miercuri, aprilie 30, 2008

Apa murdară…

Oricât ne-am strădui să ţinem partea femeilor, trebuie să recunoaştem că invidia e un sentiment specific acestora. Au şi bărbaţii partea lor de invidie în suflet, dar numai când e vorba de carieră. Sentiment care-i stimulează însă, intrând în competiţie. N-am văzut însă bărbaţi care să arunce săgeţi de invidie vecinului care şi-a cumpărat o maşină nouă. „Eşti bun de-o bere“, spune vecinul în timp ce dă târcoale autoturismului, interesându-se de capacitatea cilindrică, viteză etc.

Bineînţeles că ar vrea şi el un Mercedes în locul Daciei care tuşeşte la orice hop. Dar n-are posibilităţi. Nici urmă de invidie în glas. Poate ceva regret. Aceeaşi scenă, cu protagonişti femei, se desfăşoară însă altfel. Curiozitatea, bucuria de a trăi alături de celălalt un eveniment se transformă în invidie. „De unde a avut bani?“, „De ce ea şi nu eu?“.

Dacă acest sentiment ar fi păgubos numai pentru cea care-l trăieşte, mărindu-i adrenalina, subiectul ar fi închis. Dar invidioasa îşi ascute ghearele şi atacă, atitudinea neutră ori de simpatie schimbându-se, brusc, într-una ostilă. Dispare orice urmă de colegialitate, de sprijin. Dacă până atunci o apăra în faţa şefului, acum o pârăşte. Dacă-i avea grijă de copil o oră, două, acum e dintr-o dată foarte ocupată.

Multe mizerii naşte invidia. Dar cel mai acut se manifestă când una dintre semene devine şefă. Atunci întrebarea „De ce ea şi nu eu?“ încolţeşte pe loc în mintea celorlalte, rămase subalterne. Pentru că e nevasta lui… sau amanta lui…, toacă ele mărunt pe la colţuri. Şi se unesc, întru detronarea acesteia, punând la cale planuri de subminare. Sunt primele care se dezic de ea.

Fiindcă aşa e invidia. Un sentiment mărunt, care se manifestă pe la colţuri, precum, la o inundaţie în bloc, apa care se infiltrează în structura de beton, colectând praful întâlnit în drum şi răbufnind prin punctele slabe.

Notă: Nici un articol, fragment al unui articol sau fotografie nu pot fi reproduse fără acordul autoarei.

marți, aprilie 29, 2008

Sub cerul roşu

Cerul se înroşea spre asfinţit, îmbrăţişându-se cu soarele. Dar în acea zi cerul pe care-l admira de obicei îi rămase indiferent, toată frumuseţea care precede somnul soarelui nemainteresând-o, acesta desfăşurându-şi spectacolul fără ea. A doua zi, urma să răsară ca de obicei, dar ea trebuia să ia o hotărâre până atunci. Cu siguranţă, viaţa ei de mâine urma să fie altfel.

Dacă i-ar fi spus cineva că va veni un moment când va trebui să aleagă între soţ şi copil, l-ar fi privit, desigur, cu uimire şi nici nu ar fi catadicsit să răspundă unei asemenea aberaţii. Copilul era tot ce-şi doriseră amândoi, pentru el ar fi fost în stare să se sacrifice, pentru el trăiau, îl iubeau, ar fi fost în stare de orice. Să-i doneze un rinichi, precum atâtea mame al căror chip, nume nu le reţinuse. Doar că erau mame. Acelui copil care intrase în casa, sufletul lor ar fi fost în stare să-i dea inima, viaţa. Chiar dacă nu era sânge din sângele lor, chiar dacă nu-l simţise la sân, hrănindu-se. Dar îi vegheaseră nopţile, nedormind de teamă ca acesta să nu se sufoce în somn, doar se mai întâmplaseră cazuri! Îl botezaseră, îi dăruiseră numele lor, toată dragostea.

Viaţa lor se schimbase de când apăruse Ioana, fetiţa cu ochi mari, negri, care îi priviseră fix, parcă rugându-i să o ia de acolo, din leagănul în care ei doi se aflau pentru a înfia un copil. Erau la a treia vizită, deja se hotărâseră asupra unui băieţel de doi ani, când au zărit-o pe Ioana, mai bine zis ea i-a văzut pe ei, ea i-a ales. Privirea ei a urmărit-o pe Laura toată noaptea, nelăsând-o să doarmă, ţintuind-o parcă a implorare şi a doua zi dimineaţă ştia că fetiţa aceea era aleasa.

Soţul ei, Radu, o privi uimit, nu înţelegea, îi explică faptul că nu era vorba de o marfă să o schimbe cum dorea, pe micuţ îl aleseseră după ce se sfătuiseră foarte mult, aveau asigurări că e sănătos, că se va dezvolta normal, mama sa era profesoară, dar nu-l putuse ţine, deoarece tatăl era elev, şi ea nu avea posibilităţi să-l crească, nici nu-l dorea, fiindcă fusese o greşeală venirea lui pe lume. Ce o apucase? Era o toană? Dacă da, trebuia să înceteze, nu se putea juca. Dar Laura s-a încăpăţânat, a ţinut-o una şi bună că o vrea pe fetiţa cu ochi mari, negri. Nu-şi putea explica nici ea de ce, ştia doar şi el că sunt lucruri care aparent nu au noimă, dar ele au un sens ascuns, se dezvăluie pe parcurs. Aşa simţea, că fetiţa aceea era strâns legată de destinul lor.

Se împotrivise cât putuse, Radu, dar până la urmă se ataşase şi el de Ioana, şi, când împlini un an, recunoscu în faţa Laurei că făcuse alegerea corectă. Ioana parcă era sânge din sângele lor. Sosirea ei în familie le schimbă în mare viaţa. Nu mai aveau timp pentru ei, ca înainte, erau nevoiţi să refuze multe invitaţii ale prietenilor de familie, fiindcă nu aveau cu cine s-o lase şi nici nu doreau să facă acest lucru, nu aveau încredere în nimeni, în nici o femeie plătită, care ar fi văzut în Ioana doar un obiect pe care să-l pună cât mai repede în pătuţ pentru a se putea uita la o telenovelă.

Şi, în timp, au descoperit că le convenea că nu mai era nevoie să asculte inepţii ale aşa-zişilor lor prieteni, care nu făceau altceva decât să se ghiftuiască şi să se bârfească. Timpul câştigat prin neparticiparea la agapele lor era dăruit, bineînţeles, Ioanei. Mai mult decât atât, descoperiseră că relaţia lor începea să se îmbunătăţească, să comunice mai bine.

Aşa a fost până când Ioana a împlinit trei ani. De atunci Radu s-a schimbat, inexplicabil. Treptat, treptat, s-a distanţat de ele două, începând să fie din ce în ce mai ocupat, să stea din ce în ce mai mult la serviciu. Era doar pentru o perioadă, avea să treacă, şi vor fi din nou ca înainte, îşi zise Laura. Dar perioada aceea nu numai că nu trecea, însă Radu începu să fie irascibil, să se certe din nimic. Îşi ieşea din fire foarte repede, ridica tonul, iar când Laura punea degetul la buze, sugerându-i să vorbească încet, fiindcă o putea trezi pe Ioana, acesta devenea parcă şi mai nervos, şi scenele lor se terminau, invariabil, cu uşa de la intrare trântită.

Radu revenea noaptea târziu, se furişa în dormitor şi se strecura în pat, trăgându-se spre marginea patului, ca să n-o atingă. A vrut să discute cu el, să-l întrebe ce s-a întâmplat, dar orice încercare a ei s-a lovit de un zid de după care se simţea lava furiei. Nu era nimic, o asigura el de fiecare dată, dar tonul era ridicat, iritat, şi comportamentul îi contrazicea cuvintele. Pentru ca într-o seară, din senin, să-i spună: ea, Ioana, ea era de vină pentru transformarea lui. Venise în viaţa lui ca o hoaţă, intrase pe uşa din faţă, îi păcălise, dar iată, fugea pe cea din dos, lăsându-l sărac.

Laura nu-nţelegea metaforele, ea era fiziciană, la ea totul era simplu, matematic, el era filozof, dar aici nu aveau ce căuta filozofia, poezia. Lucrurile erau prea grave pentru poezie. Îl rugă să-i spună direct ce-l doare, ce se întâmplă, şi cuvintele căzură grele, simple în aparenţă, dar atât de grele de durere. Din cauza Ioanei era aşa, fiindcă-i furase viaţa! Era gelos pe ea, că Laura îi acorda mai multă atenţie, mai multă dragoste şi se simţea trădat. Nu aşa îşi imaginase el că va fi viaţa împreună cu un copil adoptat. Un copil pe care-l doriseră, într-adevăr, fiindcă nu putuseră avea unul al lor, dar care acum se dovedea a fi un hoţ. Era foarte simplu, mai spuse el, sarcastic.

Se gândise mult şi trebuia ca Laura să aleagă: ori Ioana, ori el. Nu mai voia s-o împartă cu nimeni pe Laura, nu mai voia să se trezească noaptea şi să n-o găsească alături, nu mai voia s-o vadă zâmbindu-i acelui copil străin.

E doar o criză, îşi spuse Laura, văzându-l plimbându-se de colo colo prin cameră. Va trece, totul va reveni la normal. Dar nu reveni nimic la normal, Radu îi punea în fiecare zi aceeaşi întrebare, când se va decide? După aproape o lună, când îşi dădu seama că nu e o criză, că nu va dispărea, Laura se hotărî, într-o seară cu cer roşu, un roşu aprins, unde parcă ardea toată suferinţa ei. Va fi ultima noapte petrecută aici, în casa aceasta. Mâine dimineaţă va pleca împreună cu Ioana, se vor duce departe de casa aceasta, undeva unde să vadă în fiecare zi soarele apunând, pentru a răsări mai viu, neîntinat dimineaţa. Ca dragostea ei pentru Ioana.

Notă: Nici un articol, fragment al unui articol sau fotografie nu pot fi reproduse fără acordul autoarei.

sâmbătă, aprilie 26, 2008

Puterea obişnuinţei

În parcul Cişmigiu, în spatele aparatului de făcut floricele din porumb, bărbatul reface gesturile liniştit, fără să se grăbească. Nu are de ce, fiindcă oferta depăşeşte cererea, iar solicitanţii stau la coadă la fel de liniştiţi, reminiscenţă, poate, a vremurilor trecute. Numai copiii sunt nerăbdători să primească floricelele şi se agită în jurul aparatului.

Leneş, acesta se încăpăţânează să arunce floricele doar cât de-o pungă, aşa că perioada de aşteptare se măreşte, pe măsura cozii. Dar nimeni nu se impacientează – doar sunt în parc, au timp berechet – aşa că toţi urmăresc, absenţi, gesturile bărbatului care ia o pungă din hârtie, bagă mâna în ea, lărgind-o bine, după care o umple cu floricele, cu ajutorul unei palete.

Toţi privesc mâinile vânzătorului, de parcă acesta ar fi un actor care dă o probă, şi nimănui nu i se pare ceva nelalocul lui. Un ghomotoc de fată însă, la un moment dat, ţipă cât o ţine gura:
- Mami, ai văzut, a băgat mâna-n pungă! Ce urât! Să-i zici să nu mai bage mâna-n pungă, că nu-i frumos!

Mama, puţin ruşinată de reacţia copilului, încearcă să o facă să tacă, dar acesta nu se lasă:
- Să-i spui, da? Îi spui, da?

Observaţia o face însă să-şi dea seama că fetiţa ei avea dreptate. De fiecare dată, înainte de a umple punga cu floricele, vânzătorul îşi îndesa bine mâna în ea, după ce tocmai încasase banii.

Şi atunci constată că privise scena de câteva ori fără să-şi dea seama că nu e ceva în regulă. Ajunsă la rând, cumpără o pungă cu floricele, exprimând observaţia fetiţei, ceea ce îi atrase nemulţumirea vânzătorului:
- Dar cum să desfac punga? Poftim, desfaceţi-o dumneavoastră! Aţi mai cumpărat floricele până acum? Eu mănânc de când eram mic floricele şi n-am avut nimic, n-am pomenit aşa ceva, că vezi, Doamne, îmi bag mâna-n pungă şi sunt murdar!

- Dar ce, nu puteţi să luaţi o mănuşă, ca la magazin?, intervine fetiţa, stăvilind şuvoiul vorbelor vânzătorului.
Apoi ia punga din mâinile mamei sale, mai zice de câteva ori:
- Ai văzut? Păi de ce nu lua o mănuşă? şi se îndreaptă spre aleea plină de porumbei, cu care-şi va împărţi floricelele.
În urma ei, gesturile vânzătorului se reiau, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Iar părinţii stau liniştiţi la coadă, privind, absenţi, cum bărbatul îşi afundă mâna în punga goală, umplând-o apoi. Lecţia s-a terminat, dar nimeni nu a învăţat nimic, se pare, mai puţin mama fetiţei, care reflectă la puterea obişnuinţei şi la anormalul pe care noi, adulţii, îl considerăm normal.
Notă: Nici un articol, fragment al unui articol sau fotografie nu pot fi reproduse fără acordul autoarei.

vineri, aprilie 25, 2008

Licenţa şi pasienţa taximetriştilor

Nu mă interesează absolut nimic din revendicările taximetriştilor care periodic blochează centrul Capitalei. Atâta timp cât sunt primii care încalcă regulile de circulaţie ar trebui să aibă bunul simţ de a sta în banca lor. Dar găina scurmă în mijlocul bălegarului, nu?

Nu ştiu cum îşi iau licenţa unii taximetrişti de o vor pe viaţă, precum Ceauşescu preşedinţia. Unele taximetre huruie şi par atât de şubrede că-ţi faci cruce că ai ajuns cu bine la destinaţie. Unii taximetrişti arată de parcă n-au carnetul decât de două zile şi unii chiar cred că îl au.

Indiferent pentru ce protestează, eu cred că n-au nici un drept s-o facă. Atâta timp cât trec pe roşu, punându-mi viaţa în pericol, atâta timp cât îmi taie calea, băgându-se în faţa mea, atâta timp cât zebra înseamnă, pentru ei, nişte dungi albe trasate pe o şosea unde se cred stăpâni.

