Postări

Se afișează postări din iunie, 2008

Sprijin la bătrâneţe...

Nu cere, nu imploră milă, nu cerşeşte. Aşezată pe o bancă, în parc, bătrâna în zdrenţe soarbe dintr-un pahar cu suc aruncat de vreun copil în coşul de gunoi şi pe care ea l-a recuperat, spre potolirea setei. Cu paiul – recuzită a paharului – se chinuieşte să capteze şi ultima picătură şi gestul ei o impresionează pe femeia aşezată pe o bancă vecină. Aceasta nu e adeptă a cerşetoriei, nici a celei blânde, care zgândăre inima, nici a celei agresive, care indignează. Consideră cerşetoria un fenomen întreţinut de cei care contribuie, băneşte, şi de aceea nu dă nici un leu celor care o asaltează pe stradă, sub diferite pretexte înduioşătoare.

Bătrâna aceea însă era altfel, aşa că femeia şi-a chemat băieţelul care se dădea pe tobogan, i-a dat o bancnotă şi l-a rugat să i-o înmâneze bătrânei. Ascultător, băieţelul îşi îndeplineşte sarcina, după care-şi întreabă mama: „I-ai dat din milă, nu?“. Apoi, fără să aştepte răspuns, îşi continuă joaca, iar mama, lectura.

Câteva minute se mai scurg şi bă…

Raportul Tismăneanu candidează la Premiul Nobel pentru literatură

Întâi am crezut că e o glumă. Fiind însă absurd, mi-am spus că trebuie să fie adevărat. Căci în România lucrurile absurde sunt la ordinea zilei. Eugene Ionesco ar lua lecţii de la noi pentru situaţiile teatrului derizoriu al cărui promotor a fost.

Să luăm, spre exemplu, învăţământul: abecedarele sunt pline de greşeli gramaticale, lecţiile sunt învăţate de către elevi în afara şcolii, în cadrul meditaţiilor plătite cu bani grei. Materii care nu mai au ce căuta în programă de ani buni se predau în continuare. Muzica, sportul sunt considerate neimportante, victime colaterale ale sistemului de învăţământ, aşa că sunt înlocuite din start cu ore de matematică. Dar suntem un popor din ce în ce mai trist şi din ce în ce mai gras. De disciplină nu vorbesc că n-am nimic bun de zis – parcă-i balamuc în clasă şi ne mirăm de ce copiii noştri vorbesc din ce în ce mai tare. De bun simţ, nici atât, şi aici includ şi institutorii şi elevii. Nu generalizez, să fim bine înţeleşi.

Însă învăţământul o ia re…

Mujdeiul

Publicat şi pe http://www.liternet.ro/

Mulţi vor spune că fac pe grozavul când vor auzi ce am de zis. Dar eu vă jur că e adevărul adevărat: urăsc vânătorile. Pe lângă faptul că unii mă vor acuza de minciună, dar vor fi şi alţii care vor desluşi un paradox în cele afirmate: adică tu, pădurar să urăşti vânătoarea? E ca şi cum ai spune că unui peşte nu-i place să înoate. Ce plăcere mai mare decât să mergi prin pădure şi să pui arma la ochi –atenţie! armă deţinută legal, deci fără să ai vreo bătaie de cap – şi să dobori căprioara care se uită-n ochii tăi cu încredere, că te vede în verde şi e sigură că o vei proteja. Aici exagerez şi eu un pic, figuri de stil, na, că nu cred că o biată căprioară poate distinge culorile şi mai mult decât atât, că ar putea bănui intenţiile unui ciudat care merge în două picioare şi nu în patru, precum restul animalelor din pădure.

