luni, iunie 30, 2008

Sprijin la bătrâneţe...

Nu cere, nu imploră milă, nu cerşeşte. Aşezată pe o bancă, în parc, bătrâna în zdrenţe soarbe dintr-un pahar cu suc aruncat de vreun copil în coşul de gunoi şi pe care ea l-a recuperat, spre potolirea setei. Cu paiul – recuzită a paharului – se chinuieşte să capteze şi ultima picătură şi gestul ei o impresionează pe femeia aşezată pe o bancă vecină. Aceasta nu e adeptă a cerşetoriei, nici a celei blânde, care zgândăre inima, nici a celei agresive, care indignează. Consideră cerşetoria un fenomen întreţinut de cei care contribuie, băneşte, şi de aceea nu dă nici un leu celor care o asaltează pe stradă, sub diferite pretexte înduioşătoare.

Bătrâna aceea însă era altfel, aşa că femeia şi-a chemat băieţelul care se dădea pe tobogan, i-a dat o bancnotă şi l-a rugat să i-o înmâneze bătrânei. Ascultător, băieţelul îşi îndeplineşte sarcina, după care-şi întreabă mama: „I-ai dat din milă, nu?“. Apoi, fără să aştepte răspuns, îşi continuă joaca, iar mama, lectura.

Câteva minute se mai scurg şi bătrâna se ridică, greu, de pe bancă, îşi ia sacul peticit şi porneşte încet spre ieşirea parcului. În faţa băncii pe care stă femeia, se opreşte şi-i urează sănătate şi să aibă parte de copil. „Să-ţi fie sprijin la bătrâneţe“, spune ea, apoi îşi vede de drum. În urma ei, femeia priveşte lung, pe gânduri.

Sprijin la bătrâneţe? – temă de meditare, într-adevăr. Câţi dintre adulţii de azi, copiii de ieri, sunt sprijin pentru părinţii lor? Destui, dar prea puţini totuşi, dacă plecăm urechea la poveştile vecinilor, cunoscuţilor noştri. Crescuţi în spiritul ideii „părinţii trebuie să-şi ajute copiii“, aceştia din urmă consideră că e o obligaţie a părinţilor lor să le dea bani din pensie, să le facă menajul, să împartă cu ei câştigul de pe urma porumbului vândut de asociaţie. Iar cei care nu procedează astfel fiindcă nu au posibilităţi materiale sau fizice să fie sprijin al copiilor lor, sunt priviţi, atât de propriii copii dar şi de către comunitate, drept nişte părinţi degradaţi. De-asta există părinţi pe lume, să-şi ajute copiii, aceasta e menirea lor până-n ultima clipă, aşa se crede.

Dar poate că în perpetuarea acestei idei o mare parte din vină revine chiar celor care sunt direct implicaţi în procesul de educaţie, părinţii. Ei îşi cresc copiii astfel, învăţându-i că li se cuvine totul, că ei au prioritate întotdeauna. Adevărat, dar poate că spre bătrâneţe, când familiile copiilor lor sunt deja formate, plecate din casa părintească, poate că bătrânii aceştia au nevoie şi ei de puţină căldură sufletească, de o floare, un cadou. Poate că ar trebui, cu puţinii lor bani puşi deoparte, să plece în excursia pe care au amânat-o toată viaţa, şi nu să-şi împrumute copiii pentru a-şi schimba mobila din casă – termen fals, căci de cele mai multe ori împrumutul devine dar.

Într-adevăr, vremurile sunt grele, tinerii nu o duc deloc uşor, se ştie cât de dificil e pentru o familie tânără să-şi facă un rost, dar asta nu înseamnă să-i storci pe părinţii bătrâni de ultima vlagă, de ultimul leu. Sprijin la bătrâneţe nu înseamnă neapărat să-ţi întreţii părinţii ci, de multe ori, să nu atentezi la pensia lor. Să nu întinzi mâna spre ei, chiar dacă sunt părinţii tăi şi crezi că sunt obligaţi să te ajute. O vor face, dar nu e deloc normal să se întâmple astfel. A fi părintelui tău sprijin la bătrâneţe nu trebuie să însemne să-l sprijini ca să-i bagi mâna în buzunar după bani. Ci să-i fi aproape, să-l ajuţi cu o vorbă bună, să nu-l copleşeşti cu problemele tale, să-i zâmbeşti, să-i telefonezi, să-i faci tu piaţa, şi nu invers. Nu e foarte greu şi nici nu e nevoie de foarte mult pentru a-i arăta că-i eşti alături. Pentru a-i fi sprijin la bătrâneţe.

Notă: Nici un articol, fragment al unui articol sau fotografie nu pot fi reproduse fără acordul autoarei.

vineri, iunie 27, 2008

Raportul Tismăneanu candidează la Premiul Nobel pentru literatură

Întâi am crezut că e o glumă. Fiind însă absurd, mi-am spus că trebuie să fie adevărat. Căci în România lucrurile absurde sunt la ordinea zilei. Eugene Ionesco ar lua lecţii de la noi pentru situaţiile teatrului derizoriu al cărui promotor a fost.

Să luăm, spre exemplu, învăţământul: abecedarele sunt pline de greşeli gramaticale, lecţiile sunt învăţate de către elevi în afara şcolii, în cadrul meditaţiilor plătite cu bani grei. Materii care nu mai au ce căuta în programă de ani buni se predau în continuare. Muzica, sportul sunt considerate neimportante, victime colaterale ale sistemului de învăţământ, aşa că sunt înlocuite din start cu ore de matematică. Dar suntem un popor din ce în ce mai trist şi din ce în ce mai gras. De disciplină nu vorbesc că n-am nimic bun de zis – parcă-i balamuc în clasă şi ne mirăm de ce copiii noştri vorbesc din ce în ce mai tare. De bun simţ, nici atât, şi aici includ şi institutorii şi elevii. Nu generalizez, să fim bine înţeleşi.

Însă învăţământul o ia repede la vale iar cei care ar trebui să-l susţină stau cocoţaţi în vârful dealului – a se citi scaunul ministerial – şi dau drumul bolovanilor peste el, ca să-şi dea duhul mai repede. Au eliminat examenele de admitere la liceu, ca să nu-i streseze pe elevi, şi astfel au tras focul de armă pentru deschiderea vânătorii de note. Note apar şi dispar din catalog, în funcţie de intervenţia părintelui, bunăvoinţa profesorului, faţa plăcută a elevului. Elevul nu mai acumulează cunoştinţe ci note. Cu ele intră la liceu, apoi, după o alba-neagra cu grila de la aşa-zisa admitere la facultăţile particulare, se trezeşte student. Trece ca gâsca prin apă prin şcoală, dar România are absolvenţi de facultate cât să dăm la tot poporul, vorba ceea!

Ce mai poate fi absurd când totul e absurd? A, că-i arunci la gunoi pe Eminescu, Creangă şi introduci în programa şcolară Raportul Tismăneanu, cu expresii de lemn precum : „Era imperios necesar…”, „terenul edificării noii culturi socieliste…”? Cum să consideri absurdă explicaţia Ministerului: „Tânărul de 18-19 ani, care susţine bacalaureatul în acest an şcolar, nu trăieşte într-o eprubetă a criticii literare, ci în România anului 2008, membră a Uniunii Europene. De unde şi prezenţa unor texte nonliterare fundamentale pentru înţelegerea lumii în care trăim: Declaraţia drepturilor omului, Ghidul cetăţeanului român în UE, Uniunea Europeană în România. [...] Prin subiectele pentru examenul de bacalaureat 2008 se cultivă dimensiunea europeană a României, şi nu spiritul îngust şi dogmatic al altor vremuri" ?

Deci n-are ce să fie absurd în acest comunicat, căci culegi ce-ai semănat. Ai semănat absurd, apoi culegi tot absurd. Creezi situaţii absurde, apoi le explici tot prin gesturi absurde.Şi totuşi, nu mă pot abţine să nu dau un exemplu de “spirit îngust şi dogmatic al altor vremuri”: profesorul de tehnologie din clasa a XI-a, pe vremea lui Ceauşescu, ne spunea: „Dacă nu citiţi în fiecare zi cel puţin 30 de pagini dintr-o carte, atunci înseamnă că a trecut degeaba ziua aceea”. Şi era profesor de tehnologie! N-aţi vrea să ştiţi cu ce listă de titluri ne pomeneam noi, elevii acelor ani, de la profesorii de română, ca lectură obligatorie de vacanţă. Dar de, erau spirite înguste şi dogmatice. Ne dădeau de citit Camil Petrescu şi Lucian Blaga şi nu Raportul Tismăneanu.

Notă: Nici un articol, fragment al unui articol sau fotografie nu pot fi reproduse fără acordul autoarei.

joi, iunie 26, 2008

Mujdeiul

Publicat şi pe http://www.liternet.ro/

Mulţi vor spune că fac pe grozavul când vor auzi ce am de zis. Dar eu vă jur că e adevărul adevărat: urăsc vânătorile. Pe lângă faptul că unii mă vor acuza de minciună, dar vor fi şi alţii care vor desluşi un paradox în cele afirmate: adică tu, pădurar să urăşti vânătoarea? E ca şi cum ai spune că unui peşte nu-i place să înoate. Ce plăcere mai mare decât să mergi prin pădure şi să pui arma la ochi –atenţie! armă deţinută legal, deci fără să ai vreo bătaie de cap – şi să dobori căprioara care se uită-n ochii tăi cu încredere, că te vede în verde şi e sigură că o vei proteja. Aici exagerez şi eu un pic, figuri de stil, na, că nu cred că o biată căprioară poate distinge culorile şi mai mult decât atât, că ar putea bănui intenţiile unui ciudat care merge în două picioare şi nu în patru, precum restul animalelor din pădure.

Acum, dacă tot sunt la momentul adevărului, trebuie să admit că iar am exagerat un pic, pentru că, de fapt, mie-mi place să merg la vânătoare. Nu-mi plac oamenii cu care sunt nevoit să merg. Şi voi face o mărturisire pe care, dacă nu veţi avea bunăvoinţa, mila, demnitatea de a nu o spune mai departe, atunci sigur veţi avea frica să deschideţi gura. Fiindcă am să vă povestesc ceva incredibil, ceva ce numai eu şi încă o persoană ştim. Şi de ce, mă rog, aşa o dorinţă de mărturisire? Poate pentru că în sufletul meu se ascunde aşa, un pic de plămădeală muierească, uneori mă mai mănâncă limba, îmi place să vorbesc aşa cum îi place unei muieri. Va trebui însă să-mi juraţi că nu veţi spune nimănui ce veţi auzi acum. Aşa, e bine, dar repetaţi, „niciodată, nimănui”. Bun. Acum, că răsuflu uşurat, pot să-mi încep povestirea.

Spuneam că nu-mi plac oamenii cu care trebuie să împart perimetrul pădurii. Nu-mi plac impostorii, în general, iar în domeniul vânătorii, în special. Una e când eşti un bun vânător şi îţi meriţi prada, o alergi, o hărţuieşti, te hărţuieşte şi ea, şi savurezi victoria, alta e să ţi se aducă totul pe tavă şi să fii aplaudat pentru fapte care nu-ţi aparţin. Pe scurt, pentru că văd că v-am băgat complet în ceaţă, or, tocmai ceaţa nu ne e de trebuinţă nouă acum, vreau să spun că lucrez în pădurea în care Tovarăşul a ales să vină la vânătoare. Asta e, domnule, am zis-o! Are aici patru vile, pe marginea lacului, de fapt el stă doar în Vila 3, şi-i place să vâneze. Adoră să vâneze. Toată lumea ştie că e un prost ochitor, cred că şi el a ştiut pe la început, acum ani şi ani, dar între timp a avut vreme să uite, înconjurat fiind de linguşitori care au aplaudat de fiecare dată când dobora un cerb. Gurile rele spun că n-a nimerit niciodată vreo ţintă, că, de fapt, altcineva trăgea un foc de armă care ajungea în corpul vânatului, că era o nebunie întreagă, un scenariu întreg ca să pară că el, tovarăşul, era trăgătorul perfect. Aşa trebuia să fie, căci ce conducător e acela care trage în aer? Nu?

Deci a prins gustul vânătorii, probabil după vreo vizită în străinătate. Unii joacă golf, alţii vânează. Ghinionul nostru că suntem aproape de Bucureşti şi că aparţinem Regiei de protocol. Altfel, dacă astea două condiţii n-ar fi fost îndeplinite, poate că acum gustam din plin bucuria învingătorului, momentul când iese fum pe ţevile puştii şi cerbul se prăbuşeşte la pământ, înfingându-şi coarnele în sol ca şi cum ţi-ar preda coroana. Dar când sunt nevoit să asist la mascarada asta, ce plăcere să mai am? Nici măcar de unul singur nu mai pot străbate pădurea, să zicem că aş fi strâns din dinţi şi m-aş fi răzbunat pentru penibilul momentelor după aceea, dar nu mai avem voie să împuşcăm nimic din ce mişcă în pădurea asta: mistreţi, cerbi, căprioare, vulpi, iepuri, toate animalele pădurii au fost inventariate, numerotate, au urechile pline de capse. Şi n-are nimeni voie să le împuşte decât el, Tovarăşul. Poftim de zi ceva!

Totul începe cu un telefon, vinerea dimineaţă. E brigadierul:
- Salut, Mariane!
- Trăiţi! răspund eu, somnoros.

Am un bioritm ciudat, nu e deloc în concordanţă cu al altora. Eu, la 8 dimineaţa dorm, doar de-aia m-am şi făcut pădurar, ca să nu dau nimănui socoteală de programul meu şi să pot visa în voie. Brigadierul mă ştie şi mă lasă de regulă în pace, dar când e ordin de la Bucureşti să fim toţi în picioare, apoi nu mai are nici ăsta nici mamă, nici tată, ne mobilizează pe toţi.
- Vezi că mâine e obiectivul ocupat.

