vineri, mai 30, 2008

Savantul Asilakhan

traducere din bengali
profesoarei mele, AMITA BHOSE

La curtea regelui erau mulţi oameni bine răsplătiţi. Însă dintre aceştia, doar doi, trei munceau, iar ceilalţi leneveau, luând bani degeaba. Printre cei din urmă se afla şi un aşa-zis savant, pe nume Asilakhan. Numele lui înseamnă „cunoscător de săbii”.

Într-o zi se prezentase la rege şi-i spusese că ştie să aprecieze valoarea săbiilor (adică poate cunoaşte defectele şi calităţile acestor arme). Iar regele, auzind acest lucru, îi spusese:
- O, foarte bine, vei rămâne la curtea mea şi vei verifica însemnele de pe toate săbiile din regat.
Şi din acea zi savantul rămase la curtea regală şi fu foarte bine răsplătit. Munca lui era de a examina săbiile în fiecare zi. Făcea acest lucru şi apoi dădea verdictul:
- Sabia asta e bună, sabia asta nu e bună!

Foarte dificilă treabă, nu-i aşa? Cum lua sabia în mână, o mirosea şi se pronunţa pe loc. Dar, de regulă judecata lui era foarte simplă. Când i se aducea sabia şi i se înmâna, atunci el, în timp ce o mirosea, vedea semnul de pe ea. Fiindcă aceia care făceau săbiile desenau un semn pe ele. De aceea, cum vedea semnul, aşa-zisul savant ştia imediat de cine este făcută. Şi cum proceda?

Când vedea săbiile celor care-i făceau pe plac, care-i făceau cadouri scumpe şi-l invitau la masă, atunci le lua, le scutura, le pipăia şi spunea:
- Excelentă sabie! Foarte bună sabie!
Iar săbiile celor care, dimpotrivă, nu-i ofereau nici daruri şi nici nu-l respectau, oricât de bune ar fi fost erau socotite proaste. Cum îi cădeau în mână le mirosea puţin, strâmbând din nas, şi spunea, ridicându-se de pe scaun:
- Nu-i bună deloc! Nu-i bună deloc! De parcă nu-i sabie, de parcă e seceră!

Astfel, oricât de bun ar fi fost meşterul, oricât de bine lucrată ar fi fost sabia, din cauza judecăţii nedrepte a savantului nu dădeai doi bani pe ea.

La curtea regelui se afla şi un mare meşter. El, sărmanul, făcea săbii foarte bune dar mereu domnul judecător spunea:
- Fugi de-aici! Ce, asta e sabie?!

Toate săbiile îi erau respinse. După ce s-a întâmplat aşa de mai multe ori, până la urmă meşterul s-a supărat foc. Într-o zi, ce credeţi că făcu? Pregăti o sabie, o unse bine cu boia, apoi se duse la savantul Asilakhan şi i-o prezentă zâmbind. Acesta, cu mult dispreţ, îl întrebă:
- Ei, ce-ai mai făcut? Arată-mi!

Spunând aceste cuvinte, începu s-o miroasă, ducând-o la nas. Dar boiaua de pe sabie îi pătrunse în nări, făcându-l să strănute.
- Hapciu! făcu el, iar vârful sabiei – pac! îi tăie nasul în două.
Se stârni multă vâlvă.
- Aduceţi apă! Chemaţi medicul! strigau curtenii, agitaţi.
Numai că ia-l pe savant de unde nu-i, căci, profitând de învălmăşeală, se făcuse nevăzut repede, repede.

Savantul Asilakhan era acum în mare bucluc. Nasul îl durea şi, cum ieşea din casă, oamenii îl necăjeau, strigând după el:
- Savantul cu nas tăiat! Savantul cu nas tăiat!

Săracul de el, la curtea regelui nu putea merge aşa, nu-şi putea face meseria. Cum îl vedea, lumea îl şi întreba, vorbind pe nas:
- Ei, ia spune, sabia asta cum a fost?

Notă: Nici un articol, fragment al unui articol sau fotografie nu pot fi reproduse fără acordul autoarei.

joi, mai 29, 2008

Amprentele

Îşi aşeză palma încet, cu grijă, pe balustrada din fier, de parcă ar fi vrut să-şi pună propriile amprente exact peste celelalte, lăsate de mâna bărbatului, şi să simtă astfel căldura trupului lui. Respiră adânc, închizând ochii, încercând să simtă o senzaţie uitată, prea îndepărtată pentru a putea fi readusă la viaţă doar de contactul acela cu un obiect rece.

Şi apoi, trecuse prea mult timp, amprentele sale fuseseră acoperite, de atunci, de sute, mii de alte palme, şi nici memoria nu o ajuta prea mult în reconstituirea chipului, în reînvierea lui. Dacă la început trăsăturile erau clare, vii, prea evidente chiar, în timp au început să se etompeze, să se amestece cu trăsăturile altor bărbaţi care trecuseră prin viaţa ei. Se străduise să nu le uite, făcând exerciţii de memorie, dar aceasta-i juca feste, şi ajunsese, la un moment dat, să se întrebe ce culoare aveau ochii lui, în realitate. Căci uneori i se păreau de-un verde închis, alteori albaştri, iar faptul că nu-şi putea aminti acest amănunt important pentru ea o enervă, o scoase din minţi, astfel că hotărî, dintr-un impuls de revoltă împotriva neputinţei sale, să nu mai încerce să şi-l amintească. El devenise atunci o noţiune abstractă, o idee, un ceva, o parte frumoasă din viaţa ei, care nu se va mai putea retrăi nicicând. Nu era nimeni vinovat de aceasta, nici unul dintre ei nu avusese vreo vină, aşa fusese să fie, să aştepte amândoi o vreme un semn, un semn care nu fusese făcut niciodată. Apoi fiecare dintre ei o luase pe alt drum şi nu se mai reîntâlniseră vreodată.

Erau foarte tineri când se cunoscuseră, dar totuşi prea bătrâni ca să-şi învingă mentalitatea. Îi fusese teamă, ei, ca nu cumva părinţii rămaşi în ţară să aibă probleme, nu voise să-i rănească, şi atunci nu avusese curaj să-l urmeze. Da, dacă ar fi fost singură, dacă n-ar fi avut familie, atunci alta ar fi fost situaţia. Dar nu aşa, fiindcă nu putea să fie fericită nefericindu-i pe cei apropiaţi ei. El nu înţelesese foarte bine motivul, la el în ţară oamenii puteau să se îndrăgostească de oricine şi să plece oriunde în lume, şi poate că a crezut, la un moment dat, că e doar un pretext pentru a-l refuza. A spus însă că o va aştepta, că o va căuta prin intermediul colegului care urma să-l înlocuiască aici, în România. Îi va scrie şi când ea va fi pregătită, va veni s-o ia.

Anii au trecut însă fără ca ea să răspundă scrisorilor pe care i le trimitea şi motivul nu l-a ştiut decât ea şi, poate, securistul care o pusese să semneze un angajament că va colabora cu instituţia statului, pentru combaterea oricăror elemente străine şi periculoase sistemului. Nu făcuse însă decât acest mic compromis, de semnare a unei hârtii, nu făcuse nicicând vreun raport, tot timpul îi spunea securistului că nu are nimic interesant de raportat, că bărbatul nu-i mai scrie. Poate că s-o fi căsătorit, şi-a dat cu părerea securistul, zâmbind într-o parte. Da, poate, a răspuns ea repede, agăţându-se de această explicaţie cu prea mult entuziasm ca să nu pară suspect.


Nu se căsătorise, numai că ea nu-i mai răspundea la scrisori, pentru a nu fi nevoită să citeze din ale lui pe o bucată de hârtie care avea să ajungă în mâini străine. Aşa că el îşi imagină, la rându-i, că s-a căsătorit, că l-a uitat, şi a încetat să mai spere, să-i mai scrie. O dată tăcerea instalată între ei, viaţa a continuat şi în absenţa celuilalt, rostuind fiecare destin după tipare diferite. De uitat, ea nu l-a uitat, iar acum, 30 de ani mai târziu, refăcând un ultim traseu în viaţa care-i fusese dată şi care se apropia de sfârşit, încerca să retrăiască momentele acelea unice, irepetabile, momentele petrecute împreună.


Iată, aici erau pe treptele Facultăţii, râdeau şi săreau câte două, trei trepte, şi ea, la un moment dat, s-a dezechilibrat şi era să cadă. Iată, aici trebuia să fie locul unde el se prinsese de balustradă pentru a o susţine. Zâmbi amintirii, care reînvia, se contura din ce în ce mai clar, şi simţi căldura mâinii lui. Închise ochii şi revăzu scena, ea râzând pentru a ţipa speriată o clipă mai târziu, el apucând-o strâns de braţ, pentru a o îmbrăţişa apoi… Acolo se sărutaseră pentru prima oară… Ciudat, tot acolo aveau să-şi ia rămas bun, pe treptele facultăţii. Nu „adio“, ci rămas bun.


„Păcat“, gândi, pentru a n-a oară, că nu apucase să-i spună cât de mult îl iubeşte, că el nu înţelesese de ce nu i-a mai răspuns, că… Strânse şi mai tare pleoapele, peste amintiri, încercând să le alunge pe cele neplăcute. Şi de unde se afla, de pe treptele vechii facultăţi, strângând tare balustrada din fier, n-avea cum să ştie că, dincolo de Ocean, un bărbat cărunt privea deseori un post străin, într-o limbă ale cărei cuvinte le uitase aproape, după atâţia ani, post la care se uita doar pentru că era singura lui legătură cu dragostea vieţii lui, o româncă, şi unul dintre marile regrete ale sale era că nu apucase să-i spună niciodată cât de mult o iubeşte…

Notă: Nici un articol, fragment al unui articol sau fotografie nu pot fi reproduse fără acordul autoarei.

miercuri, mai 28, 2008

Raportul Tismăneanu candidează la Premiul Nobel pentru literatură

Întâi am crezut că e o glumă. Fiind însă absurd, mi-am spus că trebuie să fie adevărat. Căci în România lucrurile absurde sunt la ordinea zilei. Eugene Ionesco ar lua lecţii de la noi pentru situaţiile teatrului derizoriu al cărui promotor a fost.

Să luăm, spre exemplu, învăţământul: abecedarele sunt pline de greşeli gramaticale, lecţiile sunt învăţate de către elevi în afara şcolii, în cadrul meditaţiilor plătite cu bani grei. Materii care nu mai au ce căuta în programă de ani buni se predau în continuare. Muzica, sportul sunt considerate neimportante, victime colaterale ale sistemului de învăţământ, aşa că sunt înlocuite din start cu ore de matematică. Dar suntem un popor din ce în ce mai trist şi din ce în ce mai gras. De disciplină nu vorbesc că n-am nimic bun de zis – parcă-i balamuc în clasă şi ne mirăm de ce copiii noştri vorbesc din ce în ce mai tare. De bun simţ, nici atât, şi aici includ şi institutorii şi elevii. Nu generalizez, să fim bine înţeleşi.


Însă învăţământul o ia repede la vale iar cei care ar trebui să-l susţină stau cocoţaţi în vârful dealului – a se citi scaunul ministerial – şi dau drumul bolovanilor peste el, ca să-şi dea duhul mai repede. Au eliminat examenele de admitere la liceu, ca să nu-i streseze pe elevi, şi astfel au tras focul de armă pentru deschiderea vânătorii de note. Note apar şi dispar din catalog, în funcţie de intervenţia părintelui, bunăvoinţa profesorului, faţa plăcută a elevului. Elevul nu mai acumulează cunoştinţe ci note. Cu ele intră la liceu, apoi, după o alba-neagra cu grila de la aşa-zisa admitere la facultăţile particulare, se trezeşte student. Trece ca gâsca prin apă prin şcoală, dar România are absolvenţi de facultate cât să dăm la tot poporul, vorba ceea!

