sâmbătă, noiembrie 29, 2008

Viaţa ta şi banii noştri sau viaţa noastră, banii tot ai noştri

Aflată la Paris, o doamnă cu dublă cetăţenie (română şi franceză) s-a simţit rău şi s-a dus la policlinică. "Plătesc", a asigurat-o ea pe recepţionieră. Aceasta i-a zâmbit profesional şi i-a răspuns:
- Desigur, dar politica policlinicii este următoarea: întâi intră în cabinet cei care plătesc asigurările sociale apoi, dacă mai rămân locuri, vor fi şi consultaţiile contra cost.

S-a mirat foarte tare, doamna, având experienţa românească unde a-ţi plăti asigurările de sănătate înseamnă doar nişte bani reţinuţi din salariu şi pe care nu-i regăseşti nicăieri, în nici un serviciu: la medicul policlinicii sau al spitalului te duci cu plicul, dacă vrei să se uite la tine, altfel te expediază rapid sau te ignoră pur şi simplu; dacă eşti internat, familia îţi aduce de acasă mâncare şi medicamentele necesare tratamentului, iar la farmacie de cele mai multe ori îţi cumperi medicamentele de pe reţetă că s-a terminat plafonul pentru cele compensate.

Aşa stând lucrurile în România, mulţi s-au bucurat când au văzut că au apărut spitalele private. Da, domnule, plăteşti şi ai servicii de calitate, şi-au spus ei, deşi acest raţionament s-a dovedit fals în multe alte cazuri. Mulţi, dacă nu toţi cei apelează la serviciile medicale private sunt şi contributori la asigurările de sănătate, să nu se înţeleagă că au vreo opţiune, că ar putea renunţa la plata serviciilor sociale dacă nu beneficiază de ele. Nu.

Revenind la raţionamentul de mai sus, haideţi să vă demonstrez de ce e fals şi în cazul serviciilor medicale private. Caz concret, petrecut azi la ora 10,30.
- Pentru că o domnişoară recepţioneră plină de nervi şi istericale nu face faţă cozii formate din persoanele care doresc să plătească o consultaţie sau efectuarea analizelor.
- Pentru că e sâmbătă şi clinica respectivă nu asigură serviciul a două recepţioniere, număr indicat de cele două fotolii de la recepţie şi de cele două calculatoare.
- Pentru că domnişoara recepţionieră se ridică şi pleacă, bombănind: "Sun de un sfert de oră după Ionuţ, să vină să mă ajute, dar nu se gândeşte nimeni la viaţa mea!" (frază completată, în şoaptă, de un pacient: "Viaţa ta şi banii noştri").
- Pentru că stăm 10 minute ca nişte proşti la coadă, în faţa unui birou de recepţie gol, neştiind dacă domnişoara cu nervi se mai întoarce ori nu.
- Pentru că apare şi Ionuţ, un puşti cu părul dat cu gel şi prins cu o bentiţă neagră din plastic, la fel de plin de nervi ca şi colega lui.
- Pentru că, în trecere pe la acel birou, spre a suna cine ştie unde, o asistentă se răţoieşte la cei de la coadă, spunându-le că nemulţumirile se reclamă în altă parte, nu la ei (care ei?)
-Pentru că, şi mai ales pentru că Ionuţ, gealatul, ia biletul de trimitere pe care scrie negru pe alb "exudat faringian", îl examinează, îl apropie de părul lui dat cu gel şi apoi, încurcat, o întreabă pe colega lui:
- Ce scrie aici? Exudat...
- Faringian, îl lămureşte colega.