Acum, dacă tot sunt la momentul adevărului, trebuie să admit că iar am exagerat un pic, pentru că, de fapt, mie-mi place să merg l…

Umbre în singurătate

Umbra se lungea şi se chircea pe zidul văruit, urmându-şi întocmai stăpâna în mişcări: se opintea puţin, lucru absolut inutil şi caraghios pentru o umbră, ce nu are nevoie de puncte de sprijin, apoi se întindea brusc, ajungând aproape de acoperiş printr-un joc al soarelui de toamnă târzie, rămânea aşa câteva clipe, mândră, puternică, dominând albul zidului, dar se ghemuia deodată, de parcă ceva sau cineva ar fi lovit-o.

Şi poate că dacă ar fi avut glas şi-ar fi exprimat indignarea faţă de nerecunoştinţa bătrânei pe care o însoţise 84 de ani, care, de ceva vreme, o umilea, oprindu-i înălţarea prin gesturi neînţelese.Statutul umbrei sale este însă ultimul lucru la care s-ar gândi ţaţa Maria, în zilele ei nesfârşite şi identice, petrecute pe prispa casei cu ziduri văruite. Aşezată pe-un taburet, cu mâinile în poală, reproducând, fără să ştie, poziţia clasică a modelelor pictorilor de portrete, scrutează zarea, cu privirea aproape în întuneric, handicap pe care nu-l compensează nici un alt…

De ce nu vreau să emigrez

Dintr-o mulţime de motive. Pentru că în altă ţară, cu reguli stricte, unde, sub semnul amenzilor, aş şti clar ce e permis şi ce nu, aş risca să trăiesc o sută de ani, or, nu vreau să fiu o povară pentru copiii mei. Restul de neuroni care mi-a mai rămas s-ar putea dubla graţie lipsei traumatismelor sociale şi nu doresc să-mi vină pofta de a fi studentă la 60 de ani.

N-aş mai fi martoră indirectă acum, dar directă peste vreo câţiva ani, când fiică-mea va fi clasa a opta, la reformele din învăţământ care încurajează şpaga pentru note mari de intrare la liceu. Şi unde ar mai auzi copilul meu, la şcoală: „Sunteţi nişte proşti! Era mai bine pe vremea lui Ceauşescu!”? Deşi, fără părtinire, ei chiar nu sunt nişte proşti, în comparaţie cu occidentalii, au numai nişte programe şcolare încărcate. N-aţi văzut câţi olimpici avem la matematică?Şi mie-mi place matematica, totuşi, mai am de învăţat, şi unde în altă parte dacă nu aici, de la pensionarii care scad întreţinerea la bloc, plata telefonului…

DĂgeaba e care pe care?

Limbă română, cinste cui tace...

A fost odată ca niciodată o prepoziţie cu nume simplu: de. Ea, prepoziţia, a fost rostită de când se ştie pe lume, fonetic: de. Numai că într-o zi a apărut la televizor un domn încruntat, supărat, care a articulat-o apăsat: . Prepoziţia a tresărit, căci o palmă fusese trasă peste obrazul ei de cuvânt simplu, scurt, dar demn. A sperat însă că va reacţiona cineva şi că îşi va recăpăta onoarea. Pe domn nu l-a corectat însă şi nu l-a certat nimeni, aşa cum văzuse prepoziţia că se întâmpla la şcoală, în clasele primare. Poate că o fi fost o scăpare, şi-a zis prepoziţia cu speranţă, dar peste câteva secunde iar i-a fost terfelit numele: DĂ. Atunci prepoziţia şi-a luat inima-n dinţi şi a zis, încet, cu umilinţă: „Ştiţi, nu vă supăraţi, dar numele meu se pronunţă aşa cum se aude, DE”. Numai că nu a auzit-o nimeni, toţi fiind atenţi la fruntea cea lată a domnului şi la cuta adâncă dintre sprâncene, semn de mare gând. Cei care l-au auzit însă pe domn, din admir…

Moartea vecinului meu, artistul liric

Vecinul meu a murit. Cum ar spune bunica, ne ia moartea primprejur, căci anul trecut s-a mai stins un bărbat de pe palierul blocului unde locuim. Al doilea vecin a făcut tot infarct, dar spre deosebire de primul, nu avea familie. Era artist liric, la pensie.

