marți, iulie 29, 2008

Mi-am luat bicicletă! A fost şi botezată!

În urmă cu vreo lună jumătate scriam...

"Vreau o bicicletă! Nu mă interesează dacă e veche, cu ghidonul strâmb, cu lanţ care cade şi-mi murdăreşte pantalonii. Cu clopoţel care sună caraghios, făcând oamenii să mă privească zâmbind îngăduitor. Vreau o bicicletă şi sunt precum un copil de trei ani răsfăţat care dă din picior, tăvălindu-se pe jos pentru a obţine jucăria dorită.

Vreau o bicicletă dar n-am trei ani şi locuiesc în Bucureşti. Şi n-am cum s-o car în lift, până la etajul la care locuiesc, n-am nici inocenţa de a o prinde cu cablu de grilajul scării, la parter, căci ştiu că a doua zi dimineaţa n-ar mai fi nici urmă de roată.

De câte ori merg în parc, privesc cu jind traseele portocalii pentru biciclete şi mă întreb dacă voi apuca vreodată să merg pe ele cu bicicleta mea. Locuiesc prea departe de parcul cu trasee pentru biciclişti şi nu vreau să devin donatoare de organe înainte de vreme, în încercarea de a ajunge pe două roţi în parc. Apoi, nici în portbagajul maşinii nu ar avea loc, iar modelele pliabile pe care le-am văzut în magazinul virtual nu m-au încântat deloc: par atât de fragile că aş avea senzaţia că se dezmembrează în mers. Eu vreau o bicicletă adevărată, mare, de adult.

Ar mai fi o soluţie, un portbagaj pe maşină, dar nu vreau să fac operaţie de hernie de disc pentru că am vrut să dau o tură cu bicicleta.

Ar mai fi o soluţie: parcul de lângă locuinţa mea, Parcul Obor. Dar acolo nu ai voie cu bicicleta. Cu câinii, da. Dar n-am câine şi eu vreau o bicicletă.

Ar mai fi o soluţie, dar nu locuiesc la Paris sau în Amsterdam, ce să fac... Acolo poţi închiria o bicicletă cu ora, mergi unde doreşti şi apoi o laşi în staţia de biciclete.

Ar mai fi o soluţie... să o las naibii de bicicletă şi să-mi văd de treabă, ce mă cramponez de o banală adunătură de fiare? Şi apoi, cine dă doi bani pe un om care merge cu bicicleta? "


Deci asta scriam în urmă cu o lună şi jumătate. Între timp am găsit soluţia şi vreau să vă spun că bicicleta pliabilă nu e deloc uşoară, are vreo 15 kilograme, dar pare în continuare fragilă. Aşadar, mi-am luat bicicletă. Pliabilă, să aibă loc în portbagaj şi în lift. Dane, unde eşti, cine eşti, mi-am luat bicicletă, ura! Mai întâi am mers cu ea prin Herăstrău, uau, ce plăcere! Acum o săptămână m-am hotărât să-mi încerc norocul şi prin Bucureşti. Cum nu vreau să fiu donatoare de organe, mai pe jos, mai pe sus am mers cu ea pe trotuar. Toate bune şi frumoase, dar în dreptul Spitalului Colentina, patru puşti cam bronzaţi, cu prosoapele pe umăr, în şlapi, ca oamenii care vin de la plajă, au făcut botezul bicicletei: când am ajuns în dreptul lor m-au împroşcat cu apa din bidonul de cinci litri. Şi era destulă, cred că bidonul fusese plin.
- Hă, hă, hă, se amuzară ei, golăneşte.
- Dumnezeii mamii voastre de nenorociţi!

Unuia dintre puşti nu i-a plăcut remarca mea şi dacă nu-mi vedeam de treabă (citeşte - a continua să mergi ca şi cum nu s-a întâmplat nimic) probabil că luam şi bătaie sau rămâneam fără bicicletă. Aici fac o paranteză - Mama, indignată, a zis: "Trebuia să chemi poliţia!" Trebuie să vă spun însă că mama nu locuieşte în Bucureşti, de unde naivitatea ei.

Cei care m-au văzut mergând pe trotuar cu bicicleta, cu tricoul ud, şi-or fi zis că vin de departe de am transpirat în halul acela. Pe la Perla m-am enervat şi am trecut pe stradă, unde e locul de fapt şi de drept al bicicliştilor. Că am ajuns cu bine în Herăstrău se înţelege, căci altfel nu aş mai fi scris acum rândurile de faţă. N-aş vrea însă să vă povestesc spaima mea când aproape m-a "şters" o maşină.

Vă interesează ori nu, mi-am luat bicicletă. Dacă vedeţi o caraghioasă pe trotuar cu o bicicletă mică, verde, pliabilă, să ştiţi că eu sunt aceea. În rest, mă întâlniţi în Herăstrău, căci am copil şi vreau să-l văd crescând şi apoi mi-e dragă viaţa. Un lucru doar, şi scăpaţi de mine: dacă există înţelegere în lumea asta pietonală a Bucureştiului, apoi trebuie să spun că se manifestă faţă de bicicliştii de pe trotuare. Nimeni nu te înjură, toţi îţi fac loc, nimeni nu te trimite, cu ameninţări, în iadul de pe stradă. Ca şi cum şi-ar da seama că te-ar trimite la moarte! Deci, trăiască bicicliştii de pe trotuare! Şi să nu-mi cereţi să ud bicicleta că e lucru deja făcut!

Aha, înţeleg că o să mai fie o soluţie, să închiriezi biciclete! Deci vom fi mai mulţi pe trotuare!

Notă: Nici un articol, fragment al unui articol sau fotografie nu pot fi reproduse fără acordul autoarei.




Gia îmi trimite fotografia aceasta din 1942, Paris. Nu, Gia nu e una din cele trei.

duminică, iulie 27, 2008

Unul am. Îi ofer ce-i mai bun?

Dacă vrei să ai imaginea clară a relaţiei copii-părinţi, nu trebuie decât să te duci într-un spaţiu de joacă dintr-un parc, să te aşezi pe o bancă, asistând la discuţiile dintre cele două generaţii.

În primul rând, vei observa lipsa de politeţe a copiilor. „Te rog“ şi „mulţumesc“ sunt cuvinte care se aud foarte rar, de cele mai multe ori fiind înlocuite cu imperativele „dă-mi“ şi „na“. În al doilea rând, nu vei auzi vreun părinte corectându-şi copilul ci executând cu docilitate cererile. „Vreau“, „fă-mi“ sunt cuvintele de ordine. Iar criticile la adresa părinţilor îţi vor răsuna în urechi multă vreme, făcându-te să te întrebi dacă nu cumva meseria de părinte nu e pe cale de dispariţie, fiindcă reacţia adulţilor e nulă. „Ai zis că iei rachete de tenis“, se răţoieşte o fetiţă la mama ei. „Ce, astea sunt rachete de tenis? Ia uite cum arată?!“. Fetiţa flutură racheta scumpă prin faţa mamei care dă din umeri. „Ia uite ce strâmbă e!“, continuă fetiţa. Mama, în continuare, nu are nici o reacţie.

Ceva mai departe, vei asista la o scenă de şantaj: „Dă-i fetiţei jucăria înapoi, că vrea să plece“, spune o femeie unui băieţel de vreo şase ani. E calmă şi are mâna întinsă spre copil. Acesta însă ascunde jucăria la spate: „I-o dau numai dacă-mi iei alta de-acolo“, zice el hotărât şi arată cu capul spre taraba cu jucării a unui vânzător. Mama încuviinţează, apoi îşi ia copilul de mână şi îi cumpără jucăria dorită. Fără să-l dojenească pentru gestul făcut, fără să i se pară nimic anormal în comportamentul acestuia.

Într-un alt colţ al spaţiului de joacă, lângă o bancă, o fetiţă începe să plângă. „Nu vreau acasă: eşti proastă şi rea! Vreau să mai stau“. Mama insistă să plece. „Nu, nu înţelegi că vreau să mai stau? De ce eşti rea şi proastă?“. „Bine, mai stăm“, e de acord mama. Simplu, cu calm, ca şi cum fetiţa ar fi rugat-o frumos.

Lângă tobogan, un băieţel ia pietre de jos şi le aruncă în ceilalţi copii. O dată, de două ori, de nenumărate ori. Nu intervine nimeni, părintele sau bunicul acestuia parcă e absent. Un singur adult îl dojeneşte, explicându-i că-i poate răni pe ceilalţi. „Ce-ai dom’le cu copilul, se joacă şi el!“ îl auzi atunci pe bunicul băieţelului. Încurajat, acesta continuă să arunce cu pietre.

