marți, decembrie 29, 2009

Premiul cel mare......




De la Carmen am primit un premiu si il postez cu drag. Pentru ca stiu ca e din suflet.

La multi ani tuturor.

Crăciun fără zăpadă

De Crăciun am plecat din Bucureşti, în căutarea zăpezii. Doar la Predeal se mai schia, şi şi acolo cu chiu cu vai. Dacă vrei să ai o imagine a României de azi te uiţi la fotografiile făcute chiar de Crăciun, pe pârtie. Jumătate de pârtie e plină de oameni care stau, pur şi simplu, şi cască gura. Cam aşa e şi în viaţă. Cam jumătate dintre oameni cască gura şi-i încurcă pe ceilalţi. Câţiva s-au şi încăierat, căci nimeriseră unii peste alţii pe pârtie. Două generaţii: puşti cu snowbord şi părinţi de vreo 45 de ani care-şi păzeau odraslele pe schiuri. Strigături, chiuituri.

Privind pârtia aia când în sus, când în jos, am avut în faţa ochilor bilanţul României pe ultimii ani: o adunătură din ce în ce mai prost crescută şi mai egoistă.

La mulţi ani, Românie!






duminică, decembrie 27, 2009

Primul interviu....

http://www.ziarullumina.ro/articole;1119;1;32084;0;Poezii-pentru-copii-scrise-de-un-copil.html

Articol de Raluca BRODNER, apărut în ziarul Lumina, duminică, 27 Decembrie 2009


„Oamenii trebuie să creadă mai mult în ceea ce fac şi să nu renunţe de la prima nereuşită“


În urmă cu cinci ani, Ana a început să scrie versuri. Aşa, deodată. Ca şi acum, citea foarte mult şi s-a gândit că, dacă alţi oameni pot scrie, ea de ce n-ar face-o? Avea nouă ani şi, pe când cei mai mulţi copii zburdau de mână cu copilăria, Ana luase hotărârea să devină scriitoare. De fiecare dată, când simţea că mintea îi musteşte de idei năstruşnice şi că imaginaţia nu mai putea rămâne captivă, se aşeza la masa de scris.



Prima şi prima dată a început să scrie romane; a avut energie pentru cinci astfel de cărţi, printre care şi o serie ştiinţifico-fantastică, parte din ele neterminate.

În atmosfera caldă de acasă, având modelul mamei sale, jurnalista Carmen Muşat Coman, care a renunţat la cariera de profesor de franceză pentru a se dedica scrisului, Ana îşi găsea inspiraţia. Nerăbdătoare, a început să scrie poezii şi încet, încet a abandonat proza.

„Prima poezie am scris-o în cinci minute. Mai apoi, au urmat altele. Mama le-a văzut şi m-a încurajat foarte mult. Aşa a apărut Ciufulici, un băieţel care trece prin tot felul de întâmplări la şcoală, în familie“, spune Ana.


Ciufulici din ţara de pitici


Sunt mulţi copii care scriu povestioare sau poezii, cu sau fără valoare artistică, însă puţini sunt cei care au şansa să le vadă publicate într-o carte. Ana este o norocoasă din acest punct de vedere. A avut parte, şi de această dată, de suportul părinţilor săi.

Aşa l-am descoperit pe Ciufulici din ţara de pitici, eroul unei cărţi pentru copii, semnată Ana Coman. Năzdrăvanul are „doi fraţi, două surori/ce se-mbracă-n multe culori“ şi este personajul principal al unor situaţii haioase, inspirate din viaţa unui copil obişnuit. Cartea poate fi o alegere inspirată de sărbători atât pentru cei mici, dar şi pentru cei mari, pentru că între copertele frumos ilustrate este adunată toată candoarea, lumina şi nevinovăţia unui copil. Este acelaşi copil din care am crescut cu toţii, noi, oamenii mari de azi.


„Am un suflet plin cu de toate, de la tristeţe până la bucurie şi-napoi“


Pe zi ce trece, creşte şi Ana. Astăzi are 14 ani şi priveşte cu ochi critici versurile scrise în copilărie. Perfecţionistă şi ambiţioasă din fire, le găseşte cusur şi parcă nu-i mai plac.

Nu are aere de domnişorică, a primit o educaţie frumoasă, iar în ochii mamei a rămas tot un copil… talentat, sensibil, bun.

„Prietenoasă, îndrăgostită de muzică, limba engleză şi de cărţi“, adaugă Ana cea tot timpul ocupată, cu un program încărcat cu repetiţiile la Corul de copii Radio, cu şcoala şi cu pasiunile ei la care nu renunţă uşor.

Ar mai fi de spus că nu-i plac oamenii care nu spun adevărul şi aceia care se prefac că sunt prieteni adevăraţi. Şi, categoric, îi este frică de păianjeni.

Se consideră un om obişnuit, „cu un suflet plin cu de toate, de la tristeţe până la bucurie şi-napoi“. Eu aş spune despre Ana Coman că este un copil model, care a crescut armonios şi frumos. Este un copil pe care toţi părinţii şi l-ar dori, numai şi pentru frumuseţea zâmbetului cu care i-ar bucura în fiecare zi.


„Începutul înţelepciunii este frica de Dumnezeu“


Ana este exemplul că rolul părinţilor şi al cadrului familial este determinant pentru vârsta copilăriei şi a adolescenţei. Un aspect demn de remarcat este acela că, printre virtuţile cultivate în sufletul Anei, părinţii au avut grijă să o crească în credinţa şi evlavia faţă de Dumnezeu, urmând pilda lui Solomon: „începutul înţelepciunii este frica de Dumnezeu“ (Pilde 1, 7).

„Îmi place să merg la biserică şi trec, deseori, după repetiţii, pe la o biserică din apropiere, cu o colegă de la cor. Educaţia religioasă am primit-o de acasă, dar şi de la şcoală, de la doamna profesoară de Religie, care ştie să-şi facă ora foarte bine. Am învăţat lucruri interesante şi o parte din pildele auzite la şcoală le-am găsit în viaţa reală, în experienţele mele“, vorbeşte Ana. Mai spune că, atunci când se roagă, nu cere niciodată lucruri materiale. Îşi doreşte mai mult împliniri sufleteşti, după care adaugă: „Ştiu că Dumnezeu mă ascultă de fiecare dată şi că este aproape de noi. Îmi este aproape. El există şi ştie de mine, aşa cum ştie de toţi oamenii, care ar trebui să creadă mai mult în ceea ce fac şi să nu se lase de la prima nereuşită“.


Ciufulici devine ascultător


De la un timp sunt ascultător

Privesc la semafor

Nu mai sunt bătăuş

Decât foarte jucăuş.

Vai, dar ce s-a întâmplat?

Azi la şcoală m-am schimbat

Am devenit iar bătăuş

Şi în timpul orelor, jucăuş.

Eu acasă am minţit,

Ca să nu fiu pedepsit:

Că am fost ascultător,

Şi cuminte-n timpul orelor.

Ce minune, m-au crezut!

Dar pe mine inima m-a durut.

I-am minţit foarte, foarte tare,

Dar până la urmă am spus adevărul mare.

Deja mă simţeam mai bine.

Nu chiar foarte bine, în fine.

Dar parcă o greutate de pe inimă mi s-a luat.

Şi de atunci am devenit ascultător şi curat.


Ciufulici şi noul frate


Eu m-am bucurat

Când am aflat

Că mai naşte mama-un frăţior

Şi-o să-l putem vedea la ivirea zorilor.

Dar eu nu eram acolo

Ci la şcoală, mai încolo.

Şi când m-am întors acasă

Îl văd pe frăţior. Era cu un câine de rasă.

Trebuia să am grijă de el,

Fiindcă mama era plecată puţintel.

Trebuia să-i schimb scutecelul,

Să-i cânt cântecelul.

Dar de ce numai pe mine mă punea

Mama, cu grija asta?

Da, fiindcă eram cel mai mare

Dintre fraţi şi dintre surioare.

Vai, ce m-am mai plictisit

Şi puţin am şi obosit.

Dar ce bine, a venit mămica!

Nu mai trebuie să-i schimb eu olica.

Dragi copii, vă zic „pa, pa“

Dar ne vom întâlni şi altă dată, da.





