Postări

Se afișează postări din mai, 2008

Savantul Asilakhan

traducere din bengali
profesoarei mele, AMITA BHOSE

La curtea regelui erau mulţi oameni bine răsplătiţi. Însă dintre aceştia, doar doi, trei munceau, iar ceilalţi leneveau, luând bani degeaba. Printre cei din urmă se afla şi un aşa-zis savant, pe nume Asilakhan. Numele lui înseamnă „cunoscător de săbii”.

Într-o zi se prezentase la rege şi-i spusese că ştie să aprecieze valoarea săbiilor (adică poate cunoaşte defectele şi calităţile acestor arme). Iar regele, auzind acest lucru, îi spusese:
- O, foarte bine, vei rămâne la curtea mea şi vei verifica însemnele de pe toate săbiile din regat.
Şi din acea zi savantul rămase la curtea regală şi fu foarte bine răsplătit. Munca lui era de a examina săbiile în fiecare zi. Făcea acest lucru şi apoi dădea verdictul:
- Sabia asta e bună, sabia asta nu e bună!

Foarte dificilă treabă, nu-i aşa? Cum lua sabia în mână, o mirosea şi se pronunţa pe loc. Dar, de regulă judecata lui era foarte simplă. Când i se aducea sabia şi i se înmâna, atunci el, în timp ce …

Amprentele

Imagine
Îşi aşeză palma încet, cu grijă, pe balustrada din fier, de parcă ar fi vrut să-şi pună propriile amprente exact peste celelalte, lăsate de mâna bărbatului, şi să simtă astfel căldura trupului lui. Respiră adânc, închizând ochii, încercând să simtă o senzaţie uitată, prea îndepărtată pentru a putea fi readusă la viaţă doar de contactul acela cu un obiect rece.

Şi apoi, trecuse prea mult timp, amprentele sale fuseseră acoperite, de atunci, de sute, mii de alte palme, şi nici memoria nu o ajuta prea mult în reconstituirea chipului, în reînvierea lui. Dacă la început trăsăturile erau clare, vii, prea evidente chiar, în timp au început să se etompeze, să se amestece cu trăsăturile altor bărbaţi care trecuseră prin viaţa ei. Se străduise să nu le uite, făcând exerciţii de memorie, dar aceasta-i juca feste, şi ajunsese, la un moment dat, să se întrebe ce culoare aveau ochii lui, în realitate. Căci uneori i se păreau de-un verde închis, alteori albaştri, iar faptul că nu-şi putea aminti aces…

Raportul Tismăneanu candidează la Premiul Nobel pentru literatură

Întâi am crezut că e o glumă. Fiind însă absurd, mi-am spus că trebuie să fie adevărat. Căci în România lucrurile absurde sunt la ordinea zilei. Eugene Ionesco ar lua lecţii de la noi pentru situaţiile teatrului derizoriu al cărui promotor a fost.

Să luăm, spre exemplu, învăţământul: abecedarele sunt pline de greşeli gramaticale, lecţiile sunt învăţate de către elevi în afara şcolii, în cadrul meditaţiilor plătite cu bani grei. Materii care nu mai au ce căuta în programă de ani buni se predau în continuare. Muzica, sportul sunt considerate neimportante, victime colaterale ale sistemului de învăţământ, aşa că sunt înlocuite din start cu ore de matematică. Dar suntem un popor din ce în ce mai trist şi din ce în ce mai gras. De disciplină nu vorbesc că n-am nimic bun de zis – parcă-i balamuc în clasă şi ne mirăm de ce copiii noştri vorbesc din ce în ce mai tare. De bun simţ, nici atât, şi aici includ şi institutorii şi elevii. Nu generalizez, să fim bine înţeleşi.


Însă învăţământul o ia re…

Case care nu vor mai fi

Imagine
Pe strada Temişana, lângă parcul Luigi Cazzavillan, este o casă care-mi place foarte mult, în ciuda stării ei de degradare. Anul trecut, pe ea era un banner mare - Pericol de prăbuşire! I-au mai căzut nişte cărămizi, de atunci, probabil scara interioară nu mai poate fi folosită -dar e tot în picioare.