Lângă o altă bancă vei vedea o bătrână întinzând sticla cu apă a nepoţelului ei unei femei cu doi copii. Aceştia îşi vor trece unul altuia sticla, bând din ea, ştergându-se la gură cu podul palmei, după care femeia mulţumeşte bătrânei pentru amabilitatea de a-i fi oferit apă. Nu are nici cele mai elementare noţiuni de igienă şi, probabil, nici copiii ei nu vor avea de unde să le înveţe.

Nu sunt incidente izolate: astfel de scene poţi vedea oriunde, oricând: pe stradă, în parc, la şcoală, acasă. Obrăznicia, purtările urâte nu numai că nu sunt sancţionate dar par a fi încurajate. Din prea multă dragoste, prea mult răsfăţ - „Unul am, îi ofer tot ce am eu mai bun“ - , ignoranţă (vezi paragraful cu sticla cu apă), copiii noştri vor ajunge exact contrariul a ceea ce dorim: prost crescuţi, egoişti, răi. Deşi, dacă te uiţi în jur, dacă vezi şi comportamentul adulţilor, ai mari dubii în ceea ce priveşte dorinţele şi speranţele acestora.


Notă: Nici un articol, fragment al unui articol sau fotografie nu pot fi reproduse fără acordul autoarei.

joi, iulie 24, 2008

Monsieur Jourdain sunt eu!

Dacă ar trebui să caracterizez regula de bază care conduce actuala relaţie părinte-copil ar trebui să-l parafrazez pe Monsieur Jourdain care trăia ca să mănânce şi nu invers. Căci tot aşa procedează şi părintele zilelor noastre: trăieşte ca să ofere copilului său ce e mai bun şi nicidecum nu-i trece prin minte că ar trebui să-l înveţe să obţină acest lucru.

Părintele zilelor noastre e un complex de frustrări pe care încearcă să nu le lase moştenire copilului. Nu a avut jucării frumoase – copilăria lui fiind marcată de cele câteva jucării chinezeşti care se găseau cu greu. Nu a fost nici îmbrăcat elegant şi comod, amintindu-şi cu repulsie de căciulile tricotate pe care era obligat să le poarte fie iarnă fie primăvară. Cât despre dulciuri, nu-şi aminteşte decât de micile ciocolate cu rom şi de eugenie. Nu şi-a putut descoperi aptitudinile artistice - pentru că nu a avut cine să-l ducă, aducă la Palatul Pionierilor, la dansuri populare sau la pian. Nici limbi străine nu a învăţat, pentru că în acea vreme doar rusa era la mare cinste iar limbile străine nu erau o prioritate într-un sistem ingineresc.

Asemenea frustrări nu puteau să nu lase urme. În consecinţă, părintele zilelor noastre doreşte pentru copilul său tot ce e mai bun. Aşa că face sacrificii, renunţând la pantofi, de pildă, pentru a-i putea cumpăra puştiului de cinci ani un calculator – căci toată lumea are, nu-i aşa? de ce copilul meu să fie mai prejos? Camera acestuia e plină de jucării – mofturi de o oră, iar blugii pe care îi poartă sunt de firmă. Visând la marele artist ce ar fi putut deveni dacă n-ar fi avut neşansa de a trăi într-un sistem rigid, comunist, părintele încearcă să descopere aptitudinile copilului său înscriindu-l la toate activităţile posibile, astfel încât, după orele de şcoală, bunica are abonament la manifestări extraşcolare: lunea – pian, pictură, marţea – engleză, karate etc. Din toate astea s-o alege ceva, o fi el bun la ceva, gândeşte părintele. De ce să-şi reproşeze mai târziu sau, mai rău, să-i reproşeze copilul că nu l-a lăsat să devină un mare pianist sau un mare coregraf? Aşa că părintele are sufletul împăcat şi sentimentul datoriei împlinit: frustrările sale nu vor deveni şi ale copilului său.

Nu ia însă în calcul dorinţele acestuia, de cele mai multe ori nici nu observă adevăratele aptitudini sau semnele de oboseală. Plimbat de colo colo ca un obiect, copilului îi sunt descoperite la un moment dat aptitudinile, dar programul continuă să-i fie încărcat cu activităţi pentru care nu are nici o chemare. Pasiunea pentru un anume lucru se pierde, sufocată de repulsia pentru cele obligatorii, impuse de părintele frustrat. Limita e trecută şi atunci poate apărea reversul medaliei: dacă îmi sunt impuse atâtea activităţi, unde mai e plăcerea? Poate că, la un moment dat, părintele ar trebui să pună capăt maratonului extraşcolar de după-amiază şi să se oprească la una, două probe. Nimeni nu e perfect şi nu toţi copiii devin genii în pictură, muzică, limbi străine. Plus că şi copiii ar avea sentimentul că sunt într-adevăr canalizaţi spre adevăratele aptitudini şi ar fi mai interesaţi, mai activi, mai responsabili, nu marionete mânuite de către părinţi.

Dar până una alta, ne întoarcem la Monsieur Joudain: trăim ca să le oferim copiilor totul pe tavă şi nu le oferim o varietate de opţiuni pentru ca aceştia să poată trăi cu adevărat.

luni, iulie 21, 2008

La Ştrandul Baia Baciului, Slănic Prahova, salvamarul doarme. Acasă la el.

Pluta are vreo şase metri pătraţi şi pe ea sunt vreo 20 de tineri. Se leagănă dintr-o parte în alta şi o bucată se ridică din apă, precum o trambulină. Unii alunecă, alţii se îmbrâncesc, pluta e dusă dintr-o parte a lacului în alta cu rapiditate de gesturile celor care se amuză.
- Vreau şi eu pe plută! îmi spune fiică-mea, privindu-i cu poftă.
- Tu nu vezi că sunt duşi cu pluta şi că sunt numai golani?! Hai mai încolo, că dau ăştia peste noi, îi replic eu nemulţumită, căci tinerii nu ţin cont de cei care înoată în lac, par a fi singuri pe lac.
Fiică-mea mă urmează fără tragere de inimă şi ştiu ce gândeşte: „Of, şi mama asta, nicăieri nu mă lasă, prăpăstioasă mai e!”


Fotografie realizată vineri, 11 iulie 2008








După o vreme, ieşim din apă, ea înainte, eu după ea şi când pun piciorul pe ponton aud strigăte dinspre lac. S-au luat la bătaie în apă, sunt nebuni de-a binelea! am gândit eu dar oamenii se strângeau în jurul unui bărbat ce ţinea de picioare, cu capul în jos, o fetiţă slăbuţă, de vreo şapte ani, inertă. Era îmbrăcată într-un costum întreg de baie, bleu ca cerul de deasupra noastră şi care privea impasibil la nenorocirea din apă. Bărbatul o scutură de picioare şi trupul ei se legănă ca al unei păpuşi de cârpă. O ţinu apoi în braţe, aşa cum ţii o mireasă când treci pragul casei şi imediat am văzut-o din nou legănându-se, ţinută de picioare, cu capul în jos, cu mâinile bălăngănindu-se pe lângă corpul moale, de cârpă.
- Fă-i respiraţie artificială! am auzit pe cineva strigând, şi am zărit lumea strângându-se şi mai mult în jurul celui care, ţinând în continuare de picioare fetiţa şi scuturând-o puternic, se îndrepta spre scările din lemn.

Scena nu ştiu dacă a durat mai mult de o jumătate de minut dar primul meu gând a fost s-o iau pe fiică-mea de acolo, să nu o zărească pe fetiţă. Mi se înmuiaseră picioarele şi aveam o senzaţie de rău.
- Hai să vedem de unde a luat tati nămolul, hai, hai repede!
Greu să mişti o adolescentă cu un asemenea imbold dar noroc că în sufletul adolescenţilor copilăria nu e departe şi nu e sufocată total de agresivitatea şi negativitatea vârstei.
În urma mea aud vuietul mulţimii, adunându-se în jurul nenorocirii.

Norocul fetiţei a fost că o persoană a văzut cum pluta, mânată încoace şi încolo de gaşca aceea de tineri iresponsabili, a venit peste ea, băgând-o la fund. Colacul nu i-a fost de folos, dacă am înţeles bine că ar fi avut şi un colac sau poate că povestea s-a amplificat, fiecare adăugând câte un nou element. Cert e că de vină au fost cei cu pluta, agitaţia lor nebună provocând accidentul.