Atâta îmi spune, mai departe ştiu ce am de făcut. Asta înseamnă să iau zilierii de la grădină şi să-i răspândesc în pădure, să măture potecile.

Da, aţi auzit bine, să măture potecile.
- Ce prostie mai e şi asta? a întrebat nea Gogu acu trei ani, când a auzit prima oară ce are de făcut. Păi, nu era unul, al lui Creangă, care ducea soarele cu coşul înăuntru? Nu aşa suntem şi noi acum? Cine-a mai pomenit să mături frunzele de pe cărarea din pădure?
- Măi, ordinul se execută, nu se discută, am zis eu scurt, dar în sineamea i-am dat dreptate.

Deci trebuie măturate potecile pădurii. Asta, vinerea. Partea noastră, căci la vile se fac alte treburi, pentru a-i găzdui pe cei doi şi suita. Iar sâmbătă, măturătorii se transformă în gonaci, încolţesc vânatul ca să ajungă în bătaia puştii. În timpul ăsta, noi, cei patru pădurari, stăm în poiana unde urmează să aibă loc ospăţul şi ne ocupăm de nişte lucruri pe care ale noastre neveste, dacă ne-ar fi vedea făcându-le, ori ar da divorţ, acuzându-ne de prefăcătorie, că acasă ne dăm bărbaţi şi nu punem mâna să facem nimic, ori ar profita şi ne-ar lăsa nouă bucătăria, că oricum ne pricepem. Pe scurt, aprindem focul pentru proţap, ne ocupăm de lucruri gospodăreşti, cum s-ar zice: facem mujdei de usturoi, tăiem ceapa verde, dintr-astea... Eu am devenit maestru în făcutul mujdeiului. Îl pisez bine, cu sare, apoi îl frec cu apă minerală, iese un mujdei de ţi se topeşte în gură. Securiştii stau cu mâinile-n sân, de obicei se prefac că se uită după vreun potenţial asasin, dar cine naiba ar fi putut trece de cordonul lor, cel de la gardul unităţii? Căci sunt ciucure, nu ai cum să treci de ei decât dacă eşti în zbor, or, nu e cazul. Mă enervează securiştii ăştia, pentru că se dau mari şi pentru că te provoacă. Tot timpul spun bancuri cu Ceauşescu şi cu securişti. Ai naibii, sunt ca un sac fără fund, vin mereu cu altele şi iar altele.
- Dar pe-ăla cu Brejnev îl ştii?

Dau din umeri, încerc să nu zic nici da, nici nu. Mi se pare că e o provocare, că încearcă să ne zgândăre, să vadă dacă suntem împotriva regimului şi mai cu seamă împotriva lui, a Tovarăşului. Încerc să fiu neutru, prin această ridicare de umeri. Totuşi, înclin să cred că şi ei s-au cam săturat de tot circul ăsta, de Tovarăşul în general, vreau să zic. Dar nu pot risca. Aşa că tac şi ascult bancul.
- Aşa-i că-i tare?
- Mda...

Şi pisez usturoiul cu şi mai mult sârg, aplecat deasupra piuliţei ca să nu mi se vadă ochii. Nu ştiu ce să fac, să râd, să nu râd, aşa că mai bine îmi bag capul în castronul cu usturoi. Aşa a ajuns mujdeiul meu renumit, că-l frec de-mi sar ochii.Momentul acesta incredibil de care vreau să vă povestesc a fost într-o primăvară. Totul a decurs ca de obicei: măturatul, gonacii, împuşcăturile, focul, pregătirile din poieniţă.
- Pregătiţi-vă, că vine, a anunţat unul dintre securişti.

Împuşcăturile nu se mai auziseră de vreo jumătate de oră dar nu acesta era semnul după care se luase securistul, ci fusese anunţat prin staţie. Unul dintre ei a venit în inspecţie: da, totul era în ordine. Nu era nici un duşman prin preajmă - asta, după o scrutare rapidă cu binoclul - , focul era tocmai bun pentru proţap, mesele erau aliniate, cu scaunele de-o parte şi de alta, feţe albe de damasc fluturau uşor – dă, Doamne, să nu bată vântul şi să răstoarne vreunul dintre paharele de cristal din care Tovarăşul avea să bea vin roşu, farfuriile erau întinse şi soarele se oglindea în cozile furculiţelor aurite. Totul era în regulă. Murăturile aşteptau, cuminţi, în mijlocul mesei, pâinea fusese acoperită cu şervete albe, imaculate. Mai lipsea doar castronul cu mujdei.

Şi atunci s-a întâmplat: prin castronul oval aşezat pe pământ o clipă, cât să-mi şterg mâinile pe un şervet, a trecut iute un şobolan. A intrat pe o parte şi a ieşit pe alta, o fracţiune de secundă să fi durat. Îngrozit, am ridicat privirea spre securistul care era în faţa mea. Noi doi, faţă-n faţă, şi între noi, castronul prin care trecuse prăpăditul ăla de şobolan. Înlemnisem. Înlemnit era şi el. Amândoi fusesem spectatorii acelei scene, singurii spectatori. Deja mă vedeam dat afară din post sau mutat pe vreun vârf de munte, acolo unde nu ajunge decât soarele. Pentru un amărât de mujdei? Da, pentru un amărât de mujdei. Căci totul trebuia să fie ca la carte, mujdeiul era nelipsit de la ospăţul de după vânătoare. Şi de unde să iau în inima pădurii alt mujdei? Într-o fracţiune de secundă mi-am văzut viitorul: negru. Atunci mi-a albit şuviţa asta de lângă tâmplă. Am coborât privirea, învins, şi m-am prăbuşit aproape în genunchi, în faţa castronului. Şi atunci l-am auzit pe securistul care fusese martor la baia şobolanului.
- Auzi, dar pe ăla cu Jimmy Carter îl ştii?

Notă: Nici un articol, fragment al unui articol nu pot fi reproduse fără acordul autorului.

miercuri, iunie 25, 2008

Umbre în singurătate

Umbra se lungea şi se chircea pe zidul văruit, urmându-şi întocmai stăpâna în mişcări: se opintea puţin, lucru absolut inutil şi caraghios pentru o umbră, ce nu are nevoie de puncte de sprijin, apoi se întindea brusc, ajungând aproape de acoperiş printr-un joc al soarelui de toamnă târzie, rămânea aşa câteva clipe, mândră, puternică, dominând albul zidului, dar se ghemuia deodată, de parcă ceva sau cineva ar fi lovit-o.

Şi poate că dacă ar fi avut glas şi-ar fi exprimat indignarea faţă de nerecunoştinţa bătrânei pe care o însoţise 84 de ani, care, de ceva vreme, o umilea, oprindu-i înălţarea prin gesturi neînţelese.Statutul umbrei sale este însă ultimul lucru la care s-ar gândi ţaţa Maria, în zilele ei nesfârşite şi identice, petrecute pe prispa casei cu ziduri văruite. Aşezată pe-un taburet, cu mâinile în poală, reproducând, fără să ştie, poziţia clasică a modelelor pictorilor de portrete, scrutează zarea, cu privirea aproape în întuneric, handicap pe care nu-l compensează nici un alt simţ, obosite fiind toate de ani, şi uneori, când i se pare că a văzut poarta deschizându-se, se opinteşte puţin şi se ridică de pe taburet, nerăbdătoare şi cu speranţă. Însă lumea privită de sus e la fel cu cea de jos, era doar o părere, sau vântul, şi ţaţa Maria îşi reia locul, adâncită în puţinele gânduri pe care le mai are, ignorând furia umbrei sale de pe perete, prizonieră, ore întregi, pe albul casei.

Ele două însă au avut parte şi de vremuri mai bune. Cu 64 de ani în urmă au jucat împreună la nuntă, şi râdeau amândouă de fericire, dându-şi capul pe spate în timp ce se roteau în mijlocul horei, prinse de talie de braţele puternice ale lui Sandu. Cu aceleaşi braţe el a ridicat casa asta, cea mai mândră din sat, doar era cel mai bun zidar. A pus singur toate cărămizile, nelăsând vreo mână de calfă sau de tovarăş să se atingă de ele, şi-ntr-o vară a terminat-o. Acolo s-au născut cei patru copii ai lor, şi de fiecare dată el bătuse prispa lungă, ascultând neliniştit ţipetele dinăuntru, de unde moaşa şi cumnatele izgoniseră orice picior de bărbat. Trei băieţi şi-o fată avuseseră împreună, şi s-au gândit că era bine, băieţii duceau numele mai departe, iar fata avea să-i îngrijească atunci când vor fi bătrâni. Numai că planurile sunt date peste cap, întotdeauna, de viaţă. Sandu n-apucă să construiască o casă nici unuia dintre copii: se prăbuşi într-o zi de sus, de pe-o schelă, şi-şi frânse gâtul. Cum s-a putut întâmpla ca el, meşter cu experienţă, să alunece de pe schela din lemn, n-a putut explica nimeni. Iar pentru Maria important era faptul, deznodământul: rămânea văduvă, fără bărbatul pe care-l iubise, cu patru copii dintre care cel mai mare avea 16 ani iar mezinul, 7. Ca zidar, Sandu câştiga bine, dar acum, fără el, îi pândea sărăcia.

Ajutorul veni din partea primarului, un om cumsecade în ciuda convingerilor lui, cam prea supuse regimului: o angajă femeie de serviciu la primărie. Salariul nu era mare, dar îşi putu ţine copiii la şcoală, apoi îi trimise la profesională, limita de sus pe care şi-o putea permite. Dacă vreunul dintre ei voia să înveţe mai mult, trebuia s-o facă pe cont propriu, la seral sau fără frecvenţă, ea n-avea posibilitatea să-i ţină la liceu. Numai că nici unul nu vroi – poate că nu-i ducea mintea, poate erau leneşi - şi se aleseră toţi cu câte o meserie. Aşa se risipiră care-ncotro: cel mare şi fata, la Bucureşti, la fabrică, un băiat, la Ploieşti şi numai cel mic rămase cu ea în casă, angajându-se mecanic la CAP. Când s-au căsătorit, mare lucru n-a putut să le dea ca zestre, doar o plapumă şi câteva lenjerii de pat, brodate de mâna ei.

O vreme a crezut că de-asta nu mai vin copiii ei de la oraş s-o vadă, că i-au asmuţit împotriva-i nurorile şi ginerele, dar încet, încet, a început să înţeleagă că fiecare avea viaţa, greutăţile lui. Ar fi vrut să-i vadă în casă şi la sfârşit de săptămână, nu numai câteva zile în concediu sau la botezuri, când se strângeau cu toţii. Pricepu însă că viaţa, la oraş, se mişca mai repede decât la sat. Îl avea totuşi aproape pe Mircea, băiatul cel mic, şi când acesta se însură, ea se mută în camera din spate, unde ajungea printr-o intrare separată. Fiindcă voia să le fie ajutor nu soacră. Şi aşa a şi fost. Pe cei doi copii ai lui Mircea ea i-a crescut, cu drag, căci era la pensie şi nu s-a gândit o clipă să-i interzică nurorii sale să facă naveta la Ploieşti, la serviciu. Ea gătea, spăla pentru toată lumea, ea dădea nepoţilor bani de îngheţată. Porumbul pe care-l săpa şi culegea singură îl vindea iar banii li-i dădea lor, să-şi ia bicicletă sau pantofi. N-a aşteptat vreodată vreo mulţumire căci i s-a părut normal să fie aşa. Peste câţiva ani puterea avea s-o mai lase, deja vederea îi mai slăbise, de câteva ori Andrei, nepotul cel mic, râsese de ea, înapoindu-i suta de mii pe care ea o luase drept hârtie de cinci. Dar îl avea aproape pe Mircea şi ştia că n-avea s-o lase la greu.

În câţiva ani, într-adevăr, bătrâneţea cea adevărată, urâtă, cuceri trupul ţaţei Maria. Puterea o părăsise, văzul îi juca feste, şi câteodată ameţeala o cuprindea dimineaţa, când voia să se dea jos din pat. Venise vremea ca rolurile să se inversese în familie, chiar dacă nimeni nu o spunea. Numai că vremea fusese deja schimbată între pereţii bătrâni. Într-o dimineaţă, Mircea o anunţă că ei şi-au cumpărat o casă într-un alt sat, că după amiază se vor muta, deja vorbise cu un şofer de camion să le mute mobila. Era timpul să aibă şi ei o casă a lor, o găsise la preţ bun. Degeaba îi spuse ea că asta era oricum casa lor, le rămânea lor, Mircea era hotărât să se mute.

Când îşi reveni, era întinsă pe patul din camera din spate, şi Andrei o privea, puţin mirat de neputinţa bunicii lui, puţin ruşinat de gestul pe care-l făcea tatăl său. Peste o oră, o lăsau pe prispă, luându-şi rămas bun de la ea cu o răceală şi neruşinare de străini, şi ea rămase acolo, buimacă, până când o învălui întunericul. Zilele care au urmat au început să se asemene între ele, petrecându-le pe prispă, aşezată pe-un taburet, cu puţinele ei gânduri şi cu umbra pe care-o ignora şi care i se lungea la picioare şi trecea mai târziu pe perete, unde se răzvrătea, lungindu-se şi chircindu-se, când pe poarta mică intră doar vântul sau, rareori, mult prea rar, unul dintre copiii plecaţi la oraş.