Ce mai poate fi absurd când totul e absurd? A, că-i arunci la gunoi pe Eminescu, Creangă şi introduci în programa şcolară Raportul Tismăneanu, cu expresii de lemn precum : „Era imperios necesar…”, „terenul edificării noii culturi socieliste…”? Cum să consideri absurdă explicaţia Ministerului: „Tânărul de 18-19 ani, care susţine bacalaureatul în acest an şcolar, nu trăieşte într-o eprubetă a criticii literare, ci în România anului 2008, membră a Uniunii Europene. De unde şi prezenţa unor texte nonliterare fundamentale pentru înţelegerea lumii în care trăim: Declaraţia drepturilor omului, Ghidul cetăţeanului român în UE, Uniunea Europeană în România. [...] Prin subiectele pentru examenul de bacalaureat 2008 se cultivă dimensiunea europeană a României, şi nu spiritul îngust şi dogmatic al altor vremuri" ? Deci n-are ce să fie absurd în acest comunicat, căci culegi ce-ai semănat. Ai semănat absurd, apoi culegi tot absurd. Creezi situaţii absurde, apoi le explici tot prin gesturi absurde.

Şi totuşi, nu mă pot abţine să nu dau un exemplu de “spirit îngust şi dogmatic al altor vremuri”: profesorul de tehnologie din clasa a XI-a, pe vremea lui Ceauşescu, ne spunea: „Dacă nu citiţi în fiecare zi cel puţin 30 de pagini dintr-o carte, atunci înseamnă că a trecut degeaba ziua aceea”. Şi era profesor de tehnologie! N-aţi vrea să ştiţi cu ce listă de titluri ne pomeneam noi, elevii acelor ani, de la profesorii de română, ca lectură obligatorie de vacanţă. Dar de, erau spirite înguste şi dogmatice. Ne dădeau de citit Camil Petrescu şi Lucian Blaga şi nu Raportul Tismăneanu. Care, apropo, ce carte a scris?

Notă: Nici un articol, fragment al unui articol sau fotografie nu pot fi reproduse fără acordul autoarei.

marți, mai 27, 2008

Case care nu vor mai fi


Pe strada Temişana, lângă parcul Luigi Cazzavillan, este o casă care-mi place foarte mult, în ciuda stării ei de degradare. Anul trecut, pe ea era un banner mare - Pericol de prăbuşire! I-au mai căzut nişte cărămizi, de atunci, probabil scara interioară nu mai poate fi folosită -dar e tot în picioare.


Zilele trecute am văzut uşa deschisă şi pe hol erau depozitate materiale de construcţie. Sper să o consolideze, deşi cred că speranţele mele sunt deşarte. Case cu arhitectură deosebită au fost rase de pe pământ şi în locul lor au apărut clădiri impersonale, nişte monştri care nu păstrează nimic din arhitectura străzii.


Am ţinut să am o fotografie cu ea, aşa cum e ea acum, aşa cum nu va mai fi. Fiindcă-mi place să-mi imaginez vieţile celor care au locuit-o. Îi văd vii, cu iubiri şi trădări, cu visuri şi deznădejdi. Nu pot, nu am cum să-mi imaginez şi nici nu vreau să văd viaţa celor care vor păşi peste ceva vreme în blocul impersonal, cu termopane, alarmă de ultimă generaţie şi birouri ultramoderne.

luni, mai 26, 2008

Dreptul la fericire

Încerca, precum un orb, să-şi reconstituie chipul şi, astfel, îşi trecea degetele peste faţă, întârziind în şanţul săpat de vârstă deasupra colţurilor gurii, care se ducea spre baza nasului. Iarăşi şi iarăşi, cu obstinaţie. Aproape că uitase că recursese la acest mod de cunoaştere şi cu ani în urmă. Mult prea mulţi, de aceea atunci putea fi considerată o joacă descoperirea celor câteva riduri fine, atât de fine că nu ştia dacă sunt părere sau chiar există sub ochii albaştri. Acum însă nu mai era deloc un joc, ci doar o încercare de a se convinge că ei, ceilalţi, aveau dreptate. Era bătrână.

Toţi îi spuseseră că e prea bătrână pentru un asemenea pas. Că a dat în mintea copiilor, că e ridicolă, îşi face copiii de râs. Copiii au şi fost principalii susţinători ai ideii de a-şi vedea de viaţa ei şi de a ignora acea rătăcire de moment care nu-i putea aduce decât neplăceri. Căci la vârsta lor, a ei şi a pretendentului, nu mai putea fi vorba de dragoste, ci doar de interes, din partea lui. Căsătoria era o soluţie comodă pentru el, un om ajuns la 70 de ani. O afacere, aşa ar fi rezolvat problema îngrijirii la bătrâneţe.

Dar nu la fel era şi pentru ea, mama lor. Le ascultase argumentele fără să spună o vorbă, doar dădea din cap din când în când, dar ei nu-şi dăduseră seama dacă gestul era a încuviinţare sau a bătaie de joc.
Curios ce tevatură stârnise cu vestea ei. De fapt, nici măcar nu fusese o veste, ci o întrebare: „Ce-ar zice ei dacă mama lor s-ar recăsători?“ Fiindcă domnul X, pe care nu-l cunoşteau, o ceruse de nevastă. Întrebarea stârnise râsul, dar când au văzut că rămâne serioasă, ba chiar se încruntă puţin, a nemulţumire, şi-au dat seama că nu e o glumă. O avalanşă de întrebări se abătuse asupra ei: de când îl cunoaşte, ce-i de capul lui şi, mai ales, de ce acum? De ce nu în urmă cu 20 de ani, când poate aveau nevoie şi ei de un tată?
Nu-şi imaginase că vor fi în stare să scormonească atât de adânc în trecut şi să scoată la iveală numai amintirile care, la vremea respectivă, îi sfâşiaseră inima. Cum cel mic plângea fiindcă la meciul de fotbal veniseră toţi taţii, mai puţin al lui, fiindcă nu avea. Cum se simţise umilit, privit într-un mod batjocoritor de către toţi colegii. Cum fetei îi strigase cineva „bastardo“ şi ea fugise până acasă, plângând, necunoscând sensul cuvântului dar intuind că e o jignire. Unde fusese tatăl lor când avuseseră nevoie de el? De ce nu se recăsătorise atunci, când un tată le-ar fi putut fi sprijin? Nu putuseră spune niciodată „părinţii noştri“, nu putuseră fi mândri, când ieşeau cu toţii pe stradă, de faptul că părinţii lor se ţineau de braţ, iată, formau o familie fericită. Nu putuseră, fiindcă mama lor hotărâse să-i crească singură. De ce nu-i întrebase atunci, de ce fusese egoistă, nu vrusese să împartă dragostea lor cu nimeni? Ar fi iubit-o tot pe ea mai mult, de asta ar fi putut fi sigură… Nimeni nu i-ar fi luat locul.

Dar, nu. Fusese egoistă, îi vrusese numai pentru ea. Şi venea acum şi îi întreba dacă sunt de acord să-şi refacă viaţa. Care viaţă? Dăduse în mintea copiilor, nu vedea că e bătrână?
Îi privea vorbindu-i şi se minuna de argumentele pe care le găseau pentru a o convinge că e un gest nepotrivit, nelalocul lui. Nu-i recunoştea. Se transformaseră dintr-o dată în nişte ulii care se năpustiseră asupra ei şi o devorau. Şi pentru ce? Ce ceruse, ce le ceruse? Nimic. Nu le ceruse nimic, toată viaţa. Doar le dăruise: viaţă, dragoste, ajutor. Le fusese şi mamă şi tată după ce tatăl lor fugise din ţară, pe când erau ei mici. Divorţase imediat, aşa cum fusese sfătuită, pentru a nu avea necazuri din partea partidului.


Bineînţeles, copiii nu ştiuseră nimic, crezuseră doar că părinţii lor nu se mai înţeleseseră şi ajunseseră la divorţ. Nu adusese un alt bărbat în casă de teamă, deşi ocazii s-ar fi ivit. Dar nu voia ca fata şi băiatul ei să depindă de un străin. Poate că acel străin i-ar fi iubit mai mult decât adevăratul tată, dar nimic nu era sigur, putea fi şi invers, să-i urască, să-i persecute. Nu riscase şi le dedicase viaţa, făcând tot ce-i stătea în putinţă pentru ca aceştia să nu ducă lipsă de nimic, să se simtă protejaţi, iubiţi.

Pentru aceasta, tricotase pulovere ani în şir până spre miezul nopţii, pentru a câştiga în plus faţă de salariu. Vederea îi slăbise, dar nu abandonase tricotatul, aproape că nici nu mai avea nevoie să privească andrelele. Uneori era frântă de oboseală şi aţipea în fotoliu, dar niciodată nu se plânsese, niciodată copiii ei n-o văzuseră decât veselă, zâmbitoare. Fiindcă erau copii şi aceştia trebuiau feriţi de partea urâtă a vieţii, aşa gândea. Îi făcuse mari şi ajunseseră oameni de vază în oraş, se căsătoriseră, erau la casele lor. Continuase să-i ajute după puteri, crescându-le copiii. Un ajutor consistent, dacă ar fi fost contabilizat. Dar nu fusese, fiindcă viaţa ei nu fusese contabilizată. Până în acest moment, când le pusese o întrebare.

Atunci se năpustiseră asupra balanţei, punând într-o parte gesturi răsturnate, care atârnau greu şi îi trăgeau viaţa spre vinovăţie. Atâta le pusese, o întrebare. Nu le ceruse nimic, fiindcă nu avea nevoie de nimic. Avea pensie, bărbatul acela avea şi el o situaţie materială bună, fusese avocat, nu aveau nevoie decât de binecuvântarea lor pentru a se bucura împreună de câţiva ani fericiţi.

Fiindcă se simţea bine în compania acelui bărbat: era curtenitor, spiritual, atent. Făcea gesturi
frumoase de care ea nu se mai bucurase din tinereţe: îi dăruia flori, îi săruta mâna când se întâlneau, îi aşeza perna pe fotoliu, pentru a sta mai bine, insista să facă el ceaiul şi să-l servească. Îi oferea puţină fericire de care voia să se bucure, acum când copiii erau mari şi nu mai aveau nevoie de ajutorul ei.
Nu înţeleseseră nimic, nu vruseseră să înţeleagă şi o acuzaseră că şi-a pierdut minţile acum, la bătrâneţe, că e victima unui şantaj sentimental. Se privise în oglindă? Îşi văzuse faţa? Cuvintele căzuseră grele, şi ei o somaseră să renunţe la gândul căsătoriei, dacă nu, o vor renega. Ieşiseră furioşi din cameră, lăsând-o în fotoliul vechi, să reflecteze asupra situaţiei.
Ea oftase, apoi închisese ochii, trecându-şi mâna peste faţa brăzdată de riduri şi lacrimile începusră să şiroiască pe obraji, înnodându-i-se sub bărbie. Dusese mâna la buzunar, căutând batista, şi în mişcarea sa dădu de perna pe care el i-o aşezase, cu o oră înainte. Pipăi perna, apoi o strânse tare, ca pentru a se convinge că e acolo, că există, şi gestul avu darul de a o face să se hotărască. Da, avea să se recăsătorească, orice ar fi făcut ei ca să o împiedice. Şi ea avea dreptul la fericire.
Notă: Nici un articol, fragment al unui articol sau fotografie nu pot fi reproduse fără acordul autoarei.

vineri, mai 23, 2008

Tipul de la cablu

Discuţia, la telefon, cu firma care asigură internetul în bloc a fost cam aşa: a căzut netul, aseară, de la furtună. Poate cablul, poate placa de reţea, eu sunt singura din bloc care are probleme, celelalte calculatoare sunt în reţea, bine mersi.

A venit, vorba ceea, tipul de la cablu, azi: un tânăr politicos, probabil student. Defecţiunea nu era nici de la cablu, nu era nici de la placa de reţea, nu vă plictisesc cu amănunte că nu le ştiu, oricum. Tânărul s-a dus apoi la switch-ul din bloc - sau cum s-o scrie şi ce-o însemna, de, nu poţi să le ştii pe toate - şi s-a întors după zece minute.
- Domnule, dar resemnată mai e lumea asta! a rostit el când a intrat pe uşă.

Să înţeleg, neam!
-Poftim?
- Gata, s-a rezolvat. Numai că lumea asta e tare resemnată...

Să înţeleg, neam!
- Poftim?
- Era tot blocul căzut, erau vreo 10 beculeţe care clipeau dar dumneavoastră aţi fost singura care aţi sunat!

joi, mai 22, 2008

Mâine, ultima zi?