La multi ani!

luni, decembrie 21, 2009

Am cravata mea…




…sunt pionier! Ieri, în sala de concerte a Radiodifuziunii Române au răsunat, după 20 de ani de la Revoluţie, cântecele patriotice ale vremurilor comuniste. „Salut voios de pionier”, concert susţinut de Corul de copii Radio şi Corul Sound, dirijate de domnul Voicu Popescu, a fost un spectacol eveniment. Îmbrăcaţi în costume de pionier – recreate cu destulă dificultate, mai ales accesoriile: inelul cravatei, insignele (oare dacă aruncăm istoria la coş devenim dintr-odată mai buni?) – membrii Corului de copii au intonat – da, e un termen corect – cântecele cu care am crescut noi, părinţii adolescenţilor de astăzi. Între cântece, glasuri de copii se auzeau râzând, recitând ghicitori, poezioare şi-ţi puteai imagina copiii prinşi în jocurile inocente ale vârstei. Pentru că jocurile sunt aceleaşi, inocente, visurile însă se frâng când sunt prinse într-un regim totalitar. Pe un ecran, în spatele scenei, se derulau, obsesiv, imagini de acum 20 de ani. O istorie pe care mulţi au vrut-o uitată dar pe care nu avem voie s-o lăsăm în uitare.

Şi dacă versurile au revenit pe buzele multora dintre cei prezenţi în sală, şi dacă salutul voios de pionier al copiilor şi vocile pline de forţă ale „uteciştilor” (Corul Sound) ne-au proiectat în trecut, toate acestea au fost pentru a ne avertiza: indiferent de ce a fost, trebuie să ne asumăm faptele, pentru a putea merge mai departe, fără a repeta greşelile. Pentru ca niciodată să nu mai răsune pe o scenă cântecul „Mulţumim, din inimă partidului!”, decât în spectacole-avertisment care să permită transformarea finalului (printr-o regie minimalistă dar sugestivă: voci întretăiate, lozinci scandate) într-un colind plin de căldură, colindul pe care nu aveam voie să-l fredonăm decât în gând, colindul care ne-a adus libertatea de azi.

„Salut voios de pionier” a fost un proiect îndrăzneţ al unui dirijor la fel de îndrăzneţ şi care abordează, împreună cu pianista Camelia Chiţibea, un repertoriu variat şi, iată, de multe ori inedit în peisajul cultural românesc.

sâmbătă, decembrie 19, 2009

De Crăciun...

... avem aşa: la patru cărţi comandate, 20% reducere şi taxe poştale incluse plus a cincea carte, la alegere, cadou din partea editurii. Care editură? Editura Cununi de stele. www.edituracununidestele.ro

Nu sunt ele multe, cărţile editurii, dar cred că fiecare dintre ele poate fi dăruită de Crăciun. În fiecare dintre ele e şi un pic de dragoste şi să ştiţi că, aşa cum spunea o doamnă de la Gaudeamus, "sunt menite" (că nu-şi explica de ce s-a întors de două ori la stand ca să cumpere Proverbele bengaleze).

Iar de doriţi să vă încercaţi şi norocul, mai avem concursuri pe www.121.ro (Scrie-i Moşului şi Cartea de sub brad) şi pe www.4arte.ro

Sa aveţi weekend frumos!

vineri, decembrie 18, 2009

Despre mândrie

Tot căutând ceva prin calculator - ca o babă într-un coş cu zdrenţe - mi-am amintit de o întâmplare. Acum ceva ani, eram cu Ana la un concert de chitară. Spectatoare. Lângă mine, o doamnă în vârstă care părea a nu mai fi vorbit de mult, dacă mă ghidam după debitul ei. Şi-mi vorbea, şi-mi vorbea... Era totuşi înainte de începerea concertului. Aflu că e mama celui care avea să susţină concertul, o felicit, era foarte mândră. Află că şi Ana cântă la chitară şi, foarte amabilă, îi urează:
- Să dea Dumnezeu să ajungi aşa faimoasă ca băiatul meu şi să cânţi la fel de bine ca el!

A început concertul, s-a încheiat concertul. Interpretul, mediocru. De fapt un bun tehnician dar nu se vedea deloc talentul. El doar interpreta. Nu se crease nici o legătură între el şi instrument. Era ca un elev conştiincios, care se străduieşte, repetă, transpiră dar nu are acel 1% geniu.

Când s-a terminat concertul, eu şi Ana ne-am uitat una la alta şi ea a zis:
- Mai bine nu.
Adică: Mai bine să nu devin faimoasă ca el.

Iar interpretul? N-am mai auzit de el.

Salut voios de pionier

joi, decembrie 17, 2009

miercuri, decembrie 16, 2009

Despre librari

De când cu editura, sunt mai atentă la comportamentul librarilor. Recunosc ca până anul acesta i-am ignorat - iertare! - si ma adresam lor numai când trebuia să plătesc o carte. Eram, cred, un cititor atipic, de fiecare dată când intram în librărie ştiam ce căutam.

Anul acesta însă am avut parte de librari cât pentru viaţa de până acum. De pildă, ieri: am fost la Cărtureşti şi la parter se află Fata bătrână. Am rugat un domn să-mi permită să pun banderole pe cărţi - unii dintre voi le ştiti, cele cu Best seller de Cucuieţii din Deal. Amabil, a chemat-o pe domnişoara care se ocupa de raion. Cum să nu! Doriţi să le aduc şi pe cele din depozit să le punem? Nu, mulţumesc, a fost răspunsul, măcar să se vândă acestea. La etaj, o altă domnişoară m-a ajutat să dau de urma cărţilor editurii şi chiar s-a dus în depozit după un titlu care se epuizase la vânzare. Mulţumesc frumos, n-aveţi pentru ce.
Să nu vă imaginaţi însă că eram singură în Cărtureşti. Nu. În timpul acesta oamenii veneau, plecau, întrebau, plăteau. Nu pot să spun că librarii din Cărtureşti zâmbesc tot timpul - nici n-ar fi normal - însă când li te adresezi şi e cazul de un zâmbet, o fac. Se poartă normal şi amabil, fără să exagereze cu zâmbetele şi amabilitatea, şi aşa mi se pare şi mie firesc, altfel m-aş simţi incomodată.

O jumătate de oră mai târziu, intru în librăria CLB din Romană, la coloane. Întreb dacă au o carte, o doamnă destul de încruntată sau poate doar suferindă îmi răspunde afirmativ, îmi dă cartea, eu întreb dacă mai e şi o altă ediţie, pe jumătate întoarsă cu spatele îmi spune că nu, mai demult a fost una, tonul pare puţin iritat, ce naiba mai vreau, nu am deja cartea în mână? cam ăsta pare a fi răspunsul nerostit. Şi mulţumesc şi mi se răspunde scurt şi destul de plictisit - de genul ia te uită, încă unul care întreabă şi nu cumpără! - şi în timp ce trag uşa după mine mi-aduc aminte că atunci când am sunat la sediul CLB şi le-am propus să ia cărţile editurii în reţeaua lor de librării o doamnă - care era şi acum 30 de ani, din câte înţeleg, că mi-a spus că tare mult s-a luptat să vândă cartea Amitei Bhose, Eminescu şi India, ce ciudat, i-am răspuns, eu care ştiam că s-a epuizat imediat şi reacţia oamenilor din 2009 îmi dă dreptate, Eminescu şi India e o carte căutată, chiar şi de nespecialişti - deci revenind la doamna de la CLB aceasta mi-a dat numărul de telefon al unei firme de distribuţie care să-mi distribuie cărţile în librăriile lor, la ce bun? am întrebat eu, dacă pot s-o fac eu, să vi le distribui direct eu. Dar na, aşa procedează ei, îmi convine, bine, nu-mi convine, iar bine. Şi da, nu-mi convine aşa că nu sunt în librăriile CLB cărţile editurii, nu vreau să am de-a face cu firme căpuşă, or avea şi ele rostul lor dar dacă eu pot să le aduc direct de ce sunt condiţionată de colaborarea cu aceste firme?
Iar dacă intru în librăriile CLB constat că nici nu are de ce să-mi pară rău că nu colaborez cu cutare firmă de distribuţie.
Sănătate!

Proverbe şi cugetări bengaleze

Astăzi, câteva cugetări:

Aşa cum fierarul mereu înviorează focul cu ajutorul foalelor, alege-ţi întotdeauna ca asociat un om virtuos, ca să-ţi păstrezi puritatea sufletului.
Învăţăturile lui Sri Ramakrishna


Iubirea devine o tragedie când omul nu poate accepta individualitatea celuilalt, ci vrea să-i recreeze personalitatea, după gustul său.
Rabindranath Tagore, Ultima poezie.