Şi-atunci umbra se lungeşte şi mai mult şi se agită în jurul bătrânei, încolăcindu-se în jurul copiilor nepăsători, încercând să-i agaţe, să-i oprească acolo, lângă stăpâna ei, neputincioasă şi singură. Dar umbra n-are glas, iar copiii ţaţei Maria n-au ochi şi suflet să vadă suferinţa şi bătrâneţea mamei lor. De aceea sătenii văd pe prispa casei doar două umbre unite în singurătate.

Notă: Nici un articol, parte a unui articol nu pot fi reproduse fără acordul autorului.

marți, iunie 24, 2008

De ce nu vreau să emigrez

Dintr-o mulţime de motive. Pentru că în altă ţară, cu reguli stricte, unde, sub semnul amenzilor, aş şti clar ce e permis şi ce nu, aş risca să trăiesc o sută de ani, or, nu vreau să fiu o povară pentru copiii mei. Restul de neuroni care mi-a mai rămas s-ar putea dubla graţie lipsei traumatismelor sociale şi nu doresc să-mi vină pofta de a fi studentă la 60 de ani.

N-aş mai fi martoră indirectă acum, dar directă peste vreo câţiva ani, când fiică-mea va fi clasa a opta, la reformele din învăţământ care încurajează şpaga pentru note mari de intrare la liceu. Şi unde ar mai auzi copilul meu, la şcoală: „Sunteţi nişte proşti! Era mai bine pe vremea lui Ceauşescu!”? Deşi, fără părtinire, ei chiar nu sunt nişte proşti, în comparaţie cu occidentalii, au numai nişte programe şcolare încărcate. N-aţi văzut câţi olimpici avem la matematică?Şi mie-mi place matematica, totuşi, mai am de învăţat, şi unde în altă parte dacă nu aici, de la pensionarii care scad întreţinerea la bloc, plata telefonului, a medicamentelor şi a pâinii dintr-o pensie de 4 milioane, ies pe minus întotdeauna dar îşi strâng la CEC bani de înmormântare, deşi mort lăsat în drum nu s-a văzut nicăieri. Dacă aş emigra, nu aş mai asista, în fiecare 3 ianuarie, la spectacolul grotesc şi absurd de manifestare a mentalităţii de turmă, relicvă comunistă, când nu pot intra în sediul poştei din cauza cozii formate de aceiaşi pensionari care vor să-şi plătească impozitul pe casă, „să scape”, deşi până pe 30 martie nimeni nu-i penalizează.

Nu vreau să emigrez şi pentru că nu-mi place să plătesc amenzi, la noi poliţiştii sunt şi ei părinţi, se înduioşează la povestea cu copilul pe care o repet de câte ori trec pe galben. Nu ca insensibilii ăia din America pe care-i vezi prin filme, ce te mai şi ţintuiesc de capotă dacă îndrăzneşti să ridici privirea spre ei.

Nu vreau să emigrez pentru că aş risca să mă plictisesc pe şosea, până la serviciu, mergând într-o coloană ordonată, cică puţină adrenalină face bine, deşi puţină câte puţină şi iar puţină se adună de-o congestie cerebrală, mai ales când plouă şi e blocaj în intersecţie (apropo, unde s-ar mai bloca oamenii ca proştii, când semafoarele funcţionează, poliţistul îi dirijează?) sau când vreun şmecher se vâră de pe şinele tramvaiului direct în faţa coloanei.

Nu vreau să emigrez pentru că nu vreau să dau concurs pentru a ocupa vreun post când se poate şi cu strategia PCR: Pile, Cunoştinţe, Relaţii. Cu cât sunt mai nepregătită pentru o funcţie cu atât am mai multe şanse de a o ocupa, se poate întâmpla nici să nu candidez şi să obţin postul.

Şi mă întreb ce aş face eu dincolo, ar trebui să-mi cumpăr radio, pe când aici ascult gratis manele de la vecinul din blocul alăturat. M-aş trezi dimineaţa şi peisajul din faţa blocului ar fi acelaşi, plictisitor, cu gazon tăiat şi flori, pe când aici totul e în transformare: într-o zi se asfaltează, apoi sapă cei de la Apa Nova pe mijlocul drumului, după o săptămână, două, vin şi astupă, pe trei sferturi, şanţul, apoi cei de la Administraţia Drumurilor vin şi ei şi scot bordurile, pun altele la loc după o lună, între timp mă duc în concediu şi dau de semnele lăsate pe poduri de colegii lor de la Administraţie, nu, pe colegii lor nu-i văd, nu sunt, nu mai sunt, doar semafoarele care strâng şiruri de maşini, c-aşa vor muşchii nu ştiu cui.

Ce-aş face eu cu minutele în plus pe care le-aş câştiga la metrou - cel puţin 15 minute pe zi, căci la ei metroul vine la două minute, la noi, la zece minute – n-aş mai avea când citi ziarul sau când să-mi fac, pe peron, plimbarea care mă ţine în formă. Ce m-aş face şi în metrou, aş crede că mi-a pierit mirosul şi m-aş speria, căci eu am nasul antrenat – de acolo vine iz de usturoi, de dincolo de picioare nespălate iar de la vânzătorul ambulant de ziare, toată transpiraţia lumii.

Nu doresc să plec în altă ţară pentru că mi-e teamă de singurătate, aici toată lumea e prietenoasă şi dornică să te ajute, nu e moment în care vreo vecină să nu mă întrebe unde plec şi ce am cumpărat de la magazin, or, dincolo fiecare se uită drept înainte, spre uşa lui, ce plictiseală, ce oameni, domnule! n-au pic de căldură în suflet şi mai şi pun mâna pe telefon şi sună la poliţie când aud scandal în casa ta, nu-ţi respectă deloc intimitatea!

Nu vreau să emigrez pentru că....dar lista rămâne deschisă, căci, nu-i aşa? cine vrea să citească un roman pe tema asta?

Notă: Nici un articol, parte a unui articol nu pot fi reproduse fără acordul autorului.

luni, iunie 23, 2008

DĂgeaba e care pe care?

Limbă română, cinste cui tace...

A fost odată ca niciodată o prepoziţie cu nume simplu: de. Ea, prepoziţia, a fost rostită de când se ştie pe lume, fonetic: de. Numai că într-o zi a apărut la televizor un domn încruntat, supărat, care a articulat-o apăsat: . Prepoziţia a tresărit, căci o palmă fusese trasă peste obrazul ei de cuvânt simplu, scurt, dar demn. A sperat însă că va reacţiona cineva şi că îşi va recăpăta onoarea. Pe domn nu l-a corectat însă şi nu l-a certat nimeni, aşa cum văzuse prepoziţia că se întâmpla la şcoală, în clasele primare. Poate că o fi fost o scăpare, şi-a zis prepoziţia cu speranţă, dar peste câteva secunde iar i-a fost terfelit numele: DĂ. Atunci prepoziţia şi-a luat inima-n dinţi şi a zis, încet, cu umilinţă: „Ştiţi, nu vă supăraţi, dar numele meu se pronunţă aşa cum se aude, DE”. Numai că nu a auzit-o nimeni, toţi fiind atenţi la fruntea cea lată a domnului şi la cuta adâncă dintre sprâncene, semn de mare gând. Cei care l-au auzit însă pe domn, din admiraţie, mimetism sau slugărnicie, au început să o rostească şi ei , astfel că, destul de repede, mai toate televiziunile au fost invadate de un val de simpatie faţă de noua prepoziţie care-şi contura o personalitate proprie în timp ce vechea, onorabila şi discreta prepoziţie DE era exilată între pereţii şcolii.

Tot între pereţii şcolii îşi trăieşte ultimele clipe şi pronumele relativ care, întemniţat acolo de cel aflat la a doua tribună a ţării. Drept ca un stejar, neclintit, tribunul nici nu clipeşte când greşeşte – „Lucrurile care le-au făcut” - şi nedumerirea pronumelui relativ e mare, fiindcă se întreabă cum de consilierii tribunului nu-l aud, ca să-l corecteze. Să fie oare o surzenie pricinuită de sindromul de slugărnicie, de care se molipsesc cei mai mulţi? Sau oare-l lasă să se facă de râs, care/pe care? Căci pronumele relativ care, de când se ştie el cu funcţie de complement direct, a fost însoţit de prepoziţia pe şi se întreabă şi el, tremurând şi plăpând, ca şi cealaltă surată, prepoziţia de, câte zile mai are. Căci ambii ştiu că dacă până acum au scăpat revizuirii oficiale de acum câţiva ani, când s-a impus legea străzii, cu nicio scrise într-un cuvânt, în cazul lor acţionează legea celui mai puternic, or aici, unde-i putere nu-i tocmeală, până şi gramatica se supune.

Nu geaba e care pe care!

P.S. Ieri însă l-am auzit pe premier pronunţând pentru prima oară corect, "pe care". Să-şi fi luat cineva inima-n dinţi şi să-l fi corectat? Vreun consilier demisionar?

Notă: Nici un articol, parte a unui articol nu pot fi reproduse fără acordul autorului.

joi, iunie 19, 2008

Moartea vecinului meu, artistul liric

Vecinul meu a murit. Cum ar spune bunica, ne ia moartea primprejur, căci anul trecut s-a mai stins un bărbat de pe palierul blocului unde locuim. Al doilea vecin a făcut tot infarct, dar spre deosebire de primul, nu avea familie. Era artist liric, la pensie.

L-au adus acasă într-o pătură, la 9 noaptea, de la scara cealaltă, unde s-a întâmplat să-i bage în bucluc pe nişte oameni cumsecade la care mersese în vizită. L-au adus acasă înfăşurat în pătură, cărat pe scări, până la etajul patru, aşa cum cari un televizor stricat. Asta, bineînţeles, după ce a fost chemată Salvarea, asistentul medical a constatat decesul şi a eliberat o adeverinţă pentru medicul de familie. Aşa e procedura, pentru rudele care vor/trebuie să-l îngroape pe artistul liric. L-au cărat în pătură, vecinii, flancaţi de administrator şi de asistentul medical şi n-a ieşit nimeni pe paliere, dar vizoarele uşilor s-au acoperit cu ochi curioşi.

Administratorul a descuiat uşa şi artistul liric a dispărut în apartamentul său cu două camere. L-au aşezat pe pat, apoi au încuiat uşa şi au plecat acasă, spre a împărtăşi şi celorlalţi membri ai familiilor lor mirarea şi sentimentul de deşertăciune a vieţii, „azi eşti, mâine nu mai eşti”. Au plecat la familiile lor, dar artistul liric a rămas singur în ultima lui noapte în apartamentul său cu două camere.

Dimineaţa, câteva lumânări ardeau, tăcute şi umile, la uşa lui, unicul semn că moartea se instalase dincolo de lemnul aproape şubred - „Am rămas numai eu pe palier cu uşă din lemn, poate că ar trebui s-o schimb şi eu, să-mi pun dintr-asta metalică, dar ce să-mi ia hoţii dacă vin?”, mi-aduc eu aminte că mi-a zis cândva, cu un zâmbet trist, lângă lift, singurul loc de semi-socializare a locatarilor.

Lângă clanţă, prins în uşă, un carton anunţa că la apartamentul X era cheia. Pentru rude. Cineva le sunase, bineînţeles, dar nu ştiu şi nici nu vreau să ştiu dacă au fost anunţate de cu seara. Pentru a mai crede în oameni, sper din tot sufletul ca rudele artistului liric să locuiască în provincie sau să nu fi răspuns la telefon decât în zori.

Dimineaţa, în timp ce lumânările ardeau în faţa uşii, am vorbit cu o vecină despre întâmplare. M-am gândit că fiind uşă-n uşă, ştie mai multe. Într-adevăr, ştia, dar nu înţelegea nu moartea subită şi tot ce a decurs după aceea, ci nu înţelegea de ce administratorul a sunat la uşa ei, la 10 noaptea, cu rugămintea de a răspunde, de se va întâmpla ca vreo persoană să se intereseze de cheia de la apartamentul artistului liric. „Cum au putut să-mi facă mie aşa ceva? Să mă sune la ora aceea? N-am dormit toată noaptea!”, mi s-a căinat ea, indignată.

Am privit-o rece, prea rece, cred, căci a schimbat vorba: „Am aprins şi eu nişte lumânări, acu’, dimineaţa. Ce era să fac? Că a fost un om tare ciudat, singuratic, nu a fost însurat, lui nu i-a deschis nimeni uşa, el nu avea pe nimeni, de-atâtea ori i-am zis, că ne ştim de zeci de ani: „Nu e bine să fii singur”, dar ţi-ai găsit! El era cu cântecul, asta era familia lui!”

Am aprins şi eu o lumânare, în faţa uşii. Dincolo de ea, se afla artistul liric, care nu va mai face niciodată vocalize şi nu va mai rosti niciodată, lângă lift, politicos şi ţinând uşa, să intru prima: „Sărut mânuşiţele! Şi domnişoara? (referire la fetiţa mea) Mai cântă la cor?”. Întotdeauna aceeaşi întrebare, întotdeauna acelaşi răspuns care-l mulţumea şi-l făcea să zâmbească. Apoi, în tăcere, ascultam amândoi huruitul liftului, până la parter.

Vecinul meu, artistul liric, a murit. Era un singuratic. Fără familie. Căci familia lui a fost cântecul. A fost cărat pe scări, într-o pătură, ca un televizor stricat, pus în pat şi încuiat pe dinăuntru. În ultima lui noapte în apartamentul cu două camere, eu cred însă că n-a fost singur. S-a întâlnit cu familia lui: artiştii.