Zilele trecute am văzut uşa deschisă şi pe hol erau depozitate materiale de construcţie. Sper să o consolideze, deşi cred că speranţele mele sunt deşarte. Case cu arhitectură deosebită au fost rase de pe pământ şi în locul lor au apărut clădiri impersonale, nişte monştri care nu păstrează nimic din arhitectura străzii.

Am ţinut să am o fotografie cu ea, aşa cum e ea acum, aşa cum nu va mai fi. Fiindcă-mi place să-mi imaginez vieţile celor care au locuit-o. Îi văd vii, cu iubiri şi trădări, cu visuri şi deznădejdi. Nu pot, nu am cum să-mi imaginez şi nici nu vreau să văd viaţa celor care vor păşi peste ceva vreme în blocul impersonal, cu termopane, alarmă de ultimă generaţie şi birouri ult…

Dreptul la fericire

Imagine
Încerca, precum un orb, să-şi reconstituie chipul şi, astfel, îşi trecea degetele peste faţă, întârziind în şanţul săpat de vârstă deasupra colţurilor gurii, care se ducea spre baza nasului. Iarăşi şi iarăşi, cu obstinaţie. Aproape că uitase că recursese la acest mod de cunoaştere şi cu ani în urmă. Mult prea mulţi, de aceea atunci putea fi considerată o joacă descoperirea celor câteva riduri fine, atât de fine că nu ştia dacă sunt părere sau chiar există sub ochii albaştri. Acum însă nu mai era deloc un joc, ci doar o încercare de a se convinge că ei, ceilalţi, aveau dreptate. Era bătrână.

Toţi îi spuseseră că e prea bătrână pentru un asemenea pas. Că a dat în mintea copiilor, că e ridicolă, îşi face copiii de râs. Copiii au şi fost principalii susţinători ai ideii de a-şi vedea de viaţa ei şi de a ignora acea rătăcire de moment care nu-i putea aduce decât neplăceri. Căci la vârsta lor, a ei şi a pretendentului, nu mai putea fi vorba de dragoste, ci doar de interes, din partea lui. C…

Tipul de la cablu

Discuţia, la telefon, cu firma care asigură internetul în bloc a fost cam aşa: a căzut netul, aseară, de la furtună. Poate cablul, poate placa de reţea, eu sunt singura din bloc care are probleme, celelalte calculatoare sunt în reţea, bine mersi.

A venit, vorba ceea, tipul de la cablu, azi: un tânăr politicos, probabil student. Defecţiunea nu era nici de la cablu, nu era nici de la placa de reţea, nu vă plictisesc cu amănunte că nu le ştiu, oricum. Tânărul s-a dus apoi la switch-ul din bloc - sau cum s-o scrie şi ce-o însemna, de, nu poţi să le ştii pe toate - şi s-a întors după zece minute.
- Domnule, dar resemnată mai e lumea asta! a rostit el când a intrat pe uşă.

Să înţeleg, neam!
-Poftim?
- Gata, s-a rezolvat. Numai că lumea asta e tare resemnată...

Să înţeleg, neam!
- Poftim?
- Era tot blocul căzut, erau vreo 10 beculeţe care clipeau dar dumneavoastră aţi fost singura care aţi sunat!

Mâine, ultima zi?

Imagine
Eu nu am nimic cu Dana Deac. E colegă de breaslă, o cunosc oarecum, mi se pare o femeie inteligentă şi e o bună profesionistă. Îmi pare rău că e nevoită să treacă prin astfel de momente şi că se află într-o astfel de situaţie pe care doar cei care trec prin ea o pot înţelege cu adevărat. Inima mi se strînge când aud că un cunoscut de-al meu suferă şi gesturile umanitare ale semenilor îmi arată că încă mai suntem oameni.

Totuşi, mă întreb (şi aici doresc să fiu bine înţeleasă, căci sunt sigură că Dana Deac nu are nici un amestec) : gestul Fundaţiei Renaşterea, de a deschide un cont pe numele Danei, spre a o ajuta să suporte costul operaţiei de la Viena, de ce nu este repetabil pentru fiecare dintre femeile diagnosticate cu cancer la san? Nu am cum să nu mă întreb de ce Fundaţia Renaşterea nu face acest gest pentru miile de anonime...