L-au adus acasă într-o pătură, la 9 noaptea, de la scara cealaltă, unde s-a întâmplat să-i bage în bucluc pe nişte oameni cumsecade la care mersese în vizită. L-au adus acasă înfăşurat în pătură, cărat pe scări, până la etajul patru, aşa cum cari un televizor stricat. Asta, bineînţeles, după ce a fost chemată Salvarea, asistentul medical a constatat decesul şi a eliberat o adeverinţă pentru medicul de familie. Aşa e procedura, pentru rudele care vor/trebuie să-l îngroape pe artistul liric. L-au cărat în pătură, vecinii, flancaţi de administrator şi de asistentul medical şi n-a ieşit nimeni pe paliere, dar vizoarele uşilor s-au acoperit cu ochi curioşi.

Administratorul a descuiat uşa şi artistul liric a dispărut în apartamentul său c…

Pippi Şoseţica, Spaima Zmeilor

Imagine
A fost odată ca niciodată o fetiţă care asculta poveştile citite de mama sa, căci deşi era de vremea şcolii, aşa o toropeală o prindea spre seară încât nimeni, cu nici un chip, nu reuşea să o determine să citească de una singură. Fetiţa asculta cuminte, ca orice fetiţă pregătită de culcare şi doar întreruperile-i dese lăsau să se înţeleagă că nu adormise încă: „Da’ ce-nseamnă „sfredeluş””? „Da’ „costor””? „Da’ „au dat iuruş prin sat””? „Da’ „cu toată lumea se nărăvesc””?

Acuma mama, obosită după o zi de lucru, nu găsea întotdeauna sinonime pe măsura înţelegerii copilului ei, e drept că-i era greu să le găsească şi pentru ea, iar fetiţa îşi arăta nerăbdarea, încă înainte de a fi lămurită: „Şi? Şi mai departe?”, ceea ce nu era deloc în favoarea firului poveştii. Că „Spaima Zmeilor” a lui Ioan Slavici era un basm cu arhaisme greu de dezlegat mama pricepu până la urmă, dar se miră cum de şi altele puneau la grea încercare memoria ei de adult. „Procleta”, bahniţă” şi expresii precum „flecă…

Conspiraţia

Imagine
O valiză, acesta era tot trecutul ei. Anii îşi alungaseră amintirile şi altele se pregăteau să se nască, într-un alt fel de viaţă, la care visase doar când fusese adolescentă. Pentru că apoi visurile muriseră, fuseseră mutilate de o realitate pe care şi-o făurise oarecum singură, căci numai ea îşi alesese drumul de pe care dorea să iasă acum, renegându-l, abandonându-l.

Şi nici măcar nu se aflase la o intersecţie a vieţii ei, pentru a se aştepta la o asemenea schimbare, pentru a privi în stânga, apoi în dreapta, încercând să vadă, pe sub mâna făcută streaşină la ochi, dacă la capăt se află o fundătură sau nu. Nu fusese deloc pregătită pentru evenimentul acesta, de a sta la mijloc de intersecţie şi de a alege un drum. Se considera prea bătrână pentru o asemenea decizie, viaţa ei nu mai putea fi decât lineară, avea coordonate bine trasate: facultatea copiilor, căsătoria lor, creşterea nepoţilor. Nici măcar nu-şi dăduse seama cât de monoton, lipsit de valoare putea fi acest viitor atât de…

Suflet nevinovat

Imagine
A crezut întodeauna în oameni, judecându-i după propria persoană, iar când a fost pălmuită a întors şi celălalt obraz, convinsă fiind că Dumnezeu va opri mâna celui care loveşte. Nu s-a întâmplat însă aşa decât de puţine ori, ea însă, în ciuda dovezilor clare că Dumnezeu a uitat-o sau o nedreptăţeşte, a fost sigură că acesta este alături de ea mereu.