Când am revenit, fetiţa fusese transportată la spital cu ambulanţa. O salvaseră, îşi revenise, ţipase „Nu, nu vreau apă!” înainte de a leşina. Oamenii se risipiseră spre locurile lor. Aceiaşi oameni care se strânseseră pe pontonul din lemn care ar fi putut ceda sub greutatea celor vreo sută de persoane, se strânseseră în jurul şezlongului unde o întinseseră pe fetiţă, spre a-i acorda primul ajutor. Se strânseseră curioşi, neputincioşi şi încurcând pe cei care puteau ajuta. Gură-casă. Sufocanţi, furând aerul, libertatea de mişcare a celor ce erau de ajutor. Se strâng întotdeauna în jurul unei nenorociri, ca o haită de animale. Mai gândesc ei atunci că încurcă sau spectacolul nenorocirii le ia minţile? E un comportament de studiat, cel al spectatorilor la un accident. Şi s-ar putea să nu ne convingă, nouă, ca oameni, ce concluzii ar reieşi.

Pluta era la marginea lacului, ancorată de ponton cu două şipci bătute în cuie, şi se legăna leneş, purtând liniştită patru, cinci copii aşezaţi pe margine-i, cu picioarele în apă. Iar cerul îi privea senin, ignorând faptul că fetiţa cu costum de baie bleu bătuse la porţile sale şi el nu-i răspunsese. Deşi eu cred că era o ignoranţă prefăcută în acea duminică, 20 iulie 2008.

P.S. De ce nu există măcar un salvamar în ştrandul Baia Baciului din Slănic Prahova? Un punct de prim ajutor? Ştrandul era plin ochi, erau oameni pe nisip, pe pontoane, pe iarba de pe dealurile din jur, un furnicar de oameni. Iar un bilet de intrare e 12 ron. Un şezlong e 10 ron. Pe bilet e trecută o societate - S.C. Valdor SRL. Are ştrandul în administraţie? Legea nu o obligă să angajeze salvamar, măcar în week-end, când ştrandul e aglomerat de nu ai unde pune piciorul? Sau profitul înainte de viaţa semenului? Şi, la fel, de ce a fost permisă distracţia cu pluta? Pentru că nu contează ce se întâmplă? Lasă turistul să se distreze chiar dacă pune viaţa altora în pericol, lasă-l să se simtă bine – să sară în apă, de pe schelele din lemn, să facă grătar la cinci metri de ponton, tot în ştrand, să intre cu câinele în apă, să facă acrobaţii cu pluta!
Ca să revină şi să umfle cu bani buzunarele S.C. Valdor şi ai altor Valdori din ţară?

P.S bis: Angajarea salvamarilor cade in sarcina primariei. Domnul primar n-a urcat dealul la ştrand?

Notă: Nici un articol, fragment al unui articol sau fotografie nu pot fi reproduse fără acordul autoarei.

vineri, iulie 18, 2008

Fereastra


Ferestrele erau întunecate, pierdute în clădirea înaltă, şi se apropie şi mai mult de parbriz, încercând să le localizeze. Îşi miji ochii, încercând să găsească vreun reper, dar nu se distingea nimic clar. Nu ştia de ce voise să mai privească ferestrele de unde văzuse pentru prima oară cerul, mirând-o cu măreţia lui.

Bineînţeles, atunci era prea mică pentru a gândi astfel, probabil că i se păruse a fi ceva foarte aproape, pufos, şi poate că încercase să-l atingă. Ştia că bunica fusese cea care i-l arătase, tot ea crescând-o până la 14 ani când, într-o zi, aproape pe neaşteptate, a fugit în norul acela pufos, în căutarea unei linişti pe care n-o avusese pe pământ. Liliana se simţise atunci trădată – doar stabilise clar, cu bunica, momentul despărţirii: peste 25 de ani. Aceasta însă se răzvrătise, pentru prima oară în viaţă făcuse altceva decât gândiseră şi porunciseră ceilalţi.


Zâmbi amintirilor. Da, bunica era singura care o iubise cu adevărat. Părinţii ei, cei care dormeau acum fără măcar să bănuiască faptul că a doua zi dimineaţă îi vor găsi camera goală, n-o mângâiaseră, n-o îmbrăţişaseră niciodată din tot sufletul. Nu-i simţise aproape, vibrând împreună cu ea. Bunica o veghease în nopţile cu febră, tot ea o condusese la şcoală, în prima zi. Părinţii ei nu aveau timp pentru mofturi dintr-astea, cum le numeau. Erau preocupaţi să facă bani, carieră. După ce bunica a murit, Liliana a preluat, treptat, pe neştiute, rolul acesteia în casă. Avea 14 ani, un examen de dat, la liceu, dar nimeni n-a întrebat-o dacă are ori nu timp să şi înveţe, să facă şi mâncare, curăţenie. Cu masca de fructe pe faţă, mama sa – actriţă pe scenă dar şi în viaţă – îi cerea să meargă în vârful picioarelor prin casă, pentru a nu-i deranja odihna de după-amiază, atât de necesară înaintea unui spectacol. Era tot timpul ocupată, nu avea când să stea de vorbă şi cu fiica sa. Prea multele personaje din teatru invadau apartamentul, şi atunci Liliana se retrăgea în bucătărie, unde putea învăţa. Cât depre tatăl ei, acesta nu era aproape deloc acasă, venind seara târziu şi plecând dimineaţa, devreme. Ca director de spital, era mereu solicitată prezenţa lui acolo. Se ocupa de sănătatea semenilor săi, dar n-a întrebat-o nicicând pe Liliana dacă sufletul ei nu suferă, dacă n-o doare.


Reuşitele ei la liceu, la facultate, mai târziu, au rămas neobservate în familie, fiind umbrite de succesele actriţei şi ale directorului doctor. Liliana a avut câteva tentative de a se apropia de mama sa, de a-i povesti prima sa dragoste, de a-i cere un sfat, dar gestul obosit al mâinii cu degete lungi, îngrijite, o dezarmase de fiecare dată. Doar jurnalul o asculta, fidel, înregistrându-i toate visurile, toate speranţele. Şi-ar fi dorit o mamă căreia să-i poată încredinţa orice secret şi care, mai ales, să-i fie prietenă. Nu se întâmplase aşa. Casa lor parcă era un sanctuar al tăcerii când era vorba despre familie. Nu se discuta nimic, nici despre viitor, nici despre trecut, erau nişte străini, pe care viaţa îi reunise pentru ceva vreme sub acelaşi acoperiş. Speranţa Lilianei era că într-o zi va pleca din acea casă, va avea propria viaţă, propria familie. Va avea copii şi – îşi promitea – va fi cea mai bună prietenă a lor.


Numai că anii treceau şi toate iubirile ei se terminau brusc, de parcă ceva le-ar fi rupt în două. Inexplicabil, fără un cuvânt, iubiţii ei dispăreau sau nu-i mai adresau o vorbă, ca şi cum nimic n-ar fi fost înainte între ei. Aşa se întâmplase cu Dragoş, studentul la Drept, cu care fusese prietenă o jumătate de an. Acesta pur şi simplu dispăruse din oraş, fără un semn. Apoi Cătălin, profesorul de sport, care o ceruse în căsătorie: trecuse într-o zi pe lângă ea de parcă nici n-ar fi cunoscut-o. Nu-şi dădea seama unde greşea, cum, ce se întâmpla. Se gândea că poate ea e de vină pentru deznodământul acela ciudat, poate că ea făcuse vreo greşeală de neiertat, dar orice ar fi făcut, tot ar fi meritat o explicaţie, un cuvânt.


Bineînţeles, nu avusese cu cine să discute despre asta în casă. Ai ei erau aceleaşi marionete dintotdeauna, nu se schimbase nimic în comportamentul lor. Iar ea, ca de obicei, trebuia să le facă pe toate, ca o slujnică, bucătăreasă. Poate că asta şi era considerată, i-a zis într-o zi noul prieten, Lucian, coleg de facultate. Liliana a dat repede din cap, respingând ideea, nu, nu era adevărat, părinţii ei erau doar reci, nu erau ipocriţi, nu erau atât de mârşavi. El n-a mai zis nimic, a lăsat-o în pace atunci. Relaţia lor s-a dezvoltat frumos, se iubeau, erau făcuţi unul pentru altul şi, câteva luni mai târziu, au hotărât să se căsătorească.


Într-o zi însă Lucian a venit la cursuri cu un chip întunecat, cu o privire încrâncenată. I-a mărturisit totul Lilianei imediat, cum mama ei, actriţa, îl aşteptase cu o seară în urmă acasă, cerându-i să-i vorbească pentru câteva clipe. Lucruri îngrozitoare rostise atunci despre ea, fiica sa: cum că e labilă psihic, cum că are SIDA şi doar câteva luni o mai despart de moarte. L-a implorat apoi să nu-şi strice viaţa, să se despartă de Liliana, căci oricum legătura lor nu avea nici un viitor. Lucian o ascultase fără o vorbă, o privise tot timpul în ochi, cum juca teatru, cum îşi juca rolul, după care i-a arătat uşa şi i-a zis simplu: „Vă rog să ieşiţi“. Doamna Ichim se enervase atunci şi trecuse la ameninţări, dar el se ridicase brusc de pe scaun, rămânând în faţa ei, şi poate că atunci se speriase de el sau îşi dăduse seama că n-o crede şi plecase. Liliana plânsese atunci, mult, pentru toată viaţa care-i fusese interzisă de mama sa şi, odată ajunsă a acasă, o întrebă dacă e adevărat.


