Postări

Se afișează postări din octombrie, 2008

La o cană cu ceai, cu Didi - Amita Bhose

Imagine
Didi a plecat astăzi, la ora 9 dimineaţa. Ca în fiecare an, din 1992 încoace. Multă vreme am aşezat la loc cana de pe raft, pentru ca Didi s-o găsească acolo unde o lăsase. Era gestul celui care refuza să creadă că un om drag a plecat pentru totdeauna şi nu se va mai întoarce decât în amintire, nu va fi prezent decât prin cei care l-au cunoscut.

În urma lui Didi a rămas o punte pe care a creat-o între India, ţara de origine, şi România, ţara adoptivă. Au rămas cărţile ei - Eminescu şi India, Scrisori rupte - Tagore, Proverbe şi cugetări bengaleze, Dicţionar bengali-român, Manual de bengali. Au rămas articole publicate în toate revistele literare ale vremii, înregistrările radio şi tv, cursurile predate la Universitate dar, mai ales, multe manuscrise, multe proiecte neterminate. Şi dragostea românilor pentru cultura indiană.

Mi-a revenit onoarea să fac cunoscute mai departe lucrările sale. Îmi reproşez că uneori timpul a trecut prea repede, că ar fi trebuit să insist mai mult pe lângă e…

Scrisoarea premierului şi banca primarului

Imagine
Mama n-a primit scrisoare de la premierul României. Chiar dacă locuieşte în Periş. Cutia ei poştală nu a fost onorată de cuvintele frumoase, dezinteresate, dar absolut dezinteresate, ale premierului, care o anunţau că i-a mărit pensia. Asta pentru că nu se are bine cu vecina care, nu se ştie cum, a fost întâlnită de un reprezentant al partidului premierului care i-a pus în braţe un vraf de plicuri spunându-i:
- Pune-le şi matale în cutiile poştale, unde vrei.
Ei, uite că vecina, o bătrână cumsecade de vreo 70 de ani, de genul celei care e mereu pe drum întru propagarea ştirilor radio-şanţ, s-a conformat. Le-a pus unde a vrut. La mama, nu.

Ieri, în faţa primăriei Periş, un morman de bănci nou nouţe. Altele, tot nou nouţe, erau deja instalate la poartă, cam într-un sfert din comună. Dar nu în dreptul fiecărei case şi nici după vreo regulă matematică, una la trei case, să zicem. Aleatoriu. Sau nu? Poate că acela care doreşte bancă în faţa casei a primit vreo scrisoare de la premier? Poate …

Despre tristeţe şi indiferenţă cu Jacques Salome

Imagine
Jacques Salome pune mâna, protector, pe umărul unui spectator pe care-l rugase să urce pe scenă. E în timpul unei conferinţe pe tema : "Şi dacă s-ar preda comunicarea în şcoli?" şi gestul lui îl reface pe cel al unui profesor care ar intra în clasă, ar vedea că un copil este supărat, trist şi, punându-i mâna protector pe umăr, l-ar întreba: - Eşti trist astăzi? Jacques Salome continuă exemplul, şi întrevăd efectul binefăcător al gestului şi al întrebării asupra copilului.

Dar în mintea mea nu revăd acest gest. Elevă fiind, nu m-a întrebat nimeni vreodată - nici învăţătoarea, nici vreun profesor sau diriginte - de ce sau dacă sunt tristă. Pe fiica mea nu a întrebat-o nimeni vreodată - nici învăţătoarea, nici vreun profesor sau diriginte - dacă e tristă sau de ce este tristă. Nici în dreptul ei şi nici în dreptul altui copil nu s-a oprit vreun profesor să se intereseze dacă îi doare ceva, fizic sau sufleteşte. Pentru profesori dar şi pentru diriginte, ea şi ceilalţi elevi sunt d…

Despre grijă şi dragoste

Merge pe bordură, ţopăind şi la un moment dat îi scapă piciorul şi se împiedică. Mâna mamei însă îl ţine ferm şi puştiul nu cade, doar "şterge" un pic bordura.
- Fii atent că te murdăreşti! îl mustră ea.
Şi merg mai departe, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Un singur cuvânt arată însă relaţia dintre mamă şi copil. Mama nu spune "fii atent că o să te loveşti" ci " fii atent că te murdăreşti!". Sunt sigură că acea mamă îşi iubeşte copilul mai mult decât orice, că şi-ar da şi viaţa pentru el.

Dar n-am auzit decât rareori un părinte întrebându-şi copilul, când acesta sparge o cană: "Te-ai tăiat?". Ceea ce aude copilul e: "Fii atent, vezi pe unde umbli!".

Nici grijă nici dragoste nu transmit astfel de mesaje. Poate că noi, părinţii, ar trebui să învăţăm să le arătăm copiilor noştri aceste sentimente şi în lucrurile mărunte.

Regulamentul şcolar, frecţie la un picior de lemn

Ce poţi face în cazul unui elev care-şi bate colegii zilnic, îşi cheamă verii în ajutor, precum în mafia italiană, şi administrează corecţii fizice unui coleg de clasă, în curtea şcolii? Conform regulamentului şcolar, nu-i poţi face mai nimic. Decât: să-i scazi nota la purtare (frecţie la un picior de lemn), să-l mustri verbal (intră pe o ureche, iese pe două), să-i dai un avertisment scris, apoi să-l muţi, temporar, în altă clasă, iar ultima sancţiune e să-l transferi în altă şcoală. Pentru că învăţământul de opt clase e obligatoriu şi, aşa cum înainte de 1989 nu aveai voie să laşi un elev corijent, aşa nu ai voie acum să-l exmatriculezi dacă e elev în clasele I-VIII.

Cine a făcut regulamentul acesta cu siguranţă că a crezut în forţa binelui care învinge răul. În puterea convingerii cu vorba bună. O fi crezut în rezultatele consilierii psihologice. Cel care a făcut regulamentul acesta însă nu o fi trecut de mult prin şcoală. Şcoala care are nevoie de un suport de sancţiuni drastice, a…

Despre moderatori, comentarii şi pereţii veceurilor

Citesc un articol în ediţia online a unui ziar. Despre învăţământ. O profesoară vorbeşte despre lipsuri, măriri de salariu, profesie, meditaţii. Subiectul care e acum pe buzele tuturor. E postată şi o fotografie a domnişoarei profesoare.

Urmează comentariile cititorilor: agramate - destule; cu apelative jignitoare - "boule!" (deşi poate că e o trimitere subtilă la noul ministru al învăţământului, care s-a autointitulat "bou" cu ceva vreme în urmă dar, vorba lui Mircea Badea, măcar s-a făcut "bou" pe el însuşi). Unii fac mişto golănesc: "Magdaleno, hai cu mine că te fac iepuraş în America!". Dar cel mai mulţi arată cât de frustraţi sunt - profesional, sentimental, sexual - şi cât de lipsiţi de bun simţ.

Că iau pagina de ziar drept veceu public pe ai cărui pereţi scriu fel de fel de porcării, precum nişte elevi care se cred rebeli dar de fapt sunt doar nişte derbedei, mi se pare e o problema de educaţie, respect. Sub semnul anonimatului e uşor să în…

Despre colectivul tânăr

Din când în când mai caut câte un anunţ la oferte de serviciu. Pentru nepoata mea studentă care doreşte un part-time dar dacă se poate să fie şi comod şi bine plătit şi în domeniul în care-şi desăvârşeşte studiile şi... Pentru prietena mea care are blocat accesul la anunţuri (la serviciu) şi acasă firma de internet o ameninţă de un an că vine şi reinstalează cablul şi-i returnează nişte bani datoraţi. Până la urmă şi pentru mine, căci încă mai cred într-un CV bine scris şi real care să suscite interesul unui angajator serios. Partea aceasta cu CV-ul o spun din proprie experienţă, funcţionează. Adevărat, şi tu trebuie să fii serios şi să ai ce oferi.

Spuneam că din când în când citesc anunţurile de oferte de serviciu. Bun: pachet salarial atractiv, şanse de promovare. Nu înţeleg însă un lucru. De ce ar trebui să mă încânte faptul că aş lucra într-un colectiv tânăr? Majoritatea anunţurilor conţin şi acest aspect la beneficii. Să înţeleg că nu m-aş simţi bine între oameni de 40-45 de ani,…

Corul de copii Radio sau când arta nu are noţiunea timpului

„Elevii sunt cam singurii care lucrează în ţara asta” a fost concluzia rectorului (sau prorectorului?) de la Universitatea Babes-Bolyai. Cu un calcul matematic simplu, a arătat, într-un interviu pentru RFI, că elevii au program de lucru de adult: cinci-şase ore de curs pe zi, programei şcolare fiindu-i adăugate fel de fel de materii, după 1990, dar fără a se renunţa la vreo disciplină din cele existente, plus câteva ore (cel puţin jumătate din cele de curs) de lucru individual, acasă, în fiecare zi. Dacă numărăm şi orele de meditaţii (adaug eu, cu vocea poporului), cam toţi elevii fac ore suplimentare. Şi restul orelor, din 24? Restul e... tăcere?

Pentru unii, da. Pentru alţii se pare că timpul se dilată. De pildă, pentru elevii de la Corul de copii Radio: reuţesc să aibă şi note bune, să participe şi la repetiţiile obişnuite (trei pe săptămână, în cazul celor din Corul de concert) şi să-şi trăiască şi copilăria. Atunci când îţi place ceea ce faci, când nu-ţi este impusă de nimeni part…

Porumbeii copilăriei mele

Imagine
M-am născut cu porumbei în podul casei. Cu gânguritul lor a dragoste şi libertate. Erau mulţi, mulţi şi gălăgioşi şi niciodată n-am putut identifica unul, niciodată vreunul nu a avut un nume. Erau porumbeii din podul casei. Găinaţul lor nu deranja pe nimeni, că era pe cimentul de lângă casă sau că ne pica în cap, când treceam pe sub streaşină. Superstiţioasă la vremea copilăriei, consideram că am noroc în ziua aceea. Şi poate chiar aveam. Întotdeauna mama spunea că sunt prea mulţi, că ar fi bună o ciulama de porumbei. Nu se ostenea însă nimeni să se cocoaţe după ei, aşa că familia lor nu a fost niciodată despărţită. Veneau şi plecau când voiau, făceau pui şi mureau când le venea sorocul. Până şi pisicile, şi ele multe în curtea mare, parcă învăţaseră să convieţuiască paşnic cu ei.

Îmi plac porumbeii. Pentru că-mi amintesc de copilărie. De o perioadă care nu se va mai întoarce niciodată. De o vreme de care mi-e atît de dor, pentru că era senină şi a tuturor posibilităţilor. Precum acei …

La ICR, câştigătorii concursurilor de proiecte sunt anunţaţi personal. Numai "să aibe" în vedere o expoziţie.

Când să mă înscriu şi eu la concurs, ia anunţul de unde nu-i. Pe 23 septembrie trona pe site-ul ICR - sublinierile îmi aparţin, semnalând o cacofonie - "că cu", o greşeală gramaticală - "să aibe" şi o literă lipsă - "xclusiv". Cele trei greşeli mă determină să-mi pun întrebări în legătură cu profesionalismul celui care a redactat textul. Dar întrebările importante apar la final - câştigătorii vor fi anunţaţi personal. De ce? Nu pot fi anunţaţi pe site? Dacă îmi schimb numărul de telefon sau adresa între timp şi nu mai pot fi contactată? Dacă şi iar dacă... Sau dacă... Adică de ce nu pot fi anunţaţi pe site? Întrebare naivă...

Deci, când să mă înscriu şi eu la concurs, zic ia-l de unde nu-i, căci azi a dispărut partea finală, cea cu anunţatul personal (carevasăzică vor fi anunţaţi public, aşa cum e normal, că doar ICR e finanţat cu bani publici?). Au rămas greşelile gramaticale. Din motive tehnice, desigur.

Anunţ 23 septembrie,http://www.icr.ro/

ICR Paris lan…