sâmbătă, august 30, 2008

Scafandrul si fluturele

Cu ceva vreme în urmă, citeam o ştire aruncată într-un colţ de pagină: cineva scrisese o carte clipind din ochi.
"Scafandrul şi fluturele" e cartea scrisă de Jean Dominique Bauby, fost redactor-şef la Elle, care, în urma unui atac cerebral, rămâne paralizat. Mai puţin mintea şi ochiul stâng îi sunt paralizate şi, în patul de spital, la malul mării, va scrie cartea vieţii şi a morţii sale. Traducerea din franceză urmează să apară anul acesta în România, şi sunt sigură că va fi la nivelul filmului.
Pentru că o imagine face cât 10 cuvinte. Viaţa văzută printr-un ochi imens, din interiorul trupului. "Scafandrul şi fluturele" e unul dintre cele mai bune filme văzute în ultima perioadă. Un film care vorbeşte despre trupul prizonier şi spiritul liber. Despre tot ceea ce am putea face şi nu facem din comoditate, lene, egoism. E un film despre empatie, susţinere, regrete, visuri. Un film la care-ţi permiţi să laşi garda jos şi să fii sensibil, să devii mai generos, mai atent la cei dragi ţie, la cei din jur. Pentru că niciodată nu ştii dacă a doua zi mai eşti lângă ei.
Nu e un film sentimental, lacrimogen, dacă aşa las să se înţeleagă. Pe melodia "La mer" intrerpretată de Charles Trenet şi pe care am postat-o pe blog, fluturele din noi, spiritul, poate zbura oriunde doreşte el.
Notă: Nici un articol, fragment al unui articol sau fotografie nu pot fi reproduse fără acordul autoarei.

miercuri, august 27, 2008

Mi-este dor!

Îmi este deja dor de mare, aşa de repede sau aşa de târziu! De apa aceea atât de albastră şi pe care cele câteva hârtii nu m-au făcut s-o urăsc.

De nisipul în care erau îngropate mucuri de ţigară şi de aglomeraţia aceea zumzăitoare, amestecând spaniola cu engleza, franceza cu germana.

De oamenii aceia necunoscuţi care vorbeau pe limba lor, fără să strige şi fără să asculte manele. De respectul pentru celălalt, pentru spaţiul lui, deşi mulţi vor spune că şi spaniolii au plaja murdară.
Mi-e dor până şi de indienii care strigau "uater!coca-cola!" şi de vietnamezele care te îmbiau, în van, la "masahe", cuvânt care ne făcea să zâmbim, amintindu-ne ne "almanahele" noastre.


Mi-e dor de marea de la Barcelona şi nu sunt superstiţioasă, căci n-am băut din apa din fântâna de pe La Rambla ca să fiu sigură că mă reîntorc, dar sunt optimistă. Cândva o să revin!









Notă: Nici un articol, fragment al unui articol sau fotografie nu pot fi reproduse fără acordul autoarei.





duminică, august 24, 2008

Calul de curse

Exceptând zilele de duminică, n-am prea văzut taţi însoţindu-şi copiii în parc. Cât despre taţi internaţi în spital împreună cu copiii lor bolnavi, nici nu poate fi vorba. La şcoală, cea care vine la deschiderea anului şcolar dar şi zilnic, spre a-şi aştepta copilul la poartă, e mama. Tot ea stă la căpătâiul lui şi în toiul nopţii, când are febră, şi-i pregăteşte ceaiul. Ea îi e mereu alături, sufleteşte dar şi fizic, şi asta implică mult timp. Tot ea îşi îngrijeşte şi părinţii bolnavi, socrii, în cazul în care aceştia n-au fete. Şi această sarcină cere tot foarte mult timp, efort.

E ca un cal de curse, femeia. Contra cronometru întotdeauna. Aleargă dintr-o parte în alta, încercând să facă faţă tuturor situaţiilor, fiindcă toate sunt importante: familia – copiii, părinţii - , serviciul. Să nu se înţeleagă că pentru bărbat familia, serviciul nu au aceeaşi importanţă ca pentru femeie. Au. Numai că se manifestă altfel decât la femeie. Bărbatul ţine să aibă o familie, o iubeşte, dar nu-i rămâne mult timp pentru aceasta, deoarece serviciul îl solicită enorm.