Nu-mi place nici cum ignoră aparatul de taxat, nici muzica pe care o dau tare în maşină, nici fumul de ţigară, nici geamul deschis fără să mă întrebe dacă vreau să iau aer. Mizeria din unele taximetre, nici atât.

Nu înţeleg de ce solicită în gura mare, cu o gură foarte mare, ca amenzile, pentru ei, să fie mai mici. Din contră, ar trebui să fie chiar mai mari. Pentru că oricine, dacă greşeşte la serviciu, e sancţionat fără drept de apel. De ce ar fi altfel mai ales când e vorba de viaţa oamenilor? E ca şi cum un medic operează din greşeală un copil, îi scoate apendicul, şi apoi superiorii lui spun: "Ei, să fim indulgenţi, doar era la serviciu!" A, cum?! S-a şi întâmplat aşa ceva? Şi cum, a fost mutat în altă parte, disciplinar? A, probabil că în acel spital nu se fac operaţii, nu?

Revenind la taximetrişti, continui să susţin că ar trebui să fie primii care să respecte regulile de circulaţie iar amenzile să fie la fel pentru toată lumea, dacă nu chiar mai mari pentru ei. Se presupune că sunt profesionişti, nu? Atunci nu le-ar fi deloc greu să respecte regulile de circulaţie. Numai că li se pare că ar fi fraieri dacă ar sta la semafor precum ceilalţi. Nu? Regulile sunt pentru fraieri şi proşti, or, ei, taximetriştii, sunt profesioniştii şoselelor.

Ei susţin că amenzile îi lasă pe drumuri, că rămân fără pâine, că le mor copiii de foame. Păi să elimine cauza şi nu va mai exista nici efectul. Pe româneşte: să respecte legea şi nu vor lua nici amenzi.

Nu îi înţeleg însă nici pe poliţiştii care se lasă înduioşaţi de rugăminţile lor: "Hai, domnu' poliţist, nu mă mai trageţi pe dreapta, am şi eu copii, ai şi mata copii!". Poate că nu au procent din amenzile încasate sau poate că sunt prea omenoşi. Dar de ce nu sunt cu toată lumea, cu mine, de exemplu?

În concluzie, nu îi înţeleg pe taximetrişti. Şi nici nu vreau să îi înţeleg atâta timp cât nu vor respecta legea. Pe urmă, mai vorbim.

A, şi nu mi-e deloc teamă că mă vor înjura după aceste rânduri. Oricum mă înjură - că i-am claxonat când mi-au tăiat calea sau s-au băgat în faţa mea. Măcar acum să aibă motiv. Tot neîntemeiat.

Notă: Nici un articol, fragment al unui articol sau fotografie nu pot fi reproduse fără acordul autoarei.

miercuri, aprilie 23, 2008

Despre mândrie, în sondaje şi în realitate

Un sondaj referitor la calităţile femeilor scoate la iveală multe surprize, dacă este făcut pe un eşantion masculin. Bărbaţii vor declara că una dintre calităţi este mândria. Mândria de a face un lucru de una singură, de a se lupta până-n pânzele albe pentru a-l duce până la capăt.

Din fotoliul care i-a luat forma trupului, bărbatul o priveşte cu admiraţie pe cea care se încăpăţânează să schimbe garnitura robinetului de la baie. Îi admiră mândria. Avea impresia că se va declara învinsă, că va ofta, se va ruga de el, dar femeia e mândră, nu apelează la ajutoru-i. Se chinuieşte, icneşte, se loveşte, dar izbândeşte. Are şi ea mândria ei, n-o să fie îngenuncheată de propriu-i bărbat, cu care e egal în drepturi! Doar feministele pentru asta militau, nu?

Dar această calitate se manifestă nu numai acasă, în mediu închis, unde numai una, două persoane o pot sesiza şi admira. Femeia are nevoie de aplauze (ca şi bărbatul, de altfel). De aceea încearcă să fie prezentă în toate domeniile – public, particular. Din mândrie doreşte să fie apreciată şi la serviciu, egală cu bărbatul, tot din acelaşi sentiment schimbă roata maşinii, din mândrie face ea toată curăţenia, piaţa. E mândră când i se spune, admirativ, că numai ea e văzută la grădiniţă, ducându-şi şi aducându-şi copilul, la fel şi când rămâne după orele de program, la serviciu, pentru a nu fi mai prejos de colegii ei bărbaţi, deşi această prelungire înseamnă câteva ore de somn în minus, deoarece trebuie să facă şi mâncare, să spele, când ajunge acasă.

Sunt mândre, femeile, spun bărbaţii pe un ton care se doreşte apreciativ. E însă o capcană aici, în tonul măgulitor. E o zgândărire de orgoliu: spun că te apreciez ca să te stimulez, pare a zice bărbatul; cu cât eşti mai orgolioasă, cu atât vei munci mai mult şi eu mai puţin, căci vei prelua din atribuţiile mele.

Eu nu văd rostul mândriei exagerate, drept să vă spun. Nu-mi plac capcanele lexicale. Prefer să fiu mai puţin demnă, dacă pot să spun aşa. Adică prefer să-l las pe el să schimbe garnitura robinetului, să ducă gunoiul, să schimbe roata maşinii. Da, pot să le fac şi eu, pot fi mândră, să demonstrez că am această calitate.

Dar teribil de tare am obosit, să tot fiu mândră. Parcă m-aş odihni şi eu un pic în fotoliu, lăsându-mi demnitatea să doarmă şi mândria bărbatului să se reactiveze. Şi poate face cineva un sondaj şi despre bărbaţi, că aş avea eu câteva întrebări…

Notă: Nici un articol, fragment al unui articol sau fotografie nu pot fi reproduse fără acordul autoarei.

marți, aprilie 22, 2008

Dorinţe cu listă deschisă

Aş vrea ca atunci când merg pe trotuar să nu fiu nevoită să ţin capul în pământ, ca să nu calc în rahat de câine. Şi să nu mă trezesc, aşa cum se întâmplă, cu mucuri aprinse de ţigară în cap. Nu-mi plac nici când le aduce vântul în balconul apartamentului. Motivul e unul singur: în ambele situaţii ceva poate lua foc. Respectiv părul, căciula mea sau/şi coşurile din rafie care adăpostesc ghivecele de flori de pe balcon.

Aş vrea să nu fie o aventură orice traversare a zebrei, o permanentă stare de gardă: se opreşte sau nu se opreşte maşina când traversez, nu s-a oprit dar am scăpat şi de data asta.

Aş vrea să nu-i mai aud vorbind pe oameni la telefon în troleibuz, tare, foarte tare. Nu mă interesează ce întâlniri au peste o jumătate de oră, ce fustă au găsit la solduri sau de când nu au mai făcut dragoste.

Aş vrea ca la rând la casă, la supermarket, să nu se mai împingă în mine persoana din spate, cu tot cu cărucior. Nu-mi place când se uită peste umărul meu cineva nici la bancă, atunci când îmi plătesc factura de telefon şi acel cineva ignoră linia galbenă din faţa ghişeului, semn că ar trebui să se oprească şi să-mi respecte teritoriul, aşa cum şi eu i-l respect. Dacă nu-mi place această respiraţie în ceafă nici măcar la bancă, atunci de ce crede cineva că aş agrea-o la casă la magazin?

Aş vrea ca hainele mele să nu se umple de praf după o jumătate de zi de mers prin Bucureşti dar pentru asta orice şantier ar trebui împrejmuit. Şi dacă s-ar întâmpla astfel, atunci eu pe unde aş mai merge? - întrebare firească.

Aş vrea ca la ghişeu, casierele să nu mai trântească şi bufnească, manifestându-şi astfel frsutrările unui salariu mic care nu ştiu cum se face dar e mai mare decât al multora dintre plătitorii de facturi.

Aş vrea ca atunci când mă întreabă un puşti adresa unei străzi să nu trebuiască să ţin geanta strâns sub braţ, ca nu cumva un alt puşti să mi-o smulgă şi s-o rupă la fugă.

Aş vrea ca atunci când vine de la şcoală copilul meu să nu spună, abătut: „Iar ne-a făcut „proşti” profesoara de desen şi a zis că era mai bine pe vremea lui Ceauşescu.” Şi să mă privească în ochi şi să mă întrebe: „Chiar era mai bine pe vremea lui Ceauşescu, aşa cum spune profesoara?” Pentru că ar risca să primească un răspuns fals, la furie, şi n-aş dori să-i zic că era mai bine pe vremea lui decât în privinţa siguranţei de a merge pe stradă. Ceea ce şi cred.

Aş vrea să nu se mai bage nici o maşină în faţa mea de pe linia de tramvai, căci aşa cum eu stau la rând la semafor ar trebui să stea toată lumea. Informez pe această cale că voi continua să-i claxonez, deşi văd că sunt cam singura, chiar dacă în faţa mea mai sunt zece maşini ai căror şoferi sunt „mai fraieri”, ca şi mine.

Aş vrea ca în intersecţiile acestea unde se circulă fără nici o regulă decât a celui mai nesimţit, să fie poliţişti care să-şi şi facă meseria, nu să se uite-ntr-o parte când un jeepan trece pe roşu.

Aş vrea să nu mai aud manelele celor din blocul vecin, pentru că nu-mi plac şi chiar dacă mi-ar fi plăcut e o regulă de bun simţ să nu-l deranjezi pe celălalt, că e două ziua sau e două noaptea.

Aş vrea... Dar vă rog şi pe voi să vă adăugaţi dorinţele pe listă. Lista rămâne deschisă....

Aşadar...
Aş vrea...

Notă: Nici un articol, fragment al unui articol sau fotografie nu pot fi reproduse fără acordul autoarei.

luni, aprilie 21, 2008

Cartea de vizită

Asculta cuvintele celorlalte femei, încercând, după intonaţie, modulaţia vocii, să ghicească adevărul sau minciuna, aşa cum făcea şi în urmă cu 30 de ani, când erau doar nişte adolescente ce-şi făureau multe visuri. Şi atunci vorbeau la fel de mult, dar timpul folosit era la viitor. Un viitor unde visurile deveneau realitate, căci tinereţea asta înseamnă, speranţă, încredere. Acum, după 30 de ani, trecutul revenea deseori în conversaţii, şi ea se străduia să cearnă adevărul de fabulaţie.

Ruşinea era sentimentul care le împingea să inventeze, să-şi prezinte viaţa aşa cum ar fi dorit s-o aibă, nu cum se desfăşura în realitate. Se reîntâlniseră după 30 de ani, mai erau doar 17, ceilalţi, până la 26, muriseră sau plecaseră din ţară. Câţiva dintre ei se mai întâlniseră absolut întâmplător în aceşti ani, pe stradă sau în concedii – ce ironie, nu? – schimbând rapid câteva informaţii şi numere de telefon pe care nu le folosiseră niciodată.

Dar destinul celorlalţi rămăsese, totuşi, străin pentru fiecare dintre foştii elevi ai clasei a XII-a B. Ideea reîntâlnirii o avusese şeful clasei, avocat celebru acum, aflat printre puţinii care-şi împlinise visul. El dăduse telefoane, insistase, convinsese, rezervase restaurantul, meritul era al lui pentru prezenţa celor 17. La început stingheri – erau, în fond, nişte străini, 30 de ani însemnau o viaţă în care numele, prezenţa celuilalt coleg nu existase decât, eventual pentru câteva minute – cei 17 au început să se simtă în largul lor după o vreme, amintirile revenind, inevitabil, în discuţie.

Ada îşi asculta fostele colege, povestind, râzând, amintindu-şi. Se apropiau de 50 de ani, unele îşi arătau vârsta, altele, nu, dar toate erau recent coafate, manichiurate. Le privea şi-şi dădea seama imediat care dintre ele erau obişnuitele coaforului, cosmeticii. Colega ei de bancă, de exemplu, avea unghiile lungi, mâinile fine, catifelate, pe când ea avea degetele boante, umflate, zgâriate. Manichiurista se chinuise mult până când reuşise să dea unghiilor o formă, reproşându-i neglijenţa. „ Mâinile sunt cartea de vizită a femeii“, îi spusese aceasta cu oarecare dispreţ. Dispreţ pentru ceea ce însemnau mâinile ei: muncă fizică.

Da, muncise toată viaţa. Cu asta se putea „lăuda“. Visurile ei se ridicaseră la nori atunci, la 18 ani, crezând că vor atinge aripile îngerilor, dar se pierduseră, rătăciseră printre nori până când dispărură, lăsând în urma lor doar nostalgie. Un înger îi apăruse ei pe pământ, când dăduse examen la facultate, sub forma unui bărbat frumos, şi toamna acelui an o găsea căsătorită, însărcinată, din prea multă dragoste şi prea multă ignoranţă. Cinci copii născuse şi crescuse, poate că ar fi fost mai mulţi, dacă n-ar fi existat acea lege care-i permitea să renunţe la sarcină într-un mod onorabil, uman, fără riscuri.

Nu mai avusese timp să se gândească la visurile ei decât rareori, şi şi atunci acestea îi apăreau atât de îndepărtate, străine, încât nu le mai percepea sensul iniţial. Era aşa, ceva tulbure, un regret confuz după ceva ce n-avusese niciodată: serviciu, carieră profesională. Trupul i se deformase după atâtea naşteri, alăptări îndelungate, avorturi, şi uneori şi-l ura, ura trădarea lui. Dar copiii îi alungau întotdeauna gândurile negre, regretele: erau acolo, lângă ea şi soţul ei, frumoşi, sănătoşi, cuminţi, respectuoşi. Îi făcuse mari şi-i trimisese pe toţi la facultate, convinsă fiind că în viitorul generaţiei lor studiile superioare vor avea un rol important.

Le fusese mamă care le veghease nopţile de febră, când erau răciţi, dar şi confidentă a primelor lor iubiri nevinovate… Apoi jucase la nunta primului copil, plânsese pe ascuns, înregistrând trecerea timpului, despărţirea fizică. Venise botezul primului nepot, cu emoţiile inexprimabile… Pe urmă, pensionarea pe caz de boală a soţului, mai mare cu cinci ani decât ea, drumurile la spital, internările, staţiunile balneo-climaterice… Şi între toate acestea, multă muncă fizică, multe griji, mult zbucium.