Da, era adevărat totul, ea îi îndepărtase şi pe ceilalţi bărbaţi, fiindcă nici unul nu era demn de fiica sa, nici unul nu o merita. Cel care îi era destinat nu apăruse încă, nu încă, era prea devreme, poate mai târziu, după ce ei doi, ea şi taică-său, nu vor mai fi pe lumea aceasta. Plecase trântind uşa, acoperindu-şi urechile, namaivoind să audă. Îl căutase apoi pe Lucian şi-l rugase să vină s-o ia în acea noapte – nu avea totuşi curaj să-i înfrunte, să treacă pe lângă ei şi să-i anunţe că pleacă, deşi aşa ar fi meritat. Le va lăsa un bilet, era suficient pentru viaţa de slugă pe care i-o oferiseră.


Acum, când motorul Daciei torcea în gerul lui ianuarie, Liliana, cu ochii mijiţi, încerca să vadă ferestrele întunecate ale blocului. Nu le distinse, dovadă că acolo nu era nimic, nu mai era nimic, şi o clipă i se păru că o zăreşte pe bunica sa, cu un ghemotoc în braţe, uitându-se spre cer. Dar doar o clipă; după aceea întoarse capul spre Lucian şi-i zâmbi. În viaţa ei se deschideau alte ferestre.


Notă: Nici un articol, fragment al unui articol sau fotografie nu pot fi reproduse fără acordul autoarei.

miercuri, iulie 16, 2008

Semnul creşterii bune

Bună creştere, bună-cuviinţă, bun-simţ, educaţie, maniere, politeţe, bună purtare. Cuvinte care şi-au pierdut, în ultimii ani, înţelesul. Au dispărut din vocabularul părinţilor, al educatorilor, fiind înlocuite cu antonimele lor, mult mai apreciate şi puse la loc de cinste. Îmi amintesc cum, într-o dimineaţă, am asistat la o scenă care m-a pus pe gânduri, deoarece se petrecea într-o instituţie de învăţământ, e drept, particulară. În holul acelei grădiniţe, persoana pe care o însoţeam şi-a dojenit fetiţa că nu a salutat. Directoarea, de faţă fiind, a zâmbit amabil şi profesional. Iar după vreo cinci minute, timp în care au mai sosit câteva cupluri părinte-copil, s-a apropiat de mamă şi a dojenit-o, cu acelaşi zâmbet profesional şi amabil: „Vedeţi, doamnă, că vă faceţi griji degeaba?! N-aţi fost atentă că din şase copii câţi au venit de când sunteţi dumneavoastră aici nu a zis nici unul „bună dimineaţa“? Aşa că nu vă mai faceţi griji fără rost. Că nu e singura, fetiţa dumneavoastră. Şi apoi, să ştiţi că o să-i treacă, au aşa, la vârsta asta, o perioadă de refuz, dar pe la opt ani o să-şi revină“. Directoarea nu glumea. Nu era nici ironică. Era chiar bine intenţionată, vrând să o consoleze pe mama ruşinată că odrasla ei a intrat într-o încăpere fără să deschidă gura.

Epictet, filozof stoic grec al secolului I, preocupat de etică, afirma în „Fragmente“: „Mai bine să laşi copiilor bună creştere decât aur. Nimic mai sus pe lume decât semnul creşterii bune“. Aurul este însă apreciat, după douăzeci de secole, şi averea copiilor se numără astfel, în zornăitul galbenilor. A fi bine crescut, în ziua de astăzi, nu e o moştenire de invidiat: nu ai loc pe scaun, în autobuz, căci trebuie să-l cedezi unui bătrân; nu poţi răspunde obraznic părintelui care te roagă să-i cumperi medicamente, pentru că buna creştere te obligă să nu răspunzi urât unui om în vârstă. De unde vine însă acest refuz al bunei cuviinţe? Pentru că, în ziua de azi, a fi bine crescut echivalează cu a fi fraier, prost. Trebuie să fii tupeist, obraznic, să dai din coate şi să ieşi în faţă, dar nu cu meritele tale, ci cu nesimţirea ta. Căci numai aşa vei reuşi în viaţă, se spune.

Iar exemple, din păcate, sunt destule, căci societatea le oferă din belşug. Şi atunci, nu pot decât să citez o cugetare a lui J. Locke, din cartea „Câteva cugetări despre educaţie“: „Oricâte îndrumări s-ar da copiilor şi oricâte lecţii savante de bună creştere li s-ar ţine zilnic, nimic nu va avea mai mare influenţă asupra conduitei lor ca societatea în care se află, şi purtarea celor din jurul lor. Copiii – ba chiar şi oamenii mari – învaţă mai mult din exemple“.



Notă: Nici un articol, fragment al unui articol sau fotografie nu pot fi reproduse fără acordul autoarei.

marți, iulie 15, 2008

Când familia Adams părăseşte ecranul

Epitetele curg, trec de de la un post la altul, odată cu apăsarea butonului telecomenzii, şi ai impresia că următorul canal de desene animate le preia exact pe cele de care voiai să scapi. E ca în coşmarul cu urcatul scării, ale cărei trepte nu se mai termină…

Aşa şi aici. Urci câte o treaptă, apăsând pe un alt canal, însă „cretinule“, „prostule“ sunt rostite şi pe cel pe care tocmai ai schimbat. Mai urci o treaptă, dar cuvintele te urmează şi ele, şi ai impresia, odată ajuns la ultimul canal, că istoria se repetă, moment în care te întrebi dacă nu era mai bine să nu ai iniţiativa schimbării canalului de desene animate. Copilul tău n-ar fi auzit decât o singură dată epitetele pe care şi le aruncă personajele.

Te simţi oarecum vinovat pentru cele întâmplate, şi-ţi promiţi ca data viitoare să nu mai faci aceeaşi greşeală: vei trece prin cameră ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic, te vei face că nu auzi. Nu? Mai bine să audă cuvinte urâte la un singur post, nu la toate. Din mai multe rele îl alegi pe cel mai mic…

Uimitoare încăpăţânarea cu care este pregătit copilul „pentru viaţă“. Adaptând limbajul, comportamentul personajelor desenelor la realitatea străzii, copilul învaţă că spunându-i celuilalt „boule“ când îţi cere iertare pentru că te-a călcat pe picior e mult mai bine decât să-i răspundă politicos. Că a împărţi pumni în stânga şi-n dreapta înseamnă să supravieţuieşti într-o societate care e de mult pe panta pierzaniei şi că numai aşa vei ajunge respectat. Nu vorbind frumos, nu respectându-l pe celălalt.

E parcă o întrecere a canalelor de desene animate în „a pregăti“ copilul pentru viaţă. Violenţa, trivialitatea au invadat ecranul pentru a ieşi apoi de-acolo şi a trăi împreună cu privitorul. Care se va juca precum în desenele animare, va vorbi precum personajele de-acolo. „Prostule!“, va spune copilul într-un duel imaginar, rotind pe deasupra capului o sabie la fel de imaginară. Cuvintele însă rămân, ca şi amprentele asupra psihicului, caracterului copilului. Va fi mai irascibil, mai obosit, mai violent.

De multe ori, părinţii vor căuta în altă parte cauzele comportamentului violent prea obosiţi sau prea ocupaţi să afle că la şcoală copilul lui nu se ia la ceartă cu ceilalţi copii pentru a intrepreta rolul Albei ca Zăpada ci pentru a demonstra că e îndreptăţit să obţină rolul Morticiei din Familia Adams, serial care, printre altele, nici nu e desen animat deşi e difuzat pe un canal specializat în astfel de producţii.

Iar de aici până la scenele de violenţă de pe stradă, dintre copii, unora li s-ar putea părea că e mult. Altora însă, poate că nu.

Notă: Nici un articol, fragment al unui articol sau fotografie nu pot fi reproduse fără acordul autoarei.

sâmbătă, iulie 12, 2008

Sentimentul de vinovăţie, armă a manipulării în asigurări

Discuţia telefonică s-a desfăşurat cam aşa:
- Bună ziua! Doamna cutare? Sunt cutare, de la firma…. Vă sun din partea doamnei cutare…
Pauză. N-am reţinut numele celei care mă sunase pe mobil, nici al doamnei din partea căreia mă suna – numai doamne fără nume! –, nici măcar al firmei unde lucra. Doar că era o firmă de asigurări şi din start nu mă mai interesa ce avea să-mi spună doamna, căci bănuiam.
- Din partea cui? am întrebat eu puţin iritată.
- Din partea doamnei cutare.
- N-o cunosc, am spus eu, rece.
- Doamna vă cunoaşte pe dumneavoastră, dânsa mi-a dat numele şi numărul de telefon, a continuat vocea.