În spatele nostru, undeva, pe un perete, sigur e un afiş pe care trebuie să scrie:
"Medlife. Profesionalism, servicii de calitate etc." N-are rost să-l caut cu privirea. Am exemplul profesionalismului aici, la biroul de recepţie recoltare.

miercuri, noiembrie 26, 2008

La poarta şcolii

Sunt la şcoală, o şcoală cu renume. Ca orice şcoală cu renume, există intrare pentru profesori - prin faţă - şi intrare pentru elevi - prin spatele clădirii. Eu, ca părinte, mă înregistrez cu nume, prenume, seria buletinului , la intrarea din faţă. Şi aştept, pe hol, să iasă diriginta de la oră. Să discutăm o problemă legată de disciplină. Nu, de data asta nu a făcut fiica mea vreo boacănă, nu a vorbit în timpul orei ci a încasat un pumn de la un coleg.

Aşadar, sunt pe hol. Citesc afişul despre Big Bang. Uşa de la intrare se deschide şi intră o fată cam de clasa a VIII-a şi un băiat cam de a VI-a. Doamna de la intrare, a cărei funcţie n-o ştiu, îi ia la rost:
- Ce căutaţi măi pe aici? Hai, prin spate!
Uşa se închide, ei pleacă. Spre poarta şcolii.

Colegul doamnei o trage de mânecă:
- Măi, măi, lasă-i, măi, să intre prin faţă. Păi tu ştii a cui e fata?
- Nu mă interesează pe mine a cui e fata! Să intre toată lumea prin spate!
Dar domnul nu se lasă.
- Măi, păi e fata lu' notăriţa! N-o ştii?

Colega nu se lasă nici ea.
- Ce te tot amesteci atâta? Da, e fata lu' notăriţa???!!! Ştii câte absenţe are? Ştii că a chemat-o directoarea pe maică-sa la şcoală? Dacă-i fata lu' notăriţa de ce chiuleşte de la şcoală? Care-i treaba ta? Du-te acasă!

Şi s-a dus. Şi s-a sunat de ieşire, şi a venit şi diriginta fetei mele. Şi am discutat problema de disciplină a colegului de clasă. Cum a fost sancţionat? Păi nu v-am spus că am discutat? Nu, nu e frate cu fata lu' notăriţa dar are şi el rude. Când se enervează le cheamă în curtea şcolii, ca să-l ajute să-i dea o mamă de bătaie vreunui coleg care l-a deranjat.

Ce şcoală? Păi nu v-am zis că e una cu renume?

sâmbătă, noiembrie 22, 2008

Cocoşelul ce nu vrea să ne dea pace


Ana Coman, 10 ani:



Cocoşul înfumurat,
Iar se pune pe cântat.
Şi trezeşte-o lume-ntreagă.
Trezeşte şi pe o babă.

Copilaşul l-a certat:
- Cocoş mic, iar ai uitat
Că nu se cântă dimineaţă?
Tu trezeşti până şi-o raţă!

Cocoşul s-a înfuriat
Şi mai tare a cântat,
Că băbuţa s-a trezit,
Dar pe loc a adormit.

Ce să facă ei acum?
Să-l dea pe cocoş pe drum?
Dar se duce-un băieţel
Să-l dojenească puţintel:

- Cocoşule, te rog, taci!
Nu ne face atâţi draci!
Mai ţine-ţi gura aia mare,
Că altfel, ţi-o îndop cu sare!

Cocoşul s-a supărat
Şi a uitat de cântat.
Dar pe loc îşi aminti
Şi începe-a croncăni:

- Cotcodac şi cotcodac,
Eu din gură nu mai tac!
Vreau să cânt noapte şi zi,
Până cineva mă va putea opri.

Şi zice-atunci o fetiţă
Care avea o codiţă:
- Cocoşule, tacă-ţi fleanca!
Altfel, vorbeşti cu Bianca.
Şi ea te va opri,
Cu felul ei de a vorbi.