Dumnezeu însă avea, de multe ori, altă treabă şi o lăsa să rătăcească singură pe dumurile vieţii. Câteodată îi mai arunca o privire, din înaltul norului, şi-i mai dădea câte un indiciu, s-o ajute să iasă din labirint. Nu pentru multă vreme, căci Livia se pomenea iarăşi pe drumuri înfundate. Totuşi, nu l-a hulit niciodată pe Creator ba, din contră, i-a adus mulţumiri aproape în fiecare zi. De-asta a şi avut probleme înainte de 1989, fiindcă prea trecea pragul bisericii în timp ce tovarăşii ei de muncă dezbăteau indicaţiile preţioase ale conducătorului pământean. Au criticat-o cât au criticat-o, apoi, văzând că nu prea au ce-i face în afară…

A doua şansă

O privea dormind – avea somnul unui înger, uşor - şi suspină. De-acum înainte nu va mai trece peste fruntea înaltă nici un nor, nici un coşmar nu va mai întrerupe odihna minţii ce încă se mai furişa spre joacă. Fiindcă era acolo, prezentă, spre a o apăra, a-i fi scut, pentru ca istoria să nu se repete, pentru ca viaţa fetei ei să nu cunoască umilinţa, suferinţa. Ştia însă că până la urmă va trebui să facă acel gest care-i garanta izbânda definitivă, dar încerca să-l amâne cât mai mult posibil, deşi clipele câştigate alături de ea puteau fi socotite pierdute din alt punct de vedere.

Irina, fata ei, se născuse din suferinţă, umilinţă, în urmă cu 12 ani. Se întorcea acasă din tura a doua şi, ca de obicei, trecea prin parcul întunecat, la fel de întunecat ca oraşul, înecat în noapte. Nu era nici ţipenie pe aleile pe care le cunoştea ca-n palmă, dar nu-i era teamă, se împlineau doi ani de când traversa acest loc fără nici un incident. Nu s-a speriat nici când, apărut cine ştie de unde, un i…

S-a jucat din nou ruleta rusească. În Afganistan

Imagine
Azi agenţiile de ştiri au anunţat moartea fruntaşului Claudiu Marius Covrig, al doilea român ucis anul acesta în misiunile din Afganistan. În martie, postam textul de mai jos, din păcate atât de actual şi în cazul de faţă. Claudiu şi colegii lui au fost atacaţi "de forţe insurgente cu armament uşor şi aruncătoare de grenade", în timpul patrulării cu transportorul blindat.

În martie, primul soldat ucis, Ionuţ, a fost decorat. A fost şi avansat sublocotenent. Ar fi vrut, desigur, să fie cu familia, aşa cum a zis şi ministrul apărării, dar vedeţi dumneavoastră, nu s-a putut. Familia a fost cu el însă când a primit toate distincţiile acestea, cu onoruri şi salve de puşcă. Ionuţ însă nu a văzut nimic. Pentru că, vedeţi dumneavoastră, Ionuţ a murit. Autovehiculul în care se afla în patrulare, în Afganistan, a trecut peste un dispozitiv explozibil improvizat.

Ionuţ este unul dintre militarii români ucişi în Afganistan. Al câtelea? Contează, ca număr? Contează ca persoană, pentru cei…

Porumbeii din Parcul Obor mai ştiu să zboare?

Imagine
Acum câteva zile scriam despre captivitatea porumbeilor din Parcul Obor.
http://carmenmusatcoman.blogspot.com/2008/06/mesagerii-libertii-captivi-n-parcul.html


"Săracii porumbei! Cred că nici nu mai ştiu să zboare!" îi căinează fiica-mea. Sentimentul ei de milă mă face să o îndemn să devină o Brigitte Bardot a României. Pe de altă parte, dincolo de ironia mea, ştiu că are dreptate. Cu îndârjirea copilului care şi-a pus ceva în cap, mă întreabă în fiecare zi dacă am sunat la "protecţia animalelor". Într-un final m-am declarat învinsă şi i-am mărturisit că poliţia, protecţia animalelor încă nu există decât pe hârtie. Bine, nu i-am spus în termenii ăştia pentru că ea trebuie să creadă că trăim în cea mai bună lume dintre cele posibile, vorba lui Candide optimistul. Dar fiică-mea creşte şi minciunile, chiar cele frumoase, nu prea mai ţin.