La asta se gândea când privea mâinile colegelor ei care vorbeau, vorbeau, depănându-şi amintirile pentru a trece apoi, inevitabil, la viaţa de după terminarea liceului. Iată, colega ei de bancă povestea că terminase facultatea de medicină cu 10, era medic la un dispensar dintr-o comună limitrofă oraşului lor, făcând naveta, o navetă care nu-i permisese să aibă timp să se ocupe de familie. O alta, în liceu fiind tare fluşturatică, se căsătorise cu un tip bogat, apoi cu un altul, şi un altul, adunând cam tot atâtea căsătorii câţi copii avusese ea, iar acum se pregătea să plece din ţară, bineînţeles pentru a se mărita.

Vorbeau despre serviciu, carieră, insatisfacţii, şefi, promisiuni de mărire a salariului, de avansare. Erau importante, aveau funcţii importante, inspectoare de minister, funcţionare în administraţia publică, profesoare. Amintiseră de copii, aşa, în treacăt, enumerându-i ca într-un inventar – un soţ care lucrează la…, un băiat student la… Dar tot universul lor se învârtea în jurul serviciului, acolo se întâmplau lucrurile cele mai interesante, din punctul lor de vedere.

Le asculta fără să spună o vorbă, simţindu-le departe, străine, deşi aveau un trecut împreună. Dar acel trecut era foarte departe, pierdut şi el printre nori, acolo unde se rătăciseră mare parte din visurile tuturor. Şi tresări puţin speriată când i se adresă o întrebare: „Tu ce-ai făcut în aceşti ani?“. Ezită o clipă, apoi răspunse simplu, aproape şoptit: „Am trăit“. Atât, după care tăcu. Iar celelalte o priviră o clipă. Mirate, după care îşi reluară discuţia, exact de unde o lăsaseră, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Notă: Nici un articol, fragment al unui articol sau fotografie nu pot fi reproduse fără acordul autoarei.

duminică, aprilie 20, 2008

Ion nebunu’ şi ora de franceză

http://www.hotnews.ro/stiri-2847683-ion-nebunu-ora-franceza.htm

Ion nebunu’ ieşea pe uşă şi intra pe fereastră. Se ridica frumuşel din bancă, în râsetele colegilor, el însuşi cu un zâmbet larg şi fericit pe chip, se îndrepta spre uşă, o deschidea, ieşea ca un actor din scenă, în aplauze şi apoi, peste câteva minute, cât să dea ocol şcolii, intra pe fereastră în sala de clasă şi se aşeza la locul lui, în prima bancă.

Se întâmpla cu vreo trei luni înainte de Revoluţie, într-o şcoală din judeţul Argeş unde fusesem repartizată ca profesoară de franceză. Era primul meu an de stagiatură din cei trei obligatorii. Din fericire, primul a fost şi ultimul, pentru că a venit Revoluţia şi stagiatura a rămas doar prilej de bancuri pentru cei ce trecuseră prin ea. De ce bancuri? Umorul nu e şi el o armă de apărare în faţa realităţii?

Prima dată când Ion nebunu’ a făcut scena asta am înlemnit. Pe moment nici nu mi-am dat seama ce se întâmplă, apoi am asistat la repetarea ei de încă două ori în ora de franceză. Nu fusesem avertizată în nici un fel despre comportamentul lui diferit de al celorlalţi. Probabil că ai mei colegi s-au gândit la o surpriză în monotonia aceea a comunei. Mi se spusese doar, în timpul practicii agricole, la cules porumb, că „e cam nebun” şi de-aia i se spune astfel. Întrebarea o pusesem eu, din cauza poreclei.

Prima dată, spun, am înlemnit. Până să mă dezmeticesc, Ion nebunu’ era din nou în bancă, în râsetele celorlaţi. A doua oară, în timp ce se îndrepta spre uşă, l-am somat:
- Ion, stai locului în bancă.
Ion n-a văzut, n-a auzit.
Cât să fi durat circul ăsta nu-mi mai aduc aminte, dacă o oră sau mai multe. Ion îşi făcea numărul şi se ducea naibii ora de franceză a clasei a opta nu ştiu care literă.

Cum să procedez cu Ion nebunu’ ca să-l potolesc habar n-aveam. Psihologie făcusem doar un semestru la şcoală şi şi acela cu o babă nebună care avea un soţ prin minister care-i asigurase postul. Iar ea ura fetele (noi eram 99% fete în facultate) aşa că se poate înţelege cam ce psihologie am făcut.

A fost, aşadar, mai mult o întâmplare. Într-o zi, la începutul orei l-am chemat pe Ion şi i-am zis:
- Ioane, uite, vezi tu lecţia asta? Te rog frumos s-o copiezi în caiet.
Ion s-a luminat la faţă, a luat cartea, s-a aşezat în bancă şi nu s-a clintit din ea până la sfârşitul orei. A copiat cuvânt cu cuvânt lecţia în franceză, deşi habar n-avea ce copiază. Nu-mi venea să-mi cred ochilor. La sfârşitul orei, Ion a venit la catedră cu cartea şi caietul, mi le-a prezentat ca pe un trofeu, mândru şi m-a întrebat:
- Aşa-i, tovarăşa profesoară,că am scris frumos?
L-am lăudat pe Ion. Da, scrisese frumos si merita o notă mare pentru ce făcuse. Cred că i-am dat un 10, nu-mi mai amintesc. Îmi amintesc însă privirea lui Ion, plină de bucurie. Bucuria că a făcut ceva bine, că a fost apreciat. Că nu a mai fost certat, că a fost băgat în seamă şi altfel, nu numai pentru a i se face observaţie.

De atunci, până când am plecat din şcoală, Ion copia, la fiecare oră de franceză, câte o lecţie în caiet. Era singurul caiet în care se afla ceva scris, cel de franceză. La sfârşitul orei venea şi-mi arăta ce a scris, mândru. Nu mai era Ion nebunu, Ion repetentul care atrage atenţia asupra lui făcând pe bufonul. Era Ion, elevul care-şi face lecţiile. Un elev precum ceilalţi.

Ion m-a învăţat atunci multe. Fără să ştiu, din întâmplare, descoperisem graţie lui Ion nebunu’ că oamenii reacţionează mai bine la laude decât la pedepse. Că fiecare copil e diferit şi are nevoie de atenţie, de o vorbă bună, de o şansă. Că trebuie să scoţi în evidenţă calităţile acelui copil şi nu defectele, să-i spui „Bravo” şi nu „Eşti prost, nu faci nimic bine”. Că încurajându-l, laudându-l pentru lucrurile pe care le face bine va căpăta încredere în el însuşi şi îşi va corecta treptat şi micile defecte. Pentru că nu există copii răi ci doar societatea îi face astfel, aşa cum afirma Jean Jacques Rousseau.

Ion nebunu m-a ajutat mai mult decât l-am ajutat eu pe el. Nu ştiu ce s-a întâmplat cu el, după ce am plecat din şcoală. Probabil că a redevenit Ion nebunu’, bufonul clasei. Nu ştiu.

De ce vorbesc acum despre Ion nebunu’? Pentru că prea des copiilor, la şcoală, li se spune: „Eşti un tâmpit, un dezordonat, nu înveţi, învăţai mai bine anul trecut, eşti rău, te mişti tot timpul”... Copiii primesc numai mesaje negative la şcoală, dar şi acasă. Nu se poate să facă totul prost, cu siguranţă fac şi lucruri bune. Îi laudă cineva pentru ce fac bine? Ia încearcă şi vei vedea că – nu a doua zi dar în timp – se vor corecta. Ia propriul exemplu. Nu eşti mai eficient când eşti lăudat, răsplătit pentru ceea ce faci? De ce crezi că trebuie să urli la copil ca să-şi îndrepte comportamentul?

Mi se va spune, desigur, că dau lecţii. Nu, nu dau lecţii sau da, dau lecţii. Nu dau lecţii pentru că şi eu am greşit şi mai greşesc, deşi încerc să mă corectez şi să scot în evidenţă lucrurile bune ale copilului meu, să-l laud şi să-l încurajez. Şi zău că de multe ori copilul meu e mult mai bun decât mine.

Şi da, dau lecţii pentru că dacă nu-ţi place o profesie, nu crezi că eşti făcut pentru ea, nu o faci din plăcere, atunci o schimbi. Dacă nu-ţi place să fii profesor atunci renunţi, nu urli încontinuu la copii făcându-i tâmpiţi. Eu am renunţat nu pentru că nu mi-a plăcut să fiu profesor ci pentru că nu aveam răbdare. Şi pentru că mi-am dat seama că pot să fac altceva mult mai bine. Poate că l-am făcut mai bine sau mai puţin bine decât profesoratul, dar cel puţin i-am scutit pe elevi de crizele mele de frustrări şi isterie.

Notă: Nici un articol, fragment al unui articol sau fotografie nu pot fi reproduse fără acordul autoarei.

sâmbătă, aprilie 19, 2008

Fugara

Întrebarea fusese pusă cu o amabilitate profesională, nu se ghicea nici urmă de afecţiune, simpatie în glasul femeii plinuţe, cu ochelari cu rame groase, pe care şi-i tot ridica de pe nas cu un gest mecanic.

Probabil că aşa era procedura, îşi zise ea, şi repetă răspunsul, la fel de hotărâtă ca prima oară. Atunci femeia îi dădu un stilou şi ea semnă hârtia din faţa-i, după care înapoie instrumentul de scris pe care cealaltă îl luă şi-l închise, înşurubându-l cu un gest grăbit. Asta fusese tot, de mâine putea veni oricând va dori.

Se gândise mult la pasul acesta, nu-l făcuse dintr-o pornire necugetată. De altfel, nu era genul acesta de om, care să se avânte cu capul înainte, să se arunce în apă dacă nu ştia să înoate. Nu făcuse niciodată un pas decât dacă-l calculase de două ori, toate hotărârile ei fuseseră luate după momente bune de gândire. Doar măritişul îi luase minţile, doar acesta fusese excepţia. Zâmbi amintirilor. Parcă fusese ieri: ea şi Radu, doi fugari, doi nebuni îndrăgostiţi care nu mai puteau trăi unul fără celălalt, care înfruntaseră mentalitatea, religia şi fugiseră împreună. Fusese de ajuns ca Radu s-o ia de mână şi să-i spună „Hai!“ căci ea înţelesese, îl urmase fără ezitare, fără să se gândească la consecinţe.

De altfel, acestea nu se lăsară aşteptate prea mult, părinţii renegând-o, nemaivoind să audă de ea, în timp ce socrii o primiră cu o răceală făţişă, manifestată în nenumărate moduri până în ultima clipă, până când au închis ochii. Învăţase însă să nu-i mai ia în seamă, să nu mai pună la suflet răutăţile lor gratuite, dar asta după un îndelung exerciţiu.

Nu la fel se purtase însă Radu, bărbatul ei. Pe cât erau socrii de răi, de înverşunaţi împotriva ei, pe atât se purta Radu mai frumos, mai omenos. Păstrase aceleaşi sentimente pentru ea până-n ultima clipă căci, şi în ziua în care a murit, o privise cu aceeaşi dragoste ca în clipa în care o luase de mână, ducând-o în lume. În ochii lui citise atunci şi dragoste dar şi altceva, o îngrijorare, o neputinţă de a o ajuta, de a o ocroti. Simina îl strânsese de mână, aşa cum făcuse el odinioară, dându-i de înţeles că vor fi mereu împreună, că nimic nu avea să-i despartă. Şi, într-adevăr, rămasă singură, cu doi copii, dădu dovadă de o putere nebănuită, o forţă de a învinge greutăţile care-şi trăgea seva din dragostea aceea pe care o simţea însoţind-o pretutindeni.

Copiii crescură mari şi nimeni n-a ştiut cu ce sacrificii, cu ce renunţări i-a ţinut în liceu din salariul ei de desenatoare tehnică, meserie rapid desfiinţată de Revoluţie, moment care, din fericire, îi aduse şi pensionarea, astfel că fu scutită de umilinţa şomajului. Viaţa ei fu însă la fel de plină ca până atunci, n-a avut când să se gândească la statutul de pensionar care ar fi putut-o determina să ia în considerre o oarecare inutilitate a vieţii sale. Copiii ei se căsătoriră unul după altul şi nepoţii apărură în scurt timp, pe care se oferi să-i crească, aceasta fiind, după părerea sa, una dintre atribuţiile unei bunici. Copiii acceptară oferta fără să se opună, găsiră şi ei normal ca nepoţii să fie lăsaţi în grija bătrânei lor mame, şi anii, câţiva, trecură peste Simina aducând-o puţin de spate, aplecată fiind mereu asupra cărucioarelor. Durerea surdă dispărea însă sau se strecura printre oase atunci când îşi vedea nepoţeii râzând, alergând fericiţi în jurul leagănului din parc.

Şi atunci se întâmplă, în acea zi când cerul plumburiu prevesteşte o nenorocire căreia nu ai cum să te opui, pe care nici n-o bănuieşti ascunsă într-un loc pe care-l ştii sigur. Prinse leagănul din fier ce se ducea spre nepoţel, un gest brusc, instinctiv, disperat, şi abia mai târziu, o dată spaima trecută, simţi durerea ascuţită din şold. Avea să-i treacă, nu era nimic, gândi ea, încercând să ignore săgeata care-i trecea prin picior. Nu la fel gândi medicul de la etajul doi, când, noaptea târziu, chemat de unul dintre copii, constată că doamna Simina îşi fracturase şoldul.

Trupul se prăbuşi încetul cu încetul, dar sigur, măcinat întâi la şold, coloana îl urmă îndeaproape, prea fragilă pentru a mai susţine o greutate, fie ea doar de câteva zeci de kilograme. Mergea foarte greu, susţinută când de unul dintre copii când de celălalt, când de una dintre nurori. Le spunea întotdeauna că nu are nevoie de ajutor şi încerca să demonstreze asta, dar încăpăţânarea ei n-o ajuta deloc, vedea asta bine din reproşurile, la început mute, apoi verbale, ale copiilor ei, nevoiţi să o ridice de jos, unde ajungea după încercarea nereuşită de a se deplasa.