Omul bun se adună cu cei buni, omul rău cu cei răi, iar bunii, niciodată cu răii.
Bharat Chandra Ray, Opere.

marți, decembrie 15, 2009

Proverbe...

Am uitat să specific că proverbele sunt structurate pe teme - frumuseţe, hoţie, prostie, lăcomie, in ordine alfabetică.

Şi că în afara Cuvântului înainte mai conţin şi Cronologia vieţii şi operei Amitei Bhose şi că pot fi cumpărate direct de la editură cu 20% reducere faţă de preţul din librarii - dar atenţie, mai bine o luaţi din librarii dacă nu cumpăraţi mai multe cărţi şi nu însumaţi 50 ron, ca taxa de expediţie vă omoară (7-8 ron)şi vă spun eu că nu mai găsiţi nici o carte de făcut cadou la 15 ron care să arate şi bine să aibă şi conţinut şi...gata, stop!

Proverbe şi cugetări bengaleze




Prima carte a editurii Cununi de stele, apărută în martie anul acesta, a fost Proverbe şi cugetări bengaleze. Amita Bhose - Didi - le-a cules din antologii de proverbe aflate în bibliotecile din Anglia, când se afla în vacanţă. Le-a tălmăcit apoi în română, pentru noi. Astăzi vă voi delecta cu câteva proverbe. Mâine, câteva cugetări ale marilor scriitori bengalezi - Tagore, Chandidas, Vidyapati...


Planta agăţătoare e duşmanul pomului; vorba e duşmanul omului.

Inteligenţa înseamnă putere.

Vinul te îmbată, dar linguşirea te îmbată şi mai mult.

Focul, apa şi mintea îţi sunt de folos cât timp ştii să le foloseşti.

Cu vorba câştigi un elefant, cu vorba cazi sub picioarele unui elefant.

Vecinii se încălzesc când ţie îţi arde casa.

Nu vinde aurul cu preţul sticlei.

Nu trebuie să laşi nici o urmă a focului, a datoriei şi a bolii.

Focul mic te încălzeşte, focul mare te arde.

Unii se plâng că n-au mâncare, alţii se plâng că n-au poftă.

După ce ai tăiat rădăcinile e inutil să stropeşti frunzele.

Generosul dăruieşte, zgârcitul moare de invidie.

Faima şi defăimarea, pe amândouă ţi le aduce lumea.

Dacă un om interesat îţi dă sare, îţi cere orez în schimb.

Mutul n-are nici un duşman.

duminică, decembrie 13, 2009

De ce nu vreau să emigrez

Dintr-o mulţime de motive. Pentru că în altă ţară, cu reguli stricte, unde, sub semnul amenzilor, aş şti clar ce e permis şi ce nu, aş risca să trăiesc o sută de ani, or, nu vreau să fiu o povară pentru copiii mei. Restul de neuroni care mi-a mai rămas s-ar putea dubla graţie lipsei traumatismelor sociale şi nu doresc să-mi vină pofta de a fi studentă la 60 de ani.

N-aş mai fi martoră acum, când fiică-mea e clasa a opta, la reformele din învăţământ care încurajează şpaga pentru note mari de intrare la liceu. Şi unde ar mai auzi copilul meu, la şcoală: „Sunteţi nişte proşti! Era mai bine pe vremea lui Ceauşescu!”? Deşi, fără părtinire, ei chiar nu sunt nişte proşti, în comparaţie cu occidentalii, au numai nişte programe şcolare încărcate. N-aţi văzut câţi olimpici avem la matematică?

Şi mie-mi place matematica, totuşi, mai am de învăţat, şi unde în altă parte dacă nu aici, de la pensionarii care scad întreţinerea la bloc, plata telefonului, a medicamentelor şi a pâinii dintr-o pensie de 4 milioane, ies pe minus întotdeauna dar îşi strâng la CEC bani de înmormântare, deşi mort lăsat în drum nu s-a văzut nicăieri. Dacă aş emigra, nu aş mai asista, în fiecare 3 ianuarie, la spectacolul grotesc şi absurd de manifestare a mentalităţii de turmă, relicvă comunistă, când nu pot intra în sediul poştei din cauza cozii formate de aceiaşi pensionari care vor să-şi plătească impozitul pe casă, „să scape”, deşi până pe 30 martie nimeni nu-i penalizează.

Nu vreau să emigrez şi pentru că nu-mi place să plătesc amenzi, la noi poliţiştii sunt şi ei părinţi, se înduioşează la povestea cu copilul pe care o repet de câte ori trec pe galben. Nu ca insensibilii ăia din America pe care-i vezi prin filme, ce te mai şi ţintuiesc de capotă dacă îndrăzneşti să ridici privirea spre ei. Nu vreau să emigrez pentru că aş risca să mă plictisesc pe şosea, până la serviciu, mergând într-o coloană ordonată, cică puţină adrenalină face bine, deşi puţină câte puţină şi iar puţină se adună de-o congestie cerebrală, mai ales când plouă şi e blocaj în intersecţie (apropo, unde s-ar mai bloca oamenii ca proştii, când semafoarele funcţionează, poliţistul îi dirijează?) sau când vreun şmecher se vâră de pe şinele tramvaiului direct în faţa coloanei.

Nu vreau să emigrez pentru că nu vreau să dau concurs pentru a ocupa vreun post când se poate şi cu strategia PCR: Pile, Cunoştinţe, Relaţii. Cu cât sunt mai nepregătită pentru o funcţie cu atât am mai multe şanse de a o ocupa, se poate întâmpla nici să nu candidez şi să obţin postul. Adevărat, mie nu mi s-a întâmplat decât să candidez singură pe un post la ICR Paris şi să ies a doua.

Şi mă întreb ce aş face eu dincolo, ar trebui să-mi cumpăr radio, pe când aici ascult gratis manele de la vecinul din blocul alăturat. M-aş trezi dimineaţa şi peisajul din faţa blocului ar fi acelaşi, plictisitor, cu gazon tăiat şi flori, pe când aici totul e în transformare: într-o zi se asfaltează, apoi sapă cei de la Apa Nova pe mijlocul drumului, după o săptămână, două, vin şi astupă, pe trei sferturi, şanţul, apoi cei de la Administraţia Drumurilor vin şi ei şi scot bordurile, pun altele la loc după o lună, între timp mă duc în concediu şi dau de semnele lăsate pe poduri de colegii lor de la Administraţie, nu, pe colegii lor nu-i văd, nu sunt, nu mai sunt, doar semafoarele care strâng şiruri de maşini, c-aşa vor muşchii nu ştiu cui.

Ce-aş face eu cu minutele în plus pe care le-aş câştiga la metrou - cel puţin 15 minute pe zi, căci la ei metroul vine la două minute, la noi, la zece minute – n-aş mai avea când citi ziarul sau când să-mi fac, pe peron, plimbarea care mă ţine în formă. Ce m-aş face şi în metrou, aş crede că mi-a pierit mirosul şi m-aş speria, căci eu am nasul antrenat – de acolo vine iz de usturoi, de dincolo de picioare nespălate iar de la vânzătorul ambulant de ziare, toată transpiraţia lumii.

Nu doresc să plec în altă ţară pentru că mi-e teamă de singurătate, aici toată lumea e prietenoasă şi dornică să te ajute, nu e moment în care vreo vecină să nu mă întrebe unde plec şi ce am cumpărat de la magazin, or, dincolo fiecare se uită drept înainte, spre uşa lui, ce plictiseală, ce oameni, domnule! n-au pic de căldură în suflet şi mai şi pun mâna pe telefon şi sună la poliţie când aud scandal în casa ta, nu-ţi respectă deloc intimitatea!

Nu vreau să emigrez pentru că....dar lista rămâne deschisă, căci, nu-i aşa? cine vrea să citească un roman pe tema asta?

Notă 1: E un articol mai vechi, dar cum am cititori noi si pe vremea postării, acum un an, eu postam eu citeam, îl reiau.

Notă 2: Nici un articol, parte a unui articol nu pot fi reproduse fără acordul autorului.

sâmbătă, decembrie 12, 2009

Ciufulici, între Herta Muller si Politist, adjectiv

http://www.stiridebine.ro/ciufulici-poezii-copii-scrise-copil

Iată-l pe Ciufulici, ajuns între nume mari...

Ninge!

