Postări

Se afișează postări din iulie, 2008

Mi-am luat bicicletă! A fost şi botezată!

Imagine
În urmă cu vreo lună jumătate scriam...

"Vreau o bicicletă! Nu mă interesează dacă e veche, cu ghidonul strâmb, cu lanţ care cade şi-mi murdăreşte pantalonii. Cu clopoţel care sună caraghios, făcând oamenii să mă privească zâmbind îngăduitor. Vreau o bicicletă şi sunt precum un copil de trei ani răsfăţat care dă din picior, tăvălindu-se pe jos pentru a obţine jucăria dorită.

Vreau o bicicletă dar n-am trei ani şi locuiesc în Bucureşti. Şi n-am cum s-o car în lift, până la etajul la care locuiesc, n-am nici inocenţa de a o prinde cu cablu de grilajul scării, la parter, căci ştiu că a doua zi dimineaţa n-ar mai fi nici urmă de roată.

De câte ori merg în parc, privesc cu jind traseele portocalii pentru biciclete şi mă întreb dacă voi apuca vreodată să merg pe ele cu bicicleta mea. Locuiesc prea departe de parcul cu trasee pentru biciclişti şi nu vreau să devin donatoare de organe înainte de vreme, în încercarea de a ajunge pe două roţi în parc. Apoi, nici în portbagajul maşinii nu ar …

Unul am. Îi ofer ce-i mai bun?

Imagine
Dacă vrei să ai imaginea clară a relaţiei copii-părinţi, nu trebuie decât să te duci într-un spaţiu de joacă dintr-un parc, să te aşezi pe o bancă, asistând la discuţiile dintre cele două generaţii.

În primul rând, vei observa lipsa de politeţe a copiilor. „Te rog“ şi „mulţumesc“ sunt cuvinte care se aud foarte rar, de cele mai multe ori fiind înlocuite cu imperativele „dă-mi“ şi „na“. În al doilea rând, nu vei auzi vreun părinte corectându-şi copilul ci executând cu docilitate cererile. „Vreau“, „fă-mi“ sunt cuvintele de ordine. Iar criticile la adresa părinţilor îţi vor răsuna în urechi multă vreme, făcându-te să te întrebi dacă nu cumva meseria de părinte nu e pe cale de dispariţie, fiindcă reacţia adulţilor e nulă. „Ai zis că iei rachete de tenis“, se răţoieşte o fetiţă la mama ei. „Ce, astea sunt rachete de tenis? Ia uite cum arată?!“. Fetiţa flutură racheta scumpă prin faţa mamei care dă din umeri. „Ia uite ce strâmbă e!“, continuă fetiţa. Mama, în continuare, nu are nici o reacţ…

Monsieur Jourdain sunt eu!

Dacă ar trebui să caracterizez regula de bază care conduce actuala relaţie părinte-copil ar trebui să-l parafrazez pe Monsieur Jourdain care trăia ca să mănânce şi nu invers. Căci tot aşa procedează şi părintele zilelor noastre: trăieşte ca să ofere copilului său ce e mai bun şi nicidecum nu-i trece prin minte că ar trebui să-l înveţe să obţină acest lucru.

Părintele zilelor noastre e un complex de frustrări pe care încearcă să nu le lase moştenire copilului. Nu a avut jucării frumoase – copilăria lui fiind marcată de cele câteva jucării chinezeşti care se găseau cu greu. Nu a fost nici îmbrăcat elegant şi comod, amintindu-şi cu repulsie de căciulile tricotate pe care era obligat să le poarte fie iarnă fie primăvară. Cât despre dulciuri, nu-şi aminteşte decât de micile ciocolate cu rom şi de eugenie. Nu şi-a putut descoperi aptitudinile artistice - pentru că nu a avut cine să-l ducă, aducă la Palatul Pionierilor, la dansuri populare sau la pian. Nici limbi străine nu a învăţat, pentru …

La Ştrandul Baia Baciului, Slănic Prahova, salvamarul doarme. Acasă la el.