Nu-i plăcea deloc să fie o povară, deşi nimeni nu-i spusese asta. Toată viaţa ei îi ajutase pe ceilalţi şi iată, acum când copiii ei aveau mai multă nevoie de ajutor, când aveau atâta de făcut, atâta de alergat ca să-şi facă şi ei o situaţie, tocmai acum se găsise ea să se îmbolnăvească, să-i necăjească. Le surprindea privirile aruncate pe furiş ceasului, atunci când veneau s-o vadă, s-o ajute, le ghicea nerăbdarea de a pleca, de a ajunge în altă parte, acolo unde aveau treabă. Le spusese de zeci de ori că se descurcă şi singură, dar deja nu-i mai răspunea nimeni, doar un mormăit nemulţumit mai scăpa, din când în când, de pe buzele nurorilor.

Se gândi foarte bine la gestul pe care urma să-l facă. Ştia că acolo, odată ajuns, nu mai ai foarte mult de trăit, poate şi din cauza acelei renunţări la viaţa de dincolo de gardul înalt. Căci cei care ajungeau acolo erau singuri, bolnavi, şi se retrăgeau pentru a muri şi nicidecum pentru a începe o nouă viaţă. Nu aveai cum să te împotriveşti regulilor nescrise, pluteau în aer, le respirai.

Directoarea o primi cu răceală – nu-i plăceau nou-veniţii - şi o rugă să se gândească bine. Dacă avea cine s-o îngrijească, era păcat să vină aici, la Căminul de bătrâni. Chiar nu avea pe nimeni? Simina o privi o clipă, neînţelegând întrebarea, nepricepându-i rostul. O găsi inutilă, gratuită, nepotrivită. Nu avea nici o legătură prezenţa ei acolo cu existenţa copiilor săi, căci ea venea dintr-o prea mare dragoste. Nu voia să fie povară pentru copiii săi. Dădu, aşadar din cap, gest care putea să însemne orice, şi da şi nu, iar directoarea îi dădu să citească nişte hârtii pe care urma să le semneze în cazul în care avea să-şi menţină hotărârea de a se interna în Căminul de bătrâni.

Trei zile mai târziu, Simina era din nou în biroul directoarei, anunţând-o că s-a hotărât. Femeia o mai întrebă o dată, cu un glas rece, neprietenos, şi îi întinse stiloul cu care să semneze. Iar Simina desenă literele numelui ei cu mână tremurândă, sigură fiind că era calea cea mai bună de urmat până în momentul reîntâlnirii cu Radu.

Notă: Nici un articol, fragment al unui articol sau fotografie nu pot fi reproduse fără acordul autoarei.

vineri, aprilie 18, 2008

Femeia cu o infinitate de inimi

Gândul sinuciderii nu-i trecuse niciodată prin minte, şi totuşi fusese bănuită, acuzată chiar, că vrea să-şi sfârşească viaţa pământească pentru a ajunge mai repede la dreapta Tatălui. Bigotismul ei era luat, iată, în derâdere de către cei care nu puteau înţelege, nu erau aleşi să înţeleagă. Întoarse capul spre fereastră, unde cerul se mai lupta cu iarna, aruncându-şi în bătălie ultimele forţe, şi zâmbi. Aşa se întâmpla şi cu ea: se lupta mereu cu cineva, diferenţa era că nu întotdeauna ieşea învingătoare.

Viaţa ei, privită de pe acel pat de spital, unde aştepta operaţia liniştită, împăcată, nu fusese prea plină de victorii, dacă erau privite de un străin. Se căsătorise devreme, pe la 17 ani, vândută pe o bucată de pământ şi un pumn de bani. Îşi acceptase soarta, fără să se întrebe dacă e drept ori nu, aşa cum primise şi palmele bărbatului beat. Fiindcă întrebările ei primiseră acelaşi răspuns: „Aşa e pe lumea asta, mamă, n-ai ce face, îndură şi taci!“

Poate de aceea căutase alte răspunsuri la biserică, acolo unde toate suferinţele ei dispăreau, ca prin minune, acolo unde plângea împreună cu Fecioara Maria. Prilej de alte bătăi erau desele ei plecări la biserică, bărbatul nedorind să aibă drept consoartă o femeie care se închina la icoane şi lua în derâdere cuvântările tovarăşului. Dar Florica îşi văzuse de drum, ignorându-şi bărbatul care o striga prin curte „Bigoato!“, în gura mare, să audă lumea că se dezice de nevasta cam nebună, care nu ştia, nu înţelegea că lumina venea de la Răsărit şi nicidecum de la lumânările aprinse întru odihna răposaţilor. Morţii cu morţii, vii cu vii, obişnuia el să spună, mai bine ar veni la căminul cultural, la şedinţele de partid.

Multă vreme, Florica nu ştiu ce înseamnă cuvântul „bigot“, bănuia doar, după tonul bărbatului ei, că e ceva legat de biserică şi că nu e de bine. Îi explică învăţătoarea sensul şi ea începu atunci să râdă, cu mâna la gură, aşa cum făceau toate ţărăncile din sat. Păi dacă asta însemna, să urmeze cu străşnicie preceptele lui Dumnezeu, ce era de rău? Ce, ea strigase vreodată după bărbată-său „comunistule“? Îl lăsase în pace, îi respectase alegerea. Cu ea ce avea?

Toată tinereţea ei fu urmărită, cu duşmănie, de acest cuvânt, care deveni, în timp, poreclă. Se şi obişnuise ca bărbatul ei să n-o mai strige decât astfel, cu ironie. Acceptase însă cu seninătate acest apelativ, ei nu i se părea a fi nimic de râs, nimic de luat în derâdere în a te duce la biserică şi a vorbi cu Dumnezeu. Acesta era, de altfel, singurul care o asculta. Cum să-i întoarcă spatele celui care lua asupra-i toate suferinţele ei? Care-i dădea un sfat numai privind-o din icoana mare, aflată la dreapta altarului din biserica veche? La îndemnul lui dăruise unui cămin de copii toată lâna pe care o avea în pod, pentru a avea plăpumi călduroase sau pulovere care să-i ocrotească de frig. Bărbatului furios îi spusese că au intrat moliile în lână şi a trebuit s-o arunce, doar nu era să lase fluturii ăia să intre în macaturi! Din banii ei câştigaţi cu sapa, la CAP, cumpărase de multe ori caiete şi creioane pentru copiii vecinei, văduvă care trăia dintr-o amărâtă de pensie de urmaş. Pe ea n-o blagoslovise Dumnezeu cu copii, şi acceptase această hotărâre a lui fără să crâcnească, deşi şi-ar fi dorit tare mult să aibă un suflet de copil de care să aibă grijă.

Multe au fost gesturile ei spre ceilalţi, nu le ţinuse seama şi nici nu aşteptase vreo mulţumire pentru ele. Aşa simţea că trebuie să facă, aşa făcea, i se părea foarte simplu, i se părea normal să fie astfel, să-şi ajute semenii. Iar când, 20 de ani de la trecerea pragului bisericii ca mireasă află că fata vecinei avea nevoie de un transplant de rinichi, trecu din nou pragul Casei Domnului, spre a cere sfat de la El. O oră mai târziu, ieşi cu chip senin, trăgându-şi basmaua pe cap la poartă şi neoprindu-se decât la uşa vecinei. Dacă era nevoie de un rinichi, apoi ea avea doi, Dumnezeu îi spusese că poate trăi şi cu unul. Unul îi era de ajuns.

Blestemele năvăliră asupra-i, atunci, rostite cu duşmănie de bărbatul beţiv, egoist, care o acuza că şi-a pierdut minţile, că vrea să se sinucidă, că nu-i pasă că-l lasă singur. Ea zâmbi doar, hotărâtă să-l înfrunte, de data asta nu cu viclenie, pentru a-i ascunde ce s-a întâmplat cu nu ştiu ce bani care se duseseră pe pantofii unui copil din sat, ci deschis, în faţă. Da, avea să-i dea un rinichi fetei, dacă avea să se potrivească după analize, aşa o să facă, putea să se pună de-a curmezişul şi tot avea să plece la Bucureşti, la spital.

O urmăriseră foarte multă vreme vorbele lui, grele, urâte, dar aici, pe patul de spital, le uită, le iertă. Nu ştia ce spune, săracul. Nebună nu era ea, că-şi dăruia sufletul, că dăruia un rinichi din prea multă dragoste pentru semeni, nebuni erau, poate, ceilalţi, pentru că erau săraci, inima lor era uscată. Zâmbi la gândul care-i trecu prin minte, un gând năstruşnic dar care ar fi vrut tare mult să se poată îndeplini: îşi imaginase că are, în piept, o inifinitate de inimi şi că le poate dărui semenilor…

Cu gândul acesta adormi, anesteziată de conţinutul injecţiei dar şi de fericire, şi zâmbetul ei blând fu martor liniştit al operaţiei. Avea să se trezească tot cu el pe buze, câteva ore mai târziu.

Notă: Nici un articol, fragment al unui articol sau fotografie nu pot fi reproduse fără acordul autoarei.

joi, aprilie 17, 2008

Amprentele Corului de copii Radio




http://agenda.liternet.ro/articol/6801/Carmen-Musat-Coman/AmprenteleCorului-de-Copii-Radio.html

Se spune că ei, copiii, nu pot păstra un secret. Puneţi-i la încercare, mai ales dacă este vorba de un secret colectiv. Veţi bate la uşi închise. Poate că e mai mult decât păstrarea unei informaţii comune. Poate că e acea tăcere, justificată, a artistului care nu-ţi povesteşte ce a creat ci te invită să-ţi formezi propria părere. « Veniţi şi veţi vedea », mi-au răspuns politicos şi zâmbind ştrengăreşte, cu degetul la buze, a tăcere, câţiva dintre membrii Corului de copii Radio.

Îi întrebasem despre rostul eşarfelor… Dar poate că ar fi bine să intru şi eu în joc şi să vă invit, la rându-mi, la Studioul Mihail Jora al Radiodifuziunii Române, sâmbătă, 19 aprilie 2008, la ora 19, la « Amprente », concert-spectacol de muzică şi mişcare al Corului de Copii Radio.

Dirijorul Voicu Popescu şi corepetitorul Camelia Chiţibea ştiu însă mai bine când şi cui poate fi dezvăluită informaţia: « « Amprentele » - spune domnul Voicu Popescu - sunt de ordin cultural, cuprinzând lucrări de referinţă de la anul 1400 până la compozitori contemporani. "Amprente" sunt lucrările care au pătruns în sufletul copiilor care au fost membri ai formaţiei în aceşti peste 60 de ani de existenţă. Noutatea este că lucrările, în mare parte "clasicizate", sunt cuprinse într-un scenariu construit pe reflexia despre copil a lui Blaga: « Iubirea şi înţelepciunea mea este jocul… » »

« Şi eşarfele ? », întreb eu, cu speranţă. « Eşarfele ? – reia întrebarea domnul Popescu, zâmbind ştrengăreşte. Veniţi şi veţi vedea… »
Aşadar, veniţi şi veţi vedea…



Notă: Nici un articol, fragment al unui articol sau fotografie nu pot fi reproduse fără acordul autoarei.

miercuri, aprilie 16, 2008

Drum între două vieţi

Întotdeauna crezuse că filozofii sunt precum nebunul din proverb: aruncă o piatră în lac şi zece se chinuiesc s-o scoată. Asta pentru că emit nişte teorii total rupte de realitate, dovadă că trăiesc cu capul în nori. Treaba lor, îşi zicea, să-şi ducă viaţa aşa cum doresc, dar de ce lumea ia drept literă de lege toate enunţurile lor ciudate?

Uite, de exemplu, Heraclit. Trecuseră secole bune de când spusese că nu ne scăldăm de două ori în apa unui râu, adică noi, oamenii, nu suntem aceiaşi, ne schimbăm. Cum adică nu sunt aceeaşi de ieri? se revoltase ea. Fiindcă avea aceleaşi sentimente, bine împărţite pe categorii: dragoste, ură, indiferenţă. Mai ales dragostea, i se părea ei, nu are cum să diminueze sau să dispară în timp. Heraclit nu fusese decât un aiurit care visa în timp ce făcea pluta pe râul cu pricina.

Aşa gândise multă vreme, aproape zece ani de la căsătorie. Zece ani, seară de seară îi bătuse inima ca unei adolescente când Mircea se întorcea de la serviciu. În oglinda de pe hol îşi aranja o şuviţă rebelă apoi deschidea uşa, nerăbdătoare să-l întâmpine. După zece ani, îl privea cu aceeaşi intensitate a dragostei ca-n prima zi, îi sorbea vorbele, îi urmărea gesturile, se îngrijora când era bolnav sau întârzia, era la fel de geloasă – nemanifestându-se însă şi neavând motiv; într-un cuvânt, era aceeaşi de la început. Iar sentimentele erau reciproce şi nimic nu umbrea fericirea familiei lor.

Locuiau în centrul Timişoarei, în spatele catedralei, unde părinţii le cedaseră elegantul apartament din vilă, retrăgându-se în garsoniera lui Mircea, el câştiga foarte bine, ca reprezentant zonal al unei firme străine, cei doi copii ai lor, deşi nu le lipsise niciodată nimic, erau bine educaţi. Prieteni nu prea aveau, nu pentru că n-ar fi fost capabili de asemenea sentimente ci pentru că Mircea venea foarte târziu de la serviciu, puţinul timp liber petrecându-l împreună.

Dacă se simţea uneori singură, cât el era plecat? Era un fel de singurătate egoistă - şi-ar fi dorit să dilate orele când erau numai ei doi – dar acceptată în înţeleasă, pentru că Mircea muncea pentru ei, ca lor să le fie bine. Ea, Alina, nu avea nevoie să plece toată ziua pentru un salariu mediu, pe care oricum îl dădeau unei femei, pentru menaj; figura cu cartea de muncă la firma fratelui său, aşa că avea asigurată şi pensia.

Şi cum gândea că numai proştii se plictisesc, nu rostise niciodată propoziţia atât de des auzită din gura altor casnice. Nu citea foarte mult, doar romane de dragoste, unde personajele erau frumoase şi se îndrăgosteau pentru o viaţă. Departe de a le considera siropoase, le găsea foarte reale, şi dovadă era dragostea ei de zece ani, neschimbată. Telenovelele, în schimb, nu-i plăceau, prea des se plângea şi prea mult se suferea până la împlinirea destinului. Timpul ei liber, aşadar, şi-l umplea vizitându-şi părinţii, puţin cam neajutoraţi din cauza vârstei – mama sa refuzase ajutorul plătit al unei femei, declarând că nimeni n-o să-şi amestece mâinile în castronul ei – iar ea recursese la un tertip, le ducea mâncare de acasă, susţinând că era făcută de ea însăşi, o mică minciună dar necesară.