Atunci, cocoşul tăcu.
A tăcut.
Şi pentru asta,
A primit pâine cu unt.

miercuri, noiembrie 19, 2008

Păpuşa

Ana Coman, 10 ani:

Păpuşica stă în casă
Şi se crede-mpărăteasă.
Are-o coadă pieptănată,
O rochie frumos călcată,
Un guleraş din arnici,
Nişte roşii mici cipici,
O căciulă cu pompoane mari
Şi nişte aburiţi ochelari.
Ea susţine că-i deşteaptă,
Dar va fi la sfântu-aşteaptă.
Păpuşile-o numesc „o rea”,
Fiindcă se ceartă cu toată lumea.
De acum şi înainte,
Te rog! Fii o păpuşă cuminte!

marți, noiembrie 18, 2008

Trei sferturi din alfabet


Ana Coman, 10 ani:


A e litera cea mare
Ce se ţine pe picioare.

Bebeluşul următor
Doarme ziua: sfor, sfor, sfor!

Câine” noi scriem aşa
Cu litera ce va urma.

Dar ce literă urmează
După litera din faţă?

Este-adevărat, aşa,
Că litera ce va urma
I-o s-o spunem şi lui mama?

Floricică, floricea,
Tu eşti litera ce va urma?

Gărgăriţă, literă mică,
Eşti mică aşa, ca o furnică!

Hornul din casă a crăpat,
C-a intrat în el „Hâul” cel umflat.

Inelul ce ţi-l voi da

Îl vei ţine la mână când vei scrie litera?

J-ul e litera mare,
E frumoasă ca o floare!

Kansas e un ţinut mare sau mic?
Şi se scrie cu k cel mic?

Lapte beau din biberon,
După ce am citit literele desenate pe castron.

Mama e mereu cu mine
Şi mă-nvaţă literele bine!

Noapte s-a făcut
Cu litera „n” la-nceput.

Ora asta-i de română
Şi scriu literele c-o mână.

P, el s-a cam plictisit
Cum şi eu am obosit.

duminică, noiembrie 16, 2008

Ceasul

Ana Coman, 10 ani:

Nu ştiu ce şi cum se face,
Că ceasul meu nu mai tace.
Are felul zăpăcit,
De a nu sta neclintit.
Zi şi noapte “toc-toc-toc”
Şi nu stă o clipă-n loc.
Ţipă-ntruna cu tupeu,
De noi zicem “Văleleu!”
Stă în casă, pe măsuţă
Şi priveşte pe străduţă.
Niciodată nu se-opreşte
Şi aşa, mă-nnebuneşte.
Gura nu-i mai tace-odată,
Nici să-i dau o ciocolată.
Şi de acum înainte,
Vreau să fie-un ceas cuminte.

joi, noiembrie 13, 2008

Lebăda învăţătoare

Astăzi manuscrisul cu poezii şi poveşti scrise de Ana la 10 ani pleacă spre o editură prestigioasă. Nu, nu l-a solicitat. Sper însă să-şi găsească locul în lumea noastră nebună. Până când va apărea volumul în librării - sper - pe Ana o veţi găsi aici, din când în când.

Lebăda vinde trifoi
Şi multe sfori de usturoi.
Mai vinde, câteodată,
O floare mică şi parfumată.

Dar ea, când era mică,
A învăţat multă cărticică.
Ar vrea şi ea să facă ceva
Ce ar putea-o ajuta.

Dar tot vânzătoare-a rămas,
Chiar dacă ea avea un mândru glas.
Putea să cânte la operetă,
Putea să aibă şi o babetă,

Ca pentru operetă.
Să fie cochetă.
Nu. Tot asta a fost.
Ceva ce nu are nici un rost.

Câştiga pe săptămână,
Bani să-şi cumpere un fir de lână.
Pe zi, ea câştiga,
Cât să aibă ce mânca.

Lumea nu prea vrea trifoi
Şi nici sfori de usturoi.
Dar floarea, când o vedeau,
Pe loc o cumpărau.

Lebăda s-a plictisit
De acest lucru cumplit.
Şi-a adunat mai multe parale,
Cât pentru o învăţătoare.