Notă: Nici un articol nu poate fi reprodus fără acordul autoarei.

miercuri, iunie 18, 2008

Pippi Şoseţica, Spaima Zmeilor


A fost odată ca niciodată o fetiţă care asculta poveştile citite de mama sa, căci deşi era de vremea şcolii, aşa o toropeală o prindea spre seară încât nimeni, cu nici un chip, nu reuşea să o determine să citească de una singură. Fetiţa asculta cuminte, ca orice fetiţă pregătită de culcare şi doar întreruperile-i dese lăsau să se înţeleagă că nu adormise încă: „Da’ ce-nseamnă „sfredeluş””? „Da’ „costor””? „Da’ „au dat iuruş prin sat””? „Da’ „cu toată lumea se nărăvesc””?



Acuma mama, obosită după o zi de lucru, nu găsea întotdeauna sinonime pe măsura înţelegerii copilului ei, e drept că-i era greu să le găsească şi pentru ea, iar fetiţa îşi arăta nerăbdarea, încă înainte de a fi lămurită: „Şi? Şi mai departe?”, ceea ce nu era deloc în favoarea firului poveştii. Că „Spaima Zmeilor” a lui Ioan Slavici era un basm cu arhaisme greu de dezlegat mama pricepu până la urmă, dar se miră cum de şi altele puneau la grea încercare memoria ei de adult. „Procleta”, bahniţă” şi expresii precum „flecăriţi la glume şi la câte nagode toate” din „Înşir-te mărgărite” ale lui Petre Ispirescu o făcură să stea „niţel la chibzuri”, vorba ceea. Au nu cumva erau greoaie vorbele? „Ea după găteje prin pădure, ea cu tăbuieţul în spate la moară, ea în sfârşit în toate părţile după treabă. Cât era ziulica de lungă, nu-şi mai strângea picioarele”, citi ea din „Fata babei şi fata moşneagului”, dar nici Creangă nu păru să trezească fiicei sale o altă curiozitate decât cea imediată, a sensului cuvintelor necunoscute.

Iar dacă în tot talmeş-balmeşul arhaismelor din „Soacra cu trei nurori” - „pojijia”, „migăia”, „strujit” - se găsi şi ceva bun, apoi acesta fu diminuarea violenţei actelor de răzbunare puse la cale de nurori: „luară pe babă de păr, ş-o izbiră de toţi păreţii, până i-l dogiră... ş-o frământă cu picioarele ş-o ghigoseşte”.

Femeie deşteaptă, mama însă nu făcu nici o legătură între coşmarurile fetei ei şi lectura de dinainte de culcare, şi abia când aceasta se zvârcoli prin somn strigând că nu vrea să i se taie o bucată de carne de pe picior avu aşa o bănuială, cum că fata ei se identifica în vis cu Prâslea cel Voinic. Cum şi iezii fuseseră mâncaţi de lup, Albă ca Zăpada, pe punctul de a fi disecată de cuţitul vânătorului iar burta lupului din Scufiţa Roşie, tăiată cu o foarfecă, mamei nu-i mai nu fu greu să ghicească subiectul viselor de noapte.

Acu ce să facă şi ce să facă? Dăduse ea greş cu basmele, înţelegând într-un sfârşit că arhaismele şi expresiile greoaie nu fac casă bună deloc cu mintea zburdalnică a copiilor secolului XXI dar cum să-şi ademenească odrasla spre lectură, ce prăjitură literară să-i treacă pe sub nas ca să-i trezească simţurile...? Grea sarcină, mai ales că nici propria mamă, nici prietenele, nici învăţătoarea nu-i dădură nici o altă variantă. Toate recomandară basmele, autohtone sau importate, căci acestea le legănaseră lor copilăria, şi zău dacă nu aveau amintiri frumoase de pe vremea aceea. E adevărat că şi copiii erau mai docili şi parcă nu aşa de emancipaţi ca acum, iar mama nu insistă asupra sensului cuvântului „emancipat”. Era sătulă de sinonime.

Soluţia veni chiar de acolo de unde se aştepta mai puţin, adică din partea fetiţei sale. Într-o zi, absolut întâmplător, fără nici un alt îndemn exterior, acesteia i se opri privirea, în librărie, asupra unui titlu care suna puţin comic: „Pippi Şoseţica”. O amuză desenul de pe coperta primă dar şi explicaţia de pe cea ultimă, şi dori pe loc să se identifice cu Pippi, pentru că aceasta „nu a fost niciodată la şcoală, locuieşte singură-singurică, împreună cu un cal şi cu o maimuţică şi nu face decât ceea ce-i place”. Pippi, cea cu părul ca morcovul, cu o şosetă maro şi una neagră şi care-i face semn cu mâna tatălui ei, aflat în Rai, spunându-i că-şi poate purta singură de grijă. Pippi Şoseţica, fetiţa care se ia la bătaie, e vizitată de hoţi şi se trimite singură la culcare, mai întâi pe un ton prietenos şi dacă nu ascultă, pe unul serios. Mai târziu, Pippi Şoseţica a lui Astrid Lindgren va pleca, în altă carte, spre Insula Canibalilor, apoi „Matilda”, „Vrăjitoarele”, „Uriaşul cel Prietenos”, „Charlie şi fabrica de ciocolată” ale lui Roald Dahl vor fi citite, pagină cu pagină, de către fetiţa care, într-un exces de sinceritate atât de caracterstic copiilor va exclama, după ce prima ei carte citită de una singură va fi pusă pe noptieră (un gest pe care-l va face de acum înainte de multe ori): „Uite că n-am vrut să învăţ să citesc dar până la urmă am învăţat!”.

Şi-am încălecat pe-o şa?


Notă: Nici un articol, fragment al unui articol sau fotografie nu pot fi reproduse fără acordul autoarei.

marți, iunie 17, 2008

Conspiraţia

O valiză, acesta era tot trecutul ei. Anii îşi alungaseră amintirile şi altele se pregăteau să se nască, într-un alt fel de viaţă, la care visase doar când fusese adolescentă. Pentru că apoi visurile muriseră, fuseseră mutilate de o realitate pe care şi-o făurise oarecum singură, căci numai ea îşi alesese drumul de pe care dorea să iasă acum, renegându-l, abandonându-l.

Şi nici măcar nu se aflase la o intersecţie a vieţii ei, pentru a se aştepta la o asemenea schimbare, pentru a privi în stânga, apoi în dreapta, încercând să vadă, pe sub mâna făcută streaşină la ochi, dacă la capăt se află o fundătură sau nu. Nu fusese deloc pregătită pentru evenimentul acesta, de a sta la mijloc de intersecţie şi de a alege un drum. Se considera prea bătrână pentru o asemenea decizie, viaţa ei nu mai putea fi decât lineară, avea coordonate bine trasate: facultatea copiilor, căsătoria lor, creşterea nepoţilor. Nici măcar nu-şi dăduse seama cât de monoton, lipsit de valoare putea fi acest viitor atât de previzibil, unde dragostea nu se manifesta decât prin evenimentele copiilor. Deşi se căsătorise din dragoste, în urmă cu 26 de ani. Dar sentimentul acesta se uzase în timp, un timp prea supus încercărilor vremurilor în care trăiseră. Jumătate din el, fusese singură. Cât Laurenţiu, soţul ei, fusese plecat pe mare, ea trebuise să facă faţă mult prea multor încercări, şi nu întotdeauna ieşise învingătoare. Toate aceste dispute cu timpul lăsaseră urme, îşi mai pierduse din feminitate, privirea devenise puţin tristă, şi se intensifica atunci când întâlnea cupluri care păreau fericite, întorcea capul după ele pe stradă, imaginându-şi povestea lor de dragoste. Asta, fiindcă dragostea ei murise în fiecare zi câte puţin, prea multele greutăţi pe care trebuise să le ducă de una singură îi sufocase sentimentul acesta. Dacă apăruse un altul? Da, dar era ceva nedefinit, pe Laurenţiu îl precepea ca pe un prieten, căruia îi putea spune orice, sau aproape orice, dar pe care a cărui prezenţă, în momentele critice, nu se putea baza. Fiindcă exact atunci se întâmpla ca el să fie chemat pe mare pentru câteva luni, iar ea se pomenea din nou singură.

Era ca un abandon, o trădare. Aşa începuse să perceapă plecările lui. Ca pe o conspiraţie a vieţii. O acceptase, iniţial, dar cu vremea, începuse să se revolte împotriva acesteia. Nu violent, ci o anumită stare de melancolie, tristeţe pusese stăpânire pe ea. O nostalgie a ceva ce nu se întâmplase niciodată, ce nu trăise niciodată: o mare iubire, necondiţionată, unică, aşa cum numai o dată în viaţă poţi întâlni. N-o căutase, deoarece considera că nu toţi au această şansă, care apare doar când trupurile, spiritele sunt tinere, frumoase. Şi apoi, ce s-ar fi întâmplat cu familia ei? Cum ar fi privit-o, judecat-o? Fiindcă era sigură că nu şi-ar fi putut ascunde sentimentele, că ar fi trebuit să aleagă, şi nu credea că ar fi renunţat la marea iubire, prea dorită, visată pentru a o ucide. Uneori se simţea foarte vinovată pentru gândurile ei, şi încerca să privească în sufletul lui Laurenţiu, să vadă dacă el i-a simţit trădarea. Dar de cele mai multe ori, el nu era acolo, plecat pe un drum care se îndepărta din ce în ce mai mult de al ei.

Când s-a întâmplat, a crezut că e o farsă, că un Cupidon şugubăţ a săgetat-o pentru a se distra, inoculându-i nişte emoţii şi sentimente pe care doar o adolescentă la poate resimţi: mâinile îi transpirau, genunchii i se înmuiau, tremura când îl întâlnea. Mai întâi a fost doar o privire, dar acea privire încărcată de toate promisiunile viitorului plin de dragoste. Un fulger. S-a sprijinit de balustradă, neînţelegând ce i se întâmplă, dar săgeata intrase în sufletul ei pentru a rămâne acolo şi a-şi face loc cât mai adânc. De aceea, când şi-a revenit puţin, s-a pomenit că are sufletul plin de un sentiment ciudat, difuz, pe care nu-l putea controla, aşa cum nu şi-a putut opri nici mai târziu gândul să nu se îndrepte spre necunoscutul întâlnit. Nopţile au devenit dintr-o dată prea lungi iar patul acela care-i odihnea trupul deveni neprimitor, căci altfel cum să-şi explice faptul că se perpelea de pe o parte pe alta!

Îl revăzu după câteva zile şi acelaşi fulger le străbătu ochii, înlănţuindu-i într-o lume aparte, în care înţeleseră că nu vor putea fi decât împreună. N-au avut nevoie de cuvinte, doar de acea privire, iar el, necunoscut doar ca nume, se apropie de ea, zâmbind. O copleşi aceeaşi senzaţie adolescentină, pe care o resimţi şi în zilele următoare, la fiecare întâlnire a lor. Trecu o săptămână doar, şi Ana era sigură acum că pornise pe un alt drum, unde nu mai avea trecut, unde tot ce însemnase familia ei devenea fără importanţă. Copiii, amintirile, dragostea pentru ei, prietenia pentru Laurenţiu, toate aceste păleau în faţa viitorului care o aştepta. Îşi strânse câteva lucruri fără grabă, doar strictul necesar, căci în noua ei viaţă nu avea nevoie de nimic de aici, din apartamentul cu trei camere, atât de obişnuit şi plin de obiecte a căror valoare sentimentală dispăruse dintr-o dată, ca şi cum n-ar fi existat. În timp ce-şi închidea valijoara, un elefant de pluş se desprinse de pe etajeră şi poposi, ca un reproş mut, pe pat. Îl ridică, mirată de apariţia lui, şi dintr-un colţ al minţii, crezut uitat demult, veni spre ea amintirea: era într-o duminică, erau în parc, şi fetiţa cea mare, să fi avut atunci vreo patru ani, îl câştigase la un concurs de poezii, la grădiniţă. Revăzu mersul ei mândru, sub privirile invidioase ale colegilor, ţinând strâns în braţe trofeul, de parcă s-ar fi temut să nu i-l smulgă cineva.

Se prăbuşi pe pat, lângă valijoară, ţinând strâns în braţe jucăria din pluş, aşa cum cu ani în urmă făcuse fetiţa ei, şi simţi că nu va putea porni pe un alt drum. Viaţa ei, indiferent de fulgerul acela apărut din neant, nu avea decât un singur drum, nu mai avea cum să cunoască intersecţii. Amintirile ei erau aici, nu trebuia să le renege, să le ucidă, fiindcă ar fi însemnat să-şi ucidă copiii, soţul. Nu era nici mai bună, nici mai rea decât a altora, dar era viaţa ei, alegerea fusese făcută cu ani în urmă. Fulgerul avea să mai lumineze o vreme, ca în orice furtună, dar avea să dispară, trebuia să dispară, ea va mai purta o vreme acea urmă a arsurii în suflet, dar îi va avea pe ei, copiii, pentru a o vindeca. Privi elefantul din pluş, neschimbat de anii care trecusră peste el, şi avu impresia – desigur, era doar o impresie – că acesta-i zâmbeşte, mulţumit de decizia ei.


Notă: Nici un articol, fragment al unui articol sau fotografie nu pot fi reproduse fără acordul autoarei.

luni, iunie 16, 2008

Suflet nevinovat

A crezut întodeauna în oameni, judecându-i după propria persoană, iar când a fost pălmuită a întors şi celălalt obraz, convinsă fiind că Dumnezeu va opri mâna celui care loveşte. Nu s-a întâmplat însă aşa decât de puţine ori, ea însă, în ciuda dovezilor clare că Dumnezeu a uitat-o sau o nedreptăţeşte, a fost sigură că acesta este alături de ea mereu.