Pe de altă parte, Dana spunea ca nu doreşte să se răzbune pe medicul care nu a interpretat corect prima mamografie. Eu cred că nu e vorba de răzbunare ci d…

Globul de sticlă

Imagine
Rătăcea pe străzi de ore întregi, lovindu-se de trecătorii care o priveau miraţi sau indignaţi. Nu ştia unde merge, unde se va opri, nu vedea nimic din ce era în jur, doar o ceaţă groasă, care făcea ca lumea să nu se mai distingă. Lacrimile-i curgeau pe obraji fără măcar să-şi dea seama, i se înnodau sub bărbie, picurându-i pe bluza înflorată şi ea le ştergea instinctiv, în timp ce înainta printre oamenii străini.

Strada i se păruse întotdeauna ostilă, un loc plin de ameninţări. Aşa o învăţaseră părinţii, transmiţându-i o teamă nejustificată pentru necunoscutul de dincolo de uşa casei. La fiecare colţ de stradă o aştepta o posibilă primejdie, aşa-i tot repetaseră, în dorinţa lor de a o feri de tentaţiile vârstei, ale vieţii. Violatori, tâlhari, hoţi de adolescente, care-şi duceau prada în Occident, toţi aceştia se aflau în parcul unde nu trebuia să întârzie după înserare, pe strada unde nu intervenea nimeni dacă o tânără era agresată. Cel mai bine era să evite cât mai mult să stea afar…

Emo - protest în faţa orbilor

Imagine
Prima oară am auzit cuvântul „emo” de la fiica-mea. Acum vreo şase luni.

„Cutare? Păi cutare e emo!” mi l-a caracterizat ea pe un coleg dintr-o altă clasă. Nu ştiam ce înseamnă cuvântul şi cum nu voiam să par ignorantă m-am folosit de elemente ajutătoare pentru a mă lămuri. Tonul fusese dispreţuitor, deci „emo” nu era ceva de bine. La fel, privirea. Privirea aceea a adolescentului care te ridică sau te coboară, dar cel mai adesea te coboară, ca pe un nimic, privire pe care nu mai ştiu dacă şi noi am avut-o, când am fost adolescenţi. Cu siguranţă că da, dar cred că era mai puţin tăioasă. Nici nu eram aşa emancipaţi ca generaţia de acum: nu aveam MP3 sau 4, blugi de firmă, mess-uri. E adevărat că citeam mai mult dar privirea ni se îmblânzea şi nicidecum nu se înnegura.

Deci „emo” nu era de bine. Am căutat ulterior cuvântul pe internet – slavă Domnului că are şi părţi bune. De când cu sinuciderea adolescentei ştim cu toţii ce înseamnă „emo”. Sunt fel de fel de opinii acum, pro, contra, uni…

Pantofarul şi negustorul

Imagine
Profesoarei mele, Amita Bhose

traducere din bengali


A fost odată un pantofar bătrân. Cât era ziua de lungă, el cânta. Era o fire veselă şi boala nu-i dăduse târcoale niciodată. Mânca mereu cu poftă şi zilele îi erau senine, n-avea nici un motiv de supărare.

Casa lui se afla lângă cea a unui negustor foarte bogat. Acesta avea atât de mulţi bani că nu ştia ce să mai cumpere cu ei. Avea o casă mare, cu mulţi servitori dar era mereu nefericit, încruntat şi nu era iubit de nimeni. În plus, îl mai şi supăra câte ceva, ba spatele, ba inima.

Cum casa pantofarului era lângă a lui, în fiecare zi îl auzea pe acesta cântând şi-şi zicea în sinea lui: „Omul ăsta e atât de sărac dar tot timpul cântă, e fericit. Eu am atâtea bogăţii şi n-am o clipă de bucurie. Să mai şi cânt? Nici vorbă!”

Se întreba cum de se puteau întâmpla toate acestea. La un moment dat chiar a vrut să angajeze un profesor, pe mulţi bani, doar-doar o învăţa şi el să cânte şi să fie fericit. Dar dorinţa lui cea mare era să afle chiar de…

Precum Adam şi Eva

Ochii îl dureau, aţintiţi asupra luminii puternice din holul elegant, şi nici nu ştia de când stătea acolo, ascuns după coloana din marmură, pândind, cu sufletul îndoit dar şi plin de speranţa că e doar o glumă proastă. De fapt, nici n-ar fi trebuit să se afle aici, era semn de neîncredere, slăbiciune; prezenţa lui anula cei doi ani de fericire, când nimic nu-i umbrise. Fiindcă, dintr-o dată, prietenul lui, poliţistul, îi spusese. El râsese la început, apoi se enervase de-a binelea când văzuse că acesta era serios şi insista, dându-i amănunte. La ora cutare, locul cutare.