Aşa descoperise răgazul necesar cunoaşterii copilăriei pe care memoria n-o reţinuse din cauza vârstei sau a altor priorităţi. De exemplu, nu-şi mai amintea cum o cunoscuse pe Silvia, prietena ei cea mai bună. Se ştiau de-o viaţă – cei 35 de ani ai lor puteau fi o viaţă, nu? – dar momentul în care se pomeniseră faţă-n faţă lipsea din gândurile sale. Apoi, mai erau multe amintiri legate de fratele său – pe care acum îl compătimea, avea o soţie care-şi neglija copiii, de multe ori îi luase ea de la şcoală sau îi dusese la doctor.

Toţi aceştia formau viaţa ei, trecută şi actuală, viaţa ei fără Mircea, prezent doar în inimă, viaţa ei până la ora nouă seara, când adolescenta din ea îşi aşeza şuviţa rebelă, în faţa uşii, şi-şi punea mâna pe partea stângă a pieptului, încercând să domolească bătăile prea repezi. Era aceeaşi şi râdea de Heraclit, cu ideile lui. Şi viaţa ei avea să se deruleze astfel, cu Mircea pentru care ar fi fost în stare de orice, cu copiii pentru care s-ar fi jertfit, cu părinţii pentru a căror sănătate aprindea lumânări în catedrală, cu prietenele cărora încerca să le fie suport moral, cu fratele căruia încerca să-i salveze căsnicia, pentru cei trei puşti care nu aveau nici o vină pentru lenea celei ce le dăduse viaţă.

Aşa gândea şi în seara aceea de început de primăvară, când Mircea aproape că năvăli în casă, luând-o în braţe şi învârtind-o în holul imens. Bucuria lui, de a fi primit propunerea să se transfere la Bucureşti, ca director general, n-a fost însă împărtăşită decât o clipă, când Sofia a înţeles, o dată euforia trecută, ce însemna această avansare: mutarea lor din Timişoara, despărţirea de părinţi, prietene, frate, amintiri. O altă viaţă fără Mircea, estomparea până la dispariţie a persoanelor, locurilor unde trăise.

Parcă cineva îi punea un văl negru pe ochi, rotind-o până la ameţeală şi apoi scoţându-i-l spre necunoscut, declarându-i că, de atunci înainte, acela era drumul vieţii ei. Un drum unde, în ciuda vălului scos de pe ochi continua să fie întuneric, cu o oază de lumină pâlpâindă în depărtare - cele câteva ore pe care le va petrece împreună cu Mircea şi cu copiii ei. Acesta acceptase deja postul, într-o săptămână urmau să fie deja în Bucureşti – firma se ocupase de tot, cumpărase deja un apartament central şi le înscrisese copiii la cea mai bună şcoală din zonă, ei nu aveau altceva de făcut decât să urce în maşină – mobila îi va urma în tir - şi să plece spre noua viaţă. Noua viaţă? gândi Sofia în timp ce se desprindea blând dar ferm din braţele lui, fără ca acesta măcar să observe că se întâmplase ceva.

Şi atunci, pentru prima oară, îl privi cu alţi ochi: i se părea egoist, aşa cum se plimba prin casă, făcând planuri pentru un drum pe care pornise fără s-o întrebe, şi ceva, ceva se stinse în inima ei, apărând îndoiala. Dacă doar ea-l iubea cu tot sufletul şi-l văzuse aşa cum ar fi dorit să fie în toţi aceşti ani? Întrebarea o chinui câteva zile, şi uneori, răspunsul pe care şi-l dădea aproape că o determina să-l sune la serviciu şi să-i spună că ea nu-l urmează, că rămâne în Timişoara, unde se află cealaltă viaţă a ei, fără de care nu ar mai fi la fel, fără de care nu poate trăi. Peste gânduri însă se suprapuneau imaginile copiilor ei aşteptându-şi tatăl, seara târziu, cu urechile ciulite la cel mai mic zgomot de pe scară, imaginea ei aranjându-şi în oglindă o şuviţă rebelă şi-şi spunea că trebuie să-l urmeze pe Mircea oriunde, doar ştiuse asta întotdeauna, chiar dacă nu fusese nevoie să aleagă, nici nu putea fi pusă în balanţă dragostea ei cu cealaltă viaţă, formată din părinţi, frate, prietene, amintiri.

Plecară spre Bucureşti într-o sâmbătă frumoasă de început de primăvară, lăsând rapid în urmă tir-ul greoi, cu mobilă din lemn de nuc, şi ea-l privi dispărând după o curbă, şi, o dată cu el, o parte din viaţa ei, fără de care nimic nu va mai fi la fel. Şi-l privi apoi pe el, pe Mircea, conducând cu siguranţa cu care făcea tot, dar inima ei nu mai tresări de dragoste. Fiindcă dragostea ei se schimbase. Şi atunci îşi aminti de Heraclit, filozoful care, făcând pluta pe râu, enunţase un adevăr valabil o veşnicie.

Notă: Nici un articol, fragment al unui articol sau fotografie nu pot fi reproduse fărăa cordul autoarei.

luni, aprilie 14, 2008

Politica e murdară sau bărbaţii sunt şmecheri?

Ne trimit la cratiţă, convinşi că bucătăria este terenul pe care se manifestă talentul, măiestria, inventivitatea noastră. Convinşi că a găti, a spăla şi a face o mulţime de lucruri mărunte în casă, deşi nu inutile, înseamnă menirea femeii.

Te revolţi, îţi spui că e o percepţie falsă, locul femeii nu e în bucătărie, ea e acolo unde e şi bărbatul, iată, deja nu mai ştii dacă să foloseşti femininul pentru sociolog sau director. Dar dacă intri în majoritatea caselor, vei găsi femeia tocmai în locul în care „o vede“ şi bărbatul: la bucătărie. Amestecând cu lingura în oala cu mâncare de pe aragaz sau tăind zarzavatul pentru ciorbă cu o dexteritate oferită de lungii ani de experienţă într-ale bucătăritului.

Dacă stai să te gândeşti bine, nici nu ai de ce să-i condamni pe bărbaţii care ne trimit la cratiţă. Li se pare firesc, căci modelul oferit de mamele, surorile, soţiile lor e unul patriarhal. Încă de când au învăţat să meargă nu s-au îndreptat spre fotoliul din faţa televizorului ci spre bucătărie, unde ştiau că-şi găsesc mamele. Acestea erau tot acolo şi când se întorceau de la şcoală, apoi de la facultate, mai târziu de la serviciu. Locul mamei a fost luat la un moment dat de soţie, aşa că nu s-a produs nici o sincopă în receptarea femeii ca fiind predestinată bucătăriei.

Cu un astfel de model nici nu e de mirare că li se pare ciudată, nelalocul ei, orice manifestare a femeii în afara regatului ei, bucătăria, şi o sancţionează după educaţie, temperament. Oricum, destul de violent, măcar verbal, spre intimidare şi punere la punct. Ne amintim cu toţii cum un domn parlamentar i-a spus răspicat unei doamne colege să-şi vadă de cratiţă şi să nu se mai amestece în politică. Unii au aplaudat – bărbaţii, alţii iar au aplaudat – tot bărbaţii. Fiind o manifestare publică însă şi nu la nivel privat, intervenţia a fost criticată de către societatea civilă iar câteva voci masculine, conştiente de potenţialul electoral al femeilor, s-au alăturat protestelor.

Din episodul acesta însă s-a învăţat ceva, până la urmă: nu că locul femeii nu e la cratiţă ci că e nevoie de mai multă diplomaţie în abordarea subiectului. Femeile sunt sensibile, şi devin uneori agresive când e vorba de drepturile, şansele lor pentru egalitate. Aşa că bărbaţii abordează acum altfel problema, într-un mod care ar trebui să măgulească femeia, să o facă să-şi dea ochii peste cap de plăcere şi să se izoleze de bună voie în sanctuarul ei, bucătăria: „Politica e prea murdară acum pentru ca femeile să intre în ea“. Căci, nu-i aşa? Femeia e pură, gingaşă, sensibiloasă şi sâmţitoare iar mirosul corupţiei şi al noroiului ar face-o să strâmbe din nas şi poate că nu-şi are la îndemână sărurile, pentru resuscitare. E cam murdară politica, aşa că lăsaţi-o pe mâinile noastre, ale bărbaţilor, noi ni le putem mânji liniştiţi, nu ne deranjează.

O atitudine care te face să zâmbeşti şi să răspunzi mai puţin academic: „Măi, dar ştii că eşti şmecher?“

Notă: Nici un articol fragment al unui articol sau fotografie nu pot fi reproduse fără acordul autoarei.

duminică, aprilie 13, 2008

Îmbrăţişarea

Alergau pe câmpul cu flori şi păreau două păsări cu aripile desfăcute, întorcându-se la cuib. Braţele vânjoase îi prinseră din zborul lor şi-i strânseră la piept cu putere, dar nici unul nu se plânse, nici fata, nici băiatul. Fiindcă iubeau acea îmbrăţişare dureroasă, atât de diferită de cea a mamei lor, care parcă se temea să-i ia în braţe, ca nu cumva să le facă vreun rău.

Nu înţelesese niciodată de ce fusese preferatul lor. Poate fiindcă-l vedeau atât de puţin, doar seara, când se întorcea de la câmp, plin de praf, transpirat, obosit, dar întotdeauna cu zâmbetul pe buze. Ei îi ieşeau în întâmpinare, fugind pe uliţa principală, şi i se aruncau în braţe, neţinând cont de cămaşa murdară, şi apoi îl încadrau, unul în stânga, altul în dreapta, şi-l aduceau acasă. Aşa spuneau, că-l aduc acasă, de parcă s-ar fi rătăcit şi ar fi avut nevoie de ajutor.

Asistau apoi la spălatul în lighean, în curte, unde tatăl lor, dezbrăcat până la brâu, lua din mâinile fetei săpunul, prefăcându-se de fiecare dată că-l scapă pe jos, gest care-i făcea să râdă, apoi se săpunea bine şi se clătea, pe urmă se ştergea cu prosopul pe care i-l înmâna băiatul, străjer cuminte, precum sora sa. Acesta era ritualul lor din fiece seară, şi ea-l privea de pe ochiul de geam al bucătăriei de vară şi de fiecare dată simţea că-i dă târcoale gelozia.

Alunga gândul repede, dând din mână, de parcă ar fi fost ceva palpabil, şi-şi spunea că e o prostie, era familia ei, cum să fie geloasă pe propriii copii, pe propriul bărbat? Ar fi trebuit să fie fericită, de fapt, da, aşa şi era, era fericită, fiindcă avea o familie frumoasă, avea copii buni, ascultători, care-şi respectau părinţii, un bărbat care o socotea egală cu el, n-o punea să stea în spatele lui la masă, ca alţii, nu ridicase mâna asupra ei niciodată. Şi totuşi, simţea o strângere de inimă ori de câte ori îi vedea pe toţi trei în curte, în jurul ligheanului, râzând şi glumind. Îşi pleca repede privirea şi se închina, spunând „Doamne iartă-mă“, şi apoi încerca să nu-şi mai ridice ochii din oala cu mâncare, în care mesteca mecanic.

Când l-a văzut intrând în curte pe cumnată-său, înnegurat, a ştiut că s-a întâmplat ceva rău cu bărbatul ei. A ţipat scurt, punându-şi mâna la gură şi încremenind sub cuvintele cumnatului ei. Caii se speriaseră, nimeni nu putea spune de ce, şi-l târâseră câţiva kilometri, prins în hăţuri. Când l-au găsit, mai sufla, şi ultimele lui cuvinte au fost: "Maria, copiii".

Maria s-a prăbuşit atunci, şi când şi-a revenit, copiii erau la căptâiul ei. În minte i-au revenit cuvintele, ultimele cuvinte: "Maria, copiii". Nu invers, aceasta fusese ordinea. Asta însemna că gelozia ei nu avea temei, ştiuse asta de la bun început, ştiuse că e o idee absurdă, dar n-o putuse stăpâni, dar iată, acum avea dovada.

Şi din acel moment, a fost sigură că ea i-a atras moartea, prin bănuiala ei, prin neîncredere. Cine ştie, poate că atunci când se închina şi spunea repede „Doamne fereşte!“, poate că încerca să alunge gândul nerostit, că ar vrea ca numai ea să se bucure de atenţia, dragostea lor. Nu gândise nicicând astfel, dar dacă acest gând existase în ea, fără să ştie, dacă atrăsese răul? Da, mai mult ca sigur aşa se întâmplase. Cum altfel? Bărbatul ei era priceput, ştia să stăpânească o pereche de cai, în nici un caz nu şi-ar fi prins piciorul în hăţuri. Aici era mâna diavolului, care-i pusese gândul în aplicare.

N-a avut curaj să spună nimănui ce credea, nici măcar preotului. Secretul acesta însă o măcina, îi mânca sufletul, îi împuţina trupul, astfel că ajunse, în două luni, o stafie. Oamenii o sfătuiau după înţelegere şi puteri, să fie tare, să meargă mai departe, că are doi copii de crescut, nu trebuie să se lase doborâtă de necaz. Aşa e viaţa, cuprinde şi moarte, dar trebuie să continue să trăiască. Maria îi asculta cu buzele încreţite, nu le putea răspunde nimic, dădea doar din cap, după care trecea mai departe, pe drum.

Vinovăţia pentru moartea soţului său o împinse până la a-şi dori moartea, şi începu serios să se gândească la asta. Şi apoi, în noaptea premergătoare marelui gest, hotărât pentru dimineaţă, în grajdul rămas gol - caii îi dăduse celui mai sărman om din sat - visă. Aşa cum fusese în ziua nunţii, chipeş, în haine de sărbătoare, cu pălăria pusă pe-o ureche. Îi zâmbi mult timp, fără să-i spună nimic, după care deschise braţele, aşa cum făcea când îşi vedea copiii alergând spre el, pe câmp, şi-o îmbrăţişă tare, tare. Îi şopti apoi: „Încă nu“, o sărută pe obraz, aşa cum îi plăcea ei, şi dispăru. Se trezi imediat, şi simţi încă strânsoarea braţelor şi urma sărutului pe obraz.