Aşa că revin şi întreb, pentru că doresc că fiica mea să trăiască într-o societate normală: Ce aveţi de gând cu porumbeii ăia din porum…

Gardul

Şipcile gardului stăteau aplecate, copleşite parcă de greutatea tristeţii care-i cuprinsese pe cei ce le înălţaseră, în dorinţa lor de a uita viaţa celor pe care-i exilau, astfel, într-o altă viaţă din care ei nu voiau să mai facă parte. O vreme gardul se înălţase drept, susţinut poate şi de valurile de ură ce-l loveau din ambele părţi, apoi timpul le aplecase într-o parte, ca şi cum ar fi cerut o capitulare.

Gardul fusese ridicat cu cinci ani în urmă, când bătrânii îşi dăduseră seama că nu mai e cale de întoarcere, de împăcare. Casa frumoasă din fundul curţii, pe care o construiseră cu trudă dar şi cu multă dragoste, ei bine, casa aceea nu mai era a fiicei lor ci a „fraţilor“. Fiica lor nu era, de fapt, fiica lor ci adoptată, dar o crescuseră ca pe propriul copil, o dăduseră la şcoală şi când s-a măritat i-au făcut cadou de nuntă jumătate din curtea lor mare, cu livadă. Acolo i-au înălţat casa, frumoasă, i-au mobilat-o, dăruindu-i fiecare lucru din tot sufletul lor de oameni bătrâni, …

Scoop, o bombă a zilei (a lui Woody Allen) cu ceas oprit

http://agenda.liternet.ro/articol/7044/Carmen-Musat-Coman/O-bomba-a-zilei-cu-ceas-oprit-Scoop.html

O studentă la jurnalism, cam naivă – Sondra Pransky (Scarlett Johansson), un magician la final de carieră - Sidney Waterman (Woody Allen), un nobil tânăr, bogat şi politician pe deasupra – Peter Lyman (Hugh Jackman), ca personaje. Crime în serie, în genul lui Jack Spintecătorul, ca acţiune şi, bineînţeles, străzile Londrei ca decor. Scenariul lui Woody Allen, pe care-l şi regizează, este o comedie poliţistă care nu excelează în originalitate, nici ca intrigă nici ca final, dar este de urmărit graţie umorului care-i dă suflu.

Cele trei personaje principale îşi întretaie drumurile accidental – Sondra este omul din public care va fi „dematerializat” într-o cutie magică a lui Splendini, un iluzionist spre sfârşitul carierei şi al entuziasmului. În cutia magică i se va arăta spiritul unui jurnalist care în drumul cu corabia pe fluviul Lethe, află un pont gras, care ar putea fi bomba zilei. Jurn…

Premiul cel mare fără nici o strigare

Imagine
Azi am câştigat un televizor plus 1000 de euro şi am fost felicitată. Un mesaj pe telefonul mobil (după ce azi-noapte, la ora 1,30 cineva cu număr ascuns mă sunase probabil nerăbdător să-mi dea marea veste) mă anunţa că sunt fericita câştigătoare. Mie-mi plac câştigurile, şi când sunt muncite şi, mai ales, când pică din cer – nu pot fi condamnată, cui nu-i plac să ridice mâna… a, nu văd pe nimeni cu mâna pe sus, bun, să revenim. Ziceam că-mi plac câştigurile dar să şi particip la un concurs. În mintea mea care nu e deloc ordonată îşi face drum o idee foarte simplă şi logică: cum să câştig marele premiu dacă eu n-am participat la concurs?