Şi iată-l aici, pândind-o de trei ore pe femeia vieţii lui. Eşti un prost, îşi spuse lui însuşi, şi se pregăti să plece, enervat că s-a lăsat aşa de uşor prins în capcană. Probabil că prietenul lui – de fapt, halal prieten – se amuză acum, bucuros că a dovedit că încrederea în femei are temei ca încrederea în duşmani. Când nu-i priveşti te înjunghie pe la spate. Şi doar avuseseră discuţia aceasta de zeci de ori, şi ui…

Argoul, liant între generaţii?

Imagine
„A fost o excursie super!“,
„Mâncarea a fost naşpa!“. Cuvintele sunt rostite de o femeie de vreo 45 de ani. Nu e nonconformistă, nu e îmbrăcată excentric, din contră. E o femeie care nu iese cu nimic din obişnuit, ca ţinută. Are însă o fată de 14 ani şi astfel se explică, oarecum, limbajul pe care-l foloseşte.

Fiindcă doreşte să anihileze diferenţa dintre generaţii şi, mai mult decât atât, doreşte să fie aproape de fiica sa. Mai degrabă, să pară că-i este aproape, că o înţelege, chiar dacă nu-i acceptă unele idei. Şi nu se poate face o apropiere între două generaţii, o încercare de anihilare a diferenţelor, crede ea, decât printr-un limbaj comun. Un argou al adolescenţilor e cel mai potrivit, e de părere adultul, şi atunci recurge la expresii la al căror auz ar fi strâmbat din nas, în altă conjunctură. Dar fiind folosite de propriii copii atunci i se par o modalitate bună de a fi cât mai aproape de problemele, frământările lor.

Poate această însuşire a argoului adolescenţilor de către a…

Transformarea crisalidei

Pierdută în mulţime, era doar un punct care se mişca, un anonim punct fără trecut, viitor, aşa cum erau şi ceilalţi oameni care, indiferenţi, îşi duceau vieţile mai departe. Pe pământul acela imens, unde era loc pentru toată lumea, dar unde, la un moment dat, totul părea prea mic, prea strâmt. Căci oamenii se loveau de ea.

Fusese învăţată să nu iasă în evidenţă, să nu incomodeze, deranjeze, inoportuneze pe ceilalţi. Părinţii săi, mama, în mod special, avuseseră grijă ca ea să fie ferită de tentaţiile lumii, învăţând-o, totodată, să fie modestă, la locul ei. Nu era de mirare că ducea o existenţă ştearsă şi nu era vina ei pentru că, la aproape treizeci de ani, îşi pleca privirea, roşind, când un bărbat o întreba numele unei străzi.

Se fâstâcea în preajma unui bărbat, începea să-şi frământe mâinile, se bâlbâia şi sfârşea prin a-şi lăsa interlocutorul baltă, dând bir cu fugiţii. Cunoscuţii se obişnuiseră cu felul ei de a fi, retras, sfios, cu modul ei de a merge pe lângă pereţi, vrând parcă…

"Sunt un copil rău!"

Imagine
Subiectul e delicat şi adevărul nu se va şti niciodată sută la sută. Pentru că unul acuză şi celălalt se apără, or, în acest caz fiecare are adevărul lui. Cu atât mai mult cu cât acuzatorul e copil – se ştie că acesta nu minte, spune întotdeauna adevărul. Eu cred că depinde de copil, de procentul diabolic pe care-l are fiecare dintre noi. „Fetiţa şi ţigara”, carte a lui Benoit Duteurtre, este un bun exemplu de perversitate a sufletului uman. Personajul prinicipal este trimis la moarte pe baza unei declaraţii false a unei fetiţe de cinci ani.