A doua zi dimineaţă, în zori, se furişă în grajdul cailor şi deznodă, de pe bârna de deasupra uşii, funia groasă, după care intră în casă, traversă holul şi se duse în camera copiilor. Îi înveli uşor şi i se păru că aude o voce gravă, atât de cunoscută: „Încă nu“. Zâmbi şi răspunse încet: „Da, încă nu“.

Notă: Nici un articol, fragment al unui articol sau fotografie nu pot fi reproduse fără acordul autoarei.

Termen de garanţie - 35 de ani!

Buretele mângâie, sub jetul de apă, farfuria unsă, apoi mâna îngrijită, cu manichiura recent făcută, o aşază în suportul din inox al maşinii de spălat vase. E ca un joc, totul e simplu, uşor, vesela murdară va fi spălată fără vreun efort din partea doamnei. Care va lua dintr-un coş din răchită cămăşile purtate ale soţului ei şi le va arunca în cuva maşinii automate de spălat rufe. Apoi va scoate din congelator câteva pachete, le va înlătura ţipla protectoare şi le va introduce în cuptorul cu microunde. Cina va fi gata în 10 minute.

Mai puţin îi trebuie însă femeii române pentru a adormi, la 11 noaptea, în faţa televizorului deschis, unde se desfăşoară asemenea scene. Pentru că gospodina română nu are nici manichiură, nici maşină de spălat vase. Nici produse semipreparate în frigider. Singurul produs considerat deja "de lux" e maşina automată de spălat rufe…

Pentru că gospodina română nu-şi poate permite nimic din ce i-ar uşura al doilea serviciu, cel de acasă, nu mai puţin istovitor decât tura de dimineaţă din fabrică. Nu-şi poate permite să cumpere zarzavat congelat, pentru supă, care nu i-ar îngălbeni degetele şi nu ar cocoşa-o asupra mesei de bucătărie. Nici vreun produs semipreparat, deoarece costă cât doi pui, or, ea, din acei doi pui găteşte patru feluri de mâncare.

Nu mai duce de mult la „Nufărul“ decât sacourile şi paltoanele, nu fiindcă n-ar vrea, ci deoarece nu are cu ce să achite spălarea lenjeriei şi curăţarea pantalonilor. I-ar plăcea să treacă, în drum spre casă, pe la spălătorie şi să ia pachetul gros cu cearşafuri călcate, dar aceasta ar însemna să nu mai plătească întreţinerea pe luna în curs.

I-ar plăcea femeii române toate aceste facilităţi normale pentru o lume aflată cu un picior în mileniul trei. I-ar plăcea şi chiar le merită, pentru că munceşte la serviciu opt-zece ore pentru o societate care, se spune că evoulează pentru ca nouă, oamenilor care o formăm, să ne fie viaţa mai uşoară. Pentru femeia română însă ce i se întâmplă nu poate decât să-i descumpănească încrederea în dreptatea socială şi, de ce nu?, chiar şi a bunului Dumnezeu. Căci munceşte, la serviciu, la fel şi poate chiar mai mult decât o semenă de-a ei din America sau Franţa, dar nu-şi poate permite să cumpere un banal zarzavat congelat, pe când casnica americană merge la cumpărături cu maşina personală!

Şi se mai întreabă străinii de ce femeile române, atât de frumoase, « se ofilesc » repede după 35 de ani!

Notă: Nici un articol, fragment al unui articol sau fotografie nu pot fi publicate fără acordul autoarei.

vineri, aprilie 11, 2008

Ieduţul cu trei capre



Erau odată trei capre care se certau întruna. De ce? Se certau din cauza unui amărât de ied orfan. Toată ziua, bună ziua, ele se ciondăneau, care să ia iedul. Aşa o ţinură până într-o zi, când veni un ţap care auzise totul şi se săturase. El a zis:
- Măi, caprelor, nu vreţi voi să vă duceţi la judecătorie, ca să spună judecătorul cui se cuvine ieduţul?
- Mulţumim, ţapule, pentru gând. O să facem cum ai zis dumneata, zise una dintre capre, Mioara.
Dar Margareta zise:
- Facem aşa, ţapule, dar cred că încăpăţânata asta de capră, Florica, va zice nu „Nu” adevărat.
Atunci Florica se răţoi ca o ţaţă:
- Ce ştii tu? Eu zic să mergem.
Şi aşa, cele trei ţaţe plecară la judecătorie. De cum ajunseră acolo, prima ţaţă zise:
- Domnu’ judecător, ne certăm întruna pe un amărât de ied orfan. Zi-ne şi nouă, nene, cui i se cuvine iedul?
- Trebuie să vedem...
- Hai, nu ne mai fierbe atâta. Treci la subiect.
- Păi, iedul i se cuvine aceleia care se poartă frumos cu el. Să zicem, aveţi trei zile la dispoziţie, una pentru fiecare.
Prima capră-ţaţă, Mioara, luă îndată iedul şi plecă acasă. Dar pe drum, iedul spuse:
- Vreau la pipi, vreau la pipi.
- Taci odată, măi, oi face acasă.
Iedul începu să urle. Ţaţa-capră luă o suzetă şi i-o îndesă iedului în gură, să nu mai ţipe.
A doua capră, Florica, parcă s-a purtat mai cumsecade? De unde! Când iedul a cerut ceva, ea i-a tras o pălmuţă. Şi Margareta, aceeaşi purtare.
A patra zi, la judecătorie, judecătorul îl întrebă pe ied:
- Ei, cum a fost?
- S-au purtat urât cu mine!
- Dar tu te-ai purtat frumos cu ele?
- Sigur, zise iedul.
- Atunci, uite: o să iei tu caprele astea cu tine acasă, ca să le înveţi bunele maniere.
Şi aşa, de atunci, iedului i se zice „iedul cu trei capre”.

Notă 1: Ana avea 10 ani când a scris acest basm... cu o morală demnă de cel mai bun psiholog.

Notă 2: Nici un articol, fragment al unui articol sau fotografie nu pot fi reproduse fără acordul autoarei.

joi, aprilie 10, 2008

De ce n-are Ana mere

http://forum.hotnews.ro/stiri-forum_actualitate-2500851-are-ana-mere.htm

Ana nu mai are mere ca în Abecedarul copilăriei mele, a cedat monopolul. Acum “Marina are mere”, “Mama are mere”, “Nenea Ene are mere”. “Ana e mare”, în schimb.

Mare a fost şi mirarea Anei mele când, zilele trecute, a găsit în sertar Abecedarul său, ediţia 2002, editura Petrion. Cu nostalgia primelor ore de şcoală şi regăsind un entuziasm care în prezent oscilează în funcţie şi de cel al profesorilor, s-a aşezat pe covor şi a început să-l răsfoiască, maimuţărindu-se şi silabisind cuvintele subliniate de mine cu ani în urmă: „O gărgăriţă aleargă speriată“. “Adică?”, întreabă ea nedumerită.

Continuă, la fel de nelămurită: „Dacii erau luptători ageri“. “Elefantul este gigant”, „O adiere sfioasă mişcă poarta grădinii“, „ Cu suflet strălucit“. „De durere înghite în sec“. „Florile au plecat capetele“ . „Ropotul zgomotos (al şoricelului). „Câinele aleargă repede“ „Sfântul Gheorghe este patronul oastei române“. „Mai târziu oamenii au început să taie pădurea fără chibzuinţă“. „Închide televizorul ! Se adună mulţi kilovaţi la plată“.

Se uită la mine şi mai nedumerită :
- După ĂSTA am învăţat eu ? spune cu dispreţul suprem al copilului care tocmai a descoperit că idolul său e un impostor.
Şi zău că nu v-aţi dori să fiţi în pielea idolului.

Dau din umeri, evazivă, dar gestul înseamnă oarecum: Da, cam aşa.
- Adică aşa am învăţat eu? întreabă Ana mea, indignată. Că şoriceii ropotesc zgomotos?Sufletele sunt strălucite ? Câinii aleargă repede ? Dar de ce nu aleargă încet ? Şi că nu e bine să mă uit la desene animate că se adună kilovaţi la plată ? Dar ĂŞTIA (dispreţ suprem, iarăşi) care au făcut Abecedarul ştiau gramatică ?

Până să răspund, cartea zboară în colţul camerei. De, ţâfnă de adolescentă! veţi zice. Oare ?

Notă: Nici un articol, fragment al unui articol sau fotografie nu pot fi publicate fără acordul autoarei.

miercuri, aprilie 09, 2008

Pe acelaşi drum

Scaunele incomode le făceau să-şi schimbe poziţia cât mai des, spre a-şi dezmorţi corpul, dar poate că şi o anume emoţie le determina să-şi mute greutatea de pe un picior pe altul. Fiindcă aşteptau împreună pe holul îngust şi întunecat, aflat la subsolul spitalului şi resimţeau o anumită jenă, izvorâtă din tăcerea în care erau cufundate amândouă.

Nu aveau ce să-şi spună, ce să-şi mai spună. Ajunseseră aici după un lung drum, care nu fusese deloc uşor, nici măcar comun, la un moment dat, cu renunţări de ambele părţi, e adevărat, de altă natură. De cu totul şi cu totul altă natură. Dar pentru amândouă holul acesta îngust, uşa în faţa căreia se aflau şi care avea să se deschidă dintr-o clipă în alta însemna o izbândă. Totuşi, renunţările existaseră şi fiecare le receptase altfel. Fiica, Laura, respinsese, avusese tăria să alunge fantomele care-i dădeau târcoale, dansând ademenitor, iar mama, Diana, lăsase în urmă o carieră promiţătoare. Nu ajunseseră aici de pe o zi pe alta, ci după îndelungi confruntări, fiecare cu sine însăşi şi cu ceilalţi.

Totul începuse în prima zi a anului trei de liceu. La petrecerea dată de un coleg, cineva îi dăduse Laurei o pastilă, îndemnând-o s-o înghită, că-i va produce o stare inimaginabilă de bine. Nu o vrusese, o respinsese, dar toţi participanţii încercaseră s-o convingă s-o ia, recurgând la fel de fel de epitete. Până la urmă, în uralele colegilor, pastila avea să ajungă la destinaţie, stomacul, pentru a-şi risipi substanţele în corpul tânăr.

Era într-adevăr o stare minunată, nemaiîntâlnită, care nu putea fi cuprinsă în cuvinte, trebuia trăită pentru a fi înţeleasă. Poate că totul s-ar fi terminat aici dacă peste câteva zile cineva nu i-ar fi oferit aşa, din simpatie, o altă pastilă. Apoi o alta. Lumea în care intra Laura sub efectul pastilei era într-adevăr minunată, o lume unde nu mai existau temeri, întrebări, nelinişti, unde viitorul nu se mai contura decât într-o nuanţă de roz, şi unde, la drept vorbind, viitorul îşi şi pierdea sensul.

Era frumoasă lumea în care intra, dar când voi să-i deschidă poarta, câteva zile mai târziu, găsi pe ea un lacăt care nu se desfăcu decât contra cost. Scumpă intrare, dar merita. O vreme, banii economisiţi – voia să-şi cumpere calculator – au ajutat-o să capete imediat pastilele care o transportau în altă lume, dar când aceştia se terminară, Laura se trezi în faţa unei probleme. Două, de fapt, căci îşi dădu seama că trebuie să facă rost de bani pentru droguri şi mai realiză că nu se poate lipsi de ele. Şi atunci îşi vându lănţişorul din aur, primit în dar de la mama sa care, la rându-i, îl avea de la a sa mamă.

Minciuna cum că i-a fost smuls de la gât când se întorcea de la liceu ţinuse, aşa că mustrările de conştiinţă au dispărut după câteva ore de la declararea aşa-zisului furt. Alte obiecte însă au luat calea bişniţarilor din cartier, avizi de chilipiruri. Laurei nu-i mai era teamă să mintă, se specializase, inventa minciuni care erau atât de credibile încât, de multe ori, sub efectul pastilelor, chiar şi ea însăşi se întreba dacă relatările sale despre pierderi, furturi, împrumuturi nu se întâmplaseră în realitate.

Aşa credea însă numai ea, fiindcă mama sa, în scurt timp, şi-a dat seama că nu e totul în regulă. Diriginta avea să confirme, da, Laura lipsea foarte mult de la şcoală, iar când venea părea absentă, pentru ca, la un moment dat, să facă o criză de isterie. Ar trebui să fie supravegheată mai îndeaproape, a conchis diriginta, dându-i de înţeles că anturajul Laurei n-ar fi tocmai cel potrivit vârstei şi preocupărilor unei eleve de liceu.

Diana şi-a urmărit atunci fiica. Precum un detectiv, a fost umbra Laurei, în zilele următoare, sperând, până-n ultima clipă, să fie doar o copilărie, un chiul nevinovat, pentru a merge la film sau prin magazine. Drumurile Laurei mergeau însă în altă parte, într-o lume subterană, la un pas de cloacă. Trebuia s-o ajute, să-i fie alături, s-o sprijine. Nu să-i dea sfaturi, nu s-o certe, ci s-o ţină de mână atunci când îi va fi rău din cauza abstinenţei, când se va tăvăli pe jos de durerea care-i va cuprinde trupul, când va încerca să fugă de-acasă pentru a-şi procura drogul. Doar aşa putea s-o ajute, fiindu-i aproape, şi pentru asta avea nevoie de timp. Concediul de odihnă şi mai apoi cele medicale s-au scurs însă fără alt rezultat decât aceeaşi încăpăţânare a Laurei de a nu renunţa la droguri.

Avea nevoie de mai mult timp, de mult mai mult timp. Şi atunci, după o noapte de gândire, Diana se hotărî: avea să renunţe la postul de director adjunct al instituţiei unde lucra de 26 de ani, instituţie care se pregătea s-o promoveze în funcţia de director general, şi avea să-i fie fiicei sale alături, pentru a o ajuta. Căci avea nevoie de timp, pentru a fi împreună, pentru a ajunge pe acelaşi drum.

Timpul pe care nu-l petrecuseră niciodată împreună, Diana fiind prea ocupată pentru a câştiga bani care să le asigure un trai confortabil. Poate că şi de-asta ajunseseră în situaţia asta, pentru că de prea multe ori Diana nu fusese aproape de fiica sa atunci când avusese nevoie de sprijin, de o vorbă bună. Acum însă se afla lângă ea şi tot ce spera Diana era să nu fie prea târziu.