Dar la şcoală, păi, păi, păi…
Copiii erau cam răi.
Şi ea i-a liniştit
Până copiii au adormit.
Uite-aşa lebăda vânzătoare
A devenit învăţătoare.

miercuri, noiembrie 12, 2008

Culoarul vieţii

Scrisă acum trei ani de Ana, fiica mea. Cam aşa se vede viaţa prin ochii unui copil de 10 ani:

Eu am fost ieri botezată
Astăzi am un an.
Mâine pap o ciocolată
Fiindcă doi ani am.

Marţi cu tata merg la piaţă
Şi merg în picioare,
Vrea să-mi ia o mică raţă
În dar de trei ani.

„Viaţa e ca un culoar”,
Mă gândesc la patru ani.
Şi subliniez chiar clar
Faptul c-am cinci ani.

Duminică a căzut,
Iar luni îi ia locul,
Deja opt ani au trecut
De când m-am născut.

Super! Sunt adolescentă!
Am două’j de ani
Şi nu rămân repetentă
Fiindcă sunt atentă.

Vai, vai, am îmbătrânit!
Am 60 de ani,
Şi ajung chiar la 80,
Vârstă făr’ de bani.

Acum stau şi mă gândesc:
„Viaţa a trecut,
Dar nu m-a durut.”

sâmbătă, noiembrie 08, 2008

Reîntâlnirea

Zilele trecute m-am reîntâlnit cu o fostă colegă de redacţie. Să fie vreo patru ani de când nu ne-am văzut. Schimburi amicale de complimente, întrebări despre copii. Apoi, fosta colegă mă întreabă:
- Şi ţi-ai schimbat maşina?
Iar după vreun minut:
- Şi tot acolo stai? Nu te-ai mutat?

Recunosc că nu m-am simţit prost că nu mi-am schimbat maşina şi că stau în acelaşi loc. Aş fi vrut însă să mă întrebe ce am citit în aceşti patru ani, ce am vizitat, dacă sunt mai bogată sufleteşte şi nu material. M-am simţit însă ca la reîntoarcerea din vacanţă când cei mai mulţi mă întreabă:
- Şi ce ţi-ai cumpărat?
Când eu aş dori să mă întrebe ce am văzut.

marți, noiembrie 04, 2008

Messengerul, hoţul copilăriei

„Ai messenger? Cum nu? Că doar ai calculator!”. Pe chipul fetiţei se citeşte dispreţul, în timp ce obrajii colegei încep să capete nuanţele ruşinii.

Poate fi instalat în mod gratuit şi poţi comunica atât cu prietenii cât şi cu duşmanii, atât cu colegii cât şi cu necunoscuţii. Revoluţia tehnică ne aduce în casă, în mod virtual, persoane dragi, şi părinţii pot fi liniştiţi, căci copiii nu părăsesc camera lor, sunt în siguranţă. Oare? Uneori este o asigurare pripită şi nefondată. Pericolul necunoscutului iese din ecranul calculatorului şi nume de cod prind viaţă în carne şi oase. Iar zâmbetul pe care necunoscuţii îl afişează prin iconiţe gălbioare la sfârşitul frazei scrise este, în realitate, un rânjet al diavolului.

Într-o clasificare a hoţilor de timp, messengerul ar ocupa locuri fruntaşe în rândul elevilor. Copii care sunt singuri acasă „vorbesc” ore întregi cu ai lor colegi iar cuvintele schimbate nu sunt dintre cele mai nevinovate. În cazul în care nu ştiu ce preocupări au, părinţii află de aceste discuţii la şedinţa de la şcoală, şi atunci, în loc să se întrebe de ce nu ştiu ei, ca părinţi, ce activităţi au propiii copii, se miră de unde ştie învăţătoarea acest amănunt al vieţii lor extraşcolare şi de ce reprezintă o ameninţare un schimb de fraze prin intermediul calculatorului.