Pândesc de câteva zile dansul fulgilor de nea. Şi totuşi, acesta mi-a fost semnalat de fiica mea, dovadă, dacă mai era nevoie, că sufletul copilului este mereu deschis bucuriei, pe când cel al adultului are nevoie de pregătire, ca pentru tot ce face. De-asta şi ratăm noi, adulţii, marile evenimente. Ne pregătim prea mult starea sufletească şi tot repetând, riscăm să trecem pe lângă moment.
Ninge!

vineri, decembrie 11, 2009

Ciufulici din ţara de pitici vine la tine acasă

... Cu 30% reducere faţă de preţul din librarii, adică 7 lei în loc de 10. Fiindcă Moş Crăciun e pe drum si-şi umple tolba cu cărţi minunate pentru copii. Or, Ciufulici e un năzdrăvan crat de mintea unui copil iar isprăvile lui, puse în versuri de un copil de 9 ani, pot fi şi colorate. De aceea, atât părinţii, bunicii cât şi copiii vor găsi în Ciufulici un prieten de...poveste.

Moşul are "moacă" de nesimţit

Alaltăieri m-a sunat un domn de la o gradiniţă particulară. S-a prezentat şi nu prea, dar sunase ca să facă o comandă de 25 de exemplare din Ciufulici, pentru copiii grădiniţei, dar din partea lui Moş Crăciun.
- Mi-a plăcut ideea, zice domnul. Şi când i-am mai văzut şi moaca ăleia mici... ("moaca ăleia mici" fiind fotografia autoarei de pe coperta IV, autoarea având 9 ani)
Stabilim ca a doua zi să mă sune la ora 10, ca să ne întâlnim în cursul zilei. La ora 10, telefonul - mut. La ora 11,40 îl sun eu. Îl sun şi... îmi respinge apelul. Şi asta a fost tot.

Eu nu-i înţeleg deloc pe oamenii aceştia. Nu înţeleg cât de nesimţit poţi să fii ca să reacţionezi ca ultimul golan din cartier.Hai, înţeleg ca ultimul golan din cartier să respingă un apel. Dar nu înţeleg cum de un director de grădiniţă se comportă astfel. Normal era să sune la ora stabilită şi să spună:
- Mă scuzaţi, dar am renunţat la idee, nu mai doresc să iau Ciufulici.

Dar, nu. Nu numai că nu a sunat dar a mai şi respins apelul celui pe care trebuia să-l sune. Şi spun "trebuia" pentru că atunci cînd te angajezi să faci ceva apoi acel ceva devine "trebuie". Că nu a luat Ciufulici nu e mare pagubă ci eu altceva vreau să subliniez aici: dacă un director de grădiniţă se comportă astfel, vorbind cu "moacă" despre un copil, nu se ţine de cuvânt şi se poartă mârlăneşte, atunci ce exemplu dă el copiilor din grădiniţa pe care o conduce? (O, Doamne, şi dacă te uiţi la preţurile grădiniţelor particulare îţi cad dinţii - 600-700 lei pe lună e cel mai mic preţ pentru program scurt, orele 8-13 cel mult!)

Mie tare-mi pare că acest Moş e nesimţit şi nu e altceva decât un golan de cartier!

Moi a câştigat

Am avut un concurs pe www.dono.ro despre...fata bătrână. După mine, a câştigat...
http://dono.ro/castigatorul-concursului-despre-fete-batrane-este/

Intraţi şi citiţi.

joi, decembrie 10, 2009

Sunt o doamnă sau nu?


Zilele trecute am primit o scrisoare de la BCR. O deschid şi încep să citesc:

"Stimată doamna Carmen Coman,

Te-ai gândit vreodată că poate fi simplu, sigur şi avantajos să ai un card de credit?" Blablabla, totul era in acelasi ton, persoana a doua singular.

Acum eu chiar nu înţeleg: sunt sau nu o doamnă? Şi stimată pe deasupra? Sau poate că directorii executivi - că sunt doi! - care mă asigură la final de stima lor deosebită şi-or fi dat seama după formula de adresare că eu sunt aia pe care un angajat al BCR a lăsat-o să aştepte o juma de oră la rând, sub pretext că nu mai e nici un lucrător in sediul băncii, ca să apară un angajat, de la masă, desigur, taman când m-am aşezat pe scaun. Şi aşa au dedus ei că nu merit stima lor din moment ce n-am făcut scandal. Păi, nu?

miercuri, decembrie 09, 2009

Cum s-a făcut de-am rămas fată bătrână

Pentru că avem trei concursuri cu premii în cărţi pe www.4arte.ro, www.dono.ro si www.121.ro m-am gândit (iertare celor ce au mai citit) să postez un fragment din Fata bătrână. Nu de alta dar ca să vedeţi dacă merită au ba să concuraţi. Eu zic totuşi să concuraţi, pentru că autograful, peste ani, va fi valoros. Deci...succes. Concursurile sunt pe bune.



Fragment din Cum s-a făcut de-am rămas fată bătrână

Un lucru ţin să lămuresc de la bun început, căci nu vreau că vreo persoană, implicată mai mult sau mai puţin viaţa-mi, să creadă că fac aici un proces de conştiinţă. Departe de mine gândul să învinovăţesc pe cineva pentru starea mea civilă. Faptul că am ajuns la 25 de ani şi sunt fată bătrână nu cade în responsabilitatea nimănui, decât a mea. Numai şi numai din vina mea mă sucesc noaptea în pat pe toate părţile, cu perna în braţe – nu, nu vă grăbiţi să daţi verdicte freudiene, aşa dorm de când aveam doi ani, lăsaţi-mi puţină inocenţă – în loc să-mi dorm somnul liniştită, tot cu perna în braţe, dar lângă bărbatul ales pentru o viaţă. Şi dacă e problema mea atunci, veţi spune, ce ne interesează pe noi? Păi, eu sunt o fiinţă altruistă şi vreau să împărtăşesc experienţa mea ca să fie altora învăţătură de minte. Asta e, îmi pun viaţa în palmele voastre ca să nu mai păţească şi altcineva ce-am păţit eu, să ia aminte şi să nu repete greşelile mele. Ăsta e singurul scop al mărturisirii mele prezente.

Voi începe să vă povestesc cum s-a făcut de am rămas fată bătrână prin a confirma un proverb, pe pielea mea şi reţineţi-l. Asta e, e adevărată vorba „Alegi, alegi până culegi”. Numai că na, eu nu mai am nici de unde culege. Bună filosofie de viaţă mai avea Ionela, colega mea de cameră din cămin, care s-a măritat în anul doi:
- Fată, să ştii că asta e cea mai faină perioadă din viaţa noastră. Uită-te şi tu în jur câţi tipi sunt pe metru pătrat! Păi aşa recoltă de hăndrălăi n-o să mai vedem, după repartiţie, nici dacă-i adunăm pe toţi cei întâlniţi într-un cincinal. Acu e acu! Ascultă la mine! Dacă nu ne mărităm în facultate să ştii că rămânem fete bătrâne!
Ochii îi străluceau de poftă, poftă de bărbaţi, de viaţă.
- Ei, nu! ziceam eu cu ironie şi întorceam pagina cursului de filozofie marxistă.
- Râzi, tu, râzi, dar o să ajungi la vorba mea, zicea Ionela făcându-şi conturul ochilor cu dermatograf.

Nu se supăra pe mine, Ionela. Fată bună. Doar că se machia foarte mult sau corect zis, nu se demachia, aşa că, deşi nu văzusem niciodată cum arată faţa cuiva cu machiaj tatuat, cum auzisem noi că ar fi prin America, machiaj care cică dura vreo doi ani, apoi ne puteam uita la Ionela ca să ne formăm o idee.

Zic că n-am ascultat-o pe Ionela în privinţa măritişului, deşi ocazii am avut. Trebuie să recunosc că nu sunt urâtă, aşa cum probabil vă imaginaţi, dar am limba ascuţită şi sunt pretenţioasă. Mai întâi, că nu mi-a plăcut nici un coleg de-al prietenului Ionelei, student la Academia Militară. Prea păreau toţi dornici de parvenire şi nici nu aveau maniere. Or fi avut ei salariu bun şi ar fi tocat hainele statului, deci făceau economie, dar eu am auzit că de la o vârstă se umplu de ticuri, de la atâta disciplină, şi nu voiam nicicum să-l văd pe al meu bărbat, pe la vreo 45 de ani, aşezând cozile cănilor prin bucătărie, că m-aş fi îmbolnăvit de nervi, eu fiind mai boemă de fel, adică niciodată nu-mi fac ordine în dulap, pe principiul că oricum se face dezordine.