Deci: ori e unul care vrea să-şi reîncarce cartela pe banii fraierilor – contactaţi-ne pentru detalii la numărul… ori e unul care vrea să-şi umfle buzunarul, probabil cerându-ţi o taxă de trimitere a televizorului, habar n-am, îi las pe cei care se ocupă de aşa ceva să-şi bată capul doar n-o să le dau acum şi ponturi.

Cine mai crede în astfel de şmecher…

Semaforul nimănui

Imagine
A apărut de vreo două zile, nu ştiu exact când. E singur, stingher, la capetele unei zebre pe care se ceartă mereu trecătorii şi şoferii, căci deşi străduţa e modestă, e plină de vorbe grele şi priviri încruntate. Semaforul acesta cu două culori, roşu şi verde, este neputincios şi ignorat. De către trecătorii grăbiţi să ajungă la metrou şi care, atunci când văd că maşina e la cinci metri distanţă de zebră, o traversează pe roşu ca şi cum nu ar fi decât liniile albe în acel loc şi nicidecum un semafor care le interzice trecerea. De către şoferii care cunosc locul şi ştiu că acolo se află „doar” o trecere de pietoni pe care de regulă o ignoră.

Eu nu ţin cu şoferii, căci sunt prea indisciplinaţi şi de prea multe încearcă să se strecoare cu o mare nesimţire de pe linia de tramvai în faţa celor care respectă regulile. Şi mai au ei multe alte gesturi de indiferenţă faţă de bunul simţ şi regulile de circulaţie. Nu ţin nici cu pietonii, căci şi ei de prea multe ori îţi fac să-ţi stea inima-n g…

Mesagerii libertăţii, captivi în Parcul Obor

Imagine
Trecătorii îi ignoră, nici măcar nu se uită la cele două porumbare cocoţate pe patru stâlpi din lemn şi împrejmuite cu gard de sârmă cu o portiţă cu lacăt. Lacătul îţi dă de înţeles că nu e permis oricui să intre în spaţiul porumbarului şi să schimbe apa, să pună mâncare porumbeilor captivi. Cine e cel care deţine cheia? N-aş putea spune, probabil cineva de la spaţii verzi sau cum s-o mai numi acum. Acel cineva a primit cheia şi totodată sarcina de a îngriji porumbeii închişi în cele două porumbare din Parcul Obor, cel din faţa sediului Primăriei sectorului 2. Cu ani în urmă, ţi-era groază să treci prin parc, spre „comediile” care ocupau locul sediului de-acum, „comedii” spre care copilul te trăgea de mână, hipnotizat de „gărgăriţele” care se roteau şi de avioanele care îl ridicau spre un cer totdeauna prea înalt pentru siguranţa lui. Se plimba însă cu bicicleta nestingherit pe aleile inegale ale parcului şi lumea era a lui. Acum e interzis să calci pe gazonul tuns la milimetru, nu ma…

Toată lumea vrea să-i ia locul!

Are 42 de victorii care i-au adus 60 000 de euro. Nu e sportiv, e profesor de franceză şi participă la un concurs de cunoştinţe generale. Nu în România, pentru că în România nu mai există astfel de concursuri televizate. „Toată lumea vrea să-i ia locul” ("Tout le monde veut prendre sa place") este difuzat pe TV5, pe la ora 12, 30, ora Bucureştiului.

Nagui, animatorul, este un tip cu simţul umorului şi destul de sarcastic când e vorba să sancţioneze neştiinţa. O face însă glumind şi doar se ştie că tonul face muzica. Nagui este omul potrivit la locul potrivit şi-mi place spontaneitatea lui pentru care-l invidiez. Dacă aş fi fost bărbat, cu siguranţă că l-aş fi invidiat şi pentru faptul că glumeşte cu femeile frumoase care concurează pentru fotoliul roşu de campion. Nefiind bărbat, invidiez francezii, pentru că au astfel de concurs. Şi, normal, îl invidiez în sensul bun pe Mathieu, cel care a reuşit să rămână campion 42 de ediţii.