Dumnezeu însă avea, de multe ori, altă treabă şi o lăsa să rătăcească singură pe dumurile vieţii. Câteodată îi mai arunca o privire, din înaltul norului, şi-i mai dădea câte un indiciu, s-o ajute să iasă din labirint. Nu pentru multă vreme, căci Livia se pomenea iarăşi pe drumuri înfundate. Totuşi, nu l-a hulit niciodată pe Creator ba, din contră, i-a adus mulţumiri aproape în fiecare zi. De-asta a şi avut probleme înainte de 1989, fiindcă prea trecea pragul bisericii în timp ce tovarăşii ei de muncă dezbăteau indicaţiile preţioase ale conducătorului pământean. Au criticat-o cât au criticat-o, apoi, văzând că nu prea au ce-i face în afară de excluderea din partid şi de la prime, au lăsat-o în pace, catalogând-o drept uşor „plecată de acasă“. La propriu i-a plecat însă bărbatul, într-o zi de mai, chiar înainte de ziua de naştere a fiului lor, Costel. Sătul să tot împartă masa, casa şi patul cu Dumnezeu – „prea multe posturi, femeie, prea multe posturi!“ concluzionase el - şi-a luat lumea în cap, mai bine zis, o fată tânără de braţ şi au plecat pe un şantier în Constanţa, lăsându-şi nevasta în plata Domnului.

Livia a primit palma aceasta cu seninătate, convinsă fiind că aşa a fost vrerea lui Dumnezeu. Nu l-a jelit, nu s-a rugat de el să se întoarcă, l-a lăsat să plece fără nici un reproş, ba chiar i-a împachetat frumos lucrurile într-o valiză şi i-a pus-o lângă uşă. Nu se cădea să plece cu mâna goală, ca un cerşetor, după şapte ani de căsnicie. N-a mai venit nimeni după valiză, semn că Dumnezeu nu-i transmisese bărbatului dezertor gândurile ei. Totuşi, valiza a avut şi ea rolul ei în viaţa Liviei, fiindcă timp de trei ani i-a tot spus lui Costel că tata a plecat în străinătate şi, uite, o să-i trimită cât de curând şi alte bagaje, semn că tatăl lui va mai sta o vreme acolo pentru a câştiga bani ca să trăiască mai bine. Costel se pare că şi-a crezut mama, asta până în ziua în care a venit bătut de la şcoală: se încăierase cu cel care-l anunţase că tatăl lui i-a părăsit.

Poate că acela a fost momentul în care l-a pierdut pe Costel. În acea zi când i-a zis că aşa a fost vrerea lui Dumnezeu, să rămână numai ei doi. Costel a avut atunci o răbufnire de ură, acuzând-o, cu mintea lui de copil de zece ani, că îl iubeşte mai mult pe Dumnezeu decât pe tatăl lui şi că de aceea au rămas ei singuri. Poate că Liviei i-ar fi trebuit mai mult tact, mai multă răbdare. N-a avut, n-a ştiut să aibă şi nici nu şi-a dat seama că fiul ei se înstrăinează cu fiecare zi. Că începe să capete gesturile, privirile celui pe care ea se ferea să-l numească altfel decât „cel cu coarne“. Nici când au chemat-o la şcoală, ca să-i spună că-l vor exmatricula din cauza absenţelor, nici când l-au dus la centrul de reeducare pentru că furase dintr-un magazin, Livia n-a crezut că fiul ei s-a schimbat, că a devenit altul. S-a rugat lui Dumnezeu în continuare, a dat acatiste peste acatiste pentru ca sufletele celor care i-au nedreptăţit băiatul să fie iertate. Iar în ziua în care Costel s-a întors acasă în hainele de armată, declarând că nu se mai întoarce nici mort în garnizoană, Livia a fost sigură că oamenii aceia îmbrăcaţi în uniformă i-au făcut vreun mare rău de l-au determinat să dezerteze.

Anii de arest ai lui Costel ea i-a petrecut tot în rugăciuni şi aprins lumânări în biserică, la fel şi anii următori de închisoare pentru furt cu violenţă. Nu i-a înţeles niciodată zâmbetul batjocoritor, în colţul gurii, când ea venea cu pachete la vorbitor şi-l liniştea, spunându-i că aşa a fost vrerea lui Dumnezeu. Nu s-a revoltat nici când acesta i-a interzis să-l mai viziteze, sătul de prea des invocatul nume al Celui de Sus. A continuat să vină la închisoare, în zilele de vizită, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic, sigură fiind că Dumnezeu îi va deschide uşa spre sufletul fiului său. Dar Dumnezeu se uita în altă parte şi nu şi-a mai întors privirea spre ea, lăsând-o pentru veşnicie la poarta închisorii.

Notă: Nici un articol, fragment al unui articol sau fotografie nu pot fi reproduse fără acordul autoarei.

duminică, iunie 15, 2008

A doua şansă

O privea dormind – avea somnul unui înger, uşor - şi suspină. De-acum înainte nu va mai trece peste fruntea înaltă nici un nor, nici un coşmar nu va mai întrerupe odihna minţii ce încă se mai furişa spre joacă. Fiindcă era acolo, prezentă, spre a o apăra, a-i fi scut, pentru ca istoria să nu se repete, pentru ca viaţa fetei ei să nu cunoască umilinţa, suferinţa. Ştia însă că până la urmă va trebui să facă acel gest care-i garanta izbânda definitivă, dar încerca să-l amâne cât mai mult posibil, deşi clipele câştigate alături de ea puteau fi socotite pierdute din alt punct de vedere.

Irina, fata ei, se născuse din suferinţă, umilinţă, în urmă cu 12 ani. Se întorcea acasă din tura a doua şi, ca de obicei, trecea prin parcul întunecat, la fel de întunecat ca oraşul, înecat în noapte. Nu era nici ţipenie pe aleile pe care le cunoştea ca-n palmă, dar nu-i era teamă, se împlineau doi ani de când traversa acest loc fără nici un incident. Nu s-a speriat nici când, apărut cine ştie de unde, un individ i-a cerut un foc, clătinându-se şi duhnind a băutură ieftină. Răspunsul se pare că nu a fost pe placul necunoscutului şi nici al celor trei care-l însoţeau. Până să-şi dea seama ce se întâmplă, s-a trezit imobilizată, cu mâna la gură, târâtă în tufişuri şi batjocorită. A doua zi dimineaţă, a găsit-o un trecător şi a anunţat poliţia. Nu-şi amintea mare lucru din acea noapte, decât multă durere şi un chip, luminat pentru o clipă de flacăra unui chibrit. Lumina îi arătase o faţă tânără, brunetă, pe care o ştia de undeva. Când îşi aminti, mult mai târziu, după ore de întrebări ale miliţiei, ca şi cum ea ar fi fost vinovată pentru ce i se întâmplase, a scos un ţipăt. Maiorul o privi cu interes, dându-şi seama că are o pistă. Până la identificarea celor patru a mai fost doar un pas: erau toţi strungari în secţia cealaltă, şi-l răzbunaseră pe unul dintre ei, a cărui invitaţie la film o refuzase Veronica.

N-a stat pe gânduri o clipă Veronica, cei patru trebuia pedepsiţi, aruncaţi în închisoare, pentru a nu mai putea pângări pe nimeni, nici măcar cu privirea. Nu meritau altceva, îi distruseseră viaţa, visurile. Nu se mai putea imagina, ca până deunăzi, îmbrăcată într-o rochie albă de mireasă, dansând fericită împreună cu cel ales, lăsându-se dezbrăcată de rochia imaculată, dăruindu-se, pentru prima oară, celui pe care-l iubea. Asemenea visuri nu mai putea avea niciodată. Pentru visurile sale frânte şi pentru durerea ce răsărise în viaţa ei, cei patru trebuia să plătească. Nu se putea altfel. Numai că părinţii ei hotărâră altfel. Banul e ochiul dracului, se spune. Unul dintre făptaşi avea părinţi sus puşi, în poziţii sociale de invidiat. După vizita secretarului de partid, tatăl Veronicăi deveni, dintr-o dată, mediator al situaţiei. Poate că ar fi mai bine să îngroape trecutul, era el de părere. Au greşit, băieţii, era adevărat, dar important era că regretau, îşi dădeau seama că greşiseră şi voiau să se îndrepte, să le se dea ocazia s-o facă. Erau băieţi buni, la urma urmei, călcaseră şi ei strâmb, acuma nu trebuia să li se strice tot viitorul din cauza acestui incident. „Dar viitorul meu?“ spusese cu voce pierită Veronica, simţind trădarea părintelui său. Tatăl continuase însă netulburat, spunând că unul dintre cei patru se oferise s-o ia de nevastă, ceilalţi aveau să-i ajute să-şi facă un rost, şi părinţii lor aveau să contribuie cu câte ceva substanţial, doar erau tineri şi aveau nevoie de multe, nu-i aşa?

Nu s-a putut opune la nesfârşit. A obosit, era singură împotriva celorlalţi, până şi mama ei trecuse în tabăra cealaltă, sfătuind-o să accepte, o să vadă că dracul nu era aşa de negru, cine ştie, poate că avea noroc până la urmă, nu puteai judeca un om numai după o faptă, trebuia să-i acorzi o a doua şansă. „ O a doua şansă să ce?… “ a vrut să strige Veronica, dar nu avea cui, nu avea cine s-o asculte, erau prea ocupaţi cu calcule, planuri. Într-un final, din silă, lehamite, conştientă că nu va avea niciodată un aliat, a acceptat să-şi retragă plângerea şi să se mărite cu unul dintre violatorii săi.

Ori de câte ori avea s-o atingă Radu, mai târziu, de-a lungul anilor, ea avea să retrăiască acea noapte de la hotarul dintre paradis şi iad. Închidea ochii şi încerca să se ducă departe, cât mai departe, să fie absentă, dar nu reuşea aproape niciodată să depăşească pragul dormitorului. Irina, fiica ei, se născuse ca rod al acelei nopţi blestemate, n-a vrut să ştie niciodată care dintre cei patru o procrease, ce importanţă mai avea acum, oricum toţi patru erau nişte nemernici, uneori se întreba dacă nu cumva părinţii ei îi întrecuseră în nemernicie, vânzând-o ca pe un animal, pentru un post mai bun şi câţiva arginţi. Imediat după Revoluţie – Irina avea câteva luni - a crezut că şi-a câştigat şi ea dreptul la libertate, şi a plecat de-acasă la o prietenă, dar secretarul de partid devenise acum membru important în noul partid şi a avut aceeaşi putere de convingere şi asupra celor care o puteau ajuta şi iar a fost readusă în casa fortăreaţă. Poate că i-ar fi trebuit atunci mai mult curaj, poate că s-a lăsat prea uşor intimidată, învinsă. Dar oricum pierduse bătălia, era debusolată, singură, cu un copil în braţe, fără acoperiş deasupra capului. A acceptat încă o dată umilinţa, concentrându-se asupra Irinei, încercând să-i ofere dragostea, educaţia pe care ea nu le primise. Aceasta crescuse frumos, ignorând modul în care venise pe lume – de fapt, puţini îşi mai aminteau sau voiau să-şi mai amintească. Radu părea s-o iubească pe Irina, copleşind-o cu daruri, acceptând-o ca fiică. În rest, venea acasă doar pentru a se schimba, a mânca şi a dormi, transformând-o pe Veronica într-o menajeră.

Părea a se fi resemnat, Veronica, până în noaptea în care Irina a început să ţipe în somn, să se apere cu mâinile şi să strige: „ Nu, tati, nu, te rog“. A crezut că a fost un vis urât, dar noaptea următoare coşmarul a revenit, la fel şi în celelalte. A încercat să discute cu Irina, să afle ce se întâmplase, dacă se întâmplase ceva, aşa cum bănuia, dar Irina nu voise să scoată o vorbă, se închisese în spatele unui zid de muţenie. Abia după o perioadă a ieşit puţin din muţenie, povestind mamei cum tatăl său voise să-i facă rău.

Nu-i spusese nimic lui Radu. „Vise urâte“, atâta doar, şi acesta se liniştise. Veronica însă n-o mai lăsă pe Irina o clipă singură cu tatăl ei, până când a pus totul la punct. Ştia că gestul ei avea s-o îndepărteze pentru ani buni de Irina, dar era singura soluţie. Trebuia să fi făcut asta încă de atunci, de prima oară. Dinte pentru dinte. Şi-apoi, mai avea o speranţă. Poate că planul ei era perfect, poate că nu reuşeau s-o depisteze, poate că înscenarea sinuciderii avea să-i convingă pe poliţişti.

Peste câteva zile, Veronica avea să descopere cadavrul soţului ei, la ora 8, 30 dimineaţa, după ce-şi condusese fiica la şcoală. Dormise împreună cu ea, fiindcă visa urât de la o vreme, şi nu auzise nici un zgomot din camera vecină. Radu luase un tub de somnifere, cu o sticlă de votcă, şi când îl găsise Veronica fusese prea târziu pentru a mai fi salvat. Colonelul care venise la faţa locului o privise lung pe soţia mortului, de parcă-şi amintea de ea de undeva, iar aceasta, la rându-i, recunoscu în bărbatul cărunt de-acum pe maiorul ambiţios din urmă cu 13 ani, care-i luase declaraţia. Privirile lor se susţinură o clipă, recunoscându-se, după care colonelul redeveni rigid, distant, înregistrând datele furnizate de martoră. În raportul său, câteva săptămâni mai târziu, avea să scrie, cu o complicitate nemărturisită niciodată: sinucidere, dând astfel o a doua şansă acelei femei.

Notă: Nici un articol, fragment al unui articol sau fotografie nu pot fi reproduse fără acordul autoarei.

vineri, iunie 13, 2008

S-a jucat din nou ruleta rusească. În Afganistan



Azi agenţiile de ştiri au anunţat moartea fruntaşului Claudiu Marius Covrig, al doilea român ucis anul acesta în misiunile din Afganistan. În martie, postam textul de mai jos, din păcate atât de actual şi în cazul de faţă. Claudiu şi colegii lui au fost atacaţi "de forţe insurgente cu armament uşor şi aruncătoare de grenade", în timpul patrulării cu transportorul blindat.