Problema e că şi pe femeie o solicită în aceeaşi măsură, şi atunci se naşte întrebarea firească: de ce unul da şi altul ba? De ce unul îşi face timp să meargă şi la şedinţele cu părinţii, şi la policlinică, şi să facă mâncare pentru părinţii neputincioşi, iar celălalt nu, dacă serviciul îi solicită în aceeaşi măsură?

Răspunsul e numai unul: mentalitatea că femeia trebuie să se ocupe de familie. Şi în timp ce mentalitatea aceasta nu se schimbă absolut deloc, femeile acceptând pe mai departe să ducă toate sarcinile pe umeri şi bărbaţii să se aplece sub una singură - serviciul, nici nu poate fi vorba de atât de mult trâmbiţata egalitate a femeii cu bărbatul. Căci eu nu văd decât un bărbat stând liniştit în fotoliu după o zi de muncă, relaxându-se, uitându-se la meci sau răsfoind un ziar, în vreme ce femeia, tot după serviciu, aleargă de la bucătărie la baie, de la părinţii bolnavi la magazin. Halal egalitate!

Notă: Nici un articol, fragment al unui articol sau fotografie nu pot fi reproduse fără acordul autoarei.

miercuri, august 20, 2008

Splendid Beach, la Amara. Da, Amara de Ialomiţa

L-am descoperit întâmplător, într-o duminică, acum vreo lună şi ceva. Era nou şi curat. Un ştrand cu nume fiţos, dar vă asigur că titlul nu are nici o legătură cu realitatea. "Splendid Beach", la Amara.
Fiţoşii să citească altceva. Un ştrand a cărui intrare costă 5 ron, incluzând sezlongul şi umbreluţa nu e interesant nu? Nu e "cool"... E curat, nou şi ieftin şi... de aceea nu are nici un haz, nu? Nimeni nu-şi parchează în faţa-i jeep-ul, nimeni nu-şi arată la soare lanţul de aur şi costumul de baie de la Milano, manele nu se aud, radioul de la terasă e la volum acceptabil şi pe Europa FM, sticla cu apă e tot 2 ron, ca la Bucureşti, duşurile sunt funcţionale, toaleta e curată şi ea şi fără miros, cu săpun lichid, hârtie igienică şi şervete de hârtie, namolul e inclus în preţ, poţi să-ţi iei şi la pachet, că are balta... nămol. Deci ce să caute fiţoşii aici, unde nu-i vede nimeni şi şezlongul nu costă 25 ron?




Un singur lucru e universal, că sunt fiţoşi ori nu, oamenii sunt peste tot la fel de nesimţiti. Că sunt la plaja plăjii din Mamaia sau la Amara, ei tot sting ţigara în nisip şi tot scuipă cojile seminţelor pe jos, pe nisip. Vorbesc la fel de tare când sunt în grup, ca să-şi marcheze teritoriul, dar la Amara sunt mai puţini decât la Mamaia. Iar când o să vă spun că am găsit plaja ideală - fără oameni - să ştiţi că am devenit celebră şi bogată şi mi-am cumpărat insulă. Până atunci mă mai găsiţi din când în când la Amara.

Notă: Nici un articol, fragment al unui articol sau fotografie nu pot fi reproduse fără acordul autoarei.





joi, august 14, 2008

La Sfânta Ana oamenii i-au dat dracului cheile rezervaţiei

„Lacul Sfânta Ana?”, repetă ea cu admiraţie. „Ooo, ce frumos!” şi zâmbeşte amintirilor. Contrariată, o întreb de când n-a mai fost la Sfânta Ana. „Păi de vreo 13 ani!”, răspunde ea mirată de întrebare, cu un pic de teamă în glas: au nu cumva… Tocmai, da, locul acela de rai de acum 13 ani nu mai e. Locul acela de rai în care am fost şi noi în urmă cu patru ani nu mai e. Rezervaţia naturală, geologică Sfânta Ana, singurul lac vulcanic din Europa, prezentat ca având apa cea mai curată din lume, cu o puritate aproape de cea a apei distilate nu mai există. Lacul Sfânta Ana este acum un ştrand natural.