De ce ameninţare?
...Poate pentru că acele câteva ore petrecute în faţa calculatorului, zilnic, înseamnă câteva ore în minus acordate lecţiilor, lecturii.
...Poate pentru că tentaţia de a discuta cu persoane necunoscute este foarte mare şi de multe ori copiii dau amănunte personale care pot fi folosite de eventuali infractori sau primesc invitaţii de a se întâlni şi în realitate cu acestea, riscul de a fi abuzaţi fiind destul de mare. (Şi este numai un aspect al folosirii nesupravegheate a internetului, căci din declaraţiile copiilor, 45% dintre ei au accesat din întâmplare sau intenţionat site-uri cu nuditate sau pornografie.)
...Poate pentru că există o lipsă de comunicare la nivel părinte-copil, o lipsă de afecţiune şi de timp petrecut împreună, copilul căutând refugiu în ecranul calculatorului.
...Poate pentru că dorinţa de a fi acceptat într-un grup determină copilul să-i imite pe ceilalţi, discuţiile pe messenger fiind dovada primirii acestuia în rândurile celor „privilegiaţi”.

Poate că e puţin din fiecare. Indiferent de motiv însă, părintele ar trebui să ia atitudine pentru a stabili o comunicare reală cu copilul său.

Copiii, în cifre
65% stau pe internet 3-4 ore zilnic.
85% discută cu persoane necunoscute pe internet
80% dezvăluie date personale.
45% au primit propuneri de a se întâlni în realitate cu persoanele necunoscute cu care au discutat pe messenger.

Părinţii, în cifre
65% ştiu că ai lor copii discută cu persoane necunoscute pe messenger.
35% nu cunosc nici o metodă de restricţionare a accesului copiilor lor la internet.
35% nu pun restricţii copiilor lor.
20% folosesc blocări tehnice la nivelul calculatorului.
(Sursa: Asociaţia pentru Tehnologie şi Internet (APTI), sondaj online legat de activităţile copiilor pe internet).

Notă: Nici un articol, fragment al unui articol sau fotografie nu pot fi reproduse fără acordul autoarei.

duminică, noiembrie 02, 2008

Un sfert de oră în Parcul Cazzavillan

De regulă îl traversez şi primul lucru pe care-l verific e prezenţa gardianului, la intrare. Asta înseamnă că băncile, toboganul, brăduţii vor fi şi mâine în acelaşi loc. E o garanţie poate prea măruntă a siguranţei în lumea asta nebună în care trăim, dar pentru mine, şi n-aş putea explica deloc de ce, Parcul Cazzavillan este o mică oază, în ciuda gălăgiei copiilor care se dau pe tobogane, a zumzetului continuu care se ridică dinspre băncile ocupate de mame sau bunice. De fapt, fac parte din atmosferă, chiar dacă trotineta pare anacronică pentru acest parc de început de secol XIX.


Reconstruit din temelii, parcul poartă numele celui care a fondat, în 1884, ziarul "Universul" - Luigi Cazzavillan, corespondent de război ajuns pe meleagurile noastre în 1887, unde s-a şi stabilit. În manieră italiană, cu trasee geometrice şi alei circulare, parcul are, în mijloc, Fântâna Luigi Cazzavillan ( cu bustul ziaristului ), construită de sculptorul Filip Marin, principalul loc de atracţie al celor mici care încearcă să umple sticle cu apă de la gura peştilor care, impasibili, privesc spectacolul zilei, dăruind firicelul de apă. Ce înseamnă pentru ei şi îngerii care străjuiesc bustul ziaristului un sfert de oră? O secundă, poate. Ce înseamnă pentru cei din parc un sfert de oră?

Iată, în imagini (realizate şi postate şi iunie)


Timpul nu trece la fel pentru toţi











Îmbrăţişare



















Joacă.





Socializare.







Plimbare.



Primul drum e mai greu.








În căutarea cârtiţelor.








Împărţirea responsabilităţilor.






Luminând trecutul.




Notă: Nici un articol, fragment al unui articol sau fotografie nu pot fi reproduse fără acordul autoarei.