O voce a unei femei de vreo 50 de ani. Probabil. Oricum, o voce care încerca să se facă plăcută. Nu-mi plac vocile prefăcute şi, logic, nici persoanele prefăcute.
- Posibil, răspund eu. Dar în momentul de faţă nu-mi amintesc de acest nume.
Pauză.
- Şi nu doriţi să ştiţi de ce v-am sunat?
- Bănuiesc că doriţi să cumpăr o asigurare.
- Da, dorim să vă prezentăm câteva variante şi să le comparaţi cu ale altor firme…
- Mulţumesc frumos, dar acum nu mă interesează, poate mai târziu…
- Adică să înţeleg că nu vă interesează sănătatea dumneavoastră? zice vocea cu reproş.

Ei, în acel moment am luat foc. Veţi spune că sunt uşor iritabilă, că mă enervez repede. Ei, bine, da. Pentru că nu vreau să am de-a face cu agenţii de asigurare. Pentru că nu ştiu cine-i învaţă, dacă-i învaţă, să fie agresivi şi să te facă să te simţi vinovat că nu cumperi o asigurare de la ei. Pentru că în loc să-ţi spună – asta si asta si asta… ei încearcă să-ţi inducă un sentiment de vinovăţie. Eşti iresponsabil, eşti indolent dacă nu-ţi faci o asigurare. Încearcă să te manipuleze ca să te determine să cumperi. Nu o faci pentru că eşti convins că trebuie s-o faci, că ai nevoie de ea, ci pentru că altfel eşti iresponsabil, nu te interesează sănătatea ta. I-am spus acelei doamne să înceteze cu această metodă că nu o agreez. Şi-a cerut scuze. Nu cred că şi-a cerut pentru că aşa simţea ci pentru că aşa a fost învăţată. Cere-i scuze posibilului client, dă-i dreptate, nu-l contrazice.

Dar de ce sunt aşa pornită pe agenţii de asigurare? Acum vreo doi ani, de silă, de milă, am cedat rugăminţii unei cunoştinţe şi m-am întâlnit cu două doamne de la o firmă de asigurări. Ca să fac o asigurare de studii sau cum se mai numeşte, pentru fetiţa mea. Banii îi reveneau când împlinea 18 ani sau în caz de deces al părinţilor suma se multiplica, în fine, nu mai contează. Urma să plătesc în fiecare lună o rată, la împlinirea celor 18 ani rezulta o sumă mai mică decât cea depusă, nu cu mult, dar oricum, însă mi-am spus că n-o să mă duc la bancă în fiecare lună să depun nişte bani în contul fiicei mele, aşa că am mers mai departe. Am completat un cearşaf de date, cu boli, dinţi şi alte plombe. Peste vreo trei zile mă sună una dintre doamne şi mă anunţă că trebuie să plătesc o rată lunară cu 50 000 de lei (5 lei) mai mult, pentru că am nu ştiu ce boală şi e considerată cu risc. Adică, vezi, Doamne, pot să dau colţul între timp şi-i las pe ei cu copilu-n braţe!

M-am enervat şi am reziliat contractul. De ce? Pentru că eu am fost sinceră şi mi-am declarat suferinţele, deşi le puteam trece uşor sub tăcere. Ei însă au fost parşivi. Ştiau de acea sumă suplimentară dar mi-au prezentat-o după ce am semnat contractul. L-ai prins, arde-l! asta o fi deviza lor. Nu m-a deranjat suma ci m-a deranjat gestul, lipsa lor de sinceritate, faptul că mi-au ascuns adevărul, nu mi-a plăcut modul în care au procedat. Am făcut drumul până la sediu, am reziliat contractul iar când am ajuns la uşă, doamna cu pricina mi-a zis, arţăgoasă şi ameninţătoare:
- Ferească Dumnezeu să fie nevoie de asigurarea asta!

Aşa că nu ştiu: sunt rele, sunt proaste, aşa sunt instruite să vorbească? Ştiu doar că nu vreau să am de-a face cu ele, cu doamnele de la asigurări, care nu mai au nici mamă nici tată când vor să vândă o poliţă.

miercuri, iulie 09, 2008

Capcana vorbei iscusite

În fiecare dimineaţă, aşezată lângă poarta unei grădiniţe, o bătrână întâmpină cu vorbe mieroase cuplul copil-părinte: „Bună dimineaţa, prinţeso! Dar ce frumoasă eşti în dimineaţa asta!“. Copilul începe astfel ziua cu un compliment, ceea ce e bine, deoarece o vorbă bună nu strică nimănui. Părintele, la rându-i, e mândru că are o odraslă care atrage atenţia, şi zâmbeşte încântat. Şi duce mâna la buzunar, de unde scoate ceva mărunţiş, pe care-l lasă în poala bătrânei. În cazul în care nu-şi învaţă practic copilul într-ale milosteniei, împingându-l spre femeie, spre a face el însuşi actul atât de înălţător.

Asta se întâmplă în fiecare dimineaţă, la poarta respectivei grădiniţe. Preţ de vreo două ore, bătrâna exersează arta linguşirii. Bine şi cu folos. Căci şi-a ales bine locul, dar mai ales, victimele: viitorii oameni mari trebuie să înveţe să-şi ajute aproapele, nu? Şi dacă toţi colegii sau părinţii colegilor îndeplinesc la câteva zile ritualul milosteniei, atunci normal că apare întrebarea: „Dar tu, tati/mami, de ce nu-i dai bani?“. Aici e şmecheria bătrânei, căci, probabil, instinctul i-a spus să se posteze în faţa unei grădiniţe. Ştie pe ce şi pe cine poate conta.

De-asta, în timp, având o mare varietate de victime la dispoziţie, nu se mai osteneşte să-i întâmpine pe cei care au refuzat, direct sau voalat, să-i ia în seamă întrebările, mirările prefăcute, interesate. Printre aceştia se numără şi tatăl unei fetiţe. El nu e de principiul „ajută-mă pe mine deşi oricum mi-e bine“. Nu crede în minunea unui leu şi are alte modalităţi de a-şi exprima gratitudinea faţă de Dumnezeu. De aceea trece impasibil pe lângă bătrâna care, la rându-i, îl ignoră, căci nu-şi răceşte gura de pomană.

Fiica lui însă e contrariată şi nu-nţelege de ce doamna nu-i mai spune că e frumoasă, că are un ursuleţ drăguţ. „ E supărată pe mine?“ îşi întreabă ea tatăl care se opreşte o clipă, vrea să spună ceva, dar pare încurcat şi renunţă, după care o trage după el, de mână, fără să-i răspundă. Din atitudinea lui înţelegi ce ar fi vrut să spună. Ceva de genul: „Draga mea, ce vezi tu acum e un exemplu clasic de manifestare a relaţiilor umane având la bază ipocrizia. Poţi să-i spui dragoste plătită, sau prietenie interesată, sau amabilitate câştigată. Numai sinceritate, nu. Uite-te bine la ea, observ-o foarte bine. E lecţia numărul unu, care nu se învaţă în grădiniţă, nici acasă. E lecţia străzii, unde linguşirea, prefăcătoria deformează suflete.“Poate că ar fi trebuit să-i spună toate acestea. Că nu trebuie să-i pară rău pentru că e ignorată de cel linguşitor. Că ar trebui să fie mândră că e puternică şi nu cedează capcanei întinse de vorba iscusită şi ascuţită. Că şi-a învăţat lecţia. Poate că-i va şi spune într-o zi toate acestea. A ezitat, deci a gândit. Din păcate, nu tot la fel se întâmplă cu ceilalţi părinţi, cei care acceptă, pentru ei şi copiii lor, admiraţia plătită.

Notă: Nici un articol, fragment al unui articol sau fotografie nu pot fi reproduse fără acordul autoarei.

luni, iulie 07, 2008

Parte din infinit

Cheiţa scârţâi uşor în căutarea locaşului potrivit, fiind nevoie de câteva mişcări energice, în stânga şi dreapta, care făcură ca scârţâitul să devină mai puternic. În sfârşit, geamantanul vechi se deschise şi un iz de mucegai îi izbi nările, făcând-o să se tragă puţin înapoi. Cercetă apoi conţinutul valizei cu o curiozitate cel puţin ciudată, dacă ţinem cont de faptul că acelea erau obiectele sale personale. Le pusese însă acolo, în acea valiză, în urmă cu trei decenii, şi poate că, la urma urmei, era normală uimirea ce se citea pe chipul ei când scotea, unul câte unul, lucrurile, ţinându-le o clipă în mâinile ridicate la nivelul feţei, ca pentru a-şi aminti mai bine ce fusese în mintea ei, de pildă, când pusese acolo caietul de matematică, învelit în coperta din vinilin.