În martie, primul soldat ucis, Ionuţ, a fost decorat. A fost şi avansat sublocotenent. Ar fi vrut, desigur, să fie cu familia, aşa cum a zis şi ministrul apărării, dar vedeţi dumneavoastră, nu s-a putut. Familia a fost cu el însă când a primit toate distincţiile acestea, cu onoruri şi salve de puşcă. Ionuţ însă nu a văzut nimic. Pentru că, vedeţi dumneavoastră, Ionuţ a murit. Autovehiculul în care se afla în patrulare, în Afganistan, a trecut peste un dispozitiv explozibil improvizat.

Ionuţ este unul dintre militarii români ucişi în Afganistan. Al câtelea? Contează, ca număr? Contează ca persoană, pentru cei care l-au cunoscut şi contează ca naţie. Eu nu l-am cunoscut pe Ionuţ. Dar sunt româncă. Şi în ultima vreme prea mulţi români se întorc în sicrie din Afganistan. Autovehiculele în care se află ei patrulează şi trec, nu ştiu cum se face, peste dispozitive explozibile. Patrulează să se convingă americanii că zona pe unde vor trece ei e sigură. Ei, bine, nu e sigură, dovadă că românii sar în aer. Militarii români sunt un fel de detectori de mine umani, că altă concluzie nu pot trage. Americanii se uită pe hartă şi zic: „Azi patrulăm pe drumul ăsta. Cine merge la înaintare să vedem dacă e drumul sigur? Hai, băgaţi doi români”. Dacă românii scapă şi nu sar în aer, drumul e sigur. Dacă mor, atunci e limpede că mai sunt şi alte bombe plasate şi americanii se întorc, o iau pe alt drum. Pe care-l testează cine? Militarii români, v-aţi prins, aţi văzut că sunteţi deştepţi?

De-asta au nevoie oficialităţile române de cât mai multe medalii „Steaua României”. Şi cum în curând vor fi nevoiţi să facă o nouă comandă de medalii, se spală pe mâini înainte, după cum le este şi obiceiul. Noi n-avem nici o vină în toată treaba asta, par a spune ei. Ei, militarii ştiau că se duc la moarte, la o adică. Ministrul apărării a spus-o clar, să înţeleagă toată lumea: Ionuţ şi-a făcut datoria cum se cuvine, cu pasiune, profesionalism şi dăruire. Dar ştia că unde se duce, adică şi-a făcut-o cu mâna lui. Adică, vezi, Doamne, ce-a căutat aia a găsit.

Cam cinic, foarte cinic, domnul ministru al apărării. Pentru că eu nu cred că Ionuţ s-a dus în Afganistan ca să fie cobai. S-a dus ca militar, în misiune de apărare a păcii sau ce-o mai fi ea, într-un război care nu e al lui. Nu cred că Ionuţ s-a dus în Afganistan ca să joace ruleta rusească.

Să spui acum că n-ai nici o vină pentru că soldaţii români sunt folosiţi pe post de cobai mi se pare de un cinism josnic. Fals. Nu, ei soldaţii români n-au nici o vină. Acceptă să se întâlnească la orice colţ cu moartea pentru că vor să-şi construiască o casă în ţară, vor să trăiască mai bine. Unii dintre noi s-au dus în Spania, la căpşuni. Alţii au ales riscul, pentru un câştig ceva mai mare, dar nu-i poţi condamna, căci au făcut-o pentru familia lor. Dacă aici le-ar fi bine, dacă ar câştiga decent, dacă şi-ar putea ridica o casă cu un credit sau cu munca din două salarii, nu cred că ar mai pleca vreun român cinstit la lucru în străinătate sau să se înroleze în armatele morţii. Cine crede că Ionuţ, la cei 29 de ani pe care-i avea, nu dorea să fie alături de soţia şi cei doi copii ai săi dacă i-ar fi fost bine în ţară, din punct de vedere finanicar?

Cu două zile înainte de „întoarcerea” lui Ionuţ, ministrul apărării anunţa că a propus mărirea diurnei pentru soldaţii militari aflaţi în misune în străinătate la 100 de euro. Da, au nevoie de cobai, căci sunt drumuri multe prin Afganistam şi se patrulează des. În fiecare seară, soldaţii români îşi vor face cruce şi vor zice: „Doamne, am scăpat şi azi, am reuşit să mai cumpăr 10 cărămizi. Dă, Doamne să nu sar în aer până nu termin casa”.

Ionuţ a fost decorat. A fost şi avansat în grad. Numai că lui nu-i pasă. El, cum a zis şi ministrul apărării, „ar fi vrut, desigur, să fie alături de familia lui”. Desigur. Dar ce să-i faci, nu s-a putut. Şi de ce spuneţi, domnule ministru, că nu s-a putut?


Peste câteva zile, scenariul se va repeta. Cu Claudiu. Va fi decorat, avansat, ministrul apărării va spune că fruntaşul Claudiu ar fi dorit să fie cu familia dar că ştia unde se duce, deci vina e doar a celui ce nu se mai poate apăra.


Pentru cei din guvern, Claudiu e doar o cifră. Pe care o joacă la ruleta rusească.


Notă: Nici un articol, frgment al unui articol sau fotografie nu pot fi reproduse fără acordul autoarei.

marți, iunie 10, 2008

Porumbeii din Parcul Obor mai ştiu să zboare?




Acum câteva zile scriam despre captivitatea porumbeilor din Parcul Obor.




"Săracii porumbei! Cred că nici nu mai ştiu să zboare!" îi căinează fiica-mea. Sentimentul ei de milă mă face să o îndemn să devină o Brigitte Bardot a României. Pe de altă parte, dincolo de ironia mea, ştiu că are dreptate. Cu îndârjirea copilului care şi-a pus ceva în cap, mă întreabă în fiecare zi dacă am sunat la "protecţia animalelor". Într-un final m-am declarat învinsă şi i-am mărturisit că poliţia, protecţia animalelor încă nu există decât pe hârtie. Bine, nu i-am spus în termenii ăştia pentru că ea trebuie să creadă că trăim în cea mai bună lume dintre cele posibile, vorba lui Candide optimistul. Dar fiică-mea creşte şi minciunile, chiar cele frumoase, nu prea mai ţin.




Aşa că revin şi întreb, pentru că doresc că fiica mea să trăiască într-o societate normală: Ce aveţi de gând cu porumbeii ăia din porumbarele Parcului Obor? Îi eliberaţi odată?

Deşi nu ştiu de ce, sau poate că ştiu, întrebarea mea zboară spre cer, aşa cum porumbeii aceştia captivi nu vor mai zbura niciodată...




luni, iunie 09, 2008

Gardul

Şipcile gardului stăteau aplecate, copleşite parcă de greutatea tristeţii care-i cuprinsese pe cei ce le înălţaseră, în dorinţa lor de a uita viaţa celor pe care-i exilau, astfel, într-o altă viaţă din care ei nu voiau să mai facă parte. O vreme gardul se înălţase drept, susţinut poate şi de valurile de ură ce-l loveau din ambele părţi, apoi timpul le aplecase într-o parte, ca şi cum ar fi cerut o capitulare.

Gardul fusese ridicat cu cinci ani în urmă, când bătrânii îşi dăduseră seama că nu mai e cale de întoarcere, de împăcare. Casa frumoasă din fundul curţii, pe care o construiseră cu trudă dar şi cu multă dragoste, ei bine, casa aceea nu mai era a fiicei lor ci a „fraţilor“. Fiica lor nu era, de fapt, fiica lor ci adoptată, dar o crescuseră ca pe propriul copil, o dăduseră la şcoală şi când s-a măritat i-au făcut cadou de nuntă jumătate din curtea lor mare, cu livadă. Acolo i-au înălţat casa, frumoasă, i-au mobilat-o, dăruindu-i fiecare lucru din tot sufletul lor de oameni bătrâni, care-şi pun în copil speranţa asigurării liniştii clipelor pe care le mai au de trăit. Dar Liliana, fata lor adoptivă, avea să le dovedească, încă o dată, că viaţa e imprevizibilă, că niciodată nu-l cunoşti îndeajuns pe cel de lângă tine. A fost suficientă o singură vizită a fratelui ei, sectant întors din străinătate, pentru ca Dumnezeu să capete alt nume, dragostea pentru familie să moară şi importanţa bunurilor lumeşti să dispară, să devină un bun colectiv, pus la dispoziţia „fraţilor“ întru credinţă. Averea a fost trecută pe numele sectei repede, peste noapte, bătrânii aflând, înmărmuriţi, că tot ce era în jumătatea cealaltă a curţii, toată averea fetei lor dispăruse, înghiţită de frăţie.

Le-a fost greu să accepte, încă o dată, că au rămas din nou singuri, că şi de data aceasta au greşit, că sunt vinovaţi că şi-au făcut speranţe deşarte. În urmă cu treizeci şi cinci de ani, când îşi dăduseră seama că nu vor avea niciodată copii, s-au gândit să înfieze un băieţel. Buclele blonde şi ochii albaştri ai băieţelului care se ţinea de fusta Mariei, spunându-i „mamă“ i-au convins că acesta trebuie să fie cel aşteptat. Îl crescuseră cu multă dragoste, îl răsfăţaseră, îl alintaseră, oferindu-i tot ce era mai bun, şi aveau de unde, căci erau bogaţi, aveau pământ, animale, erau respectaţi în comună. Un singur lucru îi ascunseseră, că e înfiat. Aşa au considerat ei că e mai bine, că nu trebuie să afle, ca nu cumva să se îndepărteze de ei. Un secret pe care-l ştiu însă mai mult de două persoane nu mai e secret, aşa că, după primul an de facultate, când restanţele erau semn de repetenţie clară, băiatul a aflat, întâmplător, că părinţii lui sunt adoptivi. Nimeni nu a ştiut care a fost motivul pentru care şi-a luat viaţa, în prima zi de vacanţă, dacă a fost şocul aflării originii sau teama de a înfrunta o realitate nu tocmai roză. Ei s-au învinovăţit atunci pentru sinuciderea fiului lor, Maria a fost internată multă vreme la spital, căutând vindecare pentru o vină care era, de fapt, a lumii întregi, care impune o anume mentalitate.

Timpul a trecut însă, rănile s-au mai vindecat şi spectrul singurătăţii şi bătrâneţii le-a apărut din nou, sfaturile celorlalţi au început să fie luate în seamă şi s-au gândit că ar fi bine să încerce din nou să ia un suflet lângă ei, să-l aibă sprijin pentru un final care părea să fie nu prea îndepărtat. Au înfiat o fată, de data aceasta nu i-au ascuns adevărul, nici nu aveau cum, avea 9 ani fetiţa, şi au crescut-o şi pe ea cu multă dragoste, refăcând gesturi de tandreţe, retrăind clipe de îngrijorare, de bucurie. Când aceasta s-a căsătorit au fost cei mai fericiţi oameni de pe pământ, şi şi-au imaginat cu emoţie cum îşi vor ţine în braţe nepoţeii. I-au dat jumătate din curtea lor, să aibă casa ei, aşa era bine, tinerii cu tinerii, bătrânii, cu bătrânii, i-au dat bani să şi-o ridice, să o mobileze cu lucruri de calitate şi frumoase. Era aici, lângă ei, erau liniştiţi, împăcaţi, căci Liliana observase semnele de bătrâneţe pe care ei încercau să le ascundă şi-i ajuta, îi răsfăţa aşa cum ei, la rândul lor, făcuseră cu ani în urmă.

Întoarcerea fratelui din străinătate a fost semnul despărţirii lor. Nici până în ziua de azi nu au înţeles cum a putut avea atâta influenţă, putere de convingere, cum a putut-o determina să-i uite, să renunţe la toate lucrurile lumeşti în favoarea unui rai promis. Certurile au devenit violente, Liliana nu accepta nici un sfat, doar „fraţii“ contau şi bătrânii au înţeles, până la urmă, că femeia din faţa lor e doar o străină. Femeia care le cerea, impetuos, restul de avere, ca s-o dăruiască „fraţilor“. Atunci a fost ridicat gardul, peste care Liliana se uita cu ură, aruncându-le vorbe grele. Bătrânii au primit şi această a doua lovitură, acceptându-şi destinul care le arăta că vor fi singuri, singuri cu bolile şi neputinţa lor, singuri până-n clipa în care vor închide ochii. În ciuda dragostei cu care se dăruiseră celor doi copii ai lor, căci aşa-i considerau, ca fiind copiii lor. Gardul se înălţase drept vreo câţiva ani apoi se lăsase într-o parte, de prea multă ură, poate. Erau zile întregi când nu aruncau nici măcar o privire spre el, încercând să-l ignore, să uite ce era dincolo de el.

În ziua în care au văzut-o trecându-le pragul, smerită, cu lacrimi în ochi, au înlemnit, de parcă ar fi zărit o arătare. Era ea însă, Liliana, în carne şi oase. Fratele ei murise în urmă cu o lună, ştiau asta, şi totuşi nu era îmbrăcată în negru ci în rochia pe care ei i-o dăruiseră la ultima aniversare sărbătorită împreună. Cuvintele au fost puţine, de iertare, dar ei, bătrânii, nu aveu nevoie de mai multe. Sufletul copilului lor revenise, o recunoşteau, era ea, eliberată de sub puterea fraţilor, o putere pe care nici ea şi nici ei, mai târziu, nu au avut cum să şi-o explice. Bine că se terminase, gata, acum nu mai conta, fata lor se întorsese şi au îmbrăţişat-o plângând, strângând-o cu braţele lor osoase, pline de o putere nebănuită, puterea pe care ţi-o dă fericirea.