Regula e destul de simplă: concurenţilor li se p…

Dezertoarea

Imagine
Îşi şterge nasul cu mâneca, timp în care s-a oprit din alergat, după care îşi reia urmărirea, încercând să recupereze avansul obţinut de celălalt prin întreruperea sa. Gestul nu scapă mamei care, de pe bancă, îl strigă pe nume, imperativ şi mustrător totodată. Băieţelul însă o ignoră, poate că nici măcar nu a auzit-o.

Mama se simte puţin jenată, se vede clar şi, scoţând câteva şerveţele din geantă, se ridică în picioare şi-l strigă iarăşi, cu un ton puţin mai enervat decât cu câteva clipe în urmă. Pe drumul până la bancă băieţelul repetă însă gestul nepoliticos, ceea ce face ca obrajii mamei să se îmbujoreze. După ce îndeasă în buzunarul copilului câteva şerveţele şi-l trimite iarăşi la joacă, mama se întoarce spre interlocutoare şi-i spune, ca o scuză: - Doamnă, nu ştiu ce să mai fac, nu-i învaţă nimic la grădiniţa aia! Să-l vedeţi cum mănâncă! Parcă e un purcel!

Se plânge că nici măcar nu se şterge la gură, nu spune „mulţumesc pentru masă“, se ridică de pe scaun înainte să fi termina…

Orb în noapte

Eşti orb, neputincios şi te simţi aruncat din timp. De la etajul inferior se aude muzică, e două şi jumătate noaptea, şi pentru prima oară nu te mai deranjează muzica, te deranjează faptul că printr-un singur "clic" ai fost exclus din lume. Câteva minute mai devreme, te-ai îndreptat spre baie, ai apăsat pe întrerupător dar întunericul a rămas acelaşi, neinundat de lumină.

Priveşti pe geamul de care te apropii tiptil, ca să nu-l trezeşti pe celălalt, încercând să-ţi dai seama dacă e pană de curent generală sau e doar în apartament. E doar în apartament şi te sperii, primul gând e: "Dacă a fost întrerupt curentul în mod intenţionat?", strategie a hoţilor, gând venit din prea multele filme vizionate, timp pierdut.

Lanterna găsită pe hol - slavă Domnului, e unul dintre puţinele lucruri care au un loc al lor bine stabilit - luminează ceasul de mână de pe etajeră şi apoi scara etajului pe care-o urci până la noile contoare, dar clapeta rămâne căzută, lumina rămâne stinsă.

&…

B-FIT in the Street - Teatrul în spaţiul public, un spaţiu de cucerit

Imagine
http://agenda.liternet.ro/articol/7063/Carmen-Musat-Coman/Teatrul-in-spatiul-public-un-spatiu-de-cucerit-B-FITin-the-Street-2008.html



Seara de vineri a primei ediţii a Festivalului Internaţional de Teatru de Stradă (29 mai -1 iunie, Bucureşti) B-FIT in the Street! nu a scos prea mulţi oameni din casă. Să fie de vină slaba mediatizare a evenimentului sau sesiunea studenţilor?

Oamenii au mers în urma lor ca după urs, dar îţi asumi acest risc la o paradă, chiar dacă eşti pionier în arta străzii, precum Compania franceză Transe Express, cu spectacole în peste 60 de ţări. De la Unirea până-n Piaţa Constituţiei, au defilat toboşari în haine soldăţeşti napoleoniene, saltimbanci cu flăcări, violonişti, cântăreţi de rock în costume de schelete şi cu ochii conturaţi cu negru, contrastând cu albul feţei, purtaţi de un mic camion cu un fel de balansoar inedit pe care se roteau neîncetat doi clovni …




Au fost însoţiţi de la început şi până la sfârşit, au fost aplaudaţi sau au fost abandonaţi pe drum,…