vineri, octombrie 24, 2008

La o cană cu ceai, cu Didi - Amita Bhose

Didi a plecat astăzi, la ora 9 dimineaţa. Ca în fiecare an, din 1992 încoace. Multă vreme am aşezat la loc cana de pe raft, pentru ca Didi s-o găsească acolo unde o lăsase. Era gestul celui care refuza să creadă că un om drag a plecat pentru totdeauna şi nu se va mai întoarce decât în amintire, nu va fi prezent decât prin cei care l-au cunoscut.

În urma lui Didi a rămas o punte pe care a creat-o între India, ţara de origine, şi România, ţara adoptivă. Au rămas cărţile ei - Eminescu şi India, Scrisori rupte - Tagore, Proverbe şi cugetări bengaleze, Dicţionar bengali-român, Manual de bengali. Au rămas articole publicate în toate revistele literare ale vremii, înregistrările radio şi tv, cursurile predate la Universitate dar, mai ales, multe manuscrise, multe proiecte neterminate. Şi dragostea românilor pentru cultura indiană.

Mi-a revenit onoarea să fac cunoscute mai departe lucrările sale. Îmi reproşez că uneori timpul a trecut prea repede, că ar fi trebuit să insist mai mult pe lângă edituri, ca opera ei să nu rămână numai în manuscris. Câteodată am izbutit, altădată m-au dezarmat cei care m-au privit ciudat şi mi-au zis: "Dar cine mai citeşte Eminescu?".

De vreun an, poate mai mult, Elena, o fostă studentă şi prietenă a lui Didi - nume care înseamnă "soră mai mare în bengali" a creat un site - http://www.amitabhose.net/ - în memoria sa. Acolo postăm, cu un ritm inegal, operele lui Didi. Poate într-o zi cineva va fi interesat să publice cărţile sale.

Uneori mi-e foarte dor de Didi. Alteori sunt furioasă pe cei care i-au făcut rău şi care i-au grăbit moartea. Nu sunt dintre cei care spun "Lasă să-i pedepsească Dumnezeu". Unii s-au cocoţat repede în postul ei, după ce au dat-o afară de la Universitate, alţii au fost numiţi directori de institute de prieteni miniştri, impostura însă, ca şi minciuna, are picioare scurte.

Aş vrea acum, în faţa unei căni de ceai, să o aud râzând şi povestindu-mi planurile ei. Să mă minunez, ca de fiecare dată, că poate bea ceaiul fierbinte, fierbinte. Aş vrea să-i aud glasul cântat, să-i aud vocea pe care aproape că am uitat-o. Au trecut 16 ani de când a plecat, o să mă ierte pentru că aproape că nu-mi amintesc vocea ei. E însă în inima mea pentru totdeauna.

joi, octombrie 23, 2008

Scrisoarea premierului şi banca primarului

Mama n-a primit scrisoare de la premierul României. Chiar dacă locuieşte în Periş. Cutia ei poştală nu a fost onorată de cuvintele frumoase, dezinteresate, dar absolut dezinteresate, ale premierului, care o anunţau că i-a mărit pensia. Asta pentru că nu se are bine cu vecina care, nu se ştie cum, a fost întâlnită de un reprezentant al partidului premierului care i-a pus în braţe un vraf de plicuri spunându-i:
- Pune-le şi matale în cutiile poştale, unde vrei.

Ei, uite că vecina, o bătrână cumsecade de vreo 70 de ani, de genul celei care e mereu pe drum întru propagarea ştirilor radio-şanţ, s-a conformat. Le-a pus unde a vrut. La mama, nu.


Ieri, în faţa primăriei Periş, un morman de bănci nou nouţe. Altele, tot nou nouţe, erau deja instalate la poartă, cam într-un sfert din comună. Dar nu în dreptul fiecărei case şi nici după vreo regulă matematică, una la trei case, să zicem. Aleatoriu. Sau nu? Poate că acela care doreşte bancă în faţa casei a primit vreo scrisoare de la premier? Poate că banca se instalează după dorinţă, fiind un dar al primăriei? Sau se instalează contra cost, tot aşa, cui doreşte? Nu ştiu, nici mama nu ştie. Pentru că nu iese la poartă şi n-a aflat decât de la televizor că ai ei concetăţeni au primit scrisoare de la premier, via vecina cumsecade, cu care ea nu se are bine.