Imagine
Pluta are vreo şase metri pătraţi şi pe ea sunt vreo 20 de tineri. Se leagănă dintr-o parte în alta şi o bucată se ridică din apă, precum o trambulină. Unii alunecă, alţii se îmbrâncesc, pluta e dusă dintr-o parte a lacului în alta cu rapiditate de gesturile celor care se amuză.
- Vreau şi eu pe plută! îmi spune fiică-mea, privindu-i cu poftă.
- Tu nu vezi că sunt duşi cu pluta şi că sunt numai golani?! Hai mai încolo, că dau ăştia peste noi, îi replic eu nemulţumită, căci tinerii nu ţin cont de cei care înoată în lac, par a fi singuri pe lac.
Fiică-mea mă urmează fără tragere de inimă şi ştiu ce gândeşte: „Of, şi mama asta, nicăieri nu mă lasă, prăpăstioasă mai e!”


Fotografie realizată vineri, 11 iulie 2008








După o vreme, ieşim din apă, ea înainte, eu după ea şi când pun piciorul pe ponton aud strigăte dinspre lac. S-au luat la bătaie în apă, sunt nebuni de-a binelea! am gândit eu dar oamenii se strângeau în jurul unui bărbat ce ţinea de picioare, cu capul în jos, o fetiţă slăbuţă, de vre…

Fereastra

Imagine
Ferestrele erau întunecate, pierdute în clădirea înaltă, şi se apropie şi mai mult de parbriz, încercând să le localizeze. Îşi miji ochii, încercând să găsească vreun reper, dar nu se distingea nimic clar. Nu ştia de ce voise să mai privească ferestrele de unde văzuse pentru prima oară cerul, mirând-o cu măreţia lui.

Bineînţeles, atunci era prea mică pentru a gândi astfel, probabil că i se păruse a fi ceva foarte aproape, pufos, şi poate că încercase să-l atingă. Ştia că bunica fusese cea care i-l arătase, tot ea crescând-o până la 14 ani când, într-o zi, aproape pe neaşteptate, a fugit în norul acela pufos, în căutarea unei linişti pe care n-o avusese pe pământ. Liliana se simţise atunci trădată – doar stabilise clar, cu bunica, momentul despărţirii: peste 25 de ani. Aceasta însă se răzvrătise, pentru prima oară în viaţă făcuse altceva decât gândiseră şi porunciseră ceilalţi.

Zâmbi amintirilor. Da, bunica era singura care o iubise cu adevărat. Părinţii ei, cei care dormeau acum fără mă…

Semnul creşterii bune

Bună creştere, bună-cuviinţă, bun-simţ, educaţie, maniere, politeţe, bună purtare. Cuvinte care şi-au pierdut, în ultimii ani, înţelesul. Au dispărut din vocabularul părinţilor, al educatorilor, fiind înlocuite cu antonimele lor, mult mai apreciate şi puse la loc de cinste. Îmi amintesc cum, într-o dimineaţă, am asistat la o scenă care m-a pus pe gânduri, deoarece se petrecea într-o instituţie de învăţământ, e drept, particulară. În holul acelei grădiniţe, persoana pe care o însoţeam şi-a dojenit fetiţa că nu a salutat. Directoarea, de faţă fiind, a zâmbit amabil şi profesional. Iar după vreo cinci minute, timp în care au mai sosit câteva cupluri părinte-copil, s-a apropiat de mamă şi a dojenit-o, cu acelaşi zâmbet profesional şi amabil: „Vedeţi, doamnă, că vă faceţi griji degeaba?! N-aţi fost atentă că din şase copii câţi au venit de când sunteţi dumneavoastră aici nu a zis nici unul „bună dimineaţa“? Aşa că nu vă mai faceţi griji fără rost. Că nu e singura, fetiţa dumneavoastră. Şi …

Când familia Adams părăseşte ecranul

Imagine
Epitetele curg, trec de de la un post la altul, odată cu apăsarea butonului telecomenzii, şi ai impresia că următorul canal de desene animate le preia exact pe cele de care voiai să scapi. E ca în coşmarul cu urcatul scării, ale cărei trepte nu se mai termină…

Aşa şi aici. Urci câte o treaptă, apăsând pe un alt canal, însă „cretinule“, „prostule“ sunt rostite şi pe cel pe care tocmai ai schimbat. Mai urci o treaptă, dar cuvintele te urmează şi ele, şi ai impresia, odată ajuns la ultimul canal, că istoria se repetă, moment în care te întrebi dacă nu era mai bine să nu ai iniţiativa schimbării canalului de desene animate. Copilul tău n-ar fi auzit decât o singură dată epitetele pe care şi le aruncă personajele.