Fusese ca ieri… Cele trei decenii păreau acum concentrate ca timp, o clipă. Căci ce eram noi, decât trăitori ai unei clipe, într-o imensitate de atomi pe care nu-i putea număra nimeni? Infinit, cuvânt inventat pentru a ne declara neputinţa de a stăpâni lumea. Infinit, cuvânt pentru a exprima sentimente extreme ca dragostea, ura. Ale ei erau pozitive, cel puţin aşa credea în urmă cu 30 de ani, când păşise pragul facultăţii de fizică. O fată de la ţară, căreia şansa îi surâsese şi o adusese în Capitală, spre a o uimi. Gloria avea multe visuri pe care voia să le împlinească, fiindcă numele ei însemna victorie, demnitate, măreţie. Lumea din sat râsese la început de numele ales de părinţi aşa, ca într-o joacă, aşa ceva nu se mai pomenise în lumea lor plină de Marii, Ioane, dar pe urmă se obişnuiseră cu el şi începuseră să vadă şi ei în purtătoarea lui un destin predestinat gloriei. Era şi frumoasă, Gloria, înaltă, mândră. Şi în timp ce colegele ei se măritau, ea învăţa pentru facultate şi privea, noaptea, pe geamul ferestrei care dădea spre nord, spre Bucureşti. Nu se vedea nimic, era întuneric beznă, dar ea ştia că acolo se află steaua ei, care o aşteaptă pentru a-i lumina calea.

A păşit pragul facultăţii împotriva voinţei tatălui ei, om aspru, om al câmpului, pentru care unu plus unu făceau doi fără să fie nevoie să înveţi filozofia adunării. Dar mama ei, femeie aprigă, se pusese de-a curmezişul şi omul acela încruntat trebuise să se plece până la urmă, să accepte că fiica lui trebuie să aibă altă viaţă, să devină „doamnă profesoară“ sau, cine ştie, poate chiar cercetătoare, cuvânt al cărui înţeles îi cam scăpase.

Mai târziu, în trenul care o ducea departe, departe de trecutul ei, Gloria îşi spusese că tatăl său a fost singurul care nu şi-a pus speranţe deşarte în ea, singurul care a bănuit că Bucureştiul nu e un loc pentru visurile sale. Pe toţi ceilalţi Gloria îi trădase, fiindcă iată, fugea acum, pentru a-şi ascunde ruşinea, pentru a fugi de moarte, şi făcea asta în timp ce ei dormeau liniştiţi, crezând că viaţa-i se desfăşoară aşa cum sperau. Iar ea fugea cu acel tren de noapte, plin de mirosuri ale navetiştilor care o priveau pe sub gene înainte de a cădea din nou în somnul din care se dezmeticeau pentru o clipă când trenul punea o frână bruscă, spre a recădea apoi în acelaşi somn greu, neodihnitor.

Fugea, fugea departe, pentru a-şi ascunde ruşinea şi pentru a încerca să-l uite pe cel care îi promisese dragostea lui, cel pentru care se aflase în gară, cu un geamantan în care pusese câteva lucruri, puţine, fiindcă viitorul ei se afla înainte, trecutul rămânea în urmă. Numai că bărbatul pe care-l iubea şi căruia i se dăruise nu veni, nici pentru acel tren care trebuia să-i ducă în străinătate, unde să înceapă amândoi o viaţă nouă, şi nici pentru următoarele. Când înţelese că nu va veni niciodată, nu a avut curaj să se întoarcă, să-şi recunoască păcatul al cărui rod îl purta deja în pântec. Convinsă că o să-şi ia viaţa cât de curând, că e doar o chestiune de minute, ore, şi-a depus geamantanul la mesagerie, păstrând, nici ea nu ştia de ce, cheiţa.

Drumul fusese lung, prea lung pentru o persoană care voia să moară. În ultimul moment, când piciorul atârna deja în gol, şi vântul îi răvăşea părul, măturând cu el bara de care o mai ţinea o ultimă fărâmă de viaţă, o mână puternică o trase de pe scara vagonului. Îl urî în acea clipă pe bărbatul acela care n-o lăsase să se arunce în gol, care se aflase acolo la momentul nepotrivit, şi-l urî pentru viaţa pe care i-o dăruise fără ca ea să-i ceară acest lucru. Pe acelaşi bărbat avea să-l iubească, o jumătate de an mai târziu. Acelaşi bărbat avea să adopte un copil care nu era al lui, acelaşi bărbat avea să-i dăruiască alţii. Viaţă, asta-i dăruise. Atomi. Dragoste. Infinit.

Şi acum, după 30 de ani, prin cine ştie ce joacă a vieţii, regăsise acea cheiţă, uitată într-un buzunar al unei rochii vechi. O privise o clipă mirată, nepricepând de unde a ajuns acolo, şi apoi îşi aminti. Trei zile mai târziu, când luă de la bagaje pierdute geamantanul vechi – prin cine ştie ce minune nu fusese aruncat în toţi aceşti ani – mâinile-i tremurau. Înăuntru se afla o parte din viaţa ei, o parte din infinit. Caietul de matematică învelit în copertă din vinilin, ştergarul din in, brodat de mama sa, o fotografie din prima ei zi de facultate… Infinit…

Notă: Nici un articol, parte a unui articol sau fotografie nu pot fi reproduse fără acordul autorului.

vineri, iulie 04, 2008

Eliberarea

Urca treptele, unu, doi, trei, mai avea încă opt şi ajungea la etaj, acolo unde era camera lui. Se obişnuise să numere în gând, pentru a duce mai uşor greutatea trupului pe care-l ţinea în braţe, şi pe care-l urca la etaj zilnic, cu gesturile cu care duci o ofrandă zeilor: o mână pe sub picioarele îndoite, cealaltă, pe după subsuori. Nu mai era nevoie de mult să numere în gând, trupul devenea pe zi ce trecea mai uşor, se subţia, se împuţina, era din ce în ce mai aproape de imaterial, de Dumnezeu.

Într-adevăr, nu mai era mult. Cei din jurul ei percepeau totul ca pe-un chin de care avea să scape. Nu spunea nimănui – cine ar fi înţeles-o, cine ar fi crezut-o? – că şi-ar fi dorit să fie pusă la încercare până la moarte, dacă asta era condiţia pentru a fi alături de el. Pe de altă parte, îşi dădea seama că e egoistă, fiindcă orice zi în plus însemna suferinţă din partea lui, durere. Fusese însă învins prea devreme. Aşa-i spuseseră medicii, că era prea devreme pentru momentul final.

Doar dacă… Doar dacă?… reluase ea propoziţia, dar medicul nu mai zisese nimic, tăcuse, muşcându-şi buzele, de parcă îi părea rău că ar fi spus nespusul. Doar dacă nu obosise să mai lupte, continuase ea ideea în gând. Da, mai mult ca sigur că el îşi dorea moartea, o chema, o invoca în nopţile lungi în care se trezea ţipând, transpirat, speriat. Poate că atunci, când spunea vorbe de neînţeles, împreunându-şi mâinile, ca pentru o rugă, se adresa lui Dumnezeu, implorându-l să-l ia, pentru a o izbăvi pe ea. Atunci ea îi lua mâinile într-ale ei, şi i le mângâia, i le uda cu lacrimi pe care el însă, în agonie fiind, nu le mai vedea. Îi ţinea mâinile strâns într-ale ei, gest aprope inutil, fiindcă el nu mai avea nici pic de forţă spre a se zbate, şi făcea asta numai pentru a nu-l mai vedea în acea poziţie, de rugă spre Cel de sus.

Nu aşa îşi imaginaseră ei viaţa împreună. Se căsătoriseră din dragoste, multă dragoste, şi de aici căpătaseră ei forţa de a învinge sărăcia, problemele legate de religie. Gândeau că Dumnezeu e numai unul şi că atunci când doi oameni se iubesc, El, Cel de sus, le dă binecuvântarea. A fost însă singurul care le-a acordat-o, fiindcă părinţii lor i-au renegat. Nici măcar acum, când nimic nu mai conta din trecut, nu reuşiseră să-i ierte pe deplin. Iertarea dată era doar un favor muribundului, era doar o concesie de moment. Îşi făcuseră deci singuri un rost pe lume, rostul material, fiindcă sufleteşte erau foarte bogaţi, aveau o bibliotecă din lemn, dăruită de un prieten, pe care o umpluseră cu cărţi, citeau foarte mult şi în fiecare seară deveneau şi mai bogaţi, prin cunoştinţele celuilalt. Nu aveau bani decât de cartofi, şi dădeau meditaţii, pentru a-şi putea termina facultatea, dar în nici o zi nu s-au plâns, nu s-au certat, nu s-au învinuit pentru sărăcia lor. Nu s-au plâns fiindcă o ignorau, ei nu-i păsa că îmbrăca aceeaşi fustă, pe care o spăla seara şi o călca dimineaţa, iar pe el nu-l interesa că perechea de pantofi pe care-o purta aproape că nu mai putea fi cârpită. Se iubeau, şi acesta era cel mai important lucru din viaţa lor.