Eu sunt sigură că mama nu ar vrea o bancă în faţa porţii ei. Bineînţeles că nu pot decide eu în locul mamei, dar o cunosc destul de bine şi nu cred că vrea o bancă pentru a socializa cu vecinii. Dacă acesta o fi fost motivul pentru care se instalează bănci la poartă. Pentru că uite, mai sunt oameni care nu au primit scrisori de la premier şi asta poate, pentru că nu au avut şi ei o bancă pe care să stea, să se odihnească, să schimbe o vorbă cu vecinii. Să socializeze. Sunt bătrâni, oamenii din Periş, le e greu şi lor să stea în picioare, în faţa porţii şi să se minuneze de semnătura premierului. Dacă îşi odihnesc oasele pe o bancă, altul le e moralul!


Notă: Nici un articol, fragment al unui articol sau fotografie nu pot fi reproduse fără acordul autoarei.


duminică, octombrie 19, 2008

Despre tristeţe şi indiferenţă cu Jacques Salome


Jacques Salome pune mâna, protector, pe umărul unui spectator pe care-l rugase să urce pe scenă. E în timpul unei conferinţe pe tema : "Şi dacă s-ar preda comunicarea în şcoli?" şi gestul lui îl reface pe cel al unui profesor care ar intra în clasă, ar vedea că un copil este supărat, trist şi, punându-i mâna protector pe umăr, l-ar întreba:
- Eşti trist astăzi?
Jacques Salome continuă exemplul, şi întrevăd efectul binefăcător al gestului şi al întrebării asupra copilului.


Dar în mintea mea nu revăd acest gest. Elevă fiind, nu m-a întrebat nimeni vreodată - nici învăţătoarea, nici vreun profesor sau diriginte - de ce sau dacă sunt tristă. Pe fiica mea nu a întrebat-o nimeni vreodată - nici învăţătoarea, nici vreun profesor sau diriginte - dacă e tristă sau de ce este tristă. Nici în dreptul ei şi nici în dreptul altui copil nu s-a oprit vreun profesor să se intereseze dacă îi doare ceva, fizic sau sufleteşte. Pentru profesori dar şi pentru diriginte, ea şi ceilalţi elevi sunt doar nişte cifre - 28 de elevi - şi se individualizează doar când fac ceva rău. Când se duc în vizită la spital la colegul operat de apendice, când participă la o activitate extraşcolară unde iau premii, când sunt trişti că s-au certat cu cea mai bună prietenă sau au fost nedreptăţiţi, atunci nu-i vede nimeni. Pentru că nu interesează pe nimeni ce simt aceşti copii. Pentru profesori, sunt doar nişte "draci" care le fac zile negre.

Dacă în acel prim sfert de oră pe care de obicei îl petrec în cancelarie, de vorbă cu alţi profesori, aceştia ar veni în clasă şi ar sta de vorbă cu elevii, interesându-se de sufletul lor şi abia apoi de cunoştinţele lor, peste un timp relaţia profesori-elevi s-ar îmbunătăţi. Pentru că văzând că sunt trataţi nu ca nişte obiecte ci ca personalităţi distincte, cu nevoi, tristeţi şi bucurii, văzând că sufletul le este ascultat atunci când este trist sau vesel, elevii ar învăţa să-şi exprime sentimentele şi prin cuvinte, nu numai prin violenţă. Când nu eşti ascultat, când nu eşti recunoscut ca personalitate, ca om, ci eşti doar un nume în catalog, atunci atragi atenţia prin violenţă. În faţa indiferenţei profesorilor, elevilor nu le rămân decât strigătul şi pumnul.