Te simţi oarecum vinovat pentru cele întâmplate, şi-ţi promiţi ca data viitoare să nu mai faci aceeaşi greşeală: vei trece prin cameră ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic, te vei face că nu auzi. Nu? Mai bine să audă cuvinte urâte la un singur post, nu la toate. Din mai multe rel…

Sentimentul de vinovăţie, armă a manipulării în asigurări

Discuţia telefonică s-a desfăşurat cam aşa:
- Bună ziua! Doamna cutare? Sunt cutare, de la firma…. Vă sun din partea doamnei cutare…
Pauză. N-am reţinut numele celei care mă sunase pe mobil, nici al doamnei din partea căreia mă suna – numai doamne fără nume! –, nici măcar al firmei unde lucra. Doar că era o firmă de asigurări şi din start nu mă mai interesa ce avea să-mi spună doamna, căci bănuiam.
- Din partea cui? am întrebat eu puţin iritată.
- Din partea doamnei cutare.
- N-o cunosc, am spus eu, rece.
- Doamna vă cunoaşte pe dumneavoastră, dânsa mi-a dat numele şi numărul de telefon, a continuat vocea.

O voce a unei femei de vreo 50 de ani. Probabil. Oricum, o voce care încerca să se facă plăcută. Nu-mi plac vocile prefăcute şi, logic, nici persoanele prefăcute.
- Posibil, răspund eu. Dar în momentul de faţă nu-mi amintesc de acest nume.
Pauză.
- Şi nu doriţi să ştiţi de ce v-am sunat?
- Bănuiesc că doriţi să cumpăr o asigurare.
- Da, dorim să vă prezentăm câteva variante şi să le comparaţi c…

Capcana vorbei iscusite

În fiecare dimineaţă, aşezată lângă poarta unei grădiniţe, o bătrână întâmpină cu vorbe mieroase cuplul copil-părinte: „Bună dimineaţa, prinţeso! Dar ce frumoasă eşti în dimineaţa asta!“. Copilul începe astfel ziua cu un compliment, ceea ce e bine, deoarece o vorbă bună nu strică nimănui. Părintele, la rându-i, e mândru că are o odraslă care atrage atenţia, şi zâmbeşte încântat. Şi duce mâna la buzunar, de unde scoate ceva mărunţiş, pe care-l lasă în poala bătrânei. În cazul în care nu-şi învaţă practic copilul într-ale milosteniei, împingându-l spre femeie, spre a face el însuşi actul atât de înălţător.

Asta se întâmplă în fiecare dimineaţă, la poarta respectivei grădiniţe. Preţ de vreo două ore, bătrâna exersează arta linguşirii. Bine şi cu folos. Căci şi-a ales bine locul, dar mai ales, victimele: viitorii oameni mari trebuie să înveţe să-şi ajute aproapele, nu? Şi dacă toţi colegii sau părinţii colegilor îndeplinesc la câteva zile ritualul milosteniei, atunci normal că apare întreb…

Parte din infinit

Cheiţa scârţâi uşor în căutarea locaşului potrivit, fiind nevoie de câteva mişcări energice, în stânga şi dreapta, care făcură ca scârţâitul să devină mai puternic. În sfârşit, geamantanul vechi se deschise şi un iz de mucegai îi izbi nările, făcând-o să se tragă puţin înapoi. Cercetă apoi conţinutul valizei cu o curiozitate cel puţin ciudată, dacă ţinem cont de faptul că acelea erau obiectele sale personale. Le pusese însă acolo, în acea valiză, în urmă cu trei decenii, şi poate că, la urma urmei, era normală uimirea ce se citea pe chipul ei când scotea, unul câte unul, lucrurile, ţinându-le o clipă în mâinile ridicate la nivelul feţei, ca pentru a-şi aminti mai bine ce fusese în mintea ei, de pildă, când pusese acolo caietul de matematică, învelit în coperta din vinilin.