Drumul spre aşa-zisa rezervaţie este acelaşi, mai adâncit de gropi ca în trecut, barieră naturală de nu ar fi dorinţa arzătoare de a ajunge în „oaza de linişte şi de rai”. Bucureşteanul obişnuit cu gropile va reflecta serios la proverbul „Mai rău decât atât nu se poate!”, rostit printre dinţi pe străzile şantierului Capitalei. Ei, bine, se poate!, şi în hurducănelile maşinii care-şi mută roţile dintr-o groapă în alta, va încerca să afle statutul şoferilor după viteza maşinilor: iată, cei care trec ca la raliu pe serpentine au câştigat banul uşor, nu le pasă că piesa pe care o vor înlocui costă milioane; cei care, cu viteza melcului încearcă să ocolească gropile, inutil de multe ori, sunt cei cu maşini mici, noi, cumpărate cu credit sau cu datorii la prieteni, şi se străduiesc să-şi protejeze cât mai mult maşina.

Ajuns la un kilometru şi jumătate de lac, acolo unde un angajat de la paza rezervaţiei îţi desferecă porţile raiului, contra cost, desigur, constaţi că locul s-a transformat în talcioc: kurtos în stânga, suveniruri kitschoase în dreapta, o cârciumă cu un afiş pe toaletă – intrare 2 ron, furnicar de maşini şi de oameni. În urmă cu patru ani, un pădurar bătrân îţi ura „bun venit” şi-ţi explica rostul „mofetelor” de la prima curbă, nişte găuri în zidul din piatră, al căror aer înţepător are rol terapeutic pentru afecţiuni respiratorii. Acum nu mai are nimeni timp să-ţi explice, s-ar forma coadă de maşini, iar cei care trec pe lângă tine, oprit la triunghiurile din zid te privesc ciudat: ce-o căuta şi nebunul acesta cu nasul în găurile din piatră?

Şocul îl ai însă odată ajuns la destinaţie: cele două poieni mai mari din jurul lacului sunt pline de turişti care fac plajă, se scaldă, cu saltea gonflabilă ori nu, ţipă, fac grătare pe grătarele personale sau cele instalate de cei de la rezervaţie. Un afiş te anunţă că poţi închiria un grătar cu 1 ron pe oră. Nu mai recunoşti locul, deşi e acelaşi. Brazii sunt la locul lor, potecile sunt însă mai bătătorite iar cele 12 raţe sălbatice se arată pe lac abia spre seară, când turma de oameni a plecat.

Şi? Care-i problema? mi se va spune. Sunt turişti, li se permite să facă plajă, să se bălăcească în lac, să facă grătare. Plătesc bilet de intrare. Şi? Şi rezervaţia? Şi apa lacului care era cea mai curată şi care nu mai e, pentru că şi câinii sunt prietenii oamenilor şi şi ei se pot bălăci în apă, că e cald şi doar nu eşti inuman să-ţi legi câinele de un copac în timp ce tu te bucuri de răcoarea lacului, şi atunci asişti cum câinele prinde băţul aruncat în apă de către stăpân, cum se zbenguie de fericire, cum face tumbe şi cum… face treaba mare de două ori în apă, în faţa ta, aşa, cu neruşinarea şi inconştienţa câinilor răsfăţaţi de nişte stăpâni nesimţiţi. Care stăpâni, o pereche tânără, cu cearşaf curat, nu ca al tău, murdărit de labele câinelui care, ieşit din apă, consideră că portocaliul cearşafului tău e mai tentant decât albul cearşafului stăpânilor, se uită în altă parte când vociferezi.
- Ne mutăm în altă parte, binevoieşte să spună cu dispreţ tânăra, fără a-şi certa câinele.
- Mutaţi-vă, că rămânem noi să ne scăldăm în mizeria câinelui, spui şi tu nervos, tremurând de furie neputincioasă în faţa nesimţirii.

Şi, mai târziu, în timp ce te vei scălda în partea opusă a scenei cu câinele, vei vedea un rahat plutind în apa cea mai curată din lume. Dar nu e rahat de câine.

Şi şi mai târziu, când vei dori să te duci la veceu, vei constata că singurul veceu din parcare dă pe dinafară la propriu, iar în jurul lacului nu este nici unul, „pentru că garda de mediu nu ne dă voie să instalăm veceuri în rezervaţie” (cum se justifică angajatul de la intrarea în rezervaţie). Şi „vei studia” după trunchiurile groase ale brazilor, unde şerveţelele colorate arată cât de mult s-a mai „studiat” înainte, şi te vei întreba de ce mama dracului nu pun zece veceuri în parcare, sau douăzeci. Iar dacă vrei să mai intri în apa cea mai curată din lume nu te mai întrebi unde ajung toate „studiile”.

