamele, surorile, soţiile lor e unul patriarhal. Încă de când au învăţat să meargă nu s-au îndreptat spre fotoliul din faţa televizorului ci spre b…

Îmbrăţişarea

Alergau pe câmpul cu flori şi păreau două păsări cu aripile desfăcute, întorcându-se la cuib. Braţele vânjoase îi prinseră din zborul lor şi-i strânseră la piept cu putere, dar nici unul nu se plânse, nici fata, nici băiatul. Fiindcă iubeau acea îmbrăţişare dureroasă, atât de diferită de cea a mamei lor, care parcă se temea să-i ia în braţe, ca nu cumva să le facă vreun rău.

Nu înţelesese niciodată de ce fusese preferatul lor. Poate fiindcă-l vedeau atât de puţin, doar seara, când se întorcea de la câmp, plin de praf, transpirat, obosit, dar întotdeauna cu zâmbetul pe buze. Ei îi ieşeau în întâmpinare, fugind pe uliţa principală, şi i se aruncau în braţe, neţinând cont de cămaşa murdară, şi apoi îl încadrau, unul în stânga, altul în dreapta, şi-l aduceau acasă. Aşa spuneau, că-l aduc acasă, de parcă s-ar fi rătăcit şi ar fi avut nevoie de ajutor.

Asistau apoi la spălatul în lighean, în curte, unde tatăl lor, dezbrăcat până la brâu, lua din mâinile fetei săpunul, prefăcându-se de fiecare…

Termen de garanţie - 35 de ani!

Buretele mângâie, sub jetul de apă, farfuria unsă, apoi mâna îngrijită, cu manichiura recent făcută, o aşază în suportul din inox al maşinii de spălat vase. E ca un joc, totul e simplu, uşor, vesela murdară va fi spălată fără vreun efort din partea doamnei. Care va lua dintr-un coş din răchită cămăşile purtate ale soţului ei şi le va arunca în cuva maşinii automate de spălat rufe. Apoi va scoate din congelator câteva pachete, le va înlătura ţipla protectoare şi le va introduce în cuptorul cu microunde. Cina va fi gata în 10 minute.

Mai puţin îi trebuie însă femeii române pentru a adormi, la 11 noaptea, în faţa televizorului deschis, unde se desfăşoară asemenea scene. Pentru că gospodina română nu are nici manichiură, nici maşină de spălat vase. Nici produse semipreparate în frigider. Singurul produs considerat deja "de lux" e maşina automată de spălat rufe…

Pentru că gospodina română nu-şi poate permite nimic din ce i-ar uşura al doilea serviciu, cel de acasă, nu mai puţin ist…

Ieduţul cu trei capre

Imagine
http://atelier.liternet.ro/articol/3727/Ana-Coman/Iedutul-cu-trei-capre.html

Erau odată trei capre care se certau întruna. De ce? Se certau din cauza unui amărât de ied orfan. Toată ziua, bună ziua, ele se ciondăneau, care să ia iedul. Aşa o ţinură până într-o zi, când veni un ţap care auzise totul şi se săturase. El a zis:
- Măi, caprelor, nu vreţi voi să vă duceţi la judecătorie, ca să spună judecătorul cui se cuvine ieduţul?
- Mulţumim, ţapule, pentru gând. O să facem cum ai zis dumneata, zise una dintre capre, Mioara.
Dar Margareta zise:
- Facem aşa, ţapule, dar cred că încăpăţânata asta de capră, Florica, va zice nu „Nu” adevărat.
Atunci Florica se răţoi ca o ţaţă:
- Ce ştii tu? Eu zic să mergem.
Şi aşa, cele trei ţaţe plecară la judecătorie. De cum ajunseră acolo, prima ţaţă zise:
- Domnu’ judecător, ne certăm întruna pe un amărât de ied orfan. Zi-ne şi nouă, nene, cui i se cuvine iedul?
- Trebuie să vedem...
- Hai, nu ne mai fierbe atâta. Treci la subiect.
- Păi, iedul i se cuvine aceleia …

De ce n-are Ana mere

http://forum.hotnews.ro/stiri-forum_actualitate-2500851-are-ana-mere.htm

Ana nu mai are mere ca în Abecedarul copilăriei mele, a cedat monopolul. Acum “Marina aremere”, “Mama are mere”, “Nenea Ene are mere”. “Ana e mare”, în schimb.

Mare a fost şi mirarea Anei mele când, zilele trecute, a găsit în sertar Abecedarul său, ediţia 2002, editura Petrion. Cu nostalgia primelor ore de şcoală şi regăsind un entuziasm care în prezent oscilează în funcţie şi de cel al profesorilor, s-a aşezat pe covor şi a început să-l răsfoiască, maimuţărindu-se şi silabisind cuvintele subliniate de mine cu ani în urmă: „O gărgăriţă aleargă speriată“. “Adică?”, întreabă ea nedumerită.