După ce au terminat facultatea, norocul le-a surâs, au dat concurs pentru posturi în firme private, erau tineri, ambiţioşi, deştepţi, cu idei, patronii străini i-au plăcut şi i-au angajat. Erau foarte bine plătiţi, şi şi-au cumpărat casă în doi ani, apoi maşină, era mai mult decât visaseră ei vreodată, uneori parcă se şi temeau de atâta noroc, atâta fericire şi, într-adevăr, după şapte ani, viaţa lor s-a schimbat. Cine hotărâse asta şi de ce? N-au ştiut niciodată de ce ei, de ce nu alţii, de ce acum şi nu peste 40 de ani? A fost prima dată când Iulia s-a revoltat, când l-a blestemat pe Dumnezeu, dar el i-a oprit mâna ridicată spre Cer, rugând-o să înceteze, asta era crucea lor, trebuia s-o poarte cu demnitate, să se bucure de anii, lunile, zilele pe care le mai aveau de trăit împreună.

Un an a mai putut merge Liviu la serviciu, apoi leucemia s-a declanşat rapid, devorând pe zi ce trecea corpul odinioară atletic. Sufereau amândoi, Iulia pentru că nu-l putea ajuta, Liviu, pentru că nu voia să-i fie o povară. La început, au avut discuţii pe această temă în fiecare zi, Liviu o implora să se ducă la serviciu, să-şi continue viaţa socială, el se va descurca, puteau angaja o infirmieră, doar aveau bani, nu trebuia să facă ea acele lucruri umilitoare, atât pentru el cât şi pentru cel care le îndeplinea. Iulia însă nici n-a vrut să audă, doar erau împreună la bine şi la rău, nu-şi amintea? Cum putuse uita? Nu avea să-l părăsească o clipă.

Curând a fost nevoie de un cărucior, nu se mai putea deplasa, şi Iulia purta pe braţe, în fiecare dimineaţă, trupul puţintel, de la etaj la parter, unde se afla căruciorul, şi viaţa lor se desfăşura în jurul acestuia. Insista să iasă în parc, la plimbare, la aer, să se bucure în continuare de flori, de iarbă. Nu-i vedea niciodată lacrimile curgându-i pe obraji, căci l-ar fi certat, l-ar fi dojenit. Dar Liviu nu se putea abţine, era mai mult decât putea suporta. Nu era durerea fizică, pentru asta erau remedii trecătoare, dar existau totuşi. Era durerea sufletului, faptul că o trădase, nu-i oferise viaţa pe care i-o promisese. Iată, se chinuia cu el… devenise o povară. În ultima vreme se gândea din ce în ce mai mult la sinucidere, era singurul mod de a–i mai dovedi că o iubeşte până la moarte, aşa cum jurase. Va fi liberă, e tânără, ştia că-l va iubi întotdeauna, indiferent de ce se va întâmpla, de aceea trebuia să-i redea libertatea.
O făcu într-o dimineaţă, cu cinci minute înainte ca ea să vină cu buchetul de flori cules din grădină. Cu un ultim efort, sparse cele câteva fiole de morfină şi le înghiţi. Ultimul lucru pe care-l văzu, înainte de a se face întuneric, a fost chipul ei, zâmbindu-i. Da, încă nu-şi dăduse seama…

În dimineaţa aceea, pentru ultima oară, Iulia ducea pe braţe, mai greu ca nicicând până atunci, o ofrandă: dragostea lor. Cobora treptele numărând în gând, unu, doi, trei, şi lacrimile picurau pe mâinile lui, împreunate, pentru o ultimă oară, a rugă.

Notă: Nici un articol, fragment al unui articol sau fotografie nu pot fi reproduse fără acordul autoarei.

miercuri, iulie 02, 2008

Cartoful

http://atelier.liternet.ro/arhiva/5701/Carmen-Musat-Coman/Cartoful.html


Fetele povesteau despre ea că e foarte zgârcită şi rea dar eu, ardeleancă fiind, eram învăţată să nu judec omul după vorbe ci după fapte. Dacă mama făcuse ceva bun în viaţa ei, apoi asta fusese: mă învăţase să nu cred decât în ceea ce văd cu ochii mei. Sfat care a avut destule avantaje, dar care mi-a adus şi o oarecare faimă de naivă, ca să folosesc un eufemism, căci dacă vezi că bărbatul se întoarce acasă dimineaţa, cu paie în cap, apoi e destul de greu să crezi că a stat cocoţat toată noaptea în foişorul din lemn, la 15 metri înălţime de sol, şi a păzit lanul de porumb ca să nu dea iama mistreţii în el. Dar uite că eu credeam sau cel puţin mă străduiam să cred.

Până într-o dimineaţă, când, întorcându-mă de la serviciu – eram telefonistă şi lucram şi noaptea - dau nas în nas, la poarta cantonului, cu o femeie din sat, una dintre zilierele de la grădină. Văzându-mă, s-a înroşit toată la faţă şi a dat să se strecoare pe lângă mine, după ce m-a salutat cu voce stinsă. I-am barat calea, cu braţul.
- Stai aici, i-am ordonat eu. Ce cauţi în curtea mea la ora asta?
- Am... am venit să las bicicleta, a mormăit ea, privind într-o parte.
Am simţit că iau foc.
- Bicicleta? Care bicicletă? Unde-i bicicleta?
Nu era nici o bicicletă. Aşa că mi-am pus mâinile în şold, ca ţaţele, şi i-am zis, răspicat:
- Auzi, femeie! Vezi că eu sunt unguroaică. Ştii cum sunt unguroaicele la mânie, da? Ei, bine, dacă te mai prind o dată pe aici rămâi fără păr în cap, ai înţeles?
Nu ştiu dacă ea a înţeles, cert e că n-am mai văzut-o dându-i târcoale lui bărbată-miu. Numai că atunci eu mi-am pierdut naivitatea. Aveam vreo 25 de ani. Fusesem naivă destulă vreme, nu? A, şi să nu uit: nu sunt unguroaică, dar am vrut s-o sperii, că se spune că unguroaicele sunt aprige la mânie.

Văd însă că m-am cam îndepărtat de subiectul poveştii mele - „tovarăşa”, căci despre ea era vorba, „cabinetul doi”, cum va fi numită mai târziu, „savanta” şi alte apelative pe care nu vreau să mi le mai amintesc. Despre „tovarăşa” se spunea că e rea şi zgârcită şi dacă fetele din casă nu o cunoşteau cel mai bine atunci cine? Ce vă povestesc eu acum se întâmpla prin 1965, când am fost martoră la o scenă care avea să mă convingă că bogăţia n-are nici o legătură cu dărnicia.

Eram câteva fete, de prin Oltenia vreo două şi restul din Ardeal. Ele veniseră la Bucureşti să se mărite, eu venisem să învăţ carte şi să mă fac doctoriţă. Un tovarăş îmbrăcat în haină din piele venise într-o zi la sanatoriul unde eram infirmieră, adunase tot personalul auxiliar în sala de mese şi întrebase:
- Sunt de la Bucureşti, de la gospodăria de partid. Am venit la dumneavoastră pentru că avem nevoie de fete care să se ocupe de curăţenie, fete muncitoare, dedicate partidului comunist. Nu o să vă pară rău. Partidul o să aibă grijă de voi, o să puteţi merge mai departe la şcoală, să învăţaţi carte, să ajungeţi oameni de nădejde ai acestei ţări. Cine vrea să meargă?
Am fost singura care a ridicat mâna. Să merg la şcoală era visul meu or, în Ardeal nu mă mai ţinea nimic, o lumânare pentru sufletul părinţilor mei puteam aprinde şi de la Bucureşti. Şi apoi, eram în grija partidului, ce rău putea să mi se întâmple?