Şi oamenii fac grătare, se scaldă, ţipă, se aleargă, se plimbă cu barca – în urmă cu patru ani nu aveai voie să urci în barcă decât cu vestă de salvare -, acum interdicţia nu mai există, dă-i dracului de nebuni, dacă vor să se înece să se înece (malul e plin de cruci), şi părinţii inconştienţi îşi plimbă copiii cu barca, pe lacul cu adâncime de 7 metri.

Şi singurul lucru pozitiv e curăţenia din jur, îţi spui iată, oameni care nu aruncă gunoiul pe jos, dar după un timp vezi cum angajatul de la paza rezervaţiei face înconjurul lacului, adunând de pe iarbă hârtiile, sticlele turiştilor, într-o pungă neagră, refăcând traseul la vreo două ore. Coşurile de gunoi sunt la doi paşi.

Şi? Şi dracu’ s-a instalat la Sfânta Ana, odată cu năvălirea oamenilor, şi stă în mijlocul lacului şi râde în barbă, agitându-şi coada deasupra noastră, spre a ne arăta că suntem mai răi ca el pentru că nu putem sfinţi nici un loc.
Notă: Nici un articol, fragment al unui articol sau fotografie nu pot fi reproduse fără acordul autoarei.

miercuri, august 13, 2008

Prinţul Mohan

traducere din bengali
profesoarei mele, Amita Bhose
- www.amitabhose.net


Peste mări şi ţări se afla o câmpie întinsă şi pustie. La marginea ei era o junglă. Prinţul Mohan se întorcea acasă de la vânătoare când, deodată, se lăsă întunericul şi nu mai văzu drumul, de parcă marea adâncă şi întunecată cuprinsese în eclipsă tot universul. Mohan coborî de pe cal, la capătul câmpiei, sub un copac bătrân. Trupul îi era obosit, mintea obosită. “Probabil că va trebui să petrec toată noaptea sub acest copac, aşa, singur”, gândi el. Legă calul de copac şi se sui în el. Îşi închipui că în acest întuneric dens, la marginea junglei, nu va petrece noaptea ferit de primejdii.

Lui Mohan, urcat în copac, i se părea că noaptea n-are sfârşit, de parcă tot universul lui Dumnezeu căzuse în mâna demonilor întunericului, dispărând pentru totdeauna. Deodată zări în întunericul de nepătruns un punct de lumină, ce lucea ca o stea de seară. Se gândi să meargă într-acolo, unde va găsi cu siguranţă un adăpost. Astfel, îşi imagina că nu va trebui să petreacă noaptea în copac. Coborî, apoi ţinând frâiele calului, merse încet-încet spre lumina aceea. Tot mergând, văzu în faţa lui o colibă. În geam pâlpâia o lampă. Sufletul i se umplu de speranţă. Lovi de trei ori în uşa închisă. Aceasta se deschise şi apăru zâmbind un chip fără dinţi, o bătrână ce tremura de atâta bătrâneţe. În mână avea o lampă de lut. Văzându-l pe Mohan, bătrâna, foarte bucuroasă, spuse:
- Vino, vino, prinţe Mohan, cât mă bucur că te văd! Oare nu mă cunoşti? Sunt mătuşa ta.

Prinţul era mut de uimire. Că în inima acestei păduri poate să locuiască vreo mătuşă de-a lui, nu putea să-şi imagineze. Fireşte, se bucură. Baba spuse:
- Pentru că ai sosit în casa mătuşii, vei rămâne trei zile şi trei nopţi, te voi ospăta cum se cuvine, apoi te vei întoarce în regatul tău.

Mohan fu de acord.
După masă, prinţul se culcă şi căzu într-un somn adânc. Deodată auzi o voce foarte slabă, care parcă îl chema. Vocea îl trezi. Aşteptă, neliniştit. În faţa lui, în lumina slabă a lămpii, se afla o pasăre croitor, care avea glas omenesc.
- Prinţe, dacă vrei să te salvezi, fugi din această casă! Baba e vrăjitoare. Dacă stai aici trei zile şi trei nopţi, o să te transforme în pasăre, ca pe mine.