N-aş vrea acum să vă plictisesc cu jurnalul meu de studentă, cum am tăiat eu de pe listă toţi pretendenţii, de la Academia Militară sau de la Politehnică, până am ajuns în ziua repartiţiei, am trecut şi de asta şi m-am pomenit într-un tren personal care mă ducea într-o comună din Argeş – de, note mari, repartiţie aproape de Bucureşti! – tot fără verighetă pe deget.

Şi când să-mi trag sufletul şi să mă gândesc la lucruri practice – cum şi unde mă spăl la iarnă, când apa din găleata de afară va fi îngheţat, cum depănuşez porumbul fără să-mi zgârâi mâinile etc - iată că vine peste mine întrebarea gazdei, o femeie brunetă, cu nas ascuţit, barmaniţă, împreună cu bărbată-său, la mat, de aia se şi face că stau în gazdă la cei mai bogaţi oameni din sat.
- Auziţi, domnişoară, şi de ce nu v-aţi măritat?

Ar trebui să mă enervez dar, una: că nu-mi zice „tovarăşă”, ceea ce mai atenuează din indiscreţia întrebării, şi, doi, că e femeie simplă, de la ţară, şi n-a făcut psihologie, deşi, ţărăneşte vorbind acum, ar trebui să ştie că nu-i bine să vorbeşti de funie în casa spânzuratului.
- Nu a venit săptămâna oarbă, ştiţi cum e! am dat-o eu pe glumă căci de, nu mă pot certa cu gazda-mi din cauza unei astfel de motiv pueril, adică lipsit de importanţă. Mă pot supăra pe ea că intră în cameră fără să bată la uşă, că dimneaţa la 5 vorbeşte tare lângă geam, dar nici măcar atunci nu-i pot face cunoscută nemulţumirea mea fiindcă sunt la mâna ei, oarecum.

Una peste alta, îmi place aici, la cei mai bogaţi oameni din sat care, în cinstea mea, l-au invitat pe tovarăşul primar la masă, să vadă ce profesoară frumoasă şi deşteaptă a venit tocmai de la Bucureşti. A, să nu o bănuiţi pe doamna Lavinia, gazda mea, de vreun gând codoş, primarul e însurat şi fiu-său are 10 ani, şi nici măcar nu e la şcoală în sat, ca să zici că ar vrea să-i pună o pilă la profesoara de engleză, l-a dat la Piteşti, la soră-sa, că acolo se face carte, nu ca aici.
- Ca aici unde, tovarăşul primar? îl întreb eu maliţioasă şi-l privesc în ochi.

Aşa fac eu, privesc oamenii în ochi. Nu toţi îmi rezistă, mai precis nici unul, mama zice că nu e bine să-i privesc aşa direct, că-i sperii şi o iau la sănătoasa.
- Adicătelea cum să-i privesc, mai într-o parte? Aşa e bine? i-am răspuns eu şi m-am uitat cruciş, de mama s-a lăsat păgubaşă.

Tovarăşul primar s-a bâlbâit un pic dar a scos-o la capăt cu demnitate, a îngăimat ceva şi de o boală care ar trebui supravegheată mai bine la oraş şi când să-l felicit în gând pentru diplomaţie, iată că dă şi el cu bâta-n baltă:
- Auziţi? (clar, ăştia de aici au impresia că străinii de sat nu aud bine!) îşi drese el glasul şi luă o gură de ţuică, să-şi facă un pic de curaj. Acu’ mă iertaţi că vă întreb, că nu e treaba mea. Dar de ce nu v-aţi măritat? Că să ştiţi că pe aici nu prea mai e nimeni de însurat, s-au grăbit toţi...
- Da, da, s-au grăbit ca fetele mari la măritat, râse şi barmanul şef.

De unul singur, la început, apoi împreună cu primarul. Bună glumă, da.
- Lăsaţi-o în pace pe domnişoara, nu vedeţi că a roşit! i-a dojenit tovarăşa Lavinia. Mai bine hai să mai serviţi ceva!

luni, decembrie 07, 2009

Fluturele


Fragment din Fluturele, povestire din volumul "Cum s-a făcut de-am rămas fată bătrână"


Viaţa ei a început acolo unde trebuia să se sfârşească, pe o grămadă de bălegar din spatele casei. A găsit-o străbunica, Saveta. Era vânătă de frig, abia mai respira. A oţărât-o pe bunica, zicându-i că acolo unde sunt trei guri mai are loc încă una şi s-au certat urât de tot. Bunica a negat, zicând că a pus-o pe bălegar ca să se întremeze, fiindcă era slabă de-i vedeai coastele. Aşa a sfătuit-o o babă din sat, să o pună pe bălegar, că-şi revine. Mama a insistat mult asupra acestui aspect, cu întrematul. Dar nici ea nu credea, sunt sigură, aşa cum nici străbunica nu a crezut.

Ar fi primul pas în lume al mamei mele. Salvată de la moarte, a trebuit să-şi ducă viaţa alături de cea care n-a dorit-o. Oare când a aflat că n-ar fi trebuit să trăiască? După moartea Floarei, mama ei? Sau cu mult înainte? Şi oare de ce i s-a spus? Şi cine, Saveta? Ca să se răzbune, probabil, pe fata văduvă de război, rămasă cu un băiat de un an în braţe şi care nu aşteptase să se împlinească anul de doliu că făcuse un alt copil?


Cică era foarte frumoasă, Floarea. Mama n-are nici o fotografie de-a ei ca să mi-o arate şi nu pot decât să mi-o imaginez. Curios, o văd cu părul negru, pieptânându-şi-l seara, aşezată pe pat, şi parcă e pe marginea patului mamei mele, povestindu-i ceva. Nu-i văd chipul, doar părul, lung, negru, strălucind ca abanosul şi mâinile trecând prin păr cu mângâieri blânde. Mâinile cu care mi-am imaginat cum săpa în mină, în mina unde cobora pentru o săptămână
întreagă. Mâinile cu care cosea ii la lumina lunii pline, aşezată la fereastră, şi pe care le vindea apoi. Ii din care mama a păstrat până nu demult o bucată: fluturi multicolori, cusuţi cu migală, în cruce, pe o pânză deasă. Ore întregi de noapte concentrate în cei câţiva fluturi care nu au zburat niciodată, precum mama. Mama a vrut întotdeauna să-şi ia zborul. Multicoloră şi ea, frumoasă, mama. Dar prinsă ca şi fluturii ţesuţi în pânza albă. S-a zbătut să se desprindă dar n-a reuşit, toată viaţa, decât să se se încurce şi mai mult în ţesătură.

Carte apărută la editura Cununi de stele, iunie 2009. Doritorii pot avea cartea cu autograf si cu 20% reducere faţă de preţul din librarii - 20 lei în loc de 25,5.

Nici un fragment nu poate fi reprodus fără acordul autoarei.

vineri, decembrie 04, 2009

Hai să luăm de la cei mulţi şi proşti şi să dăm celor puţini şi şmecheri

Iertată-mi fie intervenţia, poate nu vă interesează. Dar astăzi am citit următorul comunicat:

Comisia Europeana a autorizat schema de ajutor de stat propusa de Romania prin care se ofera sprijin companiilor ce se confrunta cu dificultati de finantare ca urmare a inaspririi conditiilor de creditare datorata crizei economice, informeaza un comunicat al CE. Este vorba despre ajutoare in valoare de pana la 500.000 de euro care pot fi acordate firmelor care nu aveau probleme la 1 iulie 2008, dar care intre timp au intrat in dificultate.

Ajutorul de stat poate fi acordat sub forma de sume nerambursabile, împrumuturi în condiţii preferenţiale, subvenţii de dobândă, garanţii sau eşalonarea creanţelor deţinute de stat fără perceperea de dobânzi.

Schema permite acordarea de ajutoare in valoare de maxim 500.000 de euro pe companie, pana la 31 decembrie 2010. Ea este o schema temporara, in baza Cadrului temporar pentru masurile de ajutor de stat de sprijinire a accesului la finantare in contextul crizei economice, adoptat de Comisia Europeana.

"Schema de ajutor de stat va contribui la înlăturarea dificultăţilor cu care întreprinderile din România se confruntă fără o distorsionare semnificativă a pieţei. Datorită colaborării excelente cu autorităţile române, Comisia a putut aproba schema rapid", a declarat comisarul european pe concurenţă Neelie Kroes, potrivit comunicatului.