Eu nu am nimic cu Dana Deac. E colegă de breaslă, o cunosc oarecum, mi se pare o femeie inteligentă şi e o bună profesionistă. Îmi pare rău că e nevoită să treacă prin astfel de momente şi că se află într-o astfel de situaţie pe care doar cei care trec prin ea o pot înţelege cu adevărat. Inima mi se strînge când aud că un cunoscut de-al meu suferă şi gesturile umanitare ale semenilor îmi arată că încă mai suntem oameni.

Totuşi, mă întreb (şi aici doresc să fiu bine înţeleasă, căci sunt sigură că Dana Deac nu are nici un amestec) : gestul Fundaţiei Renaşterea, de a deschide un cont pe numele Danei, spre a o ajuta să suporte costul operaţiei de la Viena, de ce nu este repetabil pentru fiecare dintre femeile diagnosticate cu cancer la san? Nu am cum să nu mă întreb de ce Fundaţia Renaşterea nu face acest gest pentru miile de anonime...

Pe de altă parte, Dana spunea ca nu doreşte să se răzbune pe medicul care nu a interpretat corect prima mamografie. Eu cred că nu e vorba de răzbunare ci de dreptate. Dacă acest medic ar fi sancţionat, dacă i s-ar face numele cunoscut, ar fi oprit de la a repeta greşeala şi sute de femei poate că ar fi salvate.

Reiau aici un articol, scris pentru prietena mea anonimă şi postat pe blog pe 23 martie. De atunci au trecut două luni dar mâine poate fi în continuare ultima zi.

"Deasupra spitalului un cârd de ciori zboară şi mă trece un fior rece. Prietena mea zâmbeşte strâmb şi zice, abia şoptit şi privind spre copacul care-şi scutură florile albe: „Cu orice aş putea să mă obişnuiesc de aici dar nu cu ciorile astea. Parcă prevestesc moarte”.

Moartea e acolo, instalată în trup şi e o chestiune de timp până când va pune stăpânire definitiv pe el. Prietena mea ştie lucrul acesta dar, cu încăpăţânarea celui ce nu mai are nimic de pierdut, s-a luat la trântă cu moartea. Ştie că nu va ieşi învingătoare dar, deocamdată, o ţine la o oarecare distanţă. Poate până mâine sau poate până peste doi ani.

Pentru ea, prietena mea bolnavă de cancer, timpul se măsoară altfel şi aceasta de când a aflat: „Aveţi cancer, mi s-a spus pe un ton indiferent, rece. Timpul s-a comprimat brusc şi au început să-mi vâjâie urechile. Când am ieşit din cabinet, eram alt om. Am văzut altfel natura înconjurătoare, cărţile care încă mai aşteptau să fie citite, relaţiile interumane întrerupte sau insuficient abordate şi multe altele nefăcute. Am simţit bulversarea inerentă unei situaţii grave, chiar fatale. M-am perceput izolată într-un anume fel de acest fatidic diagnostic. Cu destul efort, am căutat să redevin raţională apoi, conştientizând lucruri pe care le-aş fi putut face şi nu le-am făcut relativ la preîntâmpinarea situaţiei în care mă aflam. De ce tocmai eu? m-am întrebat, dar este o întrebare retorică, pentru că răspunsurile, chiar dacă există, nu rezolvă decât în prea mică măsură problemele. Şi din nou a trebuit să apelez la toată puterea mea de a raţiona când am constatat că mulţi dintre cei apropiaţi, rude sau prieteni, aveau nevoie de încurajare vizavi de situaţia mea. Astfel, a trebuit să dau dovadă de optimism, de tărie, pentru ei, de fapt pentru mine”.

Rândurile acestea nu sunt inventate. Prietena mea le-a pus pe hârtie pentru un articol pe care l-am scris cu ceva timp în urmă. Cu ceva timp? Da, dar pentru noi două timpul curge altfel. Viaţa ei, ca a atâtor altor oameni care află – destul de brutal, direct, fără menajamente – că au o boală incurabilă, s-a oprit pentru o clipă, a încremenit sub şoc.

Şi-a reluat cursul, apoi, dar nimic nu mai este la fel ca înainte de momentul semnului negru al crucii făcut deasupra-i. Timpul ei e măsurat altfel decât al nostru, al celor ce ne plecăm capetele, jenaţi, încurcaţi, când îi întâlnim privirea. Fiindcă nu ştim ce să-i spunem, cum să reacţionăm. Nu ne-a învăţat nimeni cum să încurajăm un om care mai are de trăit câţiva ani sau câteva luni. Să ne prefacem că nu s-a întâmplat nimic? Să-i spunem că mâine va fi mai bine când evidenţa ne contrazice iar vorbele noastre sună fals?

Prietena mea însă e o luptătoare. Nu e vedetă, nu apare la televizor în campanii, este una dintre anonimele care se luptă cu mizeria din spitale, cu lipsa medicamentelor, cu indiferenţa personalului medical. Părul i-a căzut de două ori în urma chimioterapiei, răul i-a răscolit trupul şi i l-a împuţinat pentru a-i umfla abdomenul apoi, nu poate sta în picioare prea mult şi totuşi îi dă morţii cu tifla. Casa ei e plină de cărţile cumpărate în ultima vreme, cărţi pe care ştie că nu o să apuce să le citească pe toate, dar cel puţin, după cum zice, îşi face damblaua, are volumele pe care şi-ar fi dorit să le citească.

Prietena mea e o luptătoare. Nu se plânge niciodată şi nu vorbeşte despre episoadele de la spital, despre perfuzii, analize, speranţe într-un viitor care are capătul foarte aproape. Vorbeşte despre viaţă, citeşte, şi în preajma ei mă simt tare ruşinată. Problemele mele pălesc şi mi-e ruşine să-i spun că mă doare ceva când pe ea o doare tot corpul şi nu se plânge. Mi-este, de asemenea, foarte jenă să-i spun că mi-e lene să mă duc până la piaţă să cumpăr ceapă verde când ea abia mai poate ieşi din casă. Mi-e ruşine de mine, de timpul pe care-l irosesc şi pe care ea nu-l mai are. Mi-e ruşine de mine că mă îmbărbătează şi-şi susţine psihic familia când ar trebui să fie invers. Nu suportă să fie compătimită şi-şi ia neputinţa fizică peste picior atunci când sunt de faţă la o scenă de slăbiciune.

Mâine poate fi ultima zi pentru prietena mea, pentru colegul de serviciu, pentru copilul vecinului. Milioane de oameni îşi pun, zilnic, întrebarea “De ce tocmai eu?” şi tot zilnic aşteaptă minunea unei schimbări a destinului. Speră în apariţia unui nou medicament care să le vindece boala, speră ca filmele ştiinţifico-fantastice în care celulele sunt înlocuite să devină realitate. Dar până mâine mai este încă o zi…"

Notă: Nici un articol, fragment al unui articol sau fotografie nu pot fi publicate fără acordul autorului.

marți, mai 20, 2008

Globul de sticlă

Rătăcea pe străzi de ore întregi, lovindu-se de trecătorii care o priveau miraţi sau indignaţi. Nu ştia unde merge, unde se va opri, nu vedea nimic din ce era în jur, doar o ceaţă groasă, care făcea ca lumea să nu se mai distingă. Lacrimile-i curgeau pe obraji fără măcar să-şi dea seama, i se înnodau sub bărbie, picurându-i pe bluza înflorată şi ea le ştergea instinctiv, în timp ce înainta printre oamenii străini.

Strada i se păruse întotdeauna ostilă, un loc plin de ameninţări. Aşa o învăţaseră părinţii, transmiţându-i o teamă nejustificată pentru necunoscutul de dincolo de uşa casei. La fiecare colţ de stradă o aştepta o posibilă primejdie, aşa-i tot repetaseră, în dorinţa lor de a o feri de tentaţiile vârstei, ale vieţii. Violatori, tâlhari, hoţi de adolescente, care-şi duceau prada în Occident, toţi aceştia se aflau în parcul unde nu trebuia să întârzie după înserare, pe strada unde nu intervenea nimeni dacă o tânără era agresată. Cel mai bine era să evite cât mai mult să stea afară, să vină direct acasă de la şcoală, fără să intre în contact cu nimeni.

Crescuse singură, astfel, fără prieteni, cei mai buni fiind părinţii, după cum aceştia susţineau. Nu avusese cum să-şi dea seama dacă e sau nu adevărat, dar după ştirile de la televizor, pe care părinţii i le arătau cu înverşunarea celui care vrea să dovedească faptul că are dreptate, aşa se părea, că nu putea avea încredere decât în părinţii săi, singurii săi prieteni adevăraţi. Ei ştiau ce e mai bine pentru ea, ei hotărau cu ce să se îmbrace, atitudinea pe care trebuia s-o aibă faţă de cutare sau cutare lucru. Crescuse în umbra lor, fără personalitate, fără dorinţi şi fără să se gândească la viitor. De acesta se ocupau părinţii ei, ştiau ei ce e mai bine pentru fiica lor, doar erau adulţi, oameni trecuţi prin viaţă. Şi apoi, făcuseră mari sacrificii ca s-o crească, s-o educe, să-i pună pe masă tot ce era mai bun.

Anii trecură astfel, sub un glob de sticlă pe care-l ridicau şi aşezau părinţii săi şi veni vârsta majoratului. Atunci îşi exprimă, pentru prima oară, o dorinţă. Ar fi vrut să meargă la facultate, să se facă doctor, fiindcă observase multă suferinţă în jurul ei şi voia să ajute oamenii. A fost prima dată când a simţit palma grea a tătălui. Cum putea ea să se gândească la aşa ceva, la facultate? La ce-i trebuia facultate şi cine îi băgase în cap astfel de prostii, cu salvarea umanităţii? Oamenii să-şi vadă de treaba lor iar ea să nu le ducă grija, avea cine, doar erau atâtea organizaţii pe lumea asta, atâţia bogătaşi care nu ştiau pe ce să mai cheltuiască banii. Uitase oare cât de greu o crescuseră? Cum s-o mai ţină şi la facultate? Acum era timpul ca ei să-şi primească răsplata pentru cei 18 ani de sacrificii.

Îi prezentaseră un bărbat de vreo 40 de ani, chel, cu burtă, care transpira încontinuu, trecându-şi o batistă mare, în carouri, peste fruntea îngustă. Nu înţelesese nimic din discuţie, la început, nu pricepuse de ce bărbatul acela atât de antipatic îi zâmbea încontinuu, de ce întinsese mâna spre ea, încercând o mângâiere stângace, o atingere rece, ca de reptilă. Se trăsese speriată, încercând să înlăture senzaţia atingerii prin ştergeri repetate, căutând din privire ajutorul părinţilor. Dar aceştia, surprinzător, o împinseseră din nou spre bărbatul acela, sfătuind-o să fie drăguţă, amabilă, fiindcă era logodnicul ei. Un bărbat cu situaţie, avea o firmă de avocatură, era un om bun, care avea s-o ţină numai în puf. Îşi dorea o nevastă cuminte, fecioară, o nevastă care să-l aştepte cu mâncarea caldă, să ştie să-l îngrijească, să-i ducă numele mai departe prin moştenitori, câţi mai mulţi şi dacă se putea, de sex masculin. Nu cerea mult pentru câte oferea, nu? Şi apoi, şi ei aveau asigurată o rentă, aşa le promisese, nu mai aveau nevoie să muncească. Nu-i aşa că era bine că o feriseră de tentaţiile lumii, ale străzii? Trebuia să le fie recunoscătoare pentru norocul pe care-l avea, lor li se datora.

Îi privise cu spaimă, spaima pe care o ai când te afli în faţa unui pericol neaşteptat. Într-o fracţiune de secundă înţelesese târgul făcut, pricepuse că părinţii săi o vând ca pe o marfă. Viitorul ei nu-i mai apăru decât ca marfă de schimb şi într-o clipă înţelese că trebuie să fugă de acolo, altfel viaţa ei se va sfârşi.

Iată, era pe stradă acum, starda care până acum câteva ore era duşmanul ei. Alerga cu lacrimile şiroind, lovindu-se de oamenii aceia străini care o înjurau sau o ignorau, şi aceştia i se păreau mult mai reali decât crezuse şi, iată, femeia bătrână care o întrebase dacă are nevoie de ceva şi se oferise s-o adăpostească i se păru cu mult mai umană decât cei care o aşteptau acasă, convinşi fiind că fuga sa a fost o rătăcire. Dar ea ştia că nu se va mai întoarce niciodată, că globul de sticlă se spărsese, îl spărsese şi că de-acum înainte viitorul era în faţa ei, îl va făuri singură.