Continuă, la fel de nelămurită: „Dacii erau luptători ageri“.“Elefantul este gigant”,„O adieresfioasă mişcă poarta grădinii“, „ Cu suflet strălucit“. „De durere înghite în sec“. „Florile au plecat capetele“ . „Ropotul zgomotos (al şoricelului). „Câinele aleargă repede“ „Sfântul Gheorgheeste patronul oastei române“. „Mai târziu oamen…

Pe acelaşi drum

Imagine
Scaunele incomode le făceau să-şi schimbe poziţia cât mai des, spre a-şi dezmorţi corpul, dar poate că şi o anume emoţie le determina să-şi mute greutatea de pe un picior pe altul. Fiindcă aşteptau împreună pe holul îngust şi întunecat, aflat la subsolul spitalului şi resimţeau o anumită jenă, izvorâtă din tăcerea în care erau cufundate amândouă.

Nu aveau ce să-şi spună, ce să-şi mai spună. Ajunseseră aici după un lung drum, care nu fusese deloc uşor, nici măcar comun, la un moment dat, cu renunţări de ambele părţi, e adevărat, de altă natură. De cu totul şi cu totul altă natură. Dar pentru amândouă holul acesta îngust, uşa în faţa căreia se aflau şi care avea să se deschidă dintr-o clipă în alta însemna o izbândă. Totuşi, renunţările existaseră şi fiecare le receptase altfel. Fiica, Laura, respinsese, avusese tăria să alunge fantomele care-i dădeau târcoale, dansând ademenitor, iar mama, Diana, lăsase în urmă o carieră promiţătoare. Nu ajunseseră aici de pe o zi pe alta, ci după îndel…

A fost odată intersecţia Bucur Obor

Imagine
În intersecţia Bucur Obor, doar fântâna arteziană a mai rămas în picioare, un glob din oţel ai cărui stropi de apă au tăcut, simţindu-şi inutilitatea. În jurul lui, totul se schimbă de la o oră la alta şi te întrebi când va dispărea şi el, înghiţit de buldozerele hulpave.

Nimic nu mai e la locul lui în intersecţie, asfaltul pus anul trecut e muşcat pe jumătate şi oamenii se strecoară, posaci sau enervaţi, pe lângă maşinile care claxonează. Cabluri, noroi, gropi, mormane de pământ, buldozere, muncitori ce-şi iau a nu ştiu câta oară dejunul... Vânzătorii ambulanţi şi-au întins tarabele improvizate şi scuipă coji de seminţe. Un puşti mai bronzat fluieră după o puştoaică blondă, de, contrastele se atrag. Sau nu.

Un domn cam de la ţară se învârteşte în loc, debusolat, căutând un punct de reper pe care cel de la capătul telefonului fără fir nu reuşeşte să i-l explice prea bine. Poate că nu mai e acolo, punctul de reper, dar nu se face să intri în vorbă cu necunoscuţi.

În intersecţie, poliţistu…

Săpunul şi funia

Dacă vrei să dezbini femeile, atunci ai la îndemână o soluţie foarte simplă: le închizi într-o cameră. Se vor devora în scurt timp. Exemple? Colegele de birou, nora şi soacra, iar dacă doriţi o reprezentare concretă - filmul „8 femei“, supremă ilustrare a lipsei de solidaritate a femeilor (printre altele).

Avem însă motive întemeiate pentru a nu fi solidare, noi, femeile: interlocutoarele noastre sunt mai frumoase decât noi, şi atunci solidaritatea e măcinată de invidie, sunt mai tinere decât noi or, nu putem privi fără aceeaşi invidie prospeţimea unor chipuri care n-au altă vină decât că ale lor posesoare s-au născut cu trei decenii în urma noastră.

Invidia e un sentiment tare urât şi care nu părăseşte, cu una cu două, sufletul în care a intrat. Exerciţiile de exorcizare sunt dificile, durează mult şi se dovedesc, în multe cazuri, inutile. Să luăm, de pildă, exemplul unor parlamentare. Exerciţiul diplomaţiei nu le este străin şi totuşi, când invidia le scormoneşte prin suflet, nu reu…

Două întrebări pentru un loc în rai - The Bucket List

Când ultimele dorinţe sunt şi primele

Să tratezi cu umor o temă delicată precum cancerul poate fi un demers periculos dacă nu ştii să dozezi ironia. Nu i se poate reproşa nimic în această privinţă regizorului Rob Reiner în The Bucket List.