În plan real, o educatoare este acuzată că a legat mâinile şi picioarele unui băiat de şase ani cu scoci, pentru că nu voia să doarmă la prânz. Ca să fie sigură că n-o deranjează, i-a pus şi la gură câteva fâşii. Ce să-i faci, n-avea alt material didactic la îndemână, doar se aflau în grădiniţă. Copilul s-a plâns părinţilor, aceştia au venit la grădiniţă, indignaţi, educatoarea neagă. Se întrevede o anchetă destul de dificilă sau poate simplă, dep…

„Desigur, poate că...” sau cum să te mănâncă sfinţii până la Dumnezeu

Telefoanele n-au sunat, spectatorii n-au vorbit între ei. Pentru prima oară, în timpul unui film. Poate s-o mai fi întâmplat până acum, deşi n-am auzit pe nimeni să afirme că a vizionat un film şi nu a sunat nici măcar un telefon, unul singur. Cel care a fost martor să ridice mâna.

Înseamnă că au fost condiţii optime, nu? Scaune confortabile, ecran mare, curăţenie, sonorizare. Şi atunci? Atunci? Cunoaşteţi expresia „din alt film”, desigur. Dar aţi experimentat-o pe propria piele? La propriu?

Ei, asta mi s-a întâmplat mie duminica după-amiază, la ora 17:15, într-o sală din unul dintre cele trei malluri din Capitală. Nu dau nume pentru că nu vreau să fac reclamă, dar cei care au fost martori să ridice mâna.

Ne-am instalat pe locurile noastre, eu şi fetiţa mea, am văzut un şir de reclame şi a început filmul... „Nu e ăsta filmul, ăsta e „Insula din vis”” o aud după o jumătate de minut pe fiică-mea. „Nu e, e promo, publicitate la film”, replic eu liniştită. O fi ea la vârsta negării dar parcă…

Mon meilleur ami

Poate l-aţi văzut, poate nu. Dacă nu, cu siguranţă veţi găsi filmul pe DVD la un centru de închiriat. Sau la un prieten. Mie mi-a plăcut. De ce?


http://agenda.liternet.ro/articol/5899/Carmen-Musat-Coman/Mon-meilleur-amio-tema-pe-care-nu-se-pariaza.html

Strada pietonală

Imagine
Soarele începe să se ascundă după clădirile cele mai înalte ale oraşului, dar nimeni nu pare să-i observe jocul. Oamenii trec grăbiţi pe strada pietonală, loc, până nu demult, al promenadei de duminică, şi razele roşietice pe care încearcă să le arunce spre ei se împiedică în blocurile cenuşii.

Un singur om însă priveşte asfinţitul, în fiecare seară, de pe strada pietonală. În viermuiala aceea pestriţă, o femeie trece agale cu un cărucior în care doarme liniştit un sugar de vreo zece luni. În fiecare seară se opreşte în acelaşi loc, lângă librăria veche, şi-şi pune mâna streaşină la ochi, scrutând cerul. Stă aşa o vreme, zâmbind vreunei amintiri, după care îşi reia plimbarea, nu înainte de a arunca o privire pruncului adormit din cărucior.
Dacă ar avea cineva curiozitatea să o întrebe de ce îndeplineşte acel ritual al privitului asfinţitului de soare, ar primi un răspuns tare ciudat pentru asemenea vremuri practice, când timpul înseamnă bani. Tânăra femeie de vreo douăzeci şi cinci de a…

Flower of Memory în focul iadului

Imagine
Am avut bunăvoinţă. Am avut şi dorinţă. Dar numai dacă eşti practicant zen cred că poţi sta în mijlocul unei intersecţii în plin şantier, printre excavatoare şi picamere şi să priveşti senin în sus. Spre una dintre cele 9 lucrări de pictură digitală. Şi să-ţi bucuri spiritul de frumos. Şi chiar şi atunci când eşti zen tot am ceva îndoieli că poţi rămâne senin.

Mărturisesc că trec în fiecare zi de câteva ori prin intersecţia Bucur Obor, dar de expoziţia japonezei Aya Kato am aflat din presă. Nu pentru că n-aş umbla cu capul în nori, măcar la figurat, dar la propriu mi-e foarte greu să o fac printre gropile şi praful şantierului. Pur şi simplu nu am văzut cele 9 mari lucrări de pe blocurile din intersecţie. Pentru că am mers cu capul în jos, atentă să nu calc strâmb şi să-mi fracturez glezna, atentă să nu mă împiedic de vreun cablu, atentă să nu dea vreo maşină peste mine, căci strada şi trotuarul s-au unit.