Notă: Nici un articol, fragment al unui articol sau fotografie nu pot fi reproduse fără acordul autoarei.

luni, mai 19, 2008

Emo - protest în faţa orbilor

Prima oară am auzit cuvântul „emo” de la fiica-mea. Acum vreo şase luni.

„Cutare? Păi cutare e emo!” mi l-a caracterizat ea pe un coleg dintr-o altă clasă. Nu ştiam ce înseamnă cuvântul şi cum nu voiam să par ignorantă m-am folosit de elemente ajutătoare pentru a mă lămuri. Tonul fusese dispreţuitor, deci „emo” nu era ceva de bine. La fel, privirea. Privirea aceea a adolescentului care te ridică sau te coboară, dar cel mai adesea te coboară, ca pe un nimic, privire pe care nu mai ştiu dacă şi noi am avut-o, când am fost adolescenţi. Cu siguranţă că da, dar cred că era mai puţin tăioasă. Nici nu eram aşa emancipaţi ca generaţia de acum: nu aveam MP3 sau 4, blugi de firmă, mess-uri. E adevărat că citeam mai mult dar privirea ni se îmblânzea şi nicidecum nu se înnegura.

Deci „emo” nu era de bine. Am căutat ulterior cuvântul pe internet – slavă Domnului că are şi părţi bune. De când cu sinuciderea adolescentei ştim cu toţii ce înseamnă „emo”. Sunt fel de fel de opinii acum, pro, contra, unii acuză părinţii, alţii, lumea în care trăim, influenţele, mentalităţile, nimic n-a mai rămas nedisecat. Ei, cei „emo”, spun că sunt nişte copii precum ceilalţi, învaţă, visează.

Adevărat, visează. Şi chiar protestează. În şcoala în care învaţă fiică-mea, o clasă întreagă – „emo” – a venit cu conturul ochilor negru. Negru, negru. Cu părul pe ochi, cu tricouri pe care scria „emo”. De regulă nu sunt chiar aşa de „emo” dar au avut ziua lor de protest, de solidaritate cu cine ştie cine, probabil cu adolescenta sinucigaşă, cu acest curent în care spun că se încadrează.

Body-guarzii i-au lăsat să intre pe poarta şcolii, deşi elevii şcolii au uniforme. Profesorii i-au lăsat să intre în clasă şi s-au prefăcut că nu s-a întâmplat nimic. Cu siguranţă că şi părinţii i-au lăsat să plece de acasă sau să se întoarcă acasă în costumaţia „emo” şi nu i-au întrebat nimic.

Tocmai aici e problema: pe aceşti copii nu-i întreabă nimeni nimic. Generaţia de azi nu comunică deloc cu părinţii, cu profesorii. Comunică doar între ei, şi nu faţă-n faţă, ci pe mess, prin SMS-uri.

Fiica-mea are doi colegi care şi-au crestat încheieturile mâinilor cu cuţitul. Nu a văzut nimeni nimic: părinţii, profesorii n-au observat. Ei, copiii, au observat însă şi i-au întrebat de ce au făcut acest gest. Cei doi au dat din umeri: aşa le-a venit. Nu s-a solidarizat nimeni cu ei, din contră, un torent de invective s-a năpustit asupră-le. Acum sunt priviţi ca nişte ciudaţi şi sunt ocoliţi de către ceilalţi, ca nişte ciumaţi.

Gestul lor a fost însă de protest. Faţă de indiferenţa lumii în care trăiesc. Faţă de indiferenţa părinţilor care nu observă că se mutilează fizic şi nu observă pentru că ei, la rândul lor, sunt mutilaţi sufleteşte. Nu se poate să stai cu copilul tău în casă şi acesta să fie un străin pentru tine. Nu se poate să stai la masă cu copilul tău şi să nu vezi că acesta şi-a crestat încheieturile, că-şi face conturul ochilor de parcă s-ar duce la carnavalul morţii, că tricourile lui au culoarea doliului când ar trebui să fie ale curcubeului.

De fapt, se poate. Când părinţii nu comunică deloc cu copiii, când îi tratează ca pe nişte obiecte, când nu mai au timp şi nici nu vor să-şi facă pentru a afla ce dorinţe au, ce suferinţe. Iar atunci ei, copiii, protestează. Se îmbracă în doliu, se mutilează, se aruncă de la ferestre dar părinţii, profesorii sunt prea orbi ca să vadă ceva şi să ia aminte.

Notă: Nici un articol, fragment al unui articol sau fotografie nu pot fi reproduse fără acordul autoarei.

sâmbătă, mai 17, 2008

Pantofarul şi negustorul


Profesoarei mele, Amita Bhose

traducere din bengali


A fost odată un pantofar bătrân. Cât era ziua de lungă, el cânta. Era o fire veselă şi boala nu-i dăduse târcoale niciodată. Mânca mereu cu poftă şi zilele îi erau senine, n-avea nici un motiv de supărare.

Casa lui se afla lângă cea a unui negustor foarte bogat. Acesta avea atât de mulţi bani că nu ştia ce să mai cumpere cu ei. Avea o casă mare, cu mulţi servitori dar era mereu nefericit, încruntat şi nu era iubit de nimeni. În plus, îl mai şi supăra câte ceva, ba spatele, ba inima.

Cum casa pantofarului era lângă a lui, în fiecare zi îl auzea pe acesta cântând şi-şi zicea în sinea lui: „Omul ăsta e atât de sărac dar tot timpul cântă, e fericit. Eu am atâtea bogăţii şi n-am o clipă de bucurie. Să mai şi cânt? Nici vorbă!”

Se întreba cum de se puteau întâmpla toate acestea. La un moment dat chiar a vrut să angajeze un profesor, pe mulţi bani, doar-doar o învăţa şi el să cânte şi să fie fericit. Dar dorinţa lui cea mare era să afle chiar de la pantofar secretul fericirii. Nu avea însă curaj să-l întrebe aşa ceva.

Până la urmă şi-a luat inima-n dinţi şi, într-o dimineaţă, s-a dus la casa pantofarului, l-a salutat şi apoi l-a întrebat:
- Hei, prietene pantofar, cânţi mereu cu veselie, înseamnă că-ţi merge bine. Cât câştigi într-un an?

Pantofarul îl pofti să ia loc pe scaun apoi răspunse:
- Ei, domnule, n-am ţinut socoteală chiar deloc câştigului meu. Uneori n-am nimic de lucru, nici măcar un pantof de reparat, şi trăiesc în sărăcie lucie, nu am ce să mănânc, nici cu ce să mă îmbrac. De aceea, la ce să ţin socoteală dacă nu am la ce? Doar în unele zile mai câştig câte ceva.

Negustorul zise:
- Bine, atunci. Dar într-o zi cam cât munceşti, poţi să-mi spui?
Pantofarul răspunse:
- Cât muncesc n-aş putea spune. Când am de lucru apoi timpul se scurtează şi trece foarte repede.

Cuvintele simple ale pantofarului i-au plăcut foarte mult negustorului. De aceea, desfăcu punga cu bani de la cingătoare şi zise:
- Am o rugăminte. Uite, am să-ţi dau aceşti bani. Te-aş ruga să-i păstrezi pentru zile negre, să ai la nevoie. O să-ţi prindă bine atunci, o să vezi.

Pantofarul fu foarte bucuros. În viaţa lui nu mai văzuse atâta bănet. Luă banii şi-i ascunse în fundul curţii, într-o groapă, apoi o acoperi bine cu pământ. Banii erau astfel la adăpost, pentru când o avea un necaz şi o avea nevoie de ei.

Dar încet, încet a început să-l cuprindă îngrijorarea. În timpul zilei era bine. Când venea însă noaptea îl încolţeau gândurile negre: „Dacă vine vreun hoţ şi-mi fură banii?”.

Ca să fie sigur că nu-i ia nimeni, construi un gard înalt, ca să nu poată sări nimeni în curtea lui şi să-l jefuiască: „Să îndrăznească acum cineva să mai vină să-mi ia banii!”. Dar gardul înalt nu l-a liniştit prea mult.

Pe zi ce trecea se temea tot mai mult de hoţi şi era din ce în ce mai preocupat de asta. Nu mai cânta deloc, nu mai avea poftă de mâncare şi începu să-l supere şi inima. Era atât de nefericit din cauza grijii banilor că devenise de nerecunoscut. Nu mai semăna deloc cu pantofarul cel vesel şi senin.

Într-o dimineaţă însă, după ce se perpelise toată noaptea de grija banilor şi verificase de câteva ori dacă sunt la locul lor, îi trecu prin minte un gând pe care-l şi puse repede în aplicare. Se duse în fundul curţii, dezgropă punga cu bani apoi o luă la fugă până la casa negustorului.

Trezit din somn, negustorul privi mirat la pantofarul care îi întinse punga cu bani:
- Ştii ce? zise pantofarul. Ia-ţi blestemaţii ăştia de bani înapoi. Eu n-am nevoie decât de cântec ca să fiu fericit şi mulţumit.

Şi din acea zi în curtea pantofarului răsună din nou cântecul.

Notă: Nici un articol, fragment al unui articol sau fotografie nu pot fi reproduse fără acordul autoarei.

Precum Adam şi Eva

Ochii îl dureau, aţintiţi asupra luminii puternice din holul elegant, şi nici nu ştia de când stătea acolo, ascuns după coloana din marmură, pândind, cu sufletul îndoit dar şi plin de speranţa că e doar o glumă proastă. De fapt, nici n-ar fi trebuit să se afle aici, era semn de neîncredere, slăbiciune; prezenţa lui anula cei doi ani de fericire, când nimic nu-i umbrise. Fiindcă, dintr-o dată, prietenul lui, poliţistul, îi spusese. El râsese la început, apoi se enervase de-a binelea când văzuse că acesta era serios şi insista, dându-i amănunte. La ora cutare, locul cutare.

Şi iată-l aici, pândind-o de trei ore pe femeia vieţii lui. Eşti un prost, îşi spuse lui însuşi, şi se pregăti să plece, enervat că s-a lăsat aşa de uşor prins în capcană. Probabil că prietenul lui – de fapt, halal prieten – se amuză acum, bucuros că a dovedit că încrederea în femei are temei ca încrederea în duşmani. Când nu-i priveşti te înjunghie pe la spate. Şi doar avuseseră discuţia aceasta de zeci de ori, şi uite, acum îi dovedise că el, care-l contrazicea, n-are încredere în cea pe care urma s-o ia de soţie.

O văzu, însă, şi abia o recunoscu. Ceva era schimbat, dar nu-şi dădea seama ce. Da, părul. De obicei, prins în coadă, acum era ca al unei păpuşi, plin de zulufi. Şi mersul era diferit de cel pe care i-l ştia. Era puţin legănat, îşi unduia şoldurile de parcă ar fi vrut să atragă atenţia asupra ei. Îi ieşi înainte, luând-o prin surprindere, şi ea-l privi speriată, de parcă ar fi văzut o stafie, dar numai o clipă, recăpătându-şi apoi privirea obişnuită. Glasul însă îi tremura puţin, când îi explică faptul că băuse o cafea cu o prietenă la barul hotelului – n-avea voie, cumva? atacă ea prima. El bătu puţin în retragere, da, putea fi adevărat, nu se gândise o clipă la varianta asta, şi era cât pe ce să-i mărturisească totul, fiindcă simţea că nu poate începe un nou drum cu un secret care privea viaţa lor.

Deschise gura, dar se miră şi el de cuvintele pe care le auzi: „deschide, te rog, geanta“. Asta rostise, împotriva voinţei lui, împotriva raţiunii. Clipele care urmară au fost, poate, cele mai urâte din existenţa lui de până atunci: Irina se înroşise, apărându-şi geanta cu mâinile, de parcă el ar fi vrut să i-o deschidă cu forţa, şi bâiguia ceva despre politeţe. Văzând-o cum îşi ţinea geanta, îndărătnică şi furioasă, se cutremură. Dar dacă e adevărat? Acum trebuia să meargă până la capăt. Îi smulse geanta din mâini şi, o clipă mai târziu, harta verde a Europei apărea de pe bancnota de o sută de euro.