În aceeaşi zi, gardul din şipci dispăru, strâns într-un colţ al curţii, lemne de foc pentru iarna ce avea să vină. O aşteptau fără spaimă, căci în sufletele lor era cald.

Notă: Nici un articol, fragment al unui articol nu pot fi reproduse fără acordul autoarei.

sâmbătă, iunie 07, 2008

Scoop, o bombă a zilei (a lui Woody Allen) cu ceas oprit

http://agenda.liternet.ro/articol/7044/Carmen-Musat-Coman/O-bomba-a-zilei-cu-ceas-oprit-Scoop.html

O studentă la jurnalism, cam naivă – Sondra Pransky (Scarlett Johansson), un magician la final de carieră - Sidney Waterman (Woody Allen), un nobil tânăr, bogat şi politician pe deasupra – Peter Lyman (Hugh Jackman), ca personaje. Crime în serie, în genul lui Jack Spintecătorul, ca acţiune şi, bineînţeles, străzile Londrei ca decor. Scenariul lui Woody Allen, pe care-l şi regizează, este o comedie poliţistă care nu excelează în originalitate, nici ca intrigă nici ca final, dar este de urmărit graţie umorului care-i dă suflu.

Cele trei personaje principale îşi întretaie drumurile accidental – Sondra este omul din public care va fi „dematerializat” într-o cutie magică a lui Splendini, un iluzionist spre sfârşitul carierei şi al entuziasmului. În cutia magică i se va arăta spiritul unui jurnalist care în drumul cu corabia pe fluviul Lethe, află un pont gras, care ar putea fi bomba zilei. Jurnalistul îi împărtăşeşte ştirea, iar Sondra, dornică de afirmare, porneşte în căutarea dovezilor care să-l incrimineze pe presupusul criminal, un tânăr bogat şi în afara oricăror bănuieli – Peter. Pentru a fi şi ea în afara oricăror bănuieli, Sondra îl ia ca aliat tocmai pe iluzionistul care e mai catolic decât papa. Cei doi vor forma un cuplu tată-fiică, tandru, ca relaţie, şi vor ajunge astfel în preajma nobilului, spre a-i scotoci viaţa şi casa.

Prezenţa iluzionistului în lumea bună, la jocul de poker sau la serate, îi dă prilejul lui Woody Allen să-şi folosească umorul care, cu anii, abandonează narcisismul din filmele anterioare (chiar dacă mărturiseşte că s-a convertit la…narcisism) spre a se îndrepta spre etnii: englezii, evreii. Personajul său, Spendini, este splendid prin stângăcia de care dă dovadă în lumea bună, stângăcie abia mascată de aşa-zisul său hobby, magia; este splendid prin glumele care te fac să zâmbeşti – „Nu poţi face o glumă despre evrei, spune el, pentru că după aceea se apucă toţi să scrie scrisori”; prin agitaţia permanentă care-l caracterizează, în fond, pe actor. Este splendid prin duioşia cu care-o protejează pe aşa-zisa sa fiică Jude (Sondra), inventându-i biografii şi încercând s-o determine să vadă cu ochi lucizi chiar şi atunci – dar mai ales atunci – când s-a îndrăgostit de cel pe care-l „ancheta”.

Scoop nu e un mare film dar cine poate avea pretenţia ca toate cele 35 de pelicule ale lui Woody Allen să fie de Oscar? Scoop nu e nici un eşec. Este o comedie poliţistă simpatică, la care te destinzi. Sondra este bine interpretată de o Scarlett Johansson care nu mai are nimic din farmecul sexy care-i era lăudat anul trecut şi tocmai acesta este marele merit al lui Woody Allen – de a pune într-un rol de fetişcană cam şleampătă un sex simbol. Woody Allen este un iluzionist cumsecade care ştie că totul e aparenţă iar Hugh Jackman este fermecător de afemeiat şi de liber, ca timp, pentru un politician ambiţios şi un om de afaceri şi mai ambiţios. Laurii sunt, bineînţeles, ai lui Woody Allen, care-şi face o ieşire din scenă demnă de invidiat. Avantaj de scenarist şi regizor!

vineri, iunie 06, 2008

Premiul cel mare fără nici o strigare


Azi am câştigat un televizor plus 1000 de euro şi am fost felicitată. Un mesaj pe telefonul mobil (după ce azi-noapte, la ora 1,30 cineva cu număr ascuns mă sunase probabil nerăbdător să-mi dea marea veste) mă anunţa că sunt fericita câştigătoare. Mie-mi plac câştigurile, şi când sunt muncite şi, mai ales, când pică din cer – nu pot fi condamnată, cui nu-i plac să ridice mâna… a, nu văd pe nimeni cu mâna pe sus, bun, să revenim. Ziceam că-mi plac câştigurile dar să şi particip la un concurs. În mintea mea care nu e deloc ordonată îşi face drum o idee foarte simplă şi logică: cum să câştig marele premiu dacă eu n-am participat la concurs?

Deci: ori e unul care vrea să-şi reîncarce cartela pe banii fraierilor – contactaţi-ne pentru detalii la numărul… ori e unul care vrea să-şi umfle buzunarul, probabil cerându-ţi o taxă de trimitere a televizorului, habar n-am, îi las pe cei care se ocupă de aşa ceva să-şi bată capul doar n-o să le dau acum şi ponturi.

Cine mai crede în astfel de şmecherii? Din moment ce mesajele mai circulă pe telefoane, e clar că încă mai sunt oameni care cad în plasă. Are balta peşte. Zilele trecute, de pildă, eram la poştă. În faţa mea, un bărbat de vreo 35 de ani, îmbrăcat modern, în blugi şi tricou, ţinea un plic mare în mână şi-l întorcea pe ambele părţi. La un moment dat o întreabă pe funcţionară pe ce parte se trece adresa destinatarului şi pe care cea a expeditorului. Şi eu care credeam că e inutil să mai existe lecţia scrisorii în manualul de literatură română din clasa a şasea! Funcţionara îi răspunde fără mirare, semn că întrebarea îi mai fusese adresată şi de către alţii şi nu rar.

- Dar banii ajung aşa, dacă-i trimit în plic? mai întreabă bărbatul.
Funcţionara îi spune că nu e indicat să trimită bani în plic şi-i sugerează să folosească un mandat poştal.

-Ştiţi, sunt pentru un concurs. Trebuie să trimitem nişte bani în plicul de răspuns, aşa e regulamentul, se justifică bărbatul.

Vocea funcţionarei devine un pic batjocoritoare sau poate doar amuzată, nu ştiu, n-am sesizat prea bine nuanţa:
- Dumneavoastră mai credeţi în concursurile astea care vă cer bani?

Bărbatul se justifică iar:
- Nu e plicul meu, m-a rugat cineva să trimit în numele lui…

E cea mai bună acoperire: Nu pentru mine, pentru altul. Adică: nu vreau să cad de fraier deşi sunt. Măcar aparenţele să fie salvate.

Aşadar: E oferă cineva să ridice premiul în numele meu?
Notă: Nici un articol, fragment al unui articol sau fotografie nu pot fi reproduse fără acordul autoarei.



joi, iunie 05, 2008

Semaforul nimănui



A apărut de vreo două zile, nu ştiu exact când. E singur, stingher, la capetele unei zebre pe care se ceartă mereu trecătorii şi şoferii, căci deşi străduţa e modestă, e plină de vorbe grele şi priviri încruntate. Semaforul acesta cu două culori, roşu şi verde, este neputincios şi ignorat. De către trecătorii grăbiţi să ajungă la metrou şi care, atunci când văd că maşina e la cinci metri distanţă de zebră, o traversează pe roşu ca şi cum nu ar fi decât liniile albe în acel loc şi nicidecum un semafor care le interzice trecerea. De către şoferii care cunosc locul şi ştiu că acolo se află „doar” o trecere de pietoni pe care de regulă o ignoră.

Eu nu ţin cu şoferii, căci sunt prea indisciplinaţi şi de prea multe încearcă să se strecoare cu o mare nesimţire de pe linia de tramvai în faţa celor care respectă regulile. Şi mai au ei multe alte gesturi de indiferenţă faţă de bunul simţ şi regulile de circulaţie. Nu ţin nici cu pietonii, căci şi ei de prea multe ori îţi fac să-ţi stea inima-n gât căci se năpustesc în faţa maşinii, cât pe ce să te bage în puşcărie.

În situaţia de faţă însă trebuie să recunosc că şoferii nici nu au cum să vadă semaforul, pentru că e doar pentru pietoni, ei nu au nici unul care să le semnalizeze roşul în timp ce pietonii au verde. Adevărat, şoferii ar trebui să încetinească şi să se oprească pentru că e o trecere de pietoni. Însă atunci nu văd rostul semaforului, ce mai caută el acolo?

Până una alta, până când oamenii se vor dumiri, semaforul continuă să fie ignorat. Pietoni şi şoferi se înjură pe zebră, se ameninţă, îşi agită pumnii în aer, sub culoarea impasibilă a semaforului: roşu, verde, iar roşu, iar verde. Întrebarea mea e însă: oare se vor dumiri vreodată?

Notă: Nici un articol, fragment al unui articol sau fotografie nu pot fi reproduse fără acordul autoarei.

miercuri, iunie 04, 2008

Mesagerii libertăţii, captivi în Parcul Obor

Trecătorii îi ignoră, nici măcar nu se uită la cele două porumbare cocoţate pe patru stâlpi din lemn şi împrejmuite cu gard de sârmă cu o portiţă cu lacăt. Lacătul îţi dă de înţeles că nu e permis oricui să intre în spaţiul porumbarului şi să schimbe apa, să pună mâncare porumbeilor captivi. Cine e cel care deţine cheia? N-aş putea spune, probabil cineva de la spaţii verzi sau cum s-o mai numi acum. Acel cineva a primit cheia şi totodată sarcina de a îngriji porumbeii închişi în cele două porumbare din Parcul Obor, cel din faţa sediului Primăriei sectorului 2. Cu ani în urmă, ţi-era groază să treci prin parc, spre „comediile” care ocupau locul sediului de-acum, „comedii” spre care copilul te trăgea de mână, hipnotizat de „gărgăriţele” care se roteau şi de avioanele care îl ridicau spre un cer totdeauna prea înalt pentru siguranţa lui. Se plimba însă cu bicicleta nestingherit pe aleile inegale ale parcului şi lumea era a lui. Acum e interzis să calci pe gazonul tuns la milimetru, nu mai poţi juca fotbal pe iarbă iar gardienii te întorc din drum de la intrarea în parc, dacă eşti pe bicicletă. E însă un spaţiu destinat fotbalului sau baschetului, împrejmuit şi el cu un gard înalt, să nu sară mingea peste, dar spaţiul e ocupat de regulă de adolescenţi spre tinereţe, destul de agresivi în limbaj şi în gesturi.
Revenind la porumbei, mă întreb ce se întâmplă dacă acel cineva care are cheia nu vine la serviciu. Dacă are pe drum un accident, Doamne, fereşte sau se îmbată şi uită ce are de făcut. Sau pierde cheia. S-au văzut lucruri şi mai grave, darămite să pierzi o cheie.

Revenind la porumbei, mă mai întreb cine Dumnezeu s-a gândit să îngrădească libertatea unor porumbei, să-i închidă într-un porumbar (bine, două) şi să arunce cheia, căci asta a făcut prin izolarea lor. Nu-i poţi vedea că sunt prea departe de alee, nu poţi ajunge nici la ei, căci ar însemna să încalci anunţul pus chiar pe gard – Nu călcaţi pe iarbă – şi să rişti şi vreo amendă sau o muştruluială din partea gardienilor. Pe lângă cruzimea gestului – de a-i închide într-un porumbar – mai constat şi gratuitatea lui, căci cui foloseşte?

Revenind la porumbei, e prima dată când văd astfel de păsări captive. Când eram copil, podul era plin de ei, veneau şi plecau, gângureau, se găinăţau, îşi scuturau penele, se iubeau. Cişmigiul e plin de porumbei, Piaţa Rosseti la fel, Parcul Carol, pieţetele încep să fie cucerite de aceste păsări libere şi oamenii se distrează oferindu-le fărâmituri, cu gesturi tandre, calde, ca nu cumva să-i sperie şi aceştia să-şi ia zborul. Lumea e plină de porumbei liberi. Sunt o încântare pentru privire şi suflet.

Porumbeii din porumbarele parcului Obor însă sunt apatici, fără viaţă. Or mai şti să zboare? Nimeni nu se poate bucura de frumuseţea zborului lor, nimeni nu se poate apropia de ei cu mâna întinsă, nimeni nu le poate vorbi măcar. E un sacrificiu inutil, un gest inutil şi crud. Cineva, nu ştiu cine, s-a gândit să facă două porumbare, ca dădeau bine în peisaj. Un peisaj la linie, totul e curat, flori peste tot – în duminica votării era şi o căruţă cu un aranjament floral superb în faţa Primăriei (era căruţa de sărbătoare, de luat ochii, căci a dispărut după aceea) – curăţenie, bunicii îşi plimbă nepoţii şi deapănă amintiri, e linişte, poţi juca şah, ai şi scaune şi mese şi mici pavilioane pentru aceasta. Parcul e de nerecunoscut şi se vede mâna de gospodar. Dar e ca o vitrină, nu-ţi vine să alergi, nu-ţi vine să te joci, parcă e totul aseptizat, simţi privirea gardienilor asupra ta, rea, iscoditoare: „Ia să văd, ai călcat un pic pe gazon?”