Partidul însă a uitat repede ce a promis prin tovarăşul cu haină neagră din piele. Şi celorlalte fete din casă li se spusese acelaşi lucru dar pe ele nu le tentase şcoala – „Hai, fată, ce şcoală, ce eşti proastă, tu nu vezi că e plin Bucureştiul de bărbaţi frumoşi?” îmi răspunsese Mia, o olteancă focoasă, când o întrebasem dacă nu vrea să meargă să înveţe, aşa cum ni se promisese. Eu însă aveam planuri mari, nu voiam să fiu fată în casă la „tovarăşu” şi să pun mâna pe un bărbat, să mă mărit. Voiam să mă fac doctoriţă, doar de-asta acceptasem să şterg de praf mobila grea din lemn de nuc.

Visul meu a fost însă spulberat la vreo câteva luni de la sosirea în Bucureşti. Când l-am reîntâlnit, la bucătărie, pe tovarăşul în haină neagră din piele. Glumea cu una dintre fete, cred că-i spunea ceva vesel, că râdeau amândoi şi el o luase de bărbie, apropiindu-şi faţa destul de mult de a ei. Nu ştiu ce avea de gând să facă, poate urma să-i spună ceva la ureche, că l-am întrerupt:
- Auziţi, când mă duc la şcoală?
- La şcoală? Care şcoală? zise el nedumerit.
- Păi la şcoală, că aşa a fost vorba, că dacă vin la Bucureşti o să merg la şcoală, să o termin.
Atunci faţa lui se lumină. Înţelesese. O secundă, dar numai o secundă, o licărire batjocoritoare îi trecu prin ochi, căci imediat chipul i se întunecă şi zise, furios:
- Auzi, fă! Ia bagă-ţi minţile-n cap!! Ce şcoală! Ce, crezi că o să şteargă altcineva praful în locul tău ca tu să te întinzi cu vagabonzii prin oraş, sub pretext că eşti la şcoală? Ia vezi! E mare onoare să fii în casă la „tovarăşi”, tu ştii câte fete stau la uşă ca să-ţi ia locul la o adică?
- Dar aţi zis....am îndrăznit eu.
- Am zis! Ei, şi ce dacă am zis! Doar n-ai crezut! Şi dacă ai crezut apoi eşti proastă! Hai, treci la treabă şi să nu mai aud de gărgăuni de-aştia cu şcoala că te fac pachet şi te trimit de unde ai venit.

Aşa am terminat eu şcoala înainte de a o începe. Dar iar mă îndepărtez de subiectul poveştii mele – „tovarăşa”, căci despre ea era vorba, „cabinetul doi”, cum va fi numită mai târziu, „savanta” şi alte apelative pe care nu vreau să mi le mai amintesc. Despre „tovarăşa” se spunea că e rea şi zgârcită şi dacă fetele din casă nu o cunoşteau cel mai bine atunci cine? Auzisem destule poveşti dar până nu am avut un exemplu clar am încercat să nu-mi fac vreo impresie greşită despre ea. Nu-mi plăcea, avea trăsături ascuţite, de femeie rea şi se pitula în spatele tău ca o umbră, numai ce-i auzeai glasul ridicat şi ţi se ridica şi ţie părul în cap. Venea mai mereu la bucătărie, inspectând personalul cu o privirea rea, plină de ură, de parcă fiecare fată de acolo ar fi fost o hoaţă care ar fi dosit biscuiţi sub fustă. Când intra ea în bucătărie încremenea toată lumea, de parcă sufla a îngheţ în încăpere. Avea un fel de a te privi de parcă voia să intre în mintea ta, să vadă ce gândeşti, să-ţi ştie şi cel mai ascuns gând.

În ziua cu pricina, Oltea, o olteancă, o zdrahoancă de femeie, frumoasă ca o sculptură grecească, prăjea cartofi, cântând cât o ţinea gura:
- Păi, mă duseeeei, păi mă dusei să trec la Oooolt! Păi mă duseeei...
Cu spatele la intrare şi la noi, nu văzuse nici nu auzise când intrase „tovarăşa”, nici nu simţise valul de frig care ne îngheţase suflarea. Cu o paletă din lemn, Oltea întorcea cartofii tăiaţi pai când unul, mai şugubăţ, sări din cratiţă, pe jos.
- Păi, mă duseeeei, păi mă dusei să trec la Oooolt! Păi mă duseeei......
- Ce faci aici, fato? o întrerupse „tovarăşa” care se oprise în spatele ei.
Oltea se răsuci spre ea, îi susţinu privirea rea şi-i răspunse, calmă:
- Ce să fac, prăjesc cartofi.
- Aha, prăjeşti cartofi. Şi cu ăsta ce faci? întrebă „tovarăşa” ridicând de jos cartoful nu mai lat decât un creion.
- Cu ăsta? repetă Oltea, neînţelegând.
- Da, cu ăsta! zise ”tovarăşa” agitând cartoful prin faţa Oltei. Cu ăsta, cu ăsta! Ce faci?
Glasul i se piţigăiase, de parcă era sugrumată, şi gesturile-i păreau ale unei marionete cu sfori rupte. Ciudat e că nici uneia dintre noi nu-i venea să râdă şi presimţeam că în funcţie de răspuns, Oltea avea să fie păstrată sau concediată. Oltea însă părea a fi ultima care să-şi fi dat seama de importanţa momentului. Aşa cum o ştiam, împrăştiată, fără să pună preţ pe lucruri, eram sigură că avea să răspundă că o să arunce cartoful, doar ce altceva putea să-i facă? Aşa era Oltea, directă, spunea ce-i trecea prin minte, fată simplă de la ţară dar fără viclenia parvenitului, cum era „tovarăşa”. Or, în faţa vulpii, până şi o găină trebuie să se gândească un pic la o portiţă de scăpare. Ceea ce n-ar fi făcut Oltea în veci. Mi-era dragă fata asta înaltă, mereu veselă şi fără grija zilei de mâine, şi nu voiam să plece cu o tinichea de coadă din casa „tovarăşilor”. Dar bănuiam că intervenţia mea ne-ar fi pus pe amândouă în pericol, aşa că am n-am schiţat nici un gest spre Oltea. De altfel, aceasta se prindea greu, era oricum inutil.
În bucătărie s-a aşternut o linişte de mormânt. Cartoful cu pricina era în continuare captiv între degetul mare şi arătătorul mâinii drepte a „tovarăşei”, un acuzator mut. Tovarăşa l-a ridicat în sus, să-l vedem toate.
- Îţi spun eu ce să faci cu el. Îl speli frumos şi-l pui în cratiţă, la loc! Nu e bine să faci risipă, că nu faci de la tine, ai înţeles?
Oltea, mută şi împietrită, ca şi noi de altfel, dădu din cap că da.
- Aşa, fato! Data viitoare o ştii cum să faci!

Zicând şi făcând. Tovarăşa deschise robinetul, lăsă apa să curgă peste bucăţica de cartof, o scutură bine ca să se scurgă şi ultimul strop de apă, să nu sară uleiul în tigaie, şi-l puse peste ceilalţi. Apoi, ştergându-se pe mâini de ştergarul aflat pe colţul mesei, ne cuprinse pe toate cu privirea, să-şi dea seama dacă am înţeles lecţia, şi ieşi din încăpere cu capul sus. În urma-i rămaserăm tăcute şi înlemnite, ca nişte statui. Şi nici un hohot de râs nu se auzi apoi, nici măcar cântecul Oltei, trecând la Olt.

Notă: Nici un articol, fragment al unui articol sau fotografie nu pot fi reproduse fără acordul autoarei.

marți, iulie 01, 2008

Porumbeii din Parcul Obor mai ştiu să zboare

http://carmenmusatcoman.blogspot.com/2008/06/mesagerii-libertii-captivi-n-parcul.html


http://carmenmusatcoman.blogspot.com/2008/06/porumbeii-din-parcul-obor.html


Nu sunt atât de naivă încât să cred că marea mea campanie - Eliberaţi porumbeii din Parcul Obor! - a avut succes. Dacă ar fi aşa, atunci ar trebui să mă fac lider sindical - poate reprezentant al elevilor. Nu sunt nici atât de orgolioasă (citeşte proastă) ca să-mi asum meritul libertăţii porumbeilor. Cred că pur şi simplu un om cu cap pe umeri şi cu responsabilităţi prin Primăria sectorului 2 a trecut prin parc în drumul său spre serviciu (doar primăria se află în spatele parcului sau invers, cum doriţi) şi şi-a dat seama că era o cruzime să ţii captivi nişte bieţi porumbei.

Pe 4 iunie i-am fotografiat - pe ei, porumbeii - "i-am dat la blog", pe 10 iunie am revenit. Erau tot în porumbar, închişi. Ieri am trecut prin parc şi... m-am bucurat de parcă eu aş fi fost eliberată dintr-o cuşcă. Da, porumbeii Parcului Obor mai ştiu să zboare. Da, s-au mai înviorat şi o porumbiţă cu un pai lung în cioc îşi pregătea cuibul. Pentru puii ei care vor învăţa să zboare.