Prinţul fu foarte uimit. Întrebă:
- Cum?! Şi tu ai fost om? Cine eşti?
Pasărea spuse:
- Sunt prinţesa Solandhigal-ului. Baba vrăjitoare m-a transformat în pasăre. Şi mie mi s-au întâmplat multe nenorociri.
Prinţul privi în toate părţile. Spuse cu frică:
- Bine, eu voi fugi, dar oare nu e un mijloc de a te salva şi pe tine?
- Ba da, dar e o treabă foarte grea. În poala sariului vrăjitoarei e o cutie de cupru. În ea se află câteva boabe de muştar. Dacă arzi o boabă, mirosul care-mi atinge nările mă poate face să redevin om.
- Văd că acum vrăjitoarea doarme, sforăie, o să-i iau cu uşurinţă cutia din poală.
- Fii foarte atent! Somnul vrăjitoarei e uşor, orice zgomot o va trezi. Dar dacă poţi să faci un lucru, atunci n-o să-i tulburi somnul. Lângă cerdac, în plasă, e atârnată o sticlă. În ea se află apă vrăjită. Dacă poţi să-i verşi câteva picături de apă vrăjită pe creştet, atunci nu se va mai trezi din somn trei zile şi trei nopţi.

Prinţul se ridică încet din pat, dădu apa vrăjită jos, o luă, apoi, cu grijă, stropi creştetul babei. Chiar atunci baba căzu într-un somn adânc, neînsufleţit. De aici înainte, nu mai era vreun motiv de îngrijorare. Atunci, desfăcând poala sariului, Mohan scoase cutia de cupru. Arse la focul lămpii boabele de muştar, pentru ca mirosul lor să ajungă la nasul păsării. Îndată pasărea se transformă într-o prinţesă de o rară frumuseţe. Prinţul îi spuse:
- Prinţesă, te iau în regatul meu şi ne vom căsători. Vei fi regină.

În acel moment se iveau zorii zilei. Mohan, luând-o pe prinţesă, ieşi din pădurea cea deasă. Dar până în regat era cale lungă. Când soarele fu deasupra capului, se opriră lângă un izvor. Prinţesa spuse:
- Mohan, mi-e foarte foame, du-te şi caută ceva de mâncare.
- Prinţesă, aşteaptă puţin lângă izvor, voi culege câteva fructe şi rădăcini.
Spunând asta, prinţul plecă şi prinţesa rămase singură, aşteptând lângă izvor. Tot stând aşa, o cuprinse somnul; îşi aşternu poala sariului pe o piatră şi adormi.

Lângă izvor locuia fata unui ţăran. Aşa cum îi era chipul de urât, tot aşa îi era şi firea. Venind la izvor să bea apă, văzu o fată frumoasă ca lotusul, ce dormea. Atunci, încet, o ridică pe fată şi o lăsă să plutească pe apa izvorului. Se aşeză în locul ei, aşternând poala sariului, se prefăcu a dormi şi aşteptă. Mohan, după ce culese fructe şi rădăcini se întoarse şi văzu o fată foarte urâtă dormind lângă izvor. Văzându-i chipul urât, se înspăimântă. Fata ţăranului, plângând, spuse în timp ce se ridica de jos:
- Sunt distrusă, prinţe, am băut din apa izvorului şi uite cum mi s-a schimbat chipul. Te implor, nu mă abandona.

Mohan crezu că e într-adevăr prinţesa Solandhigal-ului. Îi promise că o va lua de soţie şi că nu o va părăsi. Şi se-ntoarse cu fata ţăranului acasă. El era convins că fata e chiar prinţesa Solandhigal-ului. Căsătoria era deci de înţeles.

În mijlocul regatului curgeau mai multe râuri. Astfel, plutind pe apa râului, ajunse şi prinţesa. Într-o zi, unul dintre dregătorii ţării veni şi-l vesti pe Mohan că o fată doreşte tare mult să-l vadă. În acea noapte se hotărâse căsătoria lui Mohan cu fata ţăranului. Mohan îi spuse acestuia s-o aducă pe fată. Tresări când aceasta se apropie.
- Cum! Văd că e prinţesa Solandhigal-ului! Atunci această femeie urâtă cine e?

Prinţesa îi spuse toată povestea. Auzind-o, prinţul se înfurie. Ieşi afară şi alergă s-o taie cu sabia pe fata ţăranului. Dar, de frică să nu fie prinsă, fata ţăranului fugise.
Iar în acea noapte, prinţul Mohan din Mahadhumadham se căsători cu prinţesa din Solandhigal.

Notă: Nici un articol, fragment al unui articol sau fotografie nu pot fi reproduse fără acordul autoarei.