Notă: Nici un articol, fragment al unui articol sau fotografie nu pot fi reproduse fără acordul autoarei.

joi, octombrie 16, 2008

Despre grijă şi dragoste

Merge pe bordură, ţopăind şi la un moment dat îi scapă piciorul şi se împiedică. Mâna mamei însă îl ţine ferm şi puştiul nu cade, doar "şterge" un pic bordura.
- Fii atent că te murdăreşti! îl mustră ea.
Şi merg mai departe, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Un singur cuvânt arată însă relaţia dintre mamă şi copil. Mama nu spune "fii atent că o să te loveşti" ci " fii atent că te murdăreşti!". Sunt sigură că acea mamă îşi iubeşte copilul mai mult decât orice, că şi-ar da şi viaţa pentru el.

Dar n-am auzit decât rareori un părinte întrebându-şi copilul, când acesta sparge o cană: "Te-ai tăiat?". Ceea ce aude copilul e: "Fii atent, vezi pe unde umbli!".

Nici grijă nici dragoste nu transmit astfel de mesaje. Poate că noi, părinţii, ar trebui să învăţăm să le arătăm copiilor noştri aceste sentimente şi în lucrurile mărunte.

duminică, octombrie 12, 2008

Regulamentul şcolar, frecţie la un picior de lemn

Ce poţi face în cazul unui elev care-şi bate colegii zilnic, îşi cheamă verii în ajutor, precum în mafia italiană, şi administrează corecţii fizice unui coleg de clasă, în curtea şcolii? Conform regulamentului şcolar, nu-i poţi face mai nimic. Decât: să-i scazi nota la purtare (frecţie la un picior de lemn), să-l mustri verbal (intră pe o ureche, iese pe două), să-i dai un avertisment scris, apoi să-l muţi, temporar, în altă clasă, iar ultima sancţiune e să-l transferi în altă şcoală. Pentru că învăţământul de opt clase e obligatoriu şi, aşa cum înainte de 1989 nu aveai voie să laşi un elev corijent, aşa nu ai voie acum să-l exmatriculezi dacă e elev în clasele I-VIII.

Cine a făcut regulamentul acesta cu siguranţă că a crezut în forţa binelui care învinge răul. În puterea convingerii cu vorba bună. O fi crezut în rezultatele consilierii psihologice. Cel care a făcut regulamentul acesta însă nu o fi trecut de mult prin şcoală. Şcoala care are nevoie de un suport de sancţiuni drastice, altfel copiii se vor întoarce de la cursuri bătuţi, furaţi, înjuraţi, umiliţi iar agresorii nu vor putea fi pedepsiţi decât cu scăderea notei la purtare. Părinţii acestor copii agresivi sunt, la rândul lor, nişte agresori la nivel de adulţi. Întreabă, obraznici, în cadrul şedinţelor cu părinţii:
- Şi care-i problema? Ce s-a întâmplat?

Nu, nu s-a întâmplat nimic, nu e nici o problemă. Doar că fiul lor a bătut un coleg în curtea şcolii, şi ca să fie sigur de izbândă şi-a chemat şi verii mai mari. Nu s-a întâmplat nimic. Doar că a venit poliţia, au fost chemaţi părinţii în cabinetul directorii şcolii iar copilul agresor a căpătat un avertisment scris. Pe care-l ignoră sistematic, astfel că nu e coleg care să nu fi primit un şut în fund, un pumn de la acest mic terorist.

Regulamentele ar trebui să conţină sancţiuni drastice. Da, învăţământul e obligatoriu, dar cine greşeşte trebuie să plătească. Da, îi dai mai multe şanse de reabilitare acelui copil, dar când vezi că nici el nici părinţii care ar trebui să fie primii interesaţi în îndreptarea comportamentului nu dau vreun semn de interes în acest sens, atunci ar trebui să poţi acţiona, la nivel de şcoală, pentru ca elevii să fie în siguranţă. Dacă ar exista sancţiuni drastice - amenzi, exmatriculari - cu siguranţă că violenţa din şcoli ar mai scădea. Nu ar dispărea, dar când un părinte ar trebui să plătească un sfert de salariu amendă pentru că fiul lui a învineţit ochiul unui coleg de clasă, atunci n-ar mai rânji, obraznic, întrebând sfidător:
- Şi care-i problema?