Se încheie comunicatul.

Eu nu înţeleg sau înţeleg că-s proastă, eu şi mulţi alţii ca mine. Deci eu am o prăpădită de firmă care nu are nici un profit că am investit banii în tipografie pentru a fi publicate cărţile editurii iar cărţile nu se vând într-un ritm ameţitor ca să-mi acopere măcar costurile de tipărire. Deci sunt pe minus la greu. În tot acest an însă a trebuit să plătesc impozitul forfetar - vor fi în total cam 500 de euro de plătit degeaba, pe lângă alte impozite. (Da, impozitul ăla forfetar pe care şi Geoană şi Băsescu l-au instituit şi pe care acum şi Geoană şi Băsescu se laudă că-l vor scoate de la anul dacă ies preşedinţi.) Înţeleg că am plătit acest impozit forfetar ca să ajut statul, că n-are bani. Bun, şi acum să aflu din comunicat că banii mei vor ajunge ca ajutor altor firme? Şi cine stabileşte care sunt firmele astea? De ce sunt sigură că eu nu aş avea nici o şansă? Şi de ce sunt sigură că banii vor fi îndreptaţi spre firme prietene ale celor din guvernare?

Ştiţi ceva, guvernanţilor? M-am săturat de voi şi de furăciunile voastre! Şi o dau pe ţigăneşte, deşi nu cred că am sânge de ţigan în vene: ăia 500 de euro pe care mi-i luaţi degeaba, ca să vă umple vouă buzunarele, să dea Dumnezeu să vă ajungă de lumânări! Ptiu!

Aşadar, iertare celor ce nu sunt interesaţi. Dar cumva trebuia să refulez şi eu şi doar n-o să bat copii pe stradă, aşa cum am văzut că se practică la case înalte!

joi, decembrie 03, 2009

Despre responsabilitate

Acum vreo două săptămâni şcolile s-au mobilizat şi s-au ţinut şedinţe, dezbătând subiectul "gripa porcină". Cum reprezint colectivul de părinţi al clasei Y, am participat şi eu la şedinţa pe şcoală, ţinută de noua directoare. Ce am constatat:
- Că elevii n-au cum să fie disciplinaţi dacă părinţii vorbesc întruna, mai mult decât copiii lor.

- Că a fuma dacă eşti body-guard proptit în poartă şi plătit din banii părinţilor nu-i grav (că dacă sunt fumători, săracii, ce să facă şi ei, să se lase de fumat?)- redau aproximativ din răspunsul directoarei.

- Că fiecare e pentru el, nene! Când s-a propus ca elevul de serviciu al clasei să şteargă băncile cu spirt, ca măsură de precauţie împotriva gripei porcine, părinţii au sărit ca arşi: Cum adică? N-aveţi femeie de serviciu? Ea ce face? Şi de ce să şteargă copilul meu băncile altora?

Şi aceştia reprezentau majoritatea. Până la urmă s-a stabilit ca fiecare elev să-şi şteargă banca. Fiecare pentru el. Că aşa e în capitalism.

miercuri, decembrie 02, 2009

De ce trebuie...

... să acceptăm să fim călcaţi în picioare?

Dimineaţă, în trafic, un şofer al unui microbuz de transport persoane - Bucuresti- Slatina si nu mai ştiu ce - îşi făcea...siesta. În mâna stângă ţinea şi paharul de platic cu cafea şi ţigara. Geamul, un pic întredeschis. În microbuz, lume şi în picioare.

Acum ce nu înţeleg eu e cum de acceptau călătorii să fie "afumaţi". Vorba ceea: şi cu banii luaţi şi...Eu, una, nu accept. Şi politicos dar ferm îmi susţin punctul de vedere şi-mi apăr dreptul de a trăi frumos. Chiar dacă asta înseamnă, în ultima vreme, să fiu mereu în război cu ceilalţi.

luni, noiembrie 30, 2009

Cum s-a făcut de-am ajuns sperietoare dar şi cadou de Crăciun

La târg a venit lume fel de fel. La un moment dat o doamnă a întins mâna spre Fata bătrână, întrebând:
- Acesta e ultimul roman al lui Carmen Muşat?
- A, nu e vorba de criticul literar, autoarea mai are un Coman în coadă, i-am răspuns.
Doamna şi-a tras mâna imediat, ca arsă, şi s-a îndepărtat, fără un cuvânt.

Însă o altă doamnă a cumpărat Fata bătrână pentru nepoata ei, care împlineşte 18 ani de Crăciun. Iată cum am ajuns cadou de Crăciun, şi ce Crăciun, al majoratului!

Şi ecouri de la Gaudeamus....

Şi cum se zice, cei din urmă vor fi cei dintâi...

http://viewmorepics.myspace.com/index.cfm?fuseaction=user.viewPicture&friendID=440115278&albumId=1289837&page=2

Mulţumim prietenilor de la www.4arte.ro pentru că ne-au alăturat unor nume mari ale literaturii şi ale lumii editoriale (suntem lângă Herta Muller.....)

duminică, noiembrie 29, 2009

Şi a cincea zi la Gaudeamus...



La standul Cunuilor de stele a fost mereu veselie. Am dăruit proverbe bengaleze şi oamenii s-au înseninat. S-au interesat de Amita Bhose sau au aflat de Amita Bhose, i-au răsfoit cărţile sau i le-au cumpărat. Am primit felicitări şi încurajări... Cel mai mic stand de la Gaudeamus, al Cununilor de stele, a avut însă vizitatori prietenoşi şi curioşi. Şi mulţi, mai ales sâmbătă şi duminică. Şi doresc să le mulţumesc pentru că s-au oprit în faţa standului Cununilor de stele.

vineri, noiembrie 27, 2009

Gaudeamus ziua a treia...




Astăzi, un domn vorbea la telefon in timp ce trecea pe lângă stand. Privirea i-a rămas pe "Eminescu şi India" şi l-am auzit spunându-i celui/celei de la telefon:
- Vorbim mai tîrziu, că am găsit o carte pe care o căutam din clasa a XII-a.
Şi cred că avea cam 35-40 de ani.

Şi-atunci să mă mai întreb dacă sunt pe drumul cel bun?

.

joi, noiembrie 26, 2009

Cununi de stele la Gaudeamus - ziua a doua




Şi suntem acolo şi zilele următoare....

Ieri - am cunoscut-o pe fiica lui Mircea Vulcănescu, o doamnă distinsă, căreia îi mulţumesc pentru cărţile pe care mi le-a oferit....

Au vizitat Cununile de stele prieteni ai editurii - prieteni făcuţi în timpul altor târguri de carte - şi îmi permit să-i numesc prieteni şi să le mulţumesc pentru că-mi dau forţă să merg mai departe..

Azi l-am cunoscut personal pe domnul Dan C. Mihăilescu.

Şi mâine....

A doua zi de Gaudeamus

Dragii noştri,

Ne-am mai dumirit: lângă standul Herald, parter, sunt nişte scări. Dacă le urcaţi şi faceţi dreapta, Cununile de stele sunt la 20 de metri, lângă standul de manifestări pentru copii.

Vă aşteptăm cu noutăţi, reduceri, gânduri bune.

marți, noiembrie 24, 2009

Gata pentru Gaudeamus

E mare Romexpo şi sunt cam 125 de edituri participante. Standul Cununilor de stele e poate cel mai mic de la Gaudeamus şi cei ce vor ajunge la Târgul de carte şi vor dori să salute şi Cununile de stele au cam următorul reper: de la intrarea principală, unde se rup biletele, in dreapta, cam la o sută de metri. Intrarea in dreapta, la nivelul intrării în expoziţie, e blocat şi pentru a ajunge la Cununi coborâţi scările principale, vă aşezaţi frumos cu faţa la scări şi vă uitaţi în diagonală, acum în stânga voastră. Undeva, sus, la mezanin, o să vedeţi sigla Cununilor. Cred că v-am lămurit buştean, acum iată, nici eu nu mai ştiu să ajung la stand. Oricum, e standul 224, nivelul 3.20. Dacă nu vreţi să vizitaţi Cununile aveţi o scuză: ziceţi că nu aţi găsit standul.

Eu vă aştept, totuşi. Şi pe cei pe care-i cunosc şi pe cei pe care nu-i cunosc.