Fusese ca ieri… Cele trei decenii păreau acum concentrate ca timp, o clipă. Căci ce eram noi, decât trăitori ai unei clipe, într-o imensitate de atomi pe care nu-i putea număra nimeni? Infinit, cuvânt inventat pentru…

Eliberarea

Urca treptele, unu, doi, trei, mai avea încă opt şi ajungea la etaj, acolo unde era camera lui. Se obişnuise să numere în gând, pentru a duce mai uşor greutatea trupului pe care-l ţinea în braţe, şi pe care-l urca la etaj zilnic, cu gesturile cu care duci o ofrandă zeilor: o mână pe sub picioarele îndoite, cealaltă, pe după subsuori. Nu mai era nevoie de mult să numere în gând, trupul devenea pe zi ce trecea mai uşor, se subţia, se împuţina, era din ce în ce mai aproape de imaterial, de Dumnezeu.

Într-adevăr, nu mai era mult. Cei din jurul ei percepeau totul ca pe-un chin de care avea să scape. Nu spunea nimănui – cine ar fi înţeles-o, cine ar fi crezut-o? – că şi-ar fi dorit să fie pusă la încercare până la moarte, dacă asta era condiţia pentru a fi alături de el. Pe de altă parte, îşi dădea seama că e egoistă, fiindcă orice zi în plus însemna suferinţă din partea lui, durere. Fusese însă învins prea devreme. Aşa-i spuseseră medicii, că era prea devreme pentru momentul final.

Doar dacă…

Cartoful

http://atelier.liternet.ro/arhiva/5701/Carmen-Musat-Coman/Cartoful.html


Fetele povesteau despre ea că e foarte zgârcită şi rea dar eu, ardeleancă fiind, eram învăţată să nu judec omul după vorbe ci după fapte. Dacă mama făcuse ceva bun în viaţa ei, apoi asta fusese: mă învăţase să nu cred decât în ceea ce văd cu ochii mei. Sfat care a avut destule avantaje, dar care mi-a adus şi o oarecare faimă de naivă, ca să folosesc un eufemism, căci dacă vezi că bărbatul se întoarce acasă dimineaţa, cu paie în cap, apoi e destul de greu să crezi că a stat cocoţat toată noaptea în foişorul din lemn, la 15 metri înălţime de sol, şi a păzit lanul de porumb ca să nu dea iama mistreţii în el. Dar uite că eu credeam sau cel puţin mă străduiam să cred.

Până într-o dimineaţă, când, întorcându-mă de la serviciu – eram telefonistă şi lucram şi noaptea - dau nas în nas, la poarta cantonului, cu o femeie din sat, una dintre zilierele de la grădină. Văzându-mă, s-a înroşit toată la faţă şi a dat să se strecoare…

Porumbeii din Parcul Obor mai ştiu să zboare

Imagine
http://carmenmusatcoman.blogspot.com/2008/06/mesagerii-libertii-captivi-n-parcul.html


http://carmenmusatcoman.blogspot.com/2008/06/porumbeii-din-parcul-obor.html


Nu sunt atât de naivă încât să cred că marea mea campanie - Eliberaţi porumbeii din Parcul Obor! - a avut succes. Dacă ar fi aşa, atunci ar trebui să mă fac lider sindical - poate reprezentant al elevilor. Nu sunt nici atât de orgolioasă (citeşte proastă) ca să-mi asum meritul libertăţii porumbeilor. Cred că pur şi simplu un om cu cap pe umeri şi cu responsabilităţi prin Primăria sectorului 2 a trecut prin parc în drumul său spre serviciu (doar primăria se află în spatele parcului sau invers, cum doriţi) şi şi-a dat seama că era o cruzime să ţii captivi nişte bieţi porumbei.

Pe 4 iunie i-am fotografiat - pe ei, porumbeii - "i-am dat la blog", pe 10 iunie am revenit. Erau tot în porumbar, închişi. Ieri am trecut prin parc şi... m-am bucurat de parcă eu aş fi fost eliberată dintr-o cuşcă. Da, porumbeii Parcului Obor mai …