marți, septembrie 30, 2008

Ţară de începători

- E începător, colegul, să-l iertaţi.
Colegul tocmai ce nu ştiuse să introducă nişte date în calculator, ca să anuleze valabilitatea unui card bancar. Rezultatul acţiunii lui de începător, după o lună, fusese: card activ, plata taxei de întreţinere a cardului.
- N-a ştiut să verifice prin telefon dacă s-a anulat sau nu. E începător, să-l iertaţi, îmi spune colega mai experimentată care-l ajută să iasă din încurcătură.

E un proces logic: nimeni nu se naşte învăţat. Întrebarea mea logică e, văzând o mulţime de începători la ghişeele băncilor, la casele magazinelor, în servicii, peste tot, de ce toţi învaţă pe pielea clientului, de ce nu au noţiuni elementare, de ce nu-i învaţă cum să-şi facă treaba un trainer, un meşter, un coleg mai bătrân? Nu în timpul programului, nu pe nervii, timpul şi banii clientului, ci în scurte stagii de pregătire: o oră, o lună, cât e nevoie ca să ştie pe ce tastă să apese, ce informaţie să dea clientului, cum să monteze o chiuvetă. Dar, nu. În România nimeni nu mai învaţă la şcoală sau în practică. Toată lumea învaţă pe pielea altora, direct la locul de muncă.
Scuza e la îndemână:
- Săracul, e şi el începător, să-l înţelegem.

O, da. Dacă e începător, să nu stea la ghişeu şi să nu încurce cifre. Să ia salariu de începător şi să stea în spatele unui coleg, să înveţe dracului meserie.

M-am săturat de scuza asta pentru nepricepere, bătaie de joc, angajări pe pile. Toţi oamenii au fost începători la un moment dat dar baza se pune în şcoală, la liceu, facultate, cursuri de formare, perfecţionare şi cum s-or mai fi numind. Am impresia, de multe ori, văzând reacţiile complet neprofesioniste ale celor din faţa mea, ale celor care ar trebui să-mi ofere contra cost servicii, că sunt luaţi direct de pe stradă, fără o minimă pregătire. Ori de pe stradă ori în urma unui telefon al directorului firmei respective.

Şi mai am impresia că trăiesc într-o ţară de începători fiindcă îi întâlnesc peste tot. Sau am eu ghinion?

Notă: Nici un articol, fragment al unui articol sau fotografie nu pot fi reproduse fără acordul autoarei.

vineri, septembrie 26, 2008

Românie, te urăsc!


Mi-am iubit întotdeauna ţara. Chiar şi pe vremea lui Ceauşescu, deşi dacă aş fi avut ocazia aş fi plecat imediat de aici. Am iubit locurile, oamenii care mi-au pus linguriţa în mână şi m-au învăţat să spun "bună ziua". Învăţătoarea care mi-a deschis abecedarul şi odată cu el o lume paralelă, a cărţilor. Am iubit şuieratul locomotivei care-şi anunţa trecerea la 100 de metri de casa de la marginea pădurii unde locuiam. Liniştea frunzelor încremenite în vară şi cântecul greierilor. Am iubit apoi Bucureştiul, descoperit la 20 de ani prin ochii unei studente căministe. Străzile cu troienile iernii 84-85, pizzeria de pe Magheru unde mâncai o pizza proastă şi beai un ceai lung, balcoanele vechi, mersul liniştit de la Operă la Institutul francez, banca din Parcul Ioanid care-mi ştia poveştile de dragoste. Am iubit metroul care mă lăsa la Gara de Nord, discoteca de pe clădirea din Complexul studenţesc Tei. Am iubit oamenii care m-au format, borcanele cu iaurt din faţa alimentarei, dimineaţa la 5. Cabina telefonică de lângă cămin, profesoara care mi-a dat să citesc "Noaptea de sânziene". Am iubit Bucureştiul cu tot ce a fost bun dar şi rău, pentru că, puse în balanţă, lucrurile frumoase trăgeau talerul în partea lor. Oamenii erau mai buni ca acum.

Nu regret vremea lui Ceauşescu, departe de mine gândul. Din punct de vedere al siguranţei, însă, pe stradă, era mai bine. Da, puteam merge liniştită pe stradă, nu se lua nimeni de mine. Acum am 20 de ani mai mult decât atunci şi normal ar fi să nu mă mai fluiere nimeni. Totuşi, ieri muncitorii de pe un şantier mă fluierau. Nu vreau să mă gândesc ce cuvinte adresează unei adolescente, fiicei mele care trece pe trotuar. Pe aceştia i-aş pune la zid şi i-aş bicui peste gură. Să nu mai fluiere niciodată după o femeie.
Oamenii, pe vremea lui Ceauşescu, erau trişti. Ponosiţi, nespălaţi, înfriguraţi. În general. În metrou îi vedeam moţăind, obosiţi de alergătura după mâncare, la cozi, şi tot ce însemna supravieţuire. Acum însă sunt la fel de trişti, ponosiţi, nespălaţi, dar în plus au devenit agresivi pentru că le-a murit speranţa. Speranţa că vor trăi mai bine dacă scapă de regimul Ceauşescu. Cei mai mulţi dintre ei nu trăiesc mai bine. De unde şi agresivitatea, mizeria morală.

Spun că nu-mi mai iubesc ţara. Ce să mai iubesc? Hoţia din jurul meu, violenţa, lipsa de cultură, copiii care stau pe messenger şi râd de cel care cântă la Corul de copii Radio? Nesimţirea oamenilor, lipsa de seriozitate în servicii, furtul? Angajările pe pile, incultura, manelele, trotuarele în care picamerele au intrat de cinci ori într-un an? Înjurăturile şoferilor, cozile de pe străzi, şmecheria ridicată la rang de virtute? Lipsa de profesionalism, bătaia de joc a funcţionarilor, lipsa de intervenţie a poliţiei, şpaga, corupţia? Drumurile inutile pe la administraţii ca să dovedesc că am plătit asigurările de sănătate? Profesorii care nu se mai implică şi dau din umeri, afirmând că n-au cum să-i pedepsească pe cei recalcitranţi? Gropile, aroganţa, nesimţirea?

O să-mi răspundeţi că au rămas totuşi multe lucruri pe care să le iubesc. Da, vă dau dreptate. Însă acestea mor în fiecare zi câte puţin, sufocate de urâţenia în care trăim. Eu am vrut şi vreau o viaţă frumoasă pentru România. În fiecare zi, încerc să fac lucruri bune: să pun o carte în mâna copilului meu, să duc sacoşa plină de zarzavat a unei bătrâne, să dau prioritate unui bătrân, să cedez locul în metrou. Să zâmbesc, să arunc hârtia la coşul de gunoi, să vorbesc politicos. Să-l respect pe celălalt. Să respect oraşul. În schimb, nu cer decât aceleaşi lucruri. Sunt lucruri mărunte, dar când le vor face toţi cei din jurul meu, atunci voi iubi din nou România.

Notă: Nici un articol, fragment al unui articol sau fotografie nu pot fi reproduse făcă acordul autoarei.

miercuri, septembrie 24, 2008

Despre bloguri

Bloggerii sunt deja o comunitate, precum a mămicilor, trabantiştilor, biciliştilor. Unii au informaţii inedite, alţii copiază ştiri sau muzică, alţii postează o ştire de trei rânduri şi apoi lasă pe alţii să comenteze, să-i facă trafic. Dacă te uiţi la comentarii, vezi însă că majoritatea sunt jignitoare, agramate, cu adresă la unul dintre comentatori.

Dincolo de informaţie, cred că acesta este marele "merit" al blogurilor, forumurilor de pe site-uri: defularea. Oamenii sunt atât de frustraţi încât îşi varsă veninul, micimea asupra celorlalţi, sub semnul anonimatului de cele mai multe ori. (Şi cred că de la serviciu, date fiind orele comentariilor). E bine să te eliberezi, să nu ţii în tine nemulţumirile, căci te poţi îmbolnăvi. Pe de altă parte, cred că sunt foarte, foarte frustraţi cei care îşi jignesc, umilesc semenii. Căci la cât venin împroaşcă pe bloguri, ar trebui să fie senini când ies în lume.

Dar, nu. Sunt la fel de nesimţiţi, prost crescuţi, fuduli. Dovadă că nu mai au pic de seninătate, bucurie de a trăi în ei. Nu se mai bucură decât atunci când înjură, fac rău, şi asta pe mine mă înspăimântă. Lumea aceasta violentă nu e lumea în care doresc să trăiesc. Când fac o însemnare pe blog o fac pentru că doresc ca rândurile mele să aducă zâmbet pe buze, eventual să fie semne de întrebare. Eu vreau o lume frumoasă. Pentru mine, familia mea, prietenii, duşmanii mei.

Notă: Nici un articol, fragment al unui articol sau fotografie nu pot fi reproduse fără acordul autoarei.

duminică, septembrie 21, 2008

Despre ambiţie

În afară de dragoste, se spune că femeile n-au sentimente nobile. Ambiţia, de exemplu, le lipseşte cu desăvârşire, fiind apanajul bărbaţilor, ca şi curajul, sacrificiul.

Numai aceştia au ambiţia de a reuşi în viaţă, de a deveni o personalitate politică, temut om de afaceri. Femeile ar avea doar… aspiraţii, repede înăbuşite la prima dificultate întâlnită. Si chiar de-ar fi aşa, dacă ne referim la gradul de dificultate, bărbaţii nu sunt în avantaj? Un bărbat care vrea să ajungă director de întreprindere are de înfruntat doar adversari palpabili, competenţa ori relaţiile învingând. Nimic nu-l opreşte să se dedice trup şi suflet ţelului propus. O femeie care aspiră la postul de manager are, pe lângă adversarii semeni, şi hoţi de timp – copiii, şcoala, bucătăria. Dacă reuşeşte să ocupe postul, atunci ambiţia ei nu a fost mai mare decât a bărbatului, deoarece a avut mai multe piedici de trecut? O mamă singură, cu trei copii, care izbuteşte să-i întreţină la facultate, îndeplinind, pe lângă serviciu, alte munci ingrate – menaj, croitorie – ce-i aduc un câştig în plus, nu e mai ambiţioasă decât un tată singur care abandonează rolul de educator şi îngrijitor unei a doua soţii?

E, desigur, ambiţie. De a fi mai bun, de a trăi mai bine, tu şi copiii tăi. Numai că societatea noastră nu acceptă ca acest termen să fie atribuit femeilor. Acestea, când vor să intre în politică, nu sunt ambiţioase, ci dezertoare de la obligaţiile familiale, mame denaturate, fără sentimente materne. Bărbaţii care au acelaşi scop sunt ambiţioşi, demni de apreciere, respect. Societatea noastră atribuie bărbaţilor toate calităţile şi le copleşeşte pe bietele femei cu toate epitetele negative.

Societatea noastră… să fie oare o dovadă de ambiţie ceea ce am vrut să demonstrez?

Notă: Nici un articol, fragment al unui articol sau fotografie nu pot fi reproduse fărăa cordul autoarei.

miercuri, septembrie 17, 2008

Sertarul cu fotografii

Dacă se uita în urmă, nu vedea decât un şir de umilinţe şi se mira că atâta timp le-a putut îndura, că ea a fost cea care le-a trăit, acceptat. Era vinovată, numai ea, nu avea rost să dea vina pe altcineva pentru situaţia în care ajunsese. S-ar fi minţit pe sine dacă ar fi încercat să dea cu pietre în altcineva şi apoi, nu avea nici un sens, din moment ce acum îşi dăduse seama că trăise în întuneric.

I se făcu frig şi-şi strânse puloverul în jurul taliei, prea groasă acum pentru a mai fi admirată, mângâiată. Bineînţeles, nu fusese întotdeauna aşa: fusese suplă, frumoasă, tânără. Trăise, adică. Şi la ce bun? se întrebă ea, privind fotografiile vechi. Iată, aici erau la nuntă, ea în rochie lungă, cu trenă, aşa cum visase, el, în frac. Frumoşi, zâmbitori, încrezători, îndrăgostiţi. Îndrăgostiţi? Da, aşa credea atunci, aşa a crezut şi mai târziu, vreme de 20 de ani. Mama, prietenele i-au spus, au avertizat-o că pasiunea se stinge cu timpul, rămâne prietenia, dar nu a vrut să accepte. Nu, soţul ei o va iubi mereu. Şi când vor fi bătrâni, şi când vor fi urâţi, se vor iubi.

Acum îşi dădea seama că l-a văzut mereu prin ochii ei. Ochii ei au văzut ceea ce ea vroia să vadă. Altfel nu-şi explică de unde atâta naivitate. Desele, lungile lui deplasari în ţară, de dinainte de Revoluţie, expert contabil fiind. Telefoanele date în grabă, aproape şoptit, de printr-un hotel obscur, al cărui număr de cameră nu-i era spus niciodată. „Lasă, că te sun eu…“, zicea Virgil, soţul său. Apoi, şedinţele prelungite, plecările de-acasă în timp de noapte, chemat de urgenţă la serviciu. Tot timpul însă îi spunea că o iubeşte, că nu poate trăi fără ea, că ar muri dacă l-ar părăsi. Maria se mira întotdeauna de vorbele acestea, nu înţelegea de unde-i vin ideile astea cu părăsitul, la început râsese, pe urmă, în timp, începură s-o irite, ca să-i spună într-un final să înceteze, parcă ar fi cobit. Nu avea nici un motiv să creadă că va fi părăsit, să termine cu prostiile, vor fi împreună până la moarte. Crezuse că-l linişteşte, îşi imagina că e gelos, şi voia să-i spulbere orice îndoială, să nu-şi facă griji. Acum însă îşi dădea seama ce se ascundea în spatele acelor vorbe. Dar era prea târziu, trecuseră 20 de ani. Aproape o viaţă…

O apucă furia şi trânti sertarul cu fotografii. Acestea se răsturnară pe covor, şi-n faţa ochilor i se desfăşură, prin bucăţile de hârtie, toată viaţa trăită alături de Virgil. Iată, aici erau la botezul primului lor copil, Andrei, acum student în anul I. Andrei venise pe lume la nouă luni după nunta lor, uneori chiar râdeau pe tema aceasta, gândindu-se că l-au conceput chiar în noaptea nunţii. Al doilea botez, al Alexandrei, avusese loc trei ani mai târziu, acum era elevă de liceu… Iată-i la munte, cu sania trasă de cai. Era un ger de crăpau pietrele, îşi puseseră păturile în cap şi pădurarul care-i găzduia le făcuse acea fotografie, nu li se vedeau decât nasurile. Apoi, la mare, la mal, o fotografie clasică, nu lipseau poneiul şi palmierul-colac. Erau amintirile unei vieţi de familie, o viaţă fericită, după cum crezuse. Nu-şi imaginase vreodată că avea să stea cu diavolul în casă. Nu putea să-şi imagineze că nu-l dibuise, că nu-i simţise mirosul, că se lăsase amăgită, păcălită de el.

Virgil continuase să aibă aceeaşi viaţă plină de deplasări şi după ce a venit Revoluţia. S-a angajat la o firmă particulară şi cutreiera ţara-n lung şi-n lat, trecând pe acasă doar pentru a-şi schimba hainele. Aveau nevoie de bani, asta era explicaţia, atunci când ea-l ruga să se odihnească, să renunţe, nu mai era aşa de tânăr, cât avea să reziste pe drumuri? „O să ne odihnim în mormânt“, glumea el, şi ea zâmbea trist, dar după aceea Virgil adăuga, şi asta o înfuria: „Vezi să nu-mi găseşti înlocuitor“.

Într-o zi însă, s-a întâmplat. Maria îşi aminteşte şi acum cuvintele, tonul: „O să vină un coleg de-al meu, din Oradea, te rog să-l găzduieşti la noi şi să-i ceri scuze că nu pot fi acasă. O să înţeleagă, serviciul înainte de toate“. Înţelesese şi ea, chiar dacă nu era Virgil acasă îl putea găzdui pe acel coleg al lui, doar nu era absurdă! Colegul venise, cinaseră, discutaseră despre vremuri, copii, apoi îi făcuse patul în sufragerie. În miez de noapte însă, Virgil intra în casă, făcând un scandal monstruos, acuzând-o că, în timp ce el se chinuia prin străini, dormind în paturi de hotel, pentru a avea ei, cei de-acasă, un trai mai bun, ea-şi aducea amantul în patul conjugal.

Nimeni şi nimic nu l-au convins că nu era adevărat. Era ca şi cum Virgil ar fi susţinut că negrul este alb şi, în ciuda evidenţei, continua să susţină asta. Şi a continuat şi la procesul de divorţ – nu erau martori – copiii nu erau acasă atunci, în acea seară – doar ei doi, acuzaţii, care-şi mărturiseau nevinovăţia. Dar cine s-o creadă, din moment ce erau amândoi sub acelaşi acoperiş? Divorţul s-a pronunţat din vina ei, adulter, şi Maria a înţeles mai târziu de ce acea înscenare. Virgil era cel care păcătuise, în mod repetat, păcătuise cu ani în urmă, păcătuia şi în prezent. Avea nevoie de libertate, Virgil, dar n-o obţinuse într-un mod elegant, decent.

Totul fusese doar minciună, gândi Maria şi, cu un gest de mânie, răvăşi fotografiile. Minciună. Cum putuse fi atât de oarbă? Dar cum putea oare trăi mai departe, cu gândul acesta, că 20 de ani a fost înşelată? Numai era era vinovată pentru încrederea pe care i-o acordase, de aceea-şi zise că poate merită această umilinţă. Îşi strânse puloverul peste talia prea groasă pentru a mai fi admirată, mângâiată, şi-n acel moment îşi dădu seama de bătrâneţea ei, de timpul irosit. Începu să plângă încet, înăbuşit, un plâns care avea să-i ţină de urât multă vreme de acum înainte.


Notă: Nici un articol, fragment al unui articol sau fotografie nu pot fi reproduse fără acordul autoarei.

joi, septembrie 11, 2008

La plajă cu jeepanul


Odată cu noua modă de a-ţi spăla maşina în mare sau de a trece cu roţile jeepanului peste turiştii de pe plajă a apărut şi un nou semn de "circulaţie".

vineri, septembrie 05, 2008

Cu capul în burţile poliţiştilor

Erau patru, trei bărbaţi şi o femeie. Ea, subţirică şi stând în spatele celor trei, deci putem spune că nici nu era de faţă. Ei trei însă erau cam de vârsta a doua, genul bărbatului care are ca sport favorit băutul berii: cu burtă, cu pielea flască, faţa buhăită. Bărbatul care nu se mişcă decât din fotoliul din faţa televizorului în scaunul maşinii sau din faţa calculatorului. Sau pur şi simplu stă pe scaun şi se uită-n gol. Sau se hăhăie la telefonul de serviciu. Sau face mişto. Sau face orice, numai ce ar trebui să facă nu face. Adică să se mişte dracului, să aibă condiţie fizică, fiindcă se presupune că prinde infractori. Fiindcă cei trei bărbaţi plus domnişoara sunt poliţişti.

I-am văzut zilele trecute la televizor. Încercând să bage în maşină un infractor cu mâinile încătuşate la spate. El, infractorul sau ce o fi fost, era cât un taur. Se proptea-n cadrul uşii şi urla, dând din picioare ca un turbat. Cu chiu cu vai l-au adus la maşină unde nu reuşeau să-l bage, ca pe un sac de cartofi. Gâtul lui de taur se încorda, trupul se răsucea şi era tot lângă portieră, în ciuda celor două perechi de mâini care-i apăsau capul, ca să-l determine să-l aplece, să-l bage în maşină. Într-un târziu a intrat, dar pentru că un prieten al infractorului a intervenit, convingându-l cu vorba bună aproape. În maşină, infractorul s-a aplecat un pic spre stânga şi a tras un cap în burta poliţistului de lângă el, împingându-l pe acesta afară din maşină. Un altul a venit în ajutorul colegului, încercând să ţină portiera, să nu iasă infractorul din maşină. Eforturi inutile, deşi duble.

Scenele erau groteşti şi umilitoare pentru cei patru poliţisti. Patru poliţişti care nu reuşeau să stăpânească un infractor legat cu mâinile la spate. Eu, dacă aş fi şeful lor, i-aş da afară. Sau le-aş mai da o şansă: o lună de zile să facă numai sport, arte marţiale.
Nu sunt însă şeful lor. Sunt doar un om obişnuit care s-a îngrozit când a văzut slaba pregătire fizică a poliţiştilor care trebuie să intervină atunci când e un conflict. Dacă oamenii care sunt plătiţi ca să mă apere pe mine de infractori, şi pe tine şi pe familia lor se comportă astfel, ca nişte găini fricoase, atunci eu nu mă mai simt în siguranţă în ţara asta nici măcar în procent de 1%. Şi dacă oamenii care trebuie să mă apere pe mine de infractori arată şi se comportă astfel, atunci nu mai vreau să fiu "apărată" de ei. Şi nu mai vreau să-i văd în preajma mea, cu burţile lor mari şi pielea flască, nu mai vreau să le văd faţa buhăită de bere şi ochii pofticioşi, nu vreau să le mai aud vorbele miştocăreşti. Să dispară. În sălile de antrenament sau pur şi simplu, afară din uniformă.

Notă: Nici un articol, fragment al unui articol sau fotografie nu pot fi reproduse fără acordul autoarei.

miercuri, septembrie 03, 2008

La autogară e contra cost, în boscheţi e gratis dar la Barcelona e civilizat şi gratis


Autogara Obor. Lângă veceul din capătul clădirii, o bancă pe care stau o domnişoară si un domnişor. De-o tandreţe ostentativă. Lângă ei, o cutie de pantofi în care sunt câteva hârtii de 1 leu şi un sul de hîrtie. Cea mai ieftină. Sub bancă sunt câteva produse de curăţenie iar proptită de zid, o mătură cu coadă. Două afişe A4 - Femei /Bărbaţi - arată clar pe ce uşă trebuie să intri în funcţie de sex.

- E 10 000 intrarea, îmi spune domnişoara, îndepărtându-l uşurel pe domnişor de lângă ea, spre a-şi relua atribuţiile de femeie de serviciu. Plus cele de taxatoare. Sau numai de taxatoare.

Mă uit după afişul cu taxa de intrare. Nu e. De ce nu e?

- Păi nu e afiş pentru că-l rup oamenii de răi ce sunt!

Hai nu zău! Dar de ce e taxă de intrare la veceu în autogară? N-ar trebui să fie gratis?

- Păi de ce să nu fie, pentru că curăţenia asta nu costă şi ea? Că să speli după ei şi astea costă?

Păi şi cum, e angajata autogării, primeşte salariu pentru aşa ceva. Şi tot aşa vreo cinci minute, eu o ţin pe a mea şi ea o ţine pe a ei.

- Haideţi, doamnă, zice ea enervată şi-mi întinde o hârtie de un ron. Dacă nu vă convine, duceţi-vă în boscheţi.


Acum o să mă întrebaţi dacă m-am dus în boscheţi sau nu? Eu îi întreb pe cei din conducerea autogării Obor în virtutea cărei legi impun taxă de intrare la veceu şi unde se duc banii aceia, fără bilet de intrare, fără afiş de taxare. Taxă la negru.


Şi le arăt tot celor din conducerea autogării o fotografie de la veceul de pe plaja din Barcelona. Să le fac în necaz, să vadă ce au pierdut, că barcelonezii ăştia ai naibii nu ştiu să scoată bani din piatră seacă aşa ca noi, românii. Era gratuită folosirea şi mai era şi coadă! Să fi fost întreprinzătorii români acolo, să administreze veceul, păi ce jeepane şi-ar fi tras în două luni cu banii de intrare. La negru!

Notă: Nici un articol, fragment al unui articol sau fotografie nu pot fi reproduse fără acordul autoarei.