Aşadar, să ne vedem sănătoşi printre cărţi!

luni, noiembrie 23, 2009

Ciufulici, din ţara de pitici, la Gaudeamus


La Gaudeamus o să fie şi "Ciufulici", editura Cununi de stele inaugurând astfel colecţia „Cununi de stele pentru copii”.

Ana Coman are 14 ani, e elevă în clasa a VIII-a şi membră a Corului de copii Radio. Pe la nouă ani voia să devină scriitoare, drept pentru care a început vreo cinci romane. Poate nerăbdarea vârstei a făcut-o să le abandoneze şi să se dedice poeziei şi poveştilor. A umplut un caiet cu o viteză de invidiat după care… l-a uitat într-un sertar.
Literatură de sertar? Se poate spune şi aşa, din moment ce unele poezii sunt datate 21 ianuarie 2005. Acestea fac obiectul unui volum separat de „Ciufulici”, scris în aceeaşi perioadă.

Ciufulici din ţara de pitici, eroul cărţii de faţă, este un năzdrăvan care are „doi fraţi, două surori/ce se-mbracă-n multe culori” şi… dar mai bine să-i descoperiţi singuri povestea scrisă cu talent şi candoare copilărească. Cu siguranţă îl veţi îndrăgi pe Ciufulici, cel din ţara de pitici, personaj creat de Ana la vârsta de nouă ani, când era o fetiţă cu codiţe şi cu zâmbet luminos. Acum nu mai are codiţe, dar zâmbetul e acelaşi.

Cartea are şi ilustraţii de colorat, astfel împăcându-se şi capra şi varza: adică şi pe cei mari, care ştiu să citească, şi pe cei mici, care încă n-au descoperit plăcerea lecturii.

Ciufulici vă aşteaptă la Gaudeamus!

sâmbătă, noiembrie 21, 2009

Concertul, de Radu Mihăileanu

Şi dacă mergeţi la vot şi vreţi apoi să uitaţi lumea reală, pentru două ore, intraţi la cinema Studio - sala e renovată, adevărat, un iz de mucegai se mai simte, ca la hotelurile vechi, dar nu veţi auzi telefoane mobile sunând şi nici comentarii. "Concertul" lui Radu Mihăileanu ruelază, cred, de două zile. Abordând din nou drama evreilor (tatăl regizorului, evreu, a fost deportat), Concertul e la fel de optimist şi emoţionant ca şi Trenul vieţii. Cu umor, ironie, regizorul ne duce la Paris dar şi pe străzile Moscovei (recunoşti însă străzile bucureştene), împreună cu destinele frânte ale unor oameni uniţi prin muzică. Muzica nu moare niciodată, acesta pare a fi mesajul. Frumuseţea artei dănuie şi în numele artei oamenii se sacrifică. Ideea nu e nouă, dar modul cum e pusă în scenă e original.

Aşa că, după vot, înfrumuseţaţi-vă ziua. "Concertul" e unul dintre filmele acelea care nu au replici mari şi memorabile iar rolurile principale sunt împărţite între mulţi, foarte mulţi actori însă fiecare personaj este bine structurat. Nimic din ce se întâmplă nu poate fi prevăzut de către spectator, la fel de buimac uneori precum eroii filmului şi acesta e meritul regizorului, de a te lăsa să-i însoţeşti tot timpul trupa de concert.

Iar la final, vă veţi trezi că apaludaţi împreună cu cei din sala de cinema. Eu, personal, n-am mai văzut acest mod de a mulţimi decât o singură dată, la filmul lui Nemescu, "California dreamin". Tot în cimema Studio.

De ce merg la vot

De ce merg la vot? Pentru că nu-l mai vreau preşedinte pe Băsescu. E un motiv puternic care-mi învinge lehamitea de lumea politică. Nu am alternativă dar un lucru ştiu clar: nu mai vreau să fie iar Băsescu preşedinte. Aşa că merg la vot ca să anulez un vot dat lui Băsescu.
Veniţi şi voi la vot?

joi, noiembrie 19, 2009

Cununi de stele la Gaudeamus





Mai sunt câteva zile până la Târgul de carte Gaudeamus - 25-29 noiembrie...

Editura „Cununi de stele” va fi aproape de cititori dar şi de stele la Târgul de carte Gaudeamus, standul fiind situat la etajul I. Tânăra editură care nu are nici un an de activitate are însă titluri „mari” şi vă aşteaptă în fiecare zi a târgului cu reduceri între 20-40%. Fiecărui trecător prin faţa standului i se va oferi un suvenir… tipărit şi fiecare cumpărător al unei cărţi semnate Amita Bhose va primi versuri ale lui Eminescu traduse în bengali de către cea care a făcut cunoscut numele poetului în India. Da, e vorba tot de Amita Bhose, scriitoare, cercetătoare, traducătoare, profesoară de bengali, sanscrită şi civilizaţie indiană.

Sâmbătă, 28 noiembrie, ora 17, sunteţi aşteptaţi la lansarea cărţii „Eminescu şi India”, lansare care va avea loc la stand. "Eminescu şi India" reprezintă „cea mai amplă şi mai sistematică tratare a problemei relaţiilor dintre gândirea indiană şi opera lui Mihail Eminescu” (Sergiu Al-George) iar autoarea şi-a câştigat renumele de „a fi unul dintre cei mai avizaţi cercetători ai istoriei pătrunderii culturii indiene în spaţiul cultural european.” (George Munteanu).

Cu o prefaţă şi o postfaţă realizate de doamna Zoe Dumitrescu Buşulenga, „Eminescu şi India” se înscrie în rândul lucrărilor de referinţă dedicate marelui poet român. Autoarea a mers pe drumuri nebătute, concluzionând: „Mihai Eminescu e singurul poet european care a făcut India nemuritoare în ţara sa”.

Iar de veţi dori să aflaţi mai multe despre opera dar şi despre viaţa Amitei Bhose, prima traducătoare a lui Eminescu în spaţiu asiatic şi prima traducătoare a lui Tagore în română direct din bengali, limba maternă a scriitorului, vă invităm duminică, 29 noiembrie, la ora 12, la o miniconferinţă.


La standul Cununilor de stele se va afla şi Ciufulici, cel din ţara de pitici, ale cărui năzdrăvănii sunt puse în versuri de către un copil de 9 ani, editura inaugurând cu acest titlu Colecţia „Cununi de stele pentru copii”. Poeziile pentru copii scrise de un copil sunt şi ilustrate, micii cititori putând astfel să coloreze isprăvile lui Ciufulici.

Adolescenţii dar mai ales adolescentele vor fi întâmpinaţi cu o surpriză. Bineînţeles, tot tipărită şi da, e vorba tot de o carte. Nu divulgăm amănunte, păstrăm secretul. Să spunem doar că această carte va fi adolescenţilor un bun şi fidel prieten.

Aşadar, ca să nu mai lungim vorba, la standul Cununilor de stele veţi mai găsi proverbe bengaleze, o fată bătrână care-şi spune păţaniile într-un best seller de Cucuieţii din Deal, povestea de dragoste dintre păstoriţa Radha şi divinul Krişna, o maree indiană… O vorbă bună, un zâmbet şi gânduri bune.

luni, noiembrie 16, 2009

Invitaţie

De ajungeţi luni, 16 noiembrie, prin centrul Capitalei, pe la ora 18, cu scopul de a va recrea, atunci veniţi la Sala Mică a Palatului, la concertul Corului de copii Radio şi al Corului Sound, ambele dirijate de domnul Voicu Popescu. Intrarea e liberă şi nu ştiu cu ce vă va încânta Corul Sound dar Corul de copii vă va delecta cu concertul "Amprente", pe care l-a susţinut anul acesta în Suedia şi Bulgaria.

I-aţi ascultat vreodată?

duminică, noiembrie 08, 2009

India – victima Universităţii Bucureşti


Pentru că mulţi m-au întrebat de ce i s-a desfiinţat postul Amitei Bhose, care l-a tradus pe Eminescu în bengali şi a făcut cunoscută literatura română în India, iată şi explicaţia, dată chiar de către Amita Bhose.

"20 octombrie 1990

Într-o bună zi din 1978 am fost invitată la rectoratul Universităţii din Bucureşti. Cum am intrat, domnul rector academician George Ciucu m-a întrebat: „Aţi adus cererea?” Când a văzut că am picat parcă din lună, a adăugat: „Fetele noastre nu v-au spus nimic?” Persoanele de la Relaţii externe m-au lămurit că s-a înfiinţat un post de lector – deocamdată suplinitor – de sanscrită şi bengali şi că Universitatea aşteaptă să-mi depun actele şi o cerere. Aşa a început cariera mea universitară la Bucureşti. A fost şi un preludiu, la care voi reveni imediat.