Notă: Nici un articol, fragment al unui articol sau fotografie nu pot fi reproduse fără acordul autoarei.

miercuri, octombrie 08, 2008

Despre moderatori, comentarii şi pereţii veceurilor

Citesc un articol în ediţia online a unui ziar. Despre învăţământ. O profesoară vorbeşte despre lipsuri, măriri de salariu, profesie, meditaţii. Subiectul care e acum pe buzele tuturor. E postată şi o fotografie a domnişoarei profesoare.

Urmează comentariile cititorilor: agramate - destule; cu apelative jignitoare - "boule!" (deşi poate că e o trimitere subtilă la noul ministru al învăţământului, care s-a autointitulat "bou" cu ceva vreme în urmă dar, vorba lui Mircea Badea, măcar s-a făcut "bou" pe el însuşi). Unii fac mişto golănesc: "Magdaleno, hai cu mine că te fac iepuraş în America!". Dar cel mai mulţi arată cât de frustraţi sunt - profesional, sentimental, sexual - şi cât de lipsiţi de bun simţ.

Că iau pagina de ziar drept veceu public pe ai cărui pereţi scriu fel de fel de porcării, precum nişte elevi care se cred rebeli dar de fapt sunt doar nişte derbedei, mi se pare e o problema de educaţie, respect. Sub semnul anonimatului e uşor să înjuri şi să jigneşti. Oamenii se defulează astfel, dar numai un anumit gen de oameni recurg la o astfel de metodă: cei care te ciupesc de fund când treci pe lângă ei, cei care te fluieră când traversezi strada, cei care te agresează verbal şi vizual pentru că eşti fată drăguţă. Ei spun că se distrează. Dar numai ei se distrează, golăneşte, vulgar, obscen. Eu i-aş amenda pe cei care te fluieră pe stradă, te agresează verbal, te pipăie. O amendă serioasă, să le treacă cheful să mai deschidă gura. Dacă vor să facă mişto, să facă mişto de cineva cu forţe egale cu ale lor. De un tip cu muşchi. Ar mai zice: "Magdalenule, hai cu mine...?"

Infracţiunea ar putea intra la categoria "tulburarea ordinii şi liniştii publice". Sau la agresiune fizică. Sau... Dar dacă s-ar vrea s-ar găsi şi denumire pentru o astfel de infracţiune. Dar cui îi pasă? Când parlamentarii sunt atît de ocupaţi cu mărirea pensiilor, asigurarea confortului! Proprii.

Revenind la comentariile golăneşti ale articolelor online, eu, una, le-aş restricţiona. Nu ai scris corect româneşte? Jigneşti? Faci mişto vulgar? Înjuri? Nu te public. Mai bine nu apare nici un comentariu decât zeci de jigniri, defulări bolnave. Du-te şi scrie pe pereţii veceurilor publice!

Notă: Nici un articol, fragment al unui articol sau fotografie nu pot fi reproduse fără acordul autoarei

marți, octombrie 07, 2008

Despre colectivul tânăr

Din când în când mai caut câte un anunţ la oferte de serviciu. Pentru nepoata mea studentă care doreşte un part-time dar dacă se poate să fie şi comod şi bine plătit şi în domeniul în care-şi desăvârşeşte studiile şi... Pentru prietena mea care are blocat accesul la anunţuri (la serviciu) şi acasă firma de internet o ameninţă de un an că vine şi reinstalează cablul şi-i returnează nişte bani datoraţi. Până la urmă şi pentru mine, căci încă mai cred într-un CV bine scris şi real care să suscite interesul unui angajator serios. Partea aceasta cu CV-ul o spun din proprie experienţă, funcţionează. Adevărat, şi tu trebuie să fii serios şi să ai ce oferi.