Ca mine, mulţi alţi trecători.

Şi atunci? Atunci cred că a fost o mare greşeală am…

Cher client, hai să ne imaginăm cum "te fac" la buzunar

Imagine
O, da, pot să-mi imaginez tonele de prosoape spălate degeaba în hotelurile din lumea întreagă. Nu pot însă să-mi imaginez cum într-un hotel de 4 stele de pe litoralul românesc uşa băii scârţâie a pustiu şi lugubru, cum praful de pe noptieră e neşters de zile bune iar produsele de igienă nu se înlocuiesc zilnic. Nu pot să îmi imaginez cum cuţitul din restaurant e murdar, de o murdărie uscată iar chelnerul îl înlocuieşte cu un cuţit şi mai murdar, de o murdărie şi mai uscată. La fel, nu pot să-mi imaginez cum în acelaşi restaurant al hotelului de 4 stele de pe litoralul românesc trebuie să te dai la o parte din calea chelnerilor, asta când nu te dă la o parte din faţa bufetului suedez vreun bucătar cu şorţ pătat care răstoarnă în castron nişte roşii tăiate bucăţi, scofâlcite, de te întrebi de nu cumva sunt adunate de pe mesele de aseară. Nu pot să-mi imaginez nici cum la piscina interioară, la ora 18 fix, vine un angajat al hotelului şi, făcând gesturile clasice ale unui lucru încheiat s…

Ţesătorul şi oul de iapă

Imagine
Profesoarei mele, Didi - Amita Bhose
- basm indian tradus din bengali
- tradus din română în maghiară de dr. Bige Szabolcs http://www.csillagszemek.hu/modules.php?name=News&file=article&sid=2456

A fost odată un ţesător care avea un copil foarte răsfăţat. Acesta, când dorea un lucru, nu renunţa la el nici în ruptul capului. Într-o zi, prin faţa casei ţesătorului trecu, pe un cal frumos, băiatul unui om bogat. Văzându-l, copilul ţesătorului îi spuse tatălui său:
- Tată, eu de ce n-am un cal? Să-mi cumperi un cal!

Ţesătorul răspunse:
- Sunt om sărac, cum să iau un cal? Ca să cumperi un cal îţi trebuie mulţi bani!
Copilul spuse:
- Nu se poate! Trebuie să-mi aduci un cal!
Şi începu să plângă, se tăvăli pe jos, dând din picioare, pe urmă se ridică şi sparse narghileaua tatălui său. Văzând că tot nu-i cumpără calul, refuză să mai mănânce.

Acum, ţesătorul dăduse de bucluc. Se gândi: „Nu e altă soluţie decât să-i cumpăr un cal. Să văd, oare nu găsesc prin casă nişte bani?” După îndelungi căutăr…

Telefonul

Imagine
Tresărea de fiecare dată când auzea sunetul atât de cunoscut: un ţârâit scurt, sprinţar, la început, apoi celelalte, prelungi, ca un vaiet. I se părea atât de ciudată diferenţa dintre primul sunet şi următoarele, ca şi cum n-ar fi aparţinut aceluiaşi impuls. Neobişnuită i se părea şi constatarea pe care o făcea acum, după ce ani şi ani auzise acelaşi apel. De data acesta însă, era altceva, tot universul era concentrat în jurul aparatului telefonic.

Ruxandra era una dintre acele femei care nu au timp să asculte vocile, mesajele obiectelor care o înconjoară. Nu pentru că ar fi fost insensibilă la frumos ci pentru că viaţa ei, timp de vreo două decenii, se desfăşurase într-o cursă contra cronometru. Nu e uşor pentru o femeie singură să crească doi copii, nu e deloc simplu să fii şi tată şi mamă pentru copiii tăi. De aceea, nu i-a mai rămas vreme pentru mesajele lumii tăcute, pentru natură.

Frumosul îşi pierduse din intensitate şi se manifesta doar la sfârşit de an şcolar, când copiii urca…

Jurnal de Spania - Madrid

http://atelier.liternet.ro/articol/5790/Carmen-Musat-Coman/Jurnal-de-Spania-Madrid.html

Notă: Nici un articol, fragment al unui articol sau fotografie nu pot fi reproduse fără acordul autoarei