După atâtea biografii ale securiştilor şi infractorilor, cred că cititorii nu se vor plictisi de unele reflecţii nostalgice ale unui fost universitar, ale unui om care la îndemnul sufletului său a venit din lumea liberă într-o ţară de după cortina de fier şi care în toţi acei 18 ani de şedere în România a avut la el paşaportul său indian, adică putea să plece oricând. Poate că nici n-ar strica unele informaţii istorice despre secţia de limbi indiene în cadrul Catedrei de limbi orientale a Universităţii sus-numite. Cel puţin ca o varietate, pentru că în ultimele luni n-au prea fost discutate problemele studiilor, ale studenţilor ca atare.

Acum preludiul. La începutul anului universitar 1972-1973, când eram doctorandă la Facultatea de română, mi s-a oferit să ţin un curs facultativ de limba şi literatura bengali la catedra respectivă, unică în România. Pe atunci catedra a fost condusă de prof. Cicerone Poghirc, care ulterior a plecat din ţară. Deşi mi s-a spus că fac cinstea Universităţii, am considerat că cinstea a fost de partea mea. Am crezut că voi putea pregăti specialişti care vor continua munca mea. Am visat că studenţii mei vor traduce nemijlocit operele lui Rabindranath Tagore, atât de îndrăgite aici, din bengali în română. Vor traduce operele marilor scriitori români în bengali, pentru care vor găsi o piaţă la Calcutta, unde traducerile mele din Eminescu, Caragiale, Sadoveanu şi alţii au creat un interes în literatura română. Indiferent de dimensiunea şi populaţia Indiei, bengali a reprezentat singura cale a comunicării între cele două culturi – română şi indiană. Este şi unica limbă a celor peste o sută de milioane de oameni din Bangladesh.

Atunci am început să predau în calitate de colaborator şi aşa am continuat până în 1978. După obţinerea titlului de doctor în filologia română cu tema „Influenţa indiană în gândirea lui Eminescu” (publicată ulterior cu titlul Eminescu şi India), am beneficiat de o bursă post-doctorală, tot a guvernului român, pentru a stabili textul manuscrisului eminescian de gramatica sanscrită, în vederea încadrării sale în volumul XIV al Operelor poetului (Ed. Academiei).

În februarie 1977 am solicitat domiciliul stabil în România, fără de care nu puteam să primesc nici un post, nici un spaţiu locativ. După ce au fost rezolvate problemele legate de şederea mea în România, am făcut, în 1980, demersurile necesare pentru a înfiinţa un curs de limba şi literatura bengali ca o disciplină oficială. Este în afara oricărei discuţii faptul că nu poţi scoate specialişti dintr-un curs facultativ cu regimul de două ore pe săptămână. Decanul Facultăţii de limbi străine de atunci, dl. prof. Paul Miclău, l-a recomandat chiar ca o disciplină principală, rugându-mă în repetate rânduri să solicit sprijinul Ambasadei indiene. Ambasada Indiei, şi apoi ambasada Bangladeshului, mi-au dat conscursul. Ministerul Învăţământului din România a aprobat propunerea în principiu, dar nu i s-a dat curs atunci, din motive economice.

La această Universitate a existat disciplina oficială de limba hindi. A fost înfiinţată probabil în 1967, în cadrul colaborării cu guvernul indian şi ca atare a fost condusă totdeauna de către profesorii invitaţi din India. Dumnealor au predat în engleză. Atât pentru cursuri facultative de sanscrită şi bengali cât şi pentru cele oficiale de civilizaţia indiană şi estetica indiană destinate studenţilor de la hindi, am folosit limba română ca mijloc de predare.

Nu ştiu de ce Secţia de limbi indiene a fost handicapată de la bun început. N-au existat materiale didactice. Cărţile de hindi şi bengali, între care Operele lui R. Tagore în 30 de volume, donate de guvernul indian, au fost puse sub lacăt în sediul Asociaţiei de studii orientale. Nimeni n-avea acces la ele.

Atât colegii mei de hindi, cât şi eu, am redactat manuale şi dicţionare de sute şi mii de pagini, pe care le-am şi scris, ajutaţi de studenţii noştri, caligrafic, ca ele să fie multiplicate. Tipografiile din România nu dispun de caracterele acestor limbi, iar o maşină de scris în hindi, donată de guvernul indian, a dispărut fără să fie folosită vreodată. Gradul cunoştinţelor de hindi ale absolvenţilor, după patru ani de studii, este, aşadar, comparabil cu cel al limbii române însuşit de studenţii străini la sfârşitul primului semestru al anului pregătitor. După încă un semestru de curs intensiv, străinii se înscriu la facultăţile de specialitate. Iar „absolvenţii” de hindi, cu cunoştinţe mai puţine capătă diplome şi sunt consideraţi capabili să predea la Universitate! Nu ştiu, nici nu înţeleg de ce profesorii de hindi, care aveau statut de diplomat, n-au solicitat intervenţia guvernului indian pentru a îndrepta situaţia.

La cursurile facultative de sanscrită şi bengali pe care le conduceam se înscriau foarte mulţi studenţi din alte instituţii de învăţământ superior, precum Politehnica, Institutul de Arhitectură, Institutul de Teologie, Facultatea de Medicină şi de la alte facultăţi universitare, de ex. Matematică, Geologie, Chimie, Fizică, Istorie-Filosofie şi, de asemenea, salariaţii şi pensionarii de diverse profiluri profesionale. Nici ei, nici studenţii de la Filologie nu primeau nici măcar un certificat de absolvire. Tot ce au făcut ei au făcut de dragul culturii.

Şi au făcut multe. Au redactat lucrări de sinteză şi au tradus din bengali şi sanscrită, unele traduceri fiind chiar publicate în „Ramuri”, „Convorbiri literare”, „Orizont”, „România literar” şi apoi în „Dimineaţa” şi „Columna” (Tg.Jiu). Şi-au dovedit şi talentul artistic. Spectacolele noastre anuale literar-artistice cu ocazia zilei naşterii lui Tagore au devenit celebre. În vara anului 1981 au prezentat o piesă a aceluiaşi autor indian, în traducerea mea, la Casa Universitarilor din Bucureşti. A fost o premieră absolută pe ţară (v. Recenzia la „Teatru”, iul-aug.1881, p.162).

A fost la bază, evident, meritul profesorului. Dar incontestabil rămâne faptul că m-auinspirat întrebrile necontenite ale studenţilor. Pasiunea, dragostea şi sârguinţa lor mi-au întrecut orice aşteptare. Orice profesor din lume s-ar fi mândrit de asemenea studenţi. Baza reală a realizărilor noastre au fost relaţiile afective între profesor şi studenţi, sentimentul de respect reciproc. Îi priveam pe studenţi ca pe viitorii mei colegi, nu ca pe nişte „draci care ne fac zile negre”, aşa cum am auzit prin unele cercuri universitare.

Ţin să aduc la cunoştinţa publicului român că la solicitarea celei mai prestigioase reviste literare din Calcutta – probabil din India – am scris un studiu de vreo 60 de pagini de manuscris despre recepţionarea lui Tagore în România, din care o mare parte a fost dedicată, la sugestia redactorului şef, activităţilor studenţeşti din Bucureşti. În numărul său din 20 septembrie 1989, revista „Desh” l-a publicat ca fiind articolul cel mai important („cover story”, cum se spune în engleză) însoţit de o emoţionantă notă editorială. Câte scrisori de felicitări am primit din India atunci şi încă o dată după Revoluţie!

Aşa au mers lucrurile până în decembrie 1989. În ciuda interesului pronunţat al studenţilor, bengali a rămas curs facultativ – timp de 18 ani. Şefa catedrei de limbi orientale îmi spunea totdeauna, mai ales după întâmplările legate de „meditaţia transcedentală” în 1982, că autorităţile de partid şi de stat împiedicau încercările de a dezvolta secţia de limbi indiene, că Ministerul Învăţământului era împotriva înfiinţării disciplinei oficiale de bengali. Din acelaşi motiv nu se putea, probabil, titularizarea mea: dânsa îmi spunea că se lupta mereu ca să mă salveze de retrogradare ca asistent. Deoarece era şi secretară de partid