N-a fost deloc uşor pentru nici una dintre ele, mamă şi fiică, să se regăsească pe acelaşi drum. Primul pas însă îl făcuseră prin venirea aici, la Centrul de consiliere a persoanelor dependente de droguri. Nu fusese deloc simplu s-o convingă pe Laura să-l facă, dar acum erau aici, în faţa uşii, şi stăteau stânjenite pe scaunele incomode, cu emoţie şi jenă pentru trecutul lor de care fiecare se simţea vinovată în parte.

Şi, pentru prima oară după mulţi, foarte mulţi ani, simţiră, fiică şi mamă, că s-au regăsit şi că de-acum înainte vor fi pe acelaşi drum.

Notă: Nici un articol, fragment al unui articol sau fotografie nu pot fi reproduse fără acordul autoarei.

marți, aprilie 08, 2008

A fost odată intersecţia Bucur Obor

În intersecţia Bucur Obor, doar fântâna arteziană a mai rămas în picioare, un glob din oţel ai cărui stropi de apă au tăcut, simţindu-şi inutilitatea. În jurul lui, totul se schimbă de la o oră la alta şi te întrebi când va dispărea şi el, înghiţit de buldozerele hulpave.

Nimic nu mai e la locul lui în intersecţie, asfaltul pus anul trecut e muşcat pe jumătate şi oamenii se strecoară, posaci sau enervaţi, pe lângă maşinile care claxonează. Cabluri, noroi, gropi, mormane de pământ, buldozere, muncitori ce-şi iau a nu ştiu câta oară dejunul... Vânzătorii ambulanţi şi-au întins tarabele improvizate şi scuipă coji de seminţe. Un puşti mai bronzat fluieră după o puştoaică blondă, de, contrastele se atrag. Sau nu.

Un domn cam de la ţară se învârteşte în loc, debusolat, căutând un punct de reper pe care cel de la capătul telefonului fără fir nu reuşeşte să i-l explice prea bine. Poate că nu mai e acolo, punctul de reper, dar nu se face să intri în vorbă cu necunoscuţi.

În intersecţie, poliţistul răcneşte şi fluieră dar nivelul zgomotului e peste cel admis, aşa că nu-l aude mai nimeni. Nivelul poluării este însă în limite normale, astfel indică panoul din intersecţie, deşi praful ţi se aşază direct în plămâni. În faţa magazinului, coşurile de gunoi se dovedesc a fi neîncăpătoare, probabil că maşinile de gunoi n-au avut pe unde să treacă.

Pe băncile mutate spre inima intersecţiei, oamenii stau înghesuiţi pe jumătatea de trotuar care a mai rămas, primind în faţă gazele de eşapament ale maşinilor oprite la semafor, o jumătate de metru mai încolo. Femei cu cărucioare trec pe fâşia îngustă a străzii, împărţită cu maşinile ce vin dinspre Moşilor, dar nimeni nu se oferă să le ajute să treacă peste hârtoape.

În cele două pasaje, coşurile de gunoi rânjesc goale, din cinci în cinci metri, la rarii trecători. Ce risipă de coşuri, îţi spui. De fapt, nu, căci între două coşuri vezi ambalajul unei ciocolate şi-ţi dai seama că niciodată nu vor fi de ajuns. La capătul pasajului, o domnişoară scapă un pachet de ţigări din buzunar şi-i semnalezi pierderea. „A, nu, nu l-am scăpat, răspunde ea senină. L-am aruncat”.

Simţi dintr-o dată că nu mai ai aer, te jenezi, ce să-i mai spui? şi singurul lucru pe care doreşti să-l faci e să ieşi la suprafaţă, la aer. La suprafaţă, poliţistul zbiară şi fluieră, iar tu te împiedici de bordura înaltă, bordura aceea care a înconjurat toată intersecţia, singurul lucru care e pus cum trebuie, la centimetru, un zid zig-zagat care se iţeşte obraznic din gropi, asfalt muşcat, spaţiu verde distrus.

Din toată intersecţia Bucur Obor se iţeşte acest zid şi ai impresia că vine peste tine, te striveşte, şi mai apuci să vezi globul de apă din mijlocul intersecţiei dispărând, înghiţit de borduri, o dată cu tot ce a fost cândva intersecţia Bucur Obor.

Notă: Nici un articol, fragment al unui articol sau fotografie nu pot fi reproduse fără acordul autoarei.

(Fotografie realizată anul trecut).

luni, aprilie 07, 2008

Săpunul şi funia

Dacă vrei să dezbini femeile, atunci ai la îndemână o soluţie foarte simplă: le închizi într-o cameră. Se vor devora în scurt timp. Exemple? Colegele de birou, nora şi soacra, iar dacă doriţi o reprezentare concretă - filmul „8 femei“, supremă ilustrare a lipsei de solidaritate a femeilor (printre altele).

Avem însă motive întemeiate pentru a nu fi solidare, noi, femeile: interlocutoarele noastre sunt mai frumoase decât noi, şi atunci solidaritatea e măcinată de invidie, sunt mai tinere decât noi or, nu putem privi fără aceeaşi invidie prospeţimea unor chipuri care n-au altă vină decât că ale lor posesoare s-au născut cu trei decenii în urma noastră.

Invidia e un sentiment tare urât şi care nu părăseşte, cu una cu două, sufletul în care a intrat. Exerciţiile de exorcizare sunt dificile, durează mult şi se dovedesc, în multe cazuri, inutile. Să luăm, de pildă, exemplul unor parlamentare. Exerciţiul diplomaţiei nu le este străin şi totuşi, când invidia le scormoneşte prin suflet, nu reuşesc s-o reprime întru totul. Chiar deloc, uneori. Reduc la tăcere glasurile celor mai tinere – nu neapărat parlamentare – motivând că tinereţea şi frumuseţea nu au nimic în comun cu deşteptăciunea. „Sunteţi prea tinere ca să aveţi ceva de spus!“, propoziţie afirmată din vârf de buze, şi însoţită de priviri tăioase e, clar, o dovadă că diplomaţia îşi predă armele în faţa invidiei.

Bărbaţii au observat acest defect al nostru şi ni-l semnalează ori de câte ori au ocazia. Ne spun că pierdem bătălii din cauza lipsei de solidaritate şi ne dau exemple nenumărate. În gândul nostru, le dăm dreptate, recunoaştem că am greşit, şi chiar ne propunem să ne coalizăm, să fim mai unite, mai solidare, mai săritoare, mai… E de ajuns însă să ne apară în faţa ochilor colega de birou, şefa, soacra sau pur şi simplu o femeie mai tânără şi mai frumoasă decât noi că toate planurile de reînvăţare a solidarităţii se dărâmă precum un castel de nisip şi nu mai vedem în cealaltă femeie decât o adversară, un toreador care ne flutură mantia roşie în faţă.

O vreme, am avut impresia că bărbaţii sunt aliaţi ai noştri, că ei chiar ne doresc binele, că vor să ne trezească la realitate şi să ne determine să ne schimbăm. De curând însă am constatat că e o tactică a lor de dezbinare, fiindcă, de câte ori ne spun că nu suntem unite, nu suntem solidare, noi, în loc să ne strângem forţele şi să luptăm pentru ale noastre drepturi, mai rău ne năpustim unele asupra celorlate.

Parşivă tactică, nu? Buni psihologi, nu? Aşa a procedat şi singurul bărbat din „8 femei“, numai că, în cazul lui, mecanismul declanşat s-a întors împotriva propriei persoane iar sinuciderea era singura cale de a ieşi din el. Dar filmul rămâne în mare parte ficţiune şi trebuie să recunoaştem că nu e cazul bărbaţilor noştri, nu? Ei ne întind, surâzând, săpunul şi funia…

Notă: Nici un articol, fragment al unui articol sau fotografie nu pot fi reproduse fără acordul autoarei.

duminică, aprilie 06, 2008

Două întrebări pentru un loc în rai - The Bucket List


Când ultimele dorinţe sunt şi primele

Să tratezi cu umor o temă delicată precum cancerul poate fi un demers periculos dacă nu ştii să dozezi ironia. Nu i se poate reproşa nimic în această privinţă regizorului Rob Reiner în The Bucket List.

Pentru că personajele se autoironizează pentru a nu fi compătimite, respingând astfel mila din privirea celorlalţi. Eroii sunt două firi total diferite, de condiţii diferite pe care destinul i-a adus în acelaşi pat de salon. Edward (Jack Nicholson), proprietarul spitalului, milionar cinic, singur, insuportabil şi Carter (Morgan Freeman), mecanicul auto care dorise să fie profesor de istorie, cel care are răspunsuri pentru toate întrebările de la „Ştii şi câştigi”. Un singur răspuns nu cunoaşte – cât mai are de trăit – însă aflarea lui nu pare a-l mulţumi. Astfel apare lista cu ultimele lucruri pe care ar dori să le facă înainte de a muri, un exerciţiu-joc în care va intra şi Edward. Inutil de adăugat că jocul celor doi actori este foarte bun. Nu veţi vedea însă un film cu o valoare dată numai de alegerea unor actori cu renume.


The Bucket List pare a fi o călătorie iniţiatică spre sufletul fiecăruia dintre cei doi spre a ajunge la cel al spectatorului. De pe vârful piramidei, Edward şi Carter îşi pun cele două întrebări esenţiale al căror răspuns afirmativ le-ar permite să intre în rai – „Ai găsit fericirea în viaţă?” şi „Ai adus cuiva fericire?” - şi pornesc în căutarea răspunsurilor. Acesta este şi mesajul filmului – să aduci fericire celorlalţi, să fii alături de prieteni, familie. Să nu fii singur şi să faci lucrurile care-ţi fac plăcere înainte ca acestea să fie doar dorinţe de împlinit înainte de a muri. Că râzi până-ţi dau lacrimile, că ajuţi un străin, că urci pe Himalaya, sari cu paraşuta, lista rămâne deschisă. Fiecare adaugă ce doreşte, cu condiţia să aducă fericire celuilalt.

The Bucket List oferă o altă perspectivă asupra bolilor incurabile. Să nu-l mai priveşti pe cel lovit de destin ca pe o persoană condamnată căreia îi pregăteşti mormântul, dar care trebuie să-ţi ţină ţie moralul. Ci să-i înţelegi dorinţele şi să-l susţii în puţinele clipe care-i mai sunt date. Să nu-l priveţti cu compătimire căci e ultimul lucru de care are nevoie. Să-i fii însă alături în suferinţă, că eşti prieten sau rudă, pentru că doar aşa aduci fericire, găsind, la rându-ţi, fericirea.

The Bucket List trebuie văzut şi de către copii şi de către adulţi. De către copii, pentru că le arată că viaţa nu e numai joc şi pot învăţa lecţia morţii într-o manieră caldă, cu umor, înţelegând că dispariţia celor dragi face parte din viaţă. De către adulţi, pentru că le dă şansa de a reflecta la propria viaţă şi a celorlalţi. E mult, e puţin pentru o listă?

Notă: Nici un articol, fragment al unui articol sau fotografie nu pot fi reproduse fără acordul autoarei.

sâmbătă, aprilie 05, 2008

Cu uniformă sau fără?


Părerile sunt împărţite iar consensul, de regulă, e dificil de realizat. Discuţiile, pe această temă, sunt interminabile şi se aplică proverbul „Câte capete, atâtea păreri“. Asta în cazul în care învăţătoarea nu-şi exercită autoritatea, impunând, de la bun început, ori uniforma clasică ori una a clasei: tricou având inscripţionat numărul şcolii, de pildă.

Dacă e mai puţin autoritară, mai îngăduitoare sau aplică principiul democraţiei – fiecare are dreptul la o părere - , îi va lăsa pe părinţi să hotărască dacă doresc ori nu uniformă pentru odraslele lor. Va convoca o şedinţă în care se va dezbate acest subiect, ceea ce echivalează cu aruncarea unor lei înfometaţi în aceeaşi cuşcă. Rezultatul? Se vor sfâşia între ei.

De obicei, şedinţele pe această temă debutează amiabil: Da, sunt de părere părinţii, ar fi bine dacă s-ar opta pentru uniformă. Fiindcă oricât de atenţi ar fi, copiii sunt copii, îşi agaţă hainele în cuiele ce ies din bănci, le pătează cu acuarele. Şi apoi, copiii sunt răutăcioşi, invidioşi, râd de cei care nu au posibilitatea să se schimbe zilnic. Aşa că mai bine cu uniformă. Un sarafan, în cazul fetelor, un costum, în cel al băieţilor.

În acest punct intervin părinţii care, neştiind că nu e obligatorie uniforma, au dat bani grei pe costum şi nu sunt de acord să mai dea un altul prea curând. Nici părinţii fetelor nu sunt prea încântaţi de ideea sarafanului, care e cam icomod. Mai bine o fustă ecosez şi o vestă. Dar de ce nu o helancă? Sau un tricou? Totuşi, două, că trebuie să fim gospodari, să ne facem vara sanie, la iarnă tricoul nu se mai usucă la soare. Să le facem şi o beretă, e de părere cineva. Da, bună idee, sare altcineva, ironic, dar de ce, fac cumva parada modei? Îi cad cuiva banii din cer?

Şi spiritele se înfierbântă. Părinţii se bănuiesc, reciproc, de interese meschine: de ce materialul acela şi nu altul, de ce la croitorul acela pe care-l cunoaşte nu ştiu cine şi nu la altul? Fiecare vine cu câte un argument, dar nu reuşeşte să convingă pe nimeni, aşa că, spre final, toată lumea e istovită de discuţii contradictorii şi de afirmaţii mai mult sau mai puţin jignitoare, de genul: „Eu am cu ce să-mi îmbrac copilul, nu-i nevoie să cumpăr uniformă“.

Obosiţi şi iritaţi vor constata, în unanimitate, moderaţi de învăţătoare, că timpul alocat şedinţei s-a cam terminat şi n-au decis nimic. Oricum, e sfârşitul anului şcolar, vor mai fi şedinţe, au timp. Căci a trecut abia un an de când a început şcoala şi sunt doar la a treia şedinţă. Iar mâine, poimâne vine iar toamna, cu schimbarea asta a vremii nu ştii la ce să te mai aştepţi, şi te pomeneşti că până le faci uniformele de toamnă vine frigul şi iar trebuie s-o iei de la capăt.