Dar parcă tot nu-i venea să creadă; poate împrumutase banii aceia de la cineva, poate făcuse economii şi schimbase leii în euro…

Confirmarea veni însă de la ea: rece, crudă, în câteva cuvinte. Da, urca în camerele străinilor, pentru bani. Într-o oră câştiga mai mult decât într-o lună, din salariul ei de profesoară. Făcea asta de aproape un an, fiindcă-i plăcea să fie elegantă, să meargă cu taxiul, să fie o femeie independentă. Într-adevăr, greşise că nu-i mărturisise viaţa ei dublă, sau că nu se oprise când se îndrăgostise de el şi hotărâseră să se căsătorească. Dar îşi spusese că l-ar fi pierdut, n-ar fi înţeles, era şi normal, la urma-urmei, să nu accepte să o împartă cu nişte necunoscuţi, dar ea nu simţea deloc că-l trăda, era ca o meserie, dura puţin şi era profitabilă.

El însă nu mai auzea nimic; îi vedea buzele mişcându-i-se, lacrimile spălând rimelul pleoapelor, şi abia acasă îşi dădu seama că mintea lui înregistrase totul şi cuvintele pe care ea i le spusese se derulau acum de parcă atunci ar fi fost rostite. Dragostea lor fusese falsă, era găunoasă ca un măr roşu, cu miezul mâncat de vierme. Se simţea sleit de orice speranţă, de orice sentiment frumos şi sufletu-i era plin de furie. Mai presus de toate, încrederea în oameni îi fusese nimicită. Lumea era acum urâtă, oameni strâmbi, sluţi, parcă-şi etalau hidoşenia pe faţa schimonosită într-un rânjet continuu.

Nu-i răspunse la telefon, nici nu-i deschise uşa, lăsând-o să stea pe hol, fără să resimtă altceva decât furie. În timp ce ea stătea acolo, pândindu-l aşa cum făcuse şi el, îşi amintea, fără voie, momentele frumoase petrecute împreună. Încerca să le alunge, dar ele reveneau mereu, obsesiv: printr-o melodie, printr-o simplă atingere a pieptenului pe care-l împărţiseră în prima seară când rămăsese la el. Minunată fusese noaptea aceea şi cele care îi urmaseră: goi, în patul mare, discutau până dimineaţa despre literatură, teatre. Ei doi, Adam şi Eva ai secolului XXI.

Aşa spusese ea odată, amuzată de goliciunea lor. Şi iată că ea muşcase din mărul ispitei. Oare Eva îl iubise pe Adam? Oare acesta o iertase pentru păcatul comis? Se pare că da, din moment ce pe pământ au avut urmaşi. Dovadă că numai Dumnezeu are dreptul de a pedepsi şi de a ridica piatra spre a-l lovi pe păcătos. Oare? îşi zise el, şi gândul îl făcu să sară din pat şi să se apropie, pe vârfurile picioarelor, de vizorul uşii de la intrare.

Era acolo, pe trepte, aşteptând ghemuită, şi părea atât de fragilă şi de nenorocită… Avu intenţia să descuie, îi era dor de vocea ei blândă, de zâmbetul, de dragostea ei. Mâna i se opri însă pe yală, nu, încă nu putea, era prea devreme. Poate mâine. Poate mâine o va ierta şi o vor lua de la început. Fiindcă, orice ar fi, o iubea şi simţea că oricărui păcătos i se mai oferă o nouă şansă.

Notă: Nici un articol, fragment al unui articol sau fotografie nu pot fi reproduse fără acordul autoarei.

vineri, mai 16, 2008

Argoul, liant între generaţii?

„A fost o excursie super!“,
„Mâncarea a fost naşpa!“. Cuvintele sunt rostite de o femeie de vreo 45 de ani. Nu e nonconformistă, nu e îmbrăcată excentric, din contră. E o femeie care nu iese cu nimic din obişnuit, ca ţinută. Are însă o fată de 14 ani şi astfel se explică, oarecum, limbajul pe care-l foloseşte.

Fiindcă doreşte să anihileze diferenţa dintre generaţii şi, mai mult decât atât, doreşte să fie aproape de fiica sa. Mai degrabă, să pară că-i este aproape, că o înţelege, chiar dacă nu-i acceptă unele idei. Şi nu se poate face o apropiere între două generaţii, o încercare de anihilare a diferenţelor, crede ea, decât printr-un limbaj comun. Un argou al adolescenţilor e cel mai potrivit, e de părere adultul, şi atunci recurge la expresii la al căror auz ar fi strâmbat din nas, în altă conjunctură. Dar fiind folosite de propriii copii atunci i se par o modalitate bună de a fi cât mai aproape de problemele, frământările lor.

Poate această însuşire a argoului adolescenţilor de către adulţi se produce în mod inconştient. E însă o discordanţă aici, între comportamentul, vocabularul obişnuit al adulţilor şi un limbaj în argou. Poate şi fiindcă fiecare vârstă are caracteristicile ei. Un puşti de 15 ani spunând că vremea e super pare natural. Fiindcă superlativul absolut dovedeşte o stare afectivă excesivă, caracteristică adolescenţei. El e mereu exaltat, şi totul e super sau naşpa.

Părintele său însă rostind: „vremea e super“ nu e decât caraghios. Manifestaţiile mimice, comportamentale, verbale sunt atribute ale adolescenţei şi nu ale vârstei adulte, deci să nu inversăm rolurile, să nu uităm că noi îi educăm pe ei, să nu credem că aşa se realizează o apropiere între generaţii. De anihilarea diferenţelor nici vorbă, fiiindcă acestea există, că vrem ori nu, că facem eforturi ori nu în acest sens.

Diferenţele există, copiii şi părinţii percepând altfel valorile vieţii, ale societăţii, care sunt condiţionate de experienţa cunoaşterii, experienţa existenţială, socială. Intercomunicarea dintre generaţii nu se face mai uşor prin argou. Nu pari mai tânăr, mai aproape de copilul tău dacă-i foloseşti limbajul. Poţi fi prieten cu el şi fără să-i furi argoul, te va înţelege şi îl vei înţelege şi fără să-i spui că e naşpa la ştrand fiindcă e apa murdară.

joi, mai 15, 2008

Transformarea crisalidei

Pierdută în mulţime, era doar un punct care se mişca, un anonim punct fără trecut, viitor, aşa cum erau şi ceilalţi oameni care, indiferenţi, îşi duceau vieţile mai departe. Pe pământul acela imens, unde era loc pentru toată lumea, dar unde, la un moment dat, totul părea prea mic, prea strâmt. Căci oamenii se loveau de ea.

Fusese învăţată să nu iasă în evidenţă, să nu incomodeze, deranjeze, inoportuneze pe ceilalţi. Părinţii săi, mama, în mod special, avuseseră grijă ca ea să fie ferită de tentaţiile lumii, învăţând-o, totodată, să fie modestă, la locul ei. Nu era de mirare că ducea o existenţă ştearsă şi nu era vina ei pentru că, la aproape treizeci de ani, îşi pleca privirea, roşind, când un bărbat o întreba numele unei străzi.

Se fâstâcea în preajma unui bărbat, începea să-şi frământe mâinile, se bâlbâia şi sfârşea prin a-şi lăsa interlocutorul baltă, dând bir cu fugiţii. Cunoscuţii se obişnuiseră cu felul ei de a fi, retras, sfios, cu modul ei de a merge pe lângă pereţi, vrând parcă să se facă una cu umbra, pentru a ocupa cât mai puţin spaţiu. Fiindcă avea întotdeauna impresia că-i deranjează pe ceilalţi, încerca să se facă vizibilă cât mai puţin. Să le atragă atenţia cât mai puţin. Aliaţi îi erau culorile închise şi hainele largi, lungi, care-i ascundeau sânii puţin cam obraznici şi picioarele care ar fi făcut orice fată de 18 ani s-o invidieze. Vorbea şi foarte puţin, tocmai pentru a nu părea ridicolă, atunci când nu ştia un răspuns, sau pentru a nu lăsa impresia că se laudă, atunci când era singura care-l cunoştea . Îl rostea încet, temându-se parcă să nu supere pe cineva, mirată însă, în sinea ei, că nici unul dintre cei prezenţi nu ştiau nici măcar atâta lucru.

Viaţa ei era, aşadar, lipsită de spectaculozitate, putând fi rezumată în câteva cuvinte. Şi poate că aşa ar fi fost până în ultima clipă, şi pe mormântul ei ar fi scris simplu doar numele şi datele naşterii şi ale morţii, poetul anonim fiind nevoit să inventeze ceva pentru piatra funerară din cimitirul vesel din Săpânţa. Aşa s-ar fi întâmplat, în cazul în care ar fi locuit în Săpânţa şi în cazul în care un tânăr designer nu ar fi intrat, într-o zi de luni, pe uşa biroului în care ea lucra.

Poate că a fost dragoste la prima vedere, din partea lui. Acum nimeni nu mai ştie, nimeni nu a dat timpul înapoi, să vadă de unde a început povestea lor de dragoste. Cert e că ea s-a retras în cochilia ei ca un melc speriat de atingerea catifelată a degetelor unui copil cu chef de joacă. El însă, chimistul, nu avea deloc chef de joacă, se îndrăgostise de-a binelea de fata ciufulită, îmbrăcată în haine negre, dezlânată ca o paparudă pe uliţa plină de colb a unui sat dobrogean.

Nimeni n-a ştiut însă că şi ea a resimţit acelaşi fior al dragostei la prima vedere. În inima ei ferită de toate tentaţiile lumii, fluxul cald al sângelui a adus dragostea, înecând-o şi renăscând-o. N-a ştiut ce se întâmplă cu ea, ce i se întâmplă, crezând că e aceeaşi teamă de oameni, de nou, de necunoscut. Era, totuşi, şi altceva. Acel altceva care o făcea să tresară atunci când se afla lângă el, acela altceva care o determina să fugă din calea lui, să se ascundă dar, totodată, să-l caute. Să-i găsească privirea, să i-o susţină, să-i transmită acel necunoscut pe care-l simţea.

Încet, încet, fără să-şi dea seama, s-a transformat precum crisalida în fluture. Mai întâi au fost hainele, le-a lepădat pe cele vechi, închise, pentru a îmbrăca fuste şi bluze ale verii, apoi pieptănătura s-a transformat şi ea, părul încâlcit, căpiţă făcută parcă de un cosaş beat, a fost măturat de pe pardoseala unui coafor din oraş, şi fruntea luminoasă, înaltă, a vorbit despre frumuseţea gândurilor pe care le ascundea.

Nimic din toate astea nu s-ar fi întâmplat dacă în acea zi de luni, tânărul designer nu ar fi intrat în biroul de la etajul patru al unei clădiri vechi din oraş şi nu s-ar fi îndrăgostit de la prima vedere. Fluturele ar fi dormit şi acum, ignorându-şi frumuseţea, neştiind că poate să zboare, explorând lumea. Neştiind că nu este un punct anonim de care ceilalţi se lovesc în trecerea lor pe pământ.

Notă: Nici un articol, fragment al unui articol sau fotografie nu pot fi reproduse fără acordul autoarei.

miercuri, mai 14, 2008

"Sunt un copil rău!"

Subiectul e delicat şi adevărul nu se va şti niciodată sută la sută. Pentru că unul acuză şi celălalt se apără, or, în acest caz fiecare are adevărul lui. Cu atât mai mult cu cât acuzatorul e copil – se ştie că acesta nu minte, spune întotdeauna adevărul. Eu cred că depinde de copil, de procentul diabolic pe care-l are fiecare dintre noi. „Fetiţa şi ţigara”, carte a lui Benoit Duteurtre, este un bun exemplu de perversitate a sufletului uman. Personajul prinicipal este trimis la moarte pe baza unei declaraţii false a unei fetiţe de cinci ani.

În plan real, o educatoare este acuzată că a legat mâinile şi picioarele unui băiat de şase ani cu scoci, pentru că nu voia să doarmă la prânz. Ca să fie sigură că n-o deranjează, i-a pus şi la gură câteva fâşii. Ce să-i faci, n-avea alt material didactic la îndemână, doar se aflau în grădiniţă. Copilul s-a plâns părinţilor, aceştia au venit la grădiniţă, indignaţi, educatoarea neagă. Se întrevede o anchetă destul de dificilă sau poate simplă, depinde. Dacă au mai fost antecedente, plângeri de acest fel, nu sunt eu în măsură să dau sfaturi de conducere a unei anchete.