Porumbeii din parcul Obor sunt închişi, probabil, pentru a nu face mizerie pe alei. Eu altă explicaţie nu am, poate altcineva are. Porumbeii din parcul Obor ar aduna oamenii pe alei, copiii ar chiui de bucurie şi ar murdări aleile cu fărâmiturile lor de pâine, de biscuiţi şi napolitane. Oamenii s-ar strânge în jurul acestor păsări, ar comunica, s-ar cunoaşte, ar lega prietenii or aşa ceva nu trebuie să se întâmple. Aleea trebuie să rămână curată, fără găinaţ şi fărâme de pâine, dar şi fără zâmbetul oamenilor. Locul lor e pe bancă, să se uite la florile multicolore şi nicidecum să se bucure de gesturile mărunte ale vieţii, iar locul porumbeilor, în mintea nu ştiu cui, e în colivia aurită din mijlocul gazonului. Şi oare de ce cred că dacă porumbeii ar trebui să aleagă între siguranţa captivă a porumbarului şi libertatea de a zbura ar alege să se aşeze, după un zbor spre înalt, în palma unui copil?


Notă: Prima fotografie este realizată în Parcul Obor. Celelalte, nu.

Notă: Nici un articol, fragment al unui articol sau fotografie nu pot fi reproduse fără acorul autoarei.

marți, iunie 03, 2008

Toată lumea vrea să-i ia locul!

Are 42 de victorii care i-au adus 60 000 de euro. Nu e sportiv, e profesor de franceză şi participă la un concurs de cunoştinţe generale. Nu în România, pentru că în România nu mai există astfel de concursuri televizate. „Toată lumea vrea să-i ia locul” ("Tout le monde veut prendre sa place") este difuzat pe TV5, pe la ora 12, 30, ora Bucureştiului.

Nagui, animatorul, este un tip cu simţul umorului şi destul de sarcastic când e vorba să sancţioneze neştiinţa. O face însă glumind şi doar se ştie că tonul face muzica. Nagui este omul potrivit la locul potrivit şi-mi place spontaneitatea lui pentru care-l invidiez. Dacă aş fi fost bărbat, cu siguranţă că l-aş fi invidiat şi pentru faptul că glumeşte cu femeile frumoase care concurează pentru fotoliul roşu de campion. Nefiind bărbat, invidiez francezii, pentru că au astfel de concurs. Şi, normal, îl invidiez în sensul bun pe Mathieu, cel care a reuşit să rămână campion 42 de ediţii.

Regula e destul de simplă: concurenţilor li se pun întrebări pe teme date: istorie, literatură, muzică, geografie, biologie etc. Cel mai bun dintre ei se confruntă cu campionul, cel care are cele mai multe puncte (maxim 30) câştigă, normal, sau în caz de egalitate campionul rămâne campion. Fiecare punct al învinsului valorează 100 de euro iar punctele sunt transformate în bani, în contul campionului.

Unii sunt campioni o singură ediţie şi sunt detronaţi imediat, alţii rămân în scenă 10 ediţii (când banilor li se adaugă şi o excursie în străinătate) sau mai mult. Însă nici unul nu a reuşit să rămână în fotoliu 42 de ediţii, precum Mathieu.

Ieri însă Mathieu a pierdut, la diferenţă de trei puncte, fiind întrecut de un concurent din aceeaşi breaslă: un învăţător. O regulă a concursului dă posibilitatea campionului învins să ofere noului câştigător o sumă care, adăugate celei câştigate prin muncă proprie, îl pot determina pe acesta să renunţe la fotoliu. Învăţătorul a accceptat cei 7600 de euro oferiţi şi astfel a plecat cu 10 000 de euro acasă. Mathieu a rămas campion, „notre champion reste champion”!

„A avut noroc!” a motivat învăţătorul succesul lui Mathieu. Nagui a corectat imediat: „E vorba aici de cunoştinţe şi nu de noroc!” şi aşa este. Noroc, pentru o ediţie, a avut învăţătorul. Pentru 42 de ediţii însă norocul, oricât ar fi el mare, tot trebuie să-şi dea mâna cu nişte cunoştinţe generale.

Cei mai mulţi dintre noi au noroc. Pentru o ediţie, pe scena vieţii. Din păcate, cei ce au cunoştinţe sunt din ce în ce mai puţini.

luni, iunie 02, 2008

Dezertoarea

Îşi şterge nasul cu mâneca, timp în care s-a oprit din alergat, după care îşi reia urmărirea, încercând să recupereze avansul obţinut de celălalt prin întreruperea sa. Gestul nu scapă mamei care, de pe bancă, îl strigă pe nume, imperativ şi mustrător totodată. Băieţelul însă o ignoră, poate că nici măcar nu a auzit-o.

Mama se simte puţin jenată, se vede clar şi, scoţând câteva şerveţele din geantă, se ridică în picioare şi-l strigă iarăşi, cu un ton puţin mai enervat decât cu câteva clipe în urmă. Pe drumul până la bancă băieţelul repetă însă gestul nepoliticos, ceea ce face ca obrajii mamei să se îmbujoreze. După ce îndeasă în buzunarul copilului câteva şerveţele şi-l trimite iarăşi la joacă, mama se întoarce spre interlocutoare şi-i spune, ca o scuză:
- Doamnă, nu ştiu ce să mai fac, nu-i învaţă nimic la grădiniţa aia! Să-l vedeţi cum mănâncă! Parcă e un purcel!


Se plânge că nici măcar nu se şterge la gură, nu spune „mulţumesc pentru masă“, se ridică de pe scaun înainte să fi terminat toată lumea, vorbeşte cu gura plină.
- Nu-i educă deloc la grădiniţă, parcă l-aş duce la orfelinat!, spune ea cu năduf.

Şi altele sunt nemulţumirile, legate de informaţiile primite:
- M-a făcut de râs acum vreo câteva zile, când am mers la nişte prieteni de familie. N-a ştiut decât o poezie, că atât au învăţat la grădiniţă!

Copilul ei nu ştie să numere decât până la 50, nu cunoaşte nici măcar numele Capitalei ţării, darămite pe al altor state! E foarte nemulţumită de prestaţia educatoarelor şi se întreabă dacă nu cumva ar fi bine să schimbe grădiniţa, de la anul.
- Dumneavoastră ce ziceţi? îi cere ea brusc părerea femeii care se nimerise să-i fie alături în acea după-amiază de sâmbătă.

Necunoscuta însă îi răspunde printr-o altă întrebare:
- De ce nu încercaţi să recuperaţi dumneavoastră, să lucraţi mai mult cu el acasă?

Mama sare în sus ca arsă, afirmând că nu are timp, când îl ia, la ora 17,30-18, e târziu, trebuie apoi să facă mâncare, să pregătească hainele pentru a doua zi, să spele. Noroc cu televizorul, cu cablul, că îi pune băieţelului desene animate şi nici nu mai ştie că e în casă, o lasă să-şi facă treaba. Dar chiar dacă i-ar mai rămâne timp, ceea ce nu se întâmplă, atunci care ar mai fi rolul grădiniţei? Nu de-asta îl duce acolo, ca să fie educat şi să înveţe? Nu pentru asta sunt plătite educatoarele? Să-şi facă profesia cum trebuie, că şi ea şi-o face pe-a ei!
În faţa unei asemenea avalanşe de argumente, vecina de bancă a amuţit. Câteva secunde mai târziu, se scuză şi plecă, invocând o întâlnire, deşi n-avea nici una. Dar nu mai putuse suporta lamentările acelei femei, dezertoare de la o meserie veche de când a apărut omul pe pământ: meseria de părinte. Iniţial, a vrut să-i spună că grădiniţa nu suplineşte părintele, că educaţia, informaţiile primite acolo trebuie să fie completate acasă, în orice moment, că responsabilitatea pentru educaţie revine, în primul rând, părinţilor, că nu degeaba a rămas valabilă zicala cu cei şapte ani de-acasă. De-acasă, nu de la grădiniţă, nici de pe stradă. A vrut să-i spună toate astea, dar şi-a dat seama că ar fi inutil, imposibil ca acea mamă să nu le mai fi auzit deja, să nu le ştie.


Ar fi fost inutil. Şi totul e inutil, atâta timp cât oamenii aruncă vina pe alţii pentru neştiinţa şi proasta creştere ale copiilor lor, nevrând să înţeleagă că principala răspundere le revine lor. Nici educatoarei, nici bunicii, nici femeii plătite pe post de supraveghetoare.

Notă: Nici un articol, fragment al unui articol sau fotografie nu pot fi reproduse fără acordul autoarei.

Orb în noapte

Eşti orb, neputincios şi te simţi aruncat din timp. De la etajul inferior se aude muzică, e două şi jumătate noaptea, şi pentru prima oară nu te mai deranjează muzica, te deranjează faptul că printr-un singur "clic" ai fost exclus din lume. Câteva minute mai devreme, te-ai îndreptat spre baie, ai apăsat pe întrerupător dar întunericul a rămas acelaşi, neinundat de lumină.

Priveşti pe geamul de care te apropii tiptil, ca să nu-l trezeşti pe celălalt, încercând să-ţi dai seama dacă e pană de curent generală sau e doar în apartament. E doar în apartament şi te sperii, primul gând e: "Dacă a fost întrerupt curentul în mod intenţionat?", strategie a hoţilor, gând venit din prea multele filme vizionate, timp pierdut.

Lanterna găsită pe hol - slavă Domnului, e unul dintre puţinele lucruri care au un loc al lor bine stabilit - luminează ceasul de mână de pe etajeră şi apoi scara etajului pe care-o urci până la noile contoare, dar clapeta rămâne căzută, lumina rămâne stinsă.

"Nu-i nimic de făcut acum, mâine dimineaţă" îţi spune celălalt, cel trezit din somn, cel ce va readormi la fel de greu ca şi tine.

Rămâi nemişcat în pat, în întuneric, asculţi muzica de la etajul inferior în timp ce la tine în casă totul e stins, oprit, mort. Dincolo de pereţi simţi viaţă, blocul vecin îţi aruncă săgeţi de lumină dar tu eşti orb, un orb cu ochii deschişi, şi te îngrozeşti: căci e o singurătate stranie, apăsătoare, vulnerabilă.

Oare aşa să fie întunericul celor ce nu pot vedea?

duminică, iunie 01, 2008

B-FIT in the Street - Teatrul în spaţiul public, un spaţiu de cucerit

http://agenda.liternet.ro/articol/7063/Carmen-Musat-Coman/Teatrul-in-spatiul-public-un-spatiu-de-cucerit-B-FITin-the-Street-2008.html



Seara de vineri a primei ediţii a Festivalului Internaţional de Teatru de Stradă (29 mai -1 iunie, Bucureşti) B-FIT in the Street! nu a scos prea mulţi oameni din casă. Să fie de vină slaba mediatizare a evenimentului sau sesiunea studenţilor?

Oamenii au mers în urma lor ca după urs, dar îţi asumi acest risc la o paradă, chiar dacă eşti pionier în arta străzii, precum Compania franceză Transe Express, cu spectacole în peste 60 de ţări. De la Unirea până-n Piaţa Constituţiei, au defilat toboşari în haine soldăţeşti napoleoniene, saltimbanci cu flăcări, violonişti, cântăreţi de rock în costume de schelete şi cu ochii conturaţi cu negru, contrastând cu albul feţei, purtaţi de un mic camion cu un fel de balansoar inedit pe care se roteau neîncetat doi clovni …




Au fost însoţiţi de la început şi până la sfârşit, au fost aplaudaţi sau au fost abandonaţi pe drum, dar acesta e meritul teatrului de stradă, ca spectator poţi veni şi pleca oricând. Şi poţi deveni şi tu parte a spectacolului… Bufonul modern încearcă să urce pe scuterul unui şmecher rătăcit printre spectatori, deşi poţi crede că e intenţionat acolo, pentru a atrage atenţia asupra sa. Şmecherul smuceşte ghidonul şi se întoarce cu spatele, nu înainte de a spune, dispreţuitor: „Du-te, mă, de-aicea!”

Bufonul însă are prea multă experienţă pentru a fi deconcertat, deşi tonul şmecherului spune totul chiar dacă limba nu e înţeleasă… Zâmbeşte împăciuitor, dă mâna cu un bărbat, îi încredinţează mătura şi se îndreaptă apoi spre consoarta acestuia pe care o îmbrăţişează… Gestul lui spune multe, fără nici un cuvânt: „Arta e bucurie, bucurie de a fi, e comunicare… Nu contează cel cu scuterul, voi sunteţi aici, eu sunt aici, să ne bucurăm…”

Trupa ajunge astfel, în cântec, tobe, foc, lumini în Piaţa Constituţiei, unde se va instala pentru spectacolul final, apoteotic: Lacher de Violons… La 30 de metri înălţime, violonceliştii suspendaţi vor umple cerul cu sunetele viorilor… Arta celestă, pe verticală, are ca fundal Casa Poporului, luminată de sărbătoare…

Piaţa Constituţiei tocmai ce fusese părăsită, în aplauze, de Compania germană Baengditos, care a susţinut un spectacol fix – Îngerii gardieni. O maşină de pompieri chemată la locul unui incendiu dar ai cărui pompieri provoacă ei înşişi incendii… Foc, efecte pirotehnice, cântec, lumini, apă, aruncătoare de flăcări şi butoaie cu artificii, un strop de streep-tease - un spectacol care a antrenat puţinii gură-casă, majoritatea părinţi cu copii mici.

Baengditos şi Transe Express au fost numai două din cele 13 companii de teatru europene invitate la prima ediţie a Festivalului Internaţional de Teatru de Stradă. Teatrul în spaţiul public este încă un spaţiu de cucerit. Şi nu are nici o legătură cu valoarea companiilor invitate.

Notă: Nici un articol, fragment al unui articol sau fotografie nu pot fi reproduse fără acordul autoarei.