Şi după această constatare părinţii vor pleca spre casele lor, învrăjbiţi mai mult sau mai puţin şi nimeni nu se va întreba de ce fiecare a ţinut să-şi impună punctul de vedere, de ce lupta aceasta gratuită pentru a avea dreptate cu orice preţ. De ce au fost protagoniştii unei manifestări groteşti, când orice lucru are o rezolvare simplă. Totul e să vrei şi să ştii s-o cauţi.

Tu ce crezi: cu uniformă sau fără?


Notă: Orice articol, fragment de articol sau fotografie nu pot fi reproduse fără acordul autoarei.

vineri, aprilie 04, 2008

Ziua cârtiţei

http://www.szivtars.hu/?id=cikk&cid=583 - traducere în maghiară de dr. Bige Syabolcs, 14 aprilie 2008

Privirea ocolea obrazul ce purta urmele loviturii, aluneca într-o parte sau cobora spre vârful pantofilor, încercând astfel să-şi scape posesorul de punerea unei întrebări al cărei răspuns îl ştia. Era acelaşi de ieri, de acum o săptămână, de acum un an. Loviturile, şi ele, erau aceleaşi, de la începutul căsniciei.

Cei care o întâlneau dimineaţa devreme, pe scările blocului sau pe drumul ce ducea la fabrică, îi ştiau povestea. La început se revoltaseră şi o compătimiseră dar, cu timpul, cum lucrurile se petreceau aproape zilnic de parcă ar fi fost în „Ziua cârtiţei“, cum spusese un maistru de la ei din secţie, oamenii se obişnuiseră cu chipul mereu plin de vânătăi al Violetei. Acum, nici măcar n-o mai întrebau ce-a păţit, după atâţia ani încercau doar să n-o mai privească, puţini erau cei care-i susţineau privirea, care se uitau drept în ochii ei.

La rându-i, Violeta se obişnuise ca oamenii să i se adreseze uitându-i-se peste umăr sau cu capul în pământ. Nici nu avea de ce să-i condamne, fiindcă erau zile întregi când nici ea nu voia, nu putea să se uite în oglindă, să-şi vadă faţa desfigurată. Nu se uita în oglindă şi pentru că reflecta un chip pe care nu-l mai recunoştea. Nu mai era fata veselă, cu zâmbetul pe buze, fata care râdea mereu, fata care se măritase la 18 ani cu bărbatul pe care-l iubea şi care spera să o ocrotească, să o răsfeţe, să-i facă viaţa frumoasă, aşa cum visa. Visurile ei muriseră însă foarte repede, loviturile primite le omorâseră, Violeta descoperind în oglindă la fel de repede un chip îmbătrânit, trist, cu o privire fără speranţă.

O vreme crezuse că bărbatul ei are să se schimbe, că-şi va da seama că a greşit şi-i va cere iertare, după care viaţa ei va fi la fel de senină ca la începutul căsniciei. Nu s-a schimbat însă nimic în bine, din contră, bărbatul ei devenea din ce în ce mai violent, şi Violeta îşi dădu seama că o bate din plăcere, căci motive nu avusese niciodată. Încercase să evadeze de două ori, în primii ani ai căsniciei, dar ciudat, tocmai părinţii ei o alungaseră de acasă, aproape că o împinseseră în braţele bărbatului când acesta veni după ea. Nu îi putea face de râs, spuseseră ei, ce avea să spună lumea, de ce şi-a părăsit bărbatul tocmai acum, când e însărcinată? Ea îl alesese, la bine şi la rău trebuia să fie împreună, trebuia să i se supună, doar jurase asta în biserică, în faţa lui Dumnezeu. Se întorsese, nu avusese încotro, dar atunci muri speranţa ei.

Mai ales că nimeni nu părea să dea un semn de bunăvoinţă faţă de ea. Nu avea nevoie de mila celorlalţi, voia doar ca aceştia să n-o mai condamne, de parcă ar fi fost vinovată pentru toate loviturile primite. Vecinii, rudele, cunoştinţele, toţi se purtau ca şi cum şi-ar fi primit pedeapsa pentru o greşeală pe care n-o ştiau dar care fusese, dsigur, meritată.

Încercase să-şi rostuiască viaţa în jurul celor doi copii, atunci. Să trăiască pentru ei, să încerce să-i ferească de furia taălui lor. Şi, în toată viaţa ei de mizerie, avea o singură mulţumire: că avea copii buni, care învăţau bine, erau respectuoşi, cuminţi. Ar fi dat orice ca ei să nu audă urletele tatălui lor, loviturile înfundate, să nu-i mai vadă strângându-se unul în altul, în patul din dormitor, tremurând de frică. Să nu le vadă privirile speriate, înspăimântate.

Anii treceau însă şi avea impresia că, atunci când se uita în ochii copiilor, regăsea ceva din privirea ei tristă, fără speranţă. Copiii ei se maturizau înainte de vreme, copiii ei începeau să nu mai râdă, să nu se mai bucure. E adevărat, pe ei nu-i bătea, nu-i atinsese niciodată, dar asistaseră de prea multe ori la scandalurile din casă, de prea multe ori îşi văzuseră mama lovită.

Atunci, când le vedea ochii trişti, voia să-i ia de mână şi să fugă cu ei în lume, departe, cât mai departe, acolo unde nu i-ar fi găsit niciodată. Îşi imagina cum ar fi trăit ei trei, doar ei trei, cum ar fi reînvăţat să râdă, să se bucure de viaţă. Viaţa însă nu-i arăta nici o uşă spre viitor.

Uşa se ivi însă pe neaşteptate, într-o după-amiază de primăvară, şi i-a fost deschisă de reprezentanta unei organizaţii neguvernamentale, pe care o cunoscu în staţia de autobuz. Aceasta-i dădu cartea ei de vizită, organizaţia la care lucra se ocupa de cazurile de violenţă în familie, dacă voia să discute cu cineva, dacă voia ajutor, îi stătea la dispoziţie. Violeta n-o întrebă de unde ştie că e bătută, îşi dădu seama că ar fi fost o întrebare prostească: faţa ei vorbea, nu avea nevoie de cuvinte. Se gândi mult dacă să o caute pe femeia care îi oferise ajutor, femeia despre care nu ştia nimic dar care o privise în ochi, îi susţinuse privirea, nu i-o ocolise, aşa cum făcea majoritatea oamenilor.

Şi dacă?… se întrebă ea, îndrăznind să spere, în ziua în care trecu pragul ONG-ului, întrebând de femeia cunoscută în staţie. Şi dacă de aici ar putea veni eliberarea? se întrebă ea câteva ore mai târziu, când femeia o conduse până la uşă, luându-şi rămas bun şi asigurând-o încă dată de ajutorul lor.

Notă: Nici un articol, fragment al unui articol sau fotografie nu pot fi reproduse fără acordul autoarei.

miercuri, aprilie 02, 2008

Ultima vizită

Erau acolo, la căpătâiul patului, zâmbindu-i, spunându-i că totul va fi bine, era o banală răceală, în câteva zile vecinii o vor vedea iar în curte, trebăluind ca de obicei. Era mulţumită că-i vede pe toţi laolaltă, nici nu-şi mai aducea aminte de când copiii ei nu se mai strânseseră toţi în jurul mesei din camera cea bună şi nu se mai sătura privindu-i. Ce mândră era de ei!

Viaţa ei, privită din acel pat de suferinţă, nu părea a fi excelat în evenimente. Nu ieşise niciodată din sat, mersese la biserică duminica şi de sărbători, se măritase şi născuse doi copii. Aceleaşi lucruri le făcuseră însă toate femeile din sat, de parcă viaţa lor ar fi fost trasă la indigo. O singură dată a ieşit din tiparele trasate de destin, când bărbatul ei, oier de meserie, a fost ucis în munţi.

L-au adus învelit într-o pătură şi Floarea l-a jelit şi l-a îngropat creştineşte, făcându-i pomenile lăsate de Dumnezeu. Femeie simplă, i-a lăsat în plata acestuia pe criminali, fiind sigură că, până la urmă, îşi vor primi pedeapsa pe care oamenii legii nu se osteniseră s-o aplice. Nu avea vreme să umble pe la oraş, pentru aşa ceva, şi nici nu ştia ce ar fi trebuit să facă. Oricum, avea multă treabă, avea de crescut doi băieţi. A vândut oile şi a cumpărat două vaci şi trei purcele, restul banilor fiind puşi la saltea, pentru zile negre. Iar celelalte zile, unele mai cenuşii, alte mai însorite, începeau în zori şi se sfârşeau în noapte. Fiindcă Floarea ştia foarte bine cum e să ţii o gospodărie, cu animale de prăsilă, pe care să le vândă muntenilor care treceau prin sat, de două ori pe an.

Într-una din toamne – trecuseră trei ani de când bărbatul ei se prăpădise – un muntean a cerut-o de nevastă. Simplu, ţărăneşte. La oraş, ar fi trecut drept o afacere. Aici era un fel de târg: el avea trei copii, era văduv, ea avea doi, văduvă şi ea. Două singurătăţi sunt suportate mai uşor în doi, aşa-i spusese munteanul. Îi ceruse timp de gândire până-n primăvară, dar bărbatul nu fusese de acord: până-n primăvară erau multe luni. Dacă o cerea altul până atunci? Râsese atunci, se suprinsese râzând şi se mirase de sunetul aproape străin.

A fost de acord, dar cu o condiţie: el să vină aici, să se mute în satul ei. Peste o săptămână, la poartă trăgea o căruţă plină cu lucruri şi cu trei copii. Al doilea bărbat n-a fost nici mai rău nici mai bun decât primul, doar că acesta era parcă mai aprig la mânie. Când îl dojenea blând, a doua zi după beţie, căci învăţase şi ea că nu are rost să te pui cu omul beat, el recunoştea spăsit că a greşit, dar că trebuie să fie mai aspru, că acum sunt cinci guri de hrănit, trebuie să-i ţină în frâu. Doi ani a trăit alături de el, până când Dumnezeu i l-a luat şi pe acesta, lăsând-o cu cinci copii, dintre care cel mai mare avea 14 ani.

N-a înţeles de ce era nevoie să treacă din nou prin asta, dar nu l-a judecat pe Dumnezeu, şi-a pus broboada neagră pe cap din nou şi a mers mai departe. Avea cinci guri de hrănit, nu avea vreme să se văicărească. Muncea de dimineaţa până noaptea cu o îndârjire mută, gândindu-se numai că trebuie să-i ţină la şcoli pe copiii ei. Nu şi-a permis să zacă nici măcar o zi, ştiind că dacă nu iese cu laptele în drum, dimineaţa, pentru lăptarul care trecea prin sat, nu avea ce să le pună pe masă celor cinci copii ai ei. Şi gândul la copiii ei – căci îi socotea pe toţi ai ei, nu făcea nici o diferenţă între ei – îi dădea putere. Aşa i-a făcut pe toţi mari, i-a ţinut în şcoli, la oraş. A avut noroc că au fost copii deştepţi, au învăţat bine şi au avut burse la facultate. Când unul dintre ei pleca la oraş, la şcoală, i se rupea inima de dor, dar ştia că aşa e cel mai bine pentru ei.

Când a plecat şi mezina, casa i s-a părut dintr-o dată pustie, iar ea nu-şi mai găsea rostul. Ştia însă că trebuie să muncească pentru a le cumpăra haine, pantofi, dar le simţea atât de mult lipsa! Când veneau în vacanţe – din ce în ce mai rar, căci plecau în tabere, în exccursii, cu prietenii - se rotea pe lângă ei, mângâindu-i cu palmele ei bătătorite de muncă, aspre, zgârâindu-le faţa fină, nemaisăturându-se să-i privească. Au urmat apoi evenimentele normale într-o viaţă – căsătoria copiilor, venirea pe lume a nepoţilor. Viaţa copiilor ei a devenit mai plină, astfel, dar ea a început să-şi găsească loc în noua lor viaţă din ce în ce mai puţin. Erau oameni ocupaţi, copiii ei, lucrau şi sâmbetele, aveau familiile lor. Le era greu să vină în singura zi liberă a lor în satul situat departe de oraş. Benzina era scumpă, aveau şi ei datorii, cheltuieli.

I-a înţeles şi i-a ajutat cum a putut: cu un ou proaspăt, pentru nepoţi, cu o bucată de brânză… Dar în ultima vreme ouăle se stricaseră în coş, brânza păstrată cu sfinţenie pentru cei mici se înmuiase în saramura pe care nu mai reuşea s-o pregătească aşa, ca atunci când era în putere… Căci o cam lăsaseră puterile, la cei 74 de ani pe care-i avea. Şi într-o zi, pe când dădea animalelor mâncare, îşi pierdu cunoştinţa. Când se trezi, lângă ea se afla vecina ei, care-i masa încheieturile mâinilor. Nu i se mai întâmplase până acum, era ceva trecător, cine ştie, poate că alunecase. N-o lăsase să se ducă la poliţie, să sune în oraş, la copii. N-avea rost să se îngrijoreze, aveau ei destule pe cap.

Zăcu toată ziua, vegheată de vecină, neştiind că aceasta telefonase totuşi copiilor, chemându-i acasă. În delirul ei, Floarea vorbea cu copiii, îi alinta, îi mângâia. Erau la căpătâiul ei, răspunzându-i, interesându-se de soarta ei, şi era foarte fericită, căci mult timp trecuse de când nu-i mai văzuse pe toţi acasă. N-o zărea pe vecina care, cu colţul basmalei, îşi ştergea lacrimile, căci ar fi întrebat-o de ce nu se bucură o dată cu ea, de ce plânge. Şi cu siguranţă că ar fi certat-o dacă aceasta i-ar fi răspuns că a sunat la copii şi aceştia nu pot veni s-o vadă, au treabă. Cum adică? Nu vedea că sunt alături de ea, că sunt împreună? Ce glumă mai era şi asta?

Chipul copiilor ei fu ultimul lucru pe care-l văzu înainte de a închide ochii pentru totdeauna. În delirul ei însă, nu-şi dădu seama că tot timpul privise fotografia înrămată de pe perete.

Notă: Nici un articol, fragment al unui articol sau fotografie nu pot fi reproduse fără acordul autoarei.