Pentru că personajele se autoironizează pentru a nu fi compătimite, respingând astfel mila din privirea celorlalţi. Eroii sunt două firi total diferite, de condiţii diferite pe care destinul i-a adus în acelaşi pat de salon. Edward (Jack Nicholson), proprietarul spitalului, milionar cinic, singur, insuportabil şi Carter (Morgan Freeman), mecanicul auto care dorise să fie profesor de istorie, cel care are răspunsuri pentru toate întrebările de la „Ştii şi câştigi”. Un singur răspuns nu cunoaşte – cât mai are de trăit – însă aflarea lui nu pare a-l mulţumi. Astfel apare lista cu ultimele lucruri pe care ar dori să le facă înainte de a muri, un exerciţiu-joc în care va intra şi Edward. Inutil de adăugat că jocul celor doi actori este foarte bun. Nu veţi …

Cu uniformă sau fără?

Imagine
Părerile sunt împărţite iar consensul, de regulă, e dificil de realizat. Discuţiile, pe această temă, sunt interminabile şi se aplică proverbul „Câte capete, atâtea păreri“. Asta în cazul în care învăţătoarea nu-şi exercită autoritatea, impunând, de la bun început, ori uniforma clasică ori una a clasei: tricou având inscripţionat numărul şcolii, de pildă.

Dacă e mai puţin autoritară, mai îngăduitoare sau aplică principiul democraţiei – fiecare are dreptul la o părere - , îi va lăsa pe părinţi să hotărască dacă doresc ori nu uniformă pentru odraslele lor. Va convoca o şedinţă în care se va dezbate acest subiect, ceea ce echivalează cu aruncarea unor lei înfometaţi în aceeaşi cuşcă. Rezultatul? Se vor sfâşia între ei.

De obicei, şedinţele pe această temă debutează amiabil: Da, sunt de părere părinţii, ar fi bine dacă s-ar opta pentru uniformă. Fiindcă oricât de atenţi ar fi, copiii sunt copii, îşi agaţă hainele în cuiele ce ies din bănci, le pătează cu acuarele. Şi apoi, copiii sunt răută…

Ziua cârtiţei

http://www.szivtars.hu/?id=cikk&cid=583 - traducere în maghiară de dr. Bige Syabolcs, 14 aprilie 2008

Privirea ocolea obrazul ce purta urmele loviturii, aluneca într-o parte sau cobora spre vârful pantofilor, încercând astfel să-şi scape posesorul de punerea unei întrebări al cărei răspuns îl ştia. Era acelaşi de ieri, de acum o săptămână, de acum un an. Loviturile, şi ele, erau aceleaşi, de la începutul căsniciei.

Cei care o întâlneau dimineaţa devreme, pe scările blocului sau pe drumul ce ducea la fabrică, îi ştiau povestea. La început se revoltaseră şi o compătimiseră dar, cu timpul, cum lucrurile se petreceau aproape zilnic de parcă ar fi fost în „Ziua cârtiţei“, cum spusese un maistru de la ei din secţie, oamenii se obişnuiseră cu chipul mereu plin de vânătăi al Violetei. Acum, nici măcar n-o mai întrebau ce-a păţit, după atâţia ani încercau doar să n-o mai privească, puţini erau cei care-i susţineau privirea, care se uitau drept în ochii ei.

La rându-i, Violeta se obişnuise ca …

Ultima vizită

Erau acolo, la căpătâiul patului, zâmbindu-i, spunându-i că totul va fi bine, era o banală răceală, în câteva zile vecinii o vor vedea iar în curte, trebăluind ca de obicei. Era mulţumită că-i vede pe toţi laolaltă, nici nu-şi mai aducea aminte de când copiii ei nu se mai strânseseră toţi în jurul mesei din camera cea bună şi nu se mai sătura privindu-i. Ce mândră era de ei!

Viaţa ei, privită din acel pat de suferinţă, nu părea a fi excelat în evenimente. Nu ieşise niciodată din sat, mersese la biserică duminica şi de sărbători, se măritase şi născuse doi copii. Aceleaşi lucruri le făcuseră însă toate femeile din sat, de parcă viaţa lor ar fi fost trasă la indigo. O singură dată a ieşit din tiparele trasate de destin, când bărbatul ei, oier de meserie, a fost ucis în munţi.

L-au adus învelit într-o pătură şi Floarea l-a jelit şi l-a îngropat creştineşte, făcându-i pomenile lăsate de Dumnezeu. Femeie simplă, i-a lăsat în plata acestuia pe criminali, fiind sigură că, până la urmă, îşi vor…