Spuneam că din când în când citesc anunţurile de oferte de serviciu. Bun: pachet salarial atractiv, şanse de promovare. Nu înţeleg însă un lucru. De ce ar trebui să mă încânte faptul că aş lucra într-un colectiv tânăr? Majoritatea anunţurilor conţin şi acest aspect la beneficii. Să înţeleg că nu m-aş simţi bine între oameni de 40-45 de ani, adică de-o seamă cu mine? Sau pe la 40-45 de ani se presupune că te-ai blazat, eşti acru şi îmbufnat şi e un chin să stea omul lângă tine, în încăpere? Sau poate nu mai ai dorinţa de a răspunde provocărilor - termen la modă?

De ce trebuie să fie un avantaj lucrul într-o echipă tânără? Pentru atmosferă? Îi apucă aşa, pe tineri, o dorinţă nebună de a se afirma, de a demonstra că sunt buni şi muncesc ca apucaţii, e o energie pozitivă care trece prin birou? Un om de 40-45 de ani ar întrerupe fluxul acestei energii pozitive? Eu nu înţeleg deloc care ar fi avantajul. Nu văd care ar fi dezavantajul lucrului într-o echipă, să-i zic, mixtă. Nu văd de ce nu m-aş simţi bine, profesional şi personal într-o echipă şi cu oameni cu experienţă.

Eu nu văd nici un avantaj în acest aşa-zis beneficiu de a lucra într-o echipă tânără. Iar când văd un astfel de anunţ mă gândesc imediat că e o capcană. Angajatori care manipulează, încercând să angajeze numai tineri pentru a-i exploata în numele acelei provocări de care aminteam. Îi pun să facă ore suplimentare şi multe alte sarcini neplătite, apelând la orgoliul şi dorinţa tânărului de a demonstra că poate face o mulţime de lucruri. Un om cu experienţă ar spune clar: "Nu". Şi să fiu bine înţeleasă. Nu vorbesc de tinerii care nu ştiu pe ce lume sunt şi cer salarii de mii de euro neavând nimic a oferi. Vorbesc de cei care chiar doresc să se afirme profesional şi sunt buni. Ei fac mult şi se mulţumesc cu puţin pentru că acel post "e o provocare". Au "şansa de a promova şi lucrează într-un colectiv tânăr". Mie mi se pare clar o manipulare.

Notă: Nici un articol, fragment al unui articol sau fotografie nu pot fi reproduse fără acordul autoarei.

luni, octombrie 06, 2008

Corul de copii Radio sau când arta nu are noţiunea timpului

„Elevii sunt cam singurii care lucrează în ţara asta” a fost concluzia rectorului (sau prorectorului?) de la Universitatea Babes-Bolyai. Cu un calcul matematic simplu, a arătat, într-un interviu pentru RFI, că elevii au program de lucru de adult: cinci-şase ore de curs pe zi, programei şcolare fiindu-i adăugate fel de fel de materii, după 1990, dar fără a se renunţa la vreo disciplină din cele existente, plus câteva ore (cel puţin jumătate din cele de curs) de lucru individual, acasă, în fiecare zi. Dacă numărăm şi orele de meditaţii (adaug eu, cu vocea poporului), cam toţi elevii fac ore suplimentare. Şi restul orelor, din 24? Restul e... tăcere?