Numai că acest caz îmi aduce aminte de „povestea” spusă de fiică-mea acum vreo lună. Fiică-mea nu mai e la grădinţă, dar pe ea au marcat-o unele întâmplări aşa cum pe mine m-au impresionat altele. De pildă, eu ţin minte foarte clar cum la prima grădiniţă unde am înscris-o, una particulară, la ora de sport profesoara a tras-o de perciuni pentru că nu se mişca destul de repede. Era spre sfârşitul anului şcolar. I-am semnalat directoarei acest fapt şi în anul următor nu am mai văzut-o în grădiniţă. Cred că nu am fost singura care s-a plâns de comportamentul acelei profesoare pe care o plăteam ca s-o tragă de urechi pe fiică-mea.

După o vreme am muta-o pe fiică-mea la o grădiniţă de stat. În prima vineri, când m-am dus s-o iau din clasă, copiii stăteau liniştiţi pe scăunele, la vreo jumătate de metru de ferestrele pe al căror pervaz erau aşezate frumos jucăriile. Întâi am crezut că se uită la televizor, dar nu era nici un televizor în cameră şi i-am împărtăşit educatoarei mirarea mea. „A, se uită la jucării, mi-a zis ea foarte senină. Mai era o jumătate de oră până să se termine programul şi am zis să nu mai deranjeze jucăriile, să le găsească la locul lor luni dimineaţa”. Gestul mi s-a părut de un cinism îngrozitor, ca o pedeapsă, şi nemeritată în plus, şi needucativă. Mi-am spus: „Doamne, unde mi-am adus copilul?!”

Luni dimineaţă eram în biroul directoarei şi o rugam să o mute la o altă grupă. „Nu vă înţeleg, e o educatoare foarte bună, are experienţă, nu înţeleg ce v-a deranjat”. A mutat-o totuşi „la două domnişoare tinere, studente”.

Aici întră în scenă amintirea fiicei mele. La momentul respectiv îmi relatase câte ceva, dar ca pe o ameninţare, nicidecum ca pe un fapt. Îi spusesem atunci: „Dacă se întâmplă aşa ceva te rog frumos să-mi zici imediat, da?” Nu mi-a povestit nimic iar eu am crezut până mai acum o lună că au fost doar vorbe aruncate ca să sperie nişte copii de şase ani, deşi şi ameninţarea e terorizantă.

Aşadar, amintirea fiicei mele este aceasta: când copiii nu erau cuminţi, erau dezbrăcaţi în chiloţi, domnişoara X le punea o pancartă la gât pe care scria: „Sunt un copil rău” şi-i punea să intre în fiecare clasă a grădiniţei. Cred că am făcut ochii cât cepele: „Tu vorbeşti serios? Şi cine a păţit aşa? Tu ai păţit aşa?”. Ea nu, dar băiatul Y, băiatul Z...

Se poate ca părinţii să nu fi aflat niciodată cărui regim nazist au fost supuşi copiii lor. Aşa cum niciodată nu voi şti dacă s-a întâmplat sau a fost o ameninţare, la un moment dat, iar imaginaţia prezentă a fiicei mele a dezvoltat-o acum.

Astfel de cazuri de presiune psihologică, ameninţări, violenţe fizice există, din păcate şi unele sunt aflate la timp, altele, peste ani, altele, niciodată. În acelaşi timp, cazuri sunt inventate şi e greu de dovedit adevărul. Nu neg faptul că există educatori, învăţători, profesori care se poartă exemplar şi pot fi luaţi drept model. Numai că sunt din ce în ce mai puţini.

Ce e de făcut într-un sistem spre care se îndreaptă tot mai mulţi suplinitori şi din ce în ce mai puţini oameni cu studii de pedagogie, un minim de psihologie? În familiile în care părinţii au din ce în ce mai puţin timp să stea de vorbă cu ai lor copii? Într-o societate din ce în ce mai violentă?

Sunt întrebări retorice atâta timp cât fiecare dintre noi dă din umeri şi zice: Mie nu mi se poate întâmpla, pe mine nu mă interesează!

Notă: Nici un articol, fragment al unui articol sau fotografie nu pot fi reproduse fără acordul autoarei.

luni, mai 12, 2008

„Desigur, poate că...” sau cum să te mănâncă sfinţii până la Dumnezeu

Telefoanele n-au sunat, spectatorii n-au vorbit între ei. Pentru prima oară, în timpul unui film. Poate s-o mai fi întâmplat până acum, deşi n-am auzit pe nimeni să afirme că a vizionat un film şi nu a sunat nici măcar un telefon, unul singur. Cel care a fost martor să ridice mâna.

Înseamnă că au fost condiţii optime, nu? Scaune confortabile, ecran mare, curăţenie, sonorizare. Şi atunci? Atunci? Cunoaşteţi expresia „din alt film”, desigur. Dar aţi experimentat-o pe propria piele? La propriu?

Ei, asta mi s-a întâmplat mie duminica după-amiază, la ora 17:15, într-o sală din unul dintre cele trei malluri din Capitală. Nu dau nume pentru că nu vreau să fac reclamă, dar cei care au fost martori să ridice mâna.

Ne-am instalat pe locurile noastre, eu şi fetiţa mea, am văzut un şir de reclame şi a început filmul... „Nu e ăsta filmul, ăsta e „Insula din vis”” o aud după o jumătate de minut pe fiică-mea. „Nu e, e promo, publicitate la film”, replic eu liniştită. O fi ea la vârsta negării dar parcă prea neagă tot. „Ba nu, aşa începe filmul”, continuă ea cu încăpăţânarea celui care ştie ce vorbeşte.

Îmi dau seama că are dreptate. Să ştii că am greşit sala, sau a greşit casierul şi ne-a dat bilete la alt film, nu la „Desigur, poate că...”. Scotocesc în buzunar gecii şi verific: Da, sala 9, da, filmul „Desigur, poate că...”, da, ora 17:15. Gesturile mele sunt imitate de ceilalţi spectatori, la fel de nedumeriţi. Pe ecran, filmul rula în continuare, barca se legăna.

Mă ridic, spun pardon, ies din sală şi mă adresez domnişoarei care rupea biletele la intrare. Nedumerită şi ea dar nu şi indignată ca mine, verifică pe o listă şi spune liniştită: „Aici e trecut „Insula din vis””. „O fi dar e o greşeală.” „Aveţi biletele?”, cere ea dovada. Biletele au rămas în sală, în buzunar. E dialogul surzilor aici. „Aveţi staţie, nu puteţi verifica, vă rog?” Mormăie ceva în staţie, aşteaptă, iar mormăie, iar aşteaptă, şi eu aştept, iar mormăie. După un timp, eu: „Ce se întâmplă?” „Se rezolvă, duceţi-vă în sală”. „Şi nu puteaţi să-mi spuneţi de când aţi aflat?”.

Mă întorc în sală. Luminile aprinse, ecranul alb. La intrare, un supraveghetor vorbeşte la staţie şi se tot uită în spatele sălii, spre locul de proiecţie. Se stinge lumina, începe filmul. Asistăm la încă un şir de reclame, mai lung decât prima oară. După a doua reclamă, întreb dar nu sunt sigură dacă supraveghetorul a auzit sau s-a făcut că nu aude: „Puteţi tăia reclamele?”. Lângă mine, o domnişoară ofuscată mă trage de urechi: „Haideţi, doamnă, nu vedeţi că se termină?” S-au terminat după vreo 5 minute.

Telefoanele n-au sunat, spectatorii n-au vorbit între ei. Poate că erau prea enervaţi, poate că şi-au dat seama ce înseamnă să te agreseze cineva, vizual, auditiv. Nu ştiu dacă a fost o întâmplare sau a fost ca urmare a experienţei neplăcute cu proiecţia unui alt film în locul celui prevăzut.

La ieşirea din sală, lume buluc. Următorul film ar fi trebuit să înceapă deja. Îl întreb pe supraveghetor, un puşti de vreo 20 de ani, unde pot face o reclamaţie. Se uită la mine cu privire obraznică şi răspunde printr-o întrebare: „De ce? Care-i problema? Aţi văzut două filme, ce vă deranjează?”. Urmează un schimb de replici în timpul cărora el ridică vocea din ce în ce mai mult. Ca să-i pună punct îmi urează, dispreţuitor, o zi bună şi dispare după uşa batantă a sălii.

La casa de bilete solicit să discut cu şeful, coordonatorul, un tânăr la vreo 30 de ani, tot cu staţie în mână. Alt nivel de abordare. Poate cei din management fac cursuri de comunicare sau sigur fac cursuri de comunicare. „Da, ne pare rău, e vina proiecţionistului, ne cerem scuze, o să luăm măsuri, tocmai de aceasta am şi fost chemat, era ziua mea liberă dar am venit de acasă ca să vedem ce s-a întâmplat”. Îi reproduc discuţia avută cu supraveghetorul. „Glumiţi, aşa-i?”. „Uitaţi-vă la faţa mea, vi se pare dumneavoastră că glumesc?” Nu, cu siguranţă nu glumesc. „Nu-mi vine să cred, o să discut cu el... Ne cerem scuze încă o dată, ne pare rău”. Calm, politicos, elegant, atent.

Poate că fusese chemat de acasă sau poate era doar o strategie ca să arate clientului că acesta e pe primul loc, confortul acestuia contează. Nu ştiu şi nici nu mă interesează. Vreau doar să spun că a avut un comportament ideal în astfel de situaţii. Comportamentul indicat în relaţia cu clientul. Îi dai dreptate, nu-l contrazici, îi explici.

Să nu înţelegeţi greşit. Nu vreau să spun că mai lipsea afişul „Clientul are întotdeauna dreptate”. Nu, e altceva, modul de comunicare cu clientul. Civilizat, să-ţi dea impresia că opinia ta contează, tu contezi ca persoană, client. Un mod de comunicare care se învaţă ori la şcoală, la cursuri de specializare, ori la şcoala bunului simţ. Din păcate, cei cu care te întâlneşti cel mai des – supraveghetorii – nu au nici una nici alta. Vorba ceea: până la Dumnezeu te mănâncă sfinţii.

Notă: Nici un articol, fragment al unui articol sau fotografie nu pot fi reproduse fără acordul autoarei.

vineri, mai 09, 2008

Strada pietonală


Soarele începe să se ascundă după clădirile cele mai înalte ale oraşului, dar nimeni nu pare să-i observe jocul. Oamenii trec grăbiţi pe strada pietonală, loc, până nu demult, al promenadei de duminică, şi razele roşietice pe care încearcă să le arunce spre ei se împiedică în blocurile cenuşii.

Un singur om însă priveşte asfinţitul, în fiecare seară, de pe strada pietonală. În viermuiala aceea pestriţă, o femeie trece agale cu un cărucior în care doarme liniştit un sugar de vreo zece luni. În fiecare seară se opreşte în acelaşi loc, lângă librăria veche, şi-şi pune mâna streaşină la ochi, scrutând cerul. Stă aşa o vreme, zâmbind vreunei amintiri, după care îşi reia plimbarea, nu înainte de a arunca o privire pruncului adormit din cărucior.
Dacă ar avea cineva curiozitatea să o întrebe de ce îndeplineşte acel ritual al privitului asfinţitului de soare, ar primi un răspuns tare ciudat pentru asemenea vremuri practice, când timpul înseamnă bani. Tânăra femeie de vreo douăzeci şi cinci de ani ar răspunde simplu: se bucură de viaţa care i-a fost dată. Pragmaticii i-ar râde în nas dar visătorii, puţini câţi mai sunt, ar primi-o cu braţele deshise în rândurile lor.

Povestea ei însă ar legitima acest răspuns. Căci s-a întors din pragul morţii, trasă înapoi de o mână fermă, salvatoare. Cu nici un an în urmă, privise de sus, de pe blocul cel mai înalt, oamenii de pe strada pietonală, îi privise cum se mişcă, agită, nişte furnici anonime care o respinseseră. Se urcase acolo, pe blocul cel mai înalt, tocmai pentru că o alungaseră, goniseră cu pietre, pedepsind-o pentru păcatul de a purta în pântec o viaţă pe care n-o dorea nimeni, n-o revendica nimeni.

Tatăl fetiţei – căci fetiţă era, văzuse la ecograf – nu-şi asumase rolul de părinte, speriat dintr-o dată de o responsabilitate pe care n-o dorise decât verbal şi o părăsise, într-un mod grosolan şi fără de întoarcere. Nici mama sa nu-i înţelesese şi nu-i acceptase drama, alungând-o cu vorbe grele din casa părintească, unde încercase să găsească sprijin şi adăpost. Se aciuiase pentru câteva săptămâni la o prietenă, a cărei generozitate fu curmată de intervenţia brutală a bărbatului ei, care nu accepta prezenţa unei femei însărcinate şi nemăritate în casa lui, în preajma copiilor lui.

Rătăcise apoi multă vreme pe stradă, mergând fără ţintă, fără gând limpede, lovindu-se de oameni indiferenţi sau care o îmbrânceau cu răutate, de parcă ar fi avut ceva personal cu ea. Picioarele i se umflaseră peste măsură, şi la un moment dat se descălţase, mergând cu pantofii în mână, până când îşi dăduse seama, brusc, că nu mai are nevoie de pantofii scâlciaţi. Îi lăsase totuşi lângă coşul de gunoi, gândindu-se că poate îi vor trebui cuiva mai sărac decât ea.
Când ajunsese pe blocul înalt, o cuprinsese ameţeala şi simţise nevoia să se aşeze. Se târâse apoi spre marginea lui şi de acolo privise furnicarul de oameni. Păreau atât de mici! Precum sufletele lor. Se uitase pe urmă spre cer, căutând parcă pe cineva sau ceva în imensitatea aceea albastră, şi buzele ei rostiseră o rugăciune, o implorare de a fi iertată mai degrabă. Se închinase şi se ridicase în picioare, încercând să privească în jos, acolo unde avea să ajungă în câteva secunde, în coborârea ei spre moarte. Picioarele începuseră să-i tremure dar îşi impusese să fie tare, să fie puternică, fiindcă în puţin timp totul avea să se sfârşească. Va fi linişte după aceea, va fi fericită.
Crezuse că a ajuns deja dincolo şi îi venise să râdă. Fusese aşa de uşor! Nu simţise durere, nu i se derulase toată viaţa prin faţă, aşa cum auzise că se întâmplă în momentul în care mori. Cerul era deasupra ei şi primul gând fu că a ajuns deja în rai, era printre nori, deci fusese o femeie bună, până la urmă Dumnezeu se milostivise de ea şi de sufletul din pântec şi îi primise la El. Auzise apoi o voce care venea foarte de aproape, şi simţise că o zgâlţâie cineva de umăr. Chipul lui Dumnezeu apăruse în faţa ochilor ei dar, ce ciudat, semăna foarte mult cu doctorul rezident întâlnit cu trei luni în urmă la spitalul unde îşi făcuse analizele.
Îl urâse atunci pentru că s-a amestecat în viaţa ei. Nu avea nici un drept să o oprească să moară, nu avea nici un drept să intervină în zborul ei spre neant. Atunci îl urâse cu toată fiinţa ei, dar acum, după un an, sentimentele erau altele. Deveniseră între timp soţ şi soţie, fetiţa purta numele doctorului, şi viaţa avea rost acum, viaţa era frumoasă.
În fiecare seară, spre asfinţit, pe strada pietonală o femeie tânără merge agale spre spitalul oraşului, pentru a-şi întâmpina soţul şi, în drumul ei liniştit se opreşte de câteva ori şi-şi pune mâna streaşină la ochi, încercând să privească soarele ce se ascunde după blocul cel mai înalt al oraşului. Şi, de aici, de jos, de unde se află ea, pare să-l zărească, fiindcă de fiecare dată se întoarce spre cărucior cu un zâmbet de fericire pe chip.

Notă: Nici un articol, fragment al unui articol sau fotografie nu pot fi reproduse fără acordul autoarei.

joi, mai 08, 2008

Flower of Memory în focul iadului















Am avut bunăvoinţă. Am avut şi dorinţă. Dar numai dacă eşti practicant zen cred că poţi sta în mijlocul unei intersecţii în plin şantier, printre excavatoare şi picamere şi să priveşti senin în sus. Spre una dintre cele 9 lucrări de pictură digitală. Şi să-ţi bucuri spiritul de frumos. Şi chiar şi atunci când eşti zen tot am ceva îndoieli că poţi rămâne senin.

Mărturisesc că trec în fiecare zi de câteva ori prin intersecţia Bucur Obor, dar de expoziţia japonezei Aya Kato am aflat din presă. Nu pentru că n-aş umbla cu capul în nori, măcar la figurat, dar la propriu mi-e foarte greu să o fac printre gropile şi praful şantierului. Pur şi simplu nu am văzut cele 9 mari lucrări de pe blocurile din intersecţie. Pentru că am mers cu capul în jos, atentă să nu calc strâmb şi să-mi fracturez glezna, atentă să nu mă împiedic de vreun cablu, atentă să nu dea vreo maşină peste mine, căci strada şi trotuarul s-au unit.

Ca mine, mulţi alţi trecători.

Şi atunci? Atunci cred că a fost o mare greşeală amplasarea picturilor într-o intersecţie aflată în reconstrucţie/demolare. Scopul e nobil, al Galeriei de Artă Digitală 115, de a revitaliza vizual spaţiul urban, militând pentru o Nouă faţă a Bucureştiului, prin instalarea unor opere de artă în spaţii neconvenţionale. Dar dacă pui un tablou în focul iadului atunci acesta va arde, cu siguranţă, şi nici un diavol nu va sta în coadă, extaziat, să-l privească.

Sunt convinsă că expoziţia digitală Flower of Memory îşi merită faima. Sunt convinsă că e o idee bună să popularizezi arta în spaţii neconvenţionale, că e o gară dezafectată sau un parc. În plin şantier însă cred că amplasarea unei expoziţii e sinucidere curată – atât a artistului, şi mă refer la perisabilitatea materială, cât şi a privitorului, la propriu, căci nu mai vede buldozerul care dă cu spatele.
Notă: Nici un articol, fragment al unui articol sau fotografie nu pot fi reproduse fără acordul autoarei.

miercuri, mai 07, 2008

Cher client, hai să ne imaginăm cum "te fac" la buzunar


O, da, pot să-mi imaginez tonele de prosoape spălate degeaba în hotelurile din lumea întreagă.
Nu pot însă să-mi imaginez cum într-un hotel de 4 stele de pe litoralul românesc uşa băii scârţâie a pustiu şi lugubru, cum praful de pe noptieră e neşters de zile bune iar produsele de igienă nu se înlocuiesc zilnic.
Nu pot să îmi imaginez cum cuţitul din restaurant e murdar, de o murdărie uscată iar chelnerul îl înlocuieşte cu un cuţit şi mai murdar, de o murdărie şi mai uscată.
La fel, nu pot să-mi imaginez cum în acelaşi restaurant al hotelului de 4 stele de pe litoralul românesc trebuie să te dai la o parte din calea chelnerilor, asta când nu te dă la o parte din faţa bufetului suedez vreun bucătar cu şorţ pătat care răstoarnă în castron nişte roşii tăiate bucăţi, scofâlcite, de te întrebi de nu cumva sunt adunate de pe mesele de aseară.
Nu pot să-mi imaginez nici cum la piscina interioară, la ora 18 fix, vine un angajat al hotelului şi, făcând gesturile clasice ale unui lucru încheiat spune: "Gata! Programul s-a terminat! Gata! Programul s-a terminat!" şi în minutul următor, împreună cu un alt angajat, a şi tras prelata deasupra piscinei. Asta în timp ce în sala de fitness o reporteriţă a unei televiziuni se pregăteşte să transmită în direct avantajele de a-ţi petrece o vacanţă pe litoralul românesc.
Nu pot să-mi imaginez... Dar le-am trăit zilele trecute, în minivacanţa de 1 mai. Aşa că afişul din baie, pe lângă faptul că are o greşeală gramaticală, mi se pare manipulator şi nu-şi are rostul în hotelul de 4 stele. Da, pot folosi prosoapele încă o dată ca să protejez mediul înconjurător, dar nu pot înţelege de ce angajaţii hotelului nu folosesc cârpa de praf ca să şteargă noptiera, de ce nu folosesc detergentul economisit ca sa-şi spele şorţurile. De ce nu folosesc uleiul din salată ca să ungă balamalele uşii. De ce nu folosesc bunul simţ în relaţia cu clientul. De ce nu folosesc parte din banii pe care i-am plătit pentru a asigura serviciile de patru stele.
Iar pe de altă parte, proprietarii de hoteluri nu-şi pot imagina de ce românii se duc în alte ţări. Oare chiar nu-şi pot imagina?
Notă: Nici un articol, fragment al unui articol sau fotografie nu pot fi reproduse fără acodrul autoarei.

Ţesătorul şi oul de iapă

Profesoarei mele, Didi - Amita Bhose
- basm indian tradus din bengali
- tradus din română în maghiară de dr. Bige Szabolcs http://www.csillagszemek.hu/modules.php?name=News&file=article&sid=2456

A fost odată un ţesător care avea un copil foarte răsfăţat. Acesta, când dorea un lucru, nu renunţa la el nici în ruptul capului. Într-o zi, prin faţa casei ţesătorului trecu, pe un cal frumos, băiatul unui om bogat. Văzându-l, copilul ţesătorului îi spuse tatălui său:
- Tată, eu de ce n-am un cal? Să-mi cumperi un cal!

Ţesătorul răspunse:
- Sunt om sărac, cum să iau un cal? Ca să cumperi un cal îţi trebuie mulţi bani!
Copilul spuse:
- Nu se poate! Trebuie să-mi aduci un cal!
Şi începu să plângă, se tăvăli pe jos, dând din picioare, pe urmă se ridică şi sparse narghileaua tatălui său. Văzând că tot nu-i cumpără calul, refuză să mai mănânce.

Acum, ţesătorul dăduse de bucluc. Se gândi: „Nu e altă soluţie decât să-i cumpăr un cal. Să văd, oare nu găsesc prin casă nişte bani?” După îndelungi căutări, găsi câteva rupii.* Le legă într-o năframă şi se duse la târg, să cumpere un cal. Ajungând la târg, îl întrebă pe vânzătorul de cai:
- Măi, cât costă calul tău?

Vânzătorul răspunse:
- Cincizeci de rupii.
Ţesătorul nu avea în năframă decât cinci rupii. De unde să dea cincizeci? De aceea, neputând să cumpere calul, porni foarte trist spre casă. Pe drum întâlni doi oameni care se certau. Unul zise:
- Ai s-o păţeşti!
Celălalt îi răspunse, ironic:
- Da, când va oua iapa!

Cum nu există ou de iapă, unui lucru absurd i se spune astfel. Dar ţesătorul nu cunoştea această vorbă. Auzind de ou de iapă, se grăbi să întrebe:
- Frate, unde spui că poate fi găsit oul de iapă?
Lângă ei se afla şi un şmecher, care-i spuse ţesătorului:
- Vino cu mine, acasă am un ou de iapă.

El avea acasă un pepene galben. Împreună cu ţesătorul se duse acasă şi punându-i pepenele în braţe, îi spuse:
- Ia-ţi oul de iapă. Uite că e deja crăpat. Chiar acum o să iasă puiul din el. Vezi să nu fugă!
Vai, cât de fericit e ţesătorul! Întrebă:
- Cât costă?
- Cinci rupii, îi răspunse şmecherul.

Imediat ţesătorul dezlegă năframa. Îi dădu cele cinci rupii, luă pepenele şi se îndreptă spre casă. Pepenele era crăpat, şi în el se vedea ceva galben. Ţesătorul se gândi: “Dacă puiul, după ce va ieşi din ou, vrea să fugă, atunci îl voi apuca repede, îi voi lega şalul de gât şi-o să-l duc acasă”. Tot făcând astfel de planuri ajunse la un râu şi, cum îi era o sete cumplită, lăsă pepenele pe mal şi se duse să bea apă. În acest timp veni un şacal şi începu să mănânce din pepene. Ţesătorul îl zări când aproape terminase de mâncat.
- Sunt pierdut, zise el. Puiul meu de iapă a ieşit din ou.

Şi începu să alerge după şacal. Dar oare poate el să-l prindă? Şacalul îl purtă pe câmp, în pădure, până când i se pierdu urma. Ţesătorul nici nu mai putea să meargă de atâta alergat. Şi când voi să se întoarcă acasă, îşi dădu seama că s-a rătăcit. Se făcuse noapte şi nu mai ştia încotro s-o ia.

Tot căutând, ajunse la casa unei babe şi-i ceru un loc unde să doarmă peste noapte. Baba avea doar două camere. Într-una stătea ea cu nepoata sa, iar în cealaltă, ca un fel de magazie, îl primi pe ţesător.

Un tigru venea şi se aşeza în fiecare seară în spatele casei. Baba, ştiind acest lucru, nu ieşea niciodată noaptea afară din casă, şi nici pe nepoată-sa n-o lăsa. Dar nepoata auzise ceva despre oul de iapă, de la ţesător. Ca să afle mai multe, voia să se ducă la el. Atunci baba îi spuse:
- Nu, nu, n-o să te duci. O să te prindă un tigru sau un migru.

Ce-i drept, nu exista nici un animal pe care să-l cheme „migru”. Dar baba a spus aşa ca s-o sperie mai tare pe fată. Tigrul, auzind cuvântul „migru” s-a îngrijorat. Era convins că migrul trebuie să fie un animal înspăimântător, sau un monstru, sau chiar o stafie. Şi atunci i s-a făcut foarte frică, şi tot mereu se gândea: „Când va veni migrul, eu pe unde voi fugi?”. În acest timp, ţesătorul ieşi afară, să vadă dacă s-a făcut ziuă. Ieşind, îl zări pe tigru şi zise:
- Ei, uite-mi puiul de iapă!

Alergă îndată şi-i sări tigrului în spate, punându-i pe cap un şal. Tigrul s-a speriat, cum să vă spun? S-a gândit: „Vai, vai, sunt pierdut! Precis că m-a prins migrul!” De frică o luă la fugă. Dar şalul îi acoperea ochii şi nu putea să fugă repede. Ţesătorul, urcat pe spinarea tigrului, îşi imagina că e puiul iepei. E hotărât: când se vor ivi zorile, va recunoaşte drumul şi se va întoarce acasă cu puiul de iapă. Când se lumină de ziuă, văzu ce ispravă făcuse. Confundase tigrul cu un mânz. Ce era de făcut? S-a gândit că de data aceasta n-are nici o scăpare. Tigrul fugea şi spunea:
- Te rog, nene migru, dă-te jos de pe spatele meu. Am să-ţi aduc ofrande.

Ţesătorul însă nu ştia că lui îi spune „migru”. Nu se gândea decât cum să facă să scape. Între timp, tigrul ajunse sub un banian.** Acel copac avea crengile foarte joase, dacă întindeai mâna le atingeai. Ţesătorul, apucând repede o creangă, se atârnă de ea şi spuse:
- Sunt salvat!
Şi tigrul spuse:
- Sunt salvat!

Dar căţăratul în copac cu ce-l va ajuta oare pe ţesător? Trebuia să şi coboare. Ticălosul de tigru, în loc să plece de acolo, stătea sub copac, gâfâind, strigând, chemând alţi tigri. Auzind strigătul, veniră patru-cinci tigri:
- Ce ţi s-a întâmplat? Cine te-a legat la ochi?

Tigrul, tot gâfâind, răspunse:
- Măi, fraţilor, azi era să crăp. M-a prins un migru. L-am rugat mult, cu labele împreunate, spunându-i că-i voi aduce ofrande, şi-atunci mi-a dat drumul. Ticălosul ăla m-a lăsat legat la ochi, dacă nu-i dau ofrandă o să vină din nou şi-o să mă prindă.

Auzind aceste vorbe, s-au adunat mulţi tigri, şi sub acel copac au început adorarea migrului. Grupuri-grupuri de tigri începură să vină cu bivoli mari şi cerbi ca să-i sacrifice. Ţesătorul nu văzuse niciodată atât de mulţi tigri. Stând în copac, tremura întruna. Ţesătorul tremura şi astfel se mişcau şi frunzele copacului. Tigrii, îngrijorându-se, priviră în sus, dar cum frunzişul era des, nu putură să-l vadă pe ţesător. Unul întrebă:
- Frate, oare ce e în copac?
Iar altul spuse:
- Uită-te, frate, ce coadă mare are!

Nu era nici o coadă, atârna şalul ţesătorului. Din cauza coroanei bogate, neputându-l zări bine, tigrii au crezut că e o coadă. Văzând acea „coadă”, un tigru bătrân spuse:
- Acesta trebuie să fie un animal groaznic, sau trebuie să fie chiar migrul.
Cum au auzit asta, toţi tigrii începură să strige:
- Să nu ne prindă, să nu ne prindă, fugiţi, fugiţi!

Şi o luară la goană. Atunci ţesătorul coborî din copac şi se duse acasă.
Văzându-l întorcându-se cu mâna goală, băiatul îl întrebă, furios:
- Unde, tată, unde e calul?

Dar ţesătorul, trăgându-i puternic o palmă peste obraz, îi răspunse:
- Uite-ţi calul!
De atunci, băiatul nu mai pomeni nici un cuvânt despre cal.

Note:
*rupie = monedă indiană.
**banian = unul dintre cei mai răspândiţi arbori din India, cu rădăcini aeriene.

Notă: Nici un articol, fragment al unui articol sau fotografie nu pot fi reproduse fără acordul autoarei.

luni, mai 05, 2008

Telefonul

Tresărea de fiecare dată când auzea sunetul atât de cunoscut: un ţârâit scurt, sprinţar, la început, apoi celelalte, prelungi, ca un vaiet. I se părea atât de ciudată diferenţa dintre primul sunet şi următoarele, ca şi cum n-ar fi aparţinut aceluiaşi impuls. Neobişnuită i se părea şi constatarea pe care o făcea acum, după ce ani şi ani auzise acelaşi apel. De data acesta însă, era altceva, tot universul era concentrat în jurul aparatului telefonic.

Ruxandra era una dintre acele femei care nu au timp să asculte vocile, mesajele obiectelor care o înconjoară. Nu pentru că ar fi fost insensibilă la frumos ci pentru că viaţa ei, timp de vreo două decenii, se desfăşurase într-o cursă contra cronometru. Nu e uşor pentru o femeie singură să crească doi copii, nu e deloc simplu să fii şi tată şi mamă pentru copiii tăi. De aceea, nu i-a mai rămas vreme pentru mesajele lumii tăcute, pentru natură.

Frumosul îşi pierduse din intensitate şi se manifesta doar la sfârşit de an şcolar, când copiii urcau pe scena şcolii, pentru a-şi primi diplomele şi coroniţele, sau când îşi desfăceau cadourile de Crăciun. Atunci, şi în puţine alte dăţi, Ruxandra percepea frumosul din jur, atunci îşi permitea o clipă de odihnă, pe care o dăruia lor, copiilor. Căci pentru ei lucra de dimineaţă până seara târziu, pentru ei tricota pulovere pe care le vindea apoi în fabrică, spre a-şi putea achita datoriile.

Se pomenise singură, părăsită, după patru ani de căsnicie. Bărbatul ei, maistru constructor, plecase în Israel, cu contract de muncă pe un an şi rămăsese acolo. O înştiinţase sec, printr-un telefon, să divorţeze, că astfel îi va fi mai bine, doar ştia şi ea cum erau vremurile, nu putea rămâne legată de un nume care nu-i mai aducea nimic bun, decât vizite de la Securitate. Apoi închisese telefonul, iar ea nu auzise multă vreme decât sunetul strident de ocupat şi propria-i voce, care spunea un „Alo“ mecanic, nepricepând ideea care tocmai i se adusese la cunoştinţă.

O vreme a crezut că e o glumă proastă a cuiva, deşi recunoscuse vocea bărbatului ei, dar când a văzut securistul la uşă, a înţeles. Şi atunci viaţa ei a luat-o pe alt drum, unul pe care nu-l alesese dar spre care fusese dirijată: devenise şi mamă şi tată, şi i-a fost greu să ascundă copiilor adevărul. O vreme a reuşit, dar într-o seară, învinsă de oboseală, nemaiputând duce o minciună care nu-l proteja decât pe el, cel care dezertase, le-a spus că tatăl lor nu va mai reveni niciodată acasă, că i-a părăsit pe toţi trei.

Copiii plânseseră atunci, şi ea o dată cu ei, căci nu era drept ce se întâmpla. De la bărbat n-a mai avut veşti ani buni, până la Revoluţie, când le-a scris că este bine, ceea ce le dorea şi lor. Ruxandra a luat scrisoarea şi a ars-o atunci în chiuvetă. O privea arzând şi nu simţea decât revoltă. Nici ură, nici curiozitate pentru viaţa celui care o părăsise, doar revoltă împotriva destinului, care nu voia s-o lase în pace, să uite, s-o lase să meargă pe drumul pe care tot el i-l impusese.

Câteva luni mai târziu, când l-a văzut la uşă, a simţit acelaşi lucru. De ce venise după ani şi ani, de ce nu-i lăsa în pace? Răspunsul fusese simplu, de copil cu handicap psihic: „Am venit să vă ajut“. Ea râsese atunci, un râs nervos, iată, îşi permitea să dispară din viaţa lor şi să reapară brusc, după zece ani, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic! Îi refuzase ajutorul atunci, nu avea nevoie, nu mai avea nevoie, nu acum, venise prea târziu, chiar dacă el se oferise să-i ajute ca un prieten acum, căci avea şi el viaţa lui, se căsătorise, copiii nu avea, dar cine ştie, poate că într-o zi…

Ruxandra dăduse din cap cu încăpăţânare, respingând oferta. Nu, nu aveau nevoie de nimic, îl ruga să nu-i mai caute, nu avea nici un rost, totul era trecut, iar în prezent şi în viitor el nu avea nici un loc.

Fusese convingătoare? Nu ştia, cert e că de atunci nu mai ştiuse nimic de el, dispăruse din nou. Nici nu vrusese timp să se gândească prea mult la el, în viaţa ei de zi cu zi, în viaţa copiilor care terminaau facultatea. Era bine aşa, se obişnuise cu ritmul acesta, un ritm în care nu-şi aparţinea, când tot ce făcea era pentru ei, copiii.

Şi într-o zi o sunase. Abia dacă-i mai recunoscuse vocea, atât de stinsă era. Venea parcă de undeva de departe, dintr-o suferinţă şi o tristeţe copleşitoare. Nu-i cerea decât să-l asculte, voia doar să vorbească la telefon, să audă cuvinte româneşti, veşti de acasă. Fiindcă era bolnav, foarte bolnav, era pe moarte. O ruga să nu-i închidă, ştia că-i făcuse mult rău, că o rănise, o părăsise, nu-i fusese deloc uşor, ştia asta şi o ruga să o ierte.

Vorbea mult, repede, atât cât îi permitea lui boala să vorbească, şi la un moment dat îl auzea respirând greu în receptor, istovit de efort. Apoi îi auzea din nou vocea, rugând-o, implorând-o să nu-i închidă. O răvăşea de fiecare dată când o suna, tot trecutul reînvia, toate suferinţele, umilinţele deveneau iarăşi intense, ca atunci când le trăise. Şi se întreba deseori de ce trebuia să treacă prin asta, de ce trebuia să i se dea viaţa peste cap, de ce din toată lumea asta forma tocmai numărul ei.

Nu o dată a vrut să-i spună să n-o mai sune, s-o lase în pace, dar n-a avut puterea s-o facă. Ciudat era că toată ura se topise, acum îi era milă de el, de suferinţa lui. Dacă o suna, însemna că într-adevăr vocea ei îi aducea puţină alinare, asta însemna, era clar. Dar imediat îşi reamintea tot, şi avea tendinţa să lase telefonul să sune, să nu mai răspundă o vreme, sau să-şi schimbe numărul, să-i piardă urma. Aşa trebuia să facă, îşi spunea când se apropia ora la care o suna.

Stătea cu simţurile încordate, pândind parcă apelul, şi tresărea de fiecare dată când auzea primul sunet, sprinţar, şi vaietele celorlalte, prelungi. Trei, patru apeluri, apoi se îndrepta spre aparat şi ridica receptorul. De dincolo, auzea vocea cunoscută, din ce în ce mai stinsă: „Alo? Ruxi?“

Notă: Nici un articol, fragment al unui articol sau fotografie nu pot fi reproduse fără acordul autoarei.