Pentru unii, da. Pentru alţii se pare că timpul se dilată. De pildă, pentru elevii de la Corul de copii Radio: reuţesc să aibă şi note bune, să participe şi la repetiţiile obişnuite (trei pe săptămână, în cazul celor din Corul de concert) şi să-şi trăiască şi copilăria. Atunci când îţi place ceea ce faci, când nu-ţi este impusă de nimeni participarea la activităţile corului şi regăseşti aceeaşi plăcere şi la colegi, timpul petrecut împreună înseamnă energie, bucurie. Arta nu are noţiunea timpului şi nu oboseşte. De aceea îi vezi, la ora 7 seara, după o zi de cursuri, sosind la repetiţie cu zâmbetul pe chip, cu o bucurie pe care noi, adulţii, am uitat-o de mult. Când au concerte – şi au destule şi pe scene cu renume (Festivalul Enescu, Ateneu - pe 3 octombrie au deschis stagiunea, alături de Corul şi Orchestra Filarmonicii, sub bagheta dirijorului Christian Badea - , festivaluri internaţionale) – nimeni nu mai numără orele de repetiţii, în timpul săptămânii, sâmbăta, duminica. Doar părinţii celor mai mici, pe holul Radioului, se uită la ceas şi se întreabă: „Oare cât i-or mai ţine?"

Nu-i ţine nimeni, ei repetă până când sunt mulţumiţi de sunet. De vocile care se unesc şi se înalţă spre perfecţiune. Pentru o înregistrare, spre eternitate, pentru concerte. În timp ce alţi colegi de-ai lor dorm sâmbăta sau intră pe messenger, ei se îndreaptă spre sala de repetiţii. Graţie muzicii, sunt mai buni, mai senini. Au şi o memorie mai bună, sunt mai sociabili, mai altruişti. Învaţă să-şi respecte colegii, să fie punctuali şi disciplinaţi. Sunt comportamente pe care părinţii le observă miraţi şi încântaţi, nu pentru că ei nu ar face eforturi în acest sens, dar spiritul de echipă îşi pune amprenta altfel asupra fiecărui copil. Cât despre educaţia muzicală, aceasta este de nivel performant, profesionist.

Nu-i căutaţi acasă în week-end-urile care urmează. Nici în vacanţe. Vor fi la sediul Radioului, la repetiţii. Pentru că şi anul acesta au o agendă plină. Duminica aceasta, 12 octombrie, îi invită pe toţi cei care au ureche muzicală şi doresc să cânte să vină la concursul de preselecţie organizat pentru noi membri: fete cu vârsta între 8 şi 13 ani şi băieţi – 8 şi 10 ani. Înscrierile, în ziua concursului, la sediul Radiodifuziunii. La ora 10.

joi, octombrie 02, 2008

Porumbeii copilăriei mele


M-am născut cu porumbei în podul casei. Cu gânguritul lor a dragoste şi libertate. Erau mulţi, mulţi şi gălăgioşi şi niciodată n-am putut identifica unul, niciodată vreunul nu a avut un nume. Erau porumbeii din podul casei. Găinaţul lor nu deranja pe nimeni, că era pe cimentul de lângă casă sau că ne pica în cap, când treceam pe sub streaşină. Superstiţioasă la vremea copilăriei, consideram că am noroc în ziua aceea. Şi poate chiar aveam. Întotdeauna mama spunea că sunt prea mulţi, că ar fi bună o ciulama de porumbei. Nu se ostenea însă nimeni să se cocoaţe după ei, aşa că familia lor nu a fost niciodată despărţită. Veneau şi plecau când voiau, făceau pui şi mureau când le venea sorocul. Până şi pisicile, şi ele multe în curtea mare, parcă învăţaseră să convieţuiască paşnic cu ei.

Îmi plac porumbeii. Pentru că-mi amintesc de copilărie. De o perioadă care nu se va mai întoarce niciodată. De o vreme de care mi-e atît de dor, pentru că era senină şi a tuturor posibilităţilor. Precum acei porumbei, simţeam că pot zbura oriunde. Că pot ajunge oriunde doresc. Că dacă vreau să zbor până la soare, nu am decât să-mi întind aripile şi să mă înalţ spre cer. Nu m-am gândit că, precum Icar, s-ar putea să-mi ard aripile. Eram copil şi tot cerul era al meu.

Astăzi însă îmi întind aripile din ce în ce mai rar. Prea multă prudenţă sau neîncredere, prea multă dezamăgire. La ce bun? Cui foloseşte? sunt întrebări care fac ca aripile mele să rămână strânse de cele mai multe ori. Uneori uit că soarele arde şi mă avânt spre el, ajung până aproape de razele fierbinţi şi cad apoi. Nu mă doare decât sufletul.

Îmi plac porumbeii. Pentru că-mi amintesc de o lume care pare foarte departe. Copilăria. Încerc s-o regăsesc prin ochii copilului meu, când întinde mâna spre porumbeii încrezători, dar ştiu că încerc să mă păcălesc.
Notă: Nici un articol, fragment al unui articol sau fotografie nu pot fi reproduse fără acordul autoarei.

miercuri, octombrie 01, 2008

La ICR, câştigătorii concursurilor de proiecte sunt anunţaţi personal. Numai "să aibe" în vedere o expoziţie.


Când să mă înscriu şi eu la concurs, ia anunţul de unde nu-i. Pe 23 septembrie trona pe site-ul ICR - sublinierile îmi aparţin, semnalând o cacofonie - "că cu", o greşeală gramaticală - "să aibe" şi o literă lipsă - "xclusiv". Cele trei greşeli mă determină să-mi pun întrebări în legătură cu profesionalismul celui care a redactat textul. Dar întrebările importante apar la final - câştigătorii vor fi anunţaţi personal. De ce? Nu pot fi anunţaţi pe site? Dacă îmi schimb numărul de telefon sau adresa între timp şi nu mai pot fi contactată? Dacă şi iar dacă... Sau dacă... Adică de ce nu pot fi anunţaţi pe site? Întrebare naivă...

Deci, când să mă înscriu şi eu la concurs, zic ia-l de unde nu-i, căci azi a dispărut partea finală, cea cu anunţatul personal (carevasăzică vor fi anunţaţi public, aşa cum e normal, că doar ICR e finanţat cu bani publici?). Au rămas greşelile gramaticale. Din motive tehnice, desigur.

Anunţ 23 septembrie, http://www.icr.ro/

ICR Paris lanseaza un concurs de proiecte pentru o expozitie de arte vizuale legata de implinirea in 2009 a 20 de ani de la Revolutia din decembrie 1989. Proiectul trebuie sa aibe in vedere o expozitie individuala sau de grup (3-6 persoane maximum) care sa foloseasca cu precadere (dar nu neaparat xclusiv) noile tehnologii vizuale (foto, video, computer, instalatii, performance). Spatiul expozitional avut in vedere este intre 50 si 100 de metri patrati. Proiectul trebuie sa contina o descriere in limba romana (1 pagina maximum), un buget (cu cit mai economic cu atit mai bine) si schite sau fotografii explicative (eventual). El poate fi trimis pe adresa http://us.mc905.mail.yahoo.com/mc/compose?to=institut@institut-roumain.org , cu titlul "proiect expo 1989", pina la data de 1 noiembrie 2008. Rezultatul concursului va fi afisat pina la data de 15 noiembrie pe situl http://www.institut-roumain.org/ , la rubrica Anunturi. Cistigatorul/cistigatorii vor fi anuntati personal.


Anunţ 30 septembrie.

"Concurs de proiecte "1989" la ICR Paris
Din motive tehnice, concursul de proiecte expozitionale « 1989 » lansat pe data de 22.09.2008 va fi relansat la inceputul anului 2009.


ICR Paris lanseaza un concurs de proiecte pentru o expozitie de arte vizuale legata de implinirea in 2009 a 20 de ani de la Revolutia din decembrie 1989. Proiectul trebuie sa aibe in vedere o expozitie individuala sau de grup (3-6 persoane maximum) care sa foloseasca cu precadere (dar nu neaparat exclusiv) noile tehnologii vizuale (foto, video, computer, instalatii, performance). Spatiul expozitional avut in vedere este intre 50 si 100 de metri patrati. Proiectul trebuie sa contina o descriere in limba romana (1 pagina maximum), un buget (cu cit mai economic cu atit mai bine) si schite sau fotografii explicative (eventual)".

Notă: Nici un articol, fragment al unui articol sau fotografie nu pot fi reproduse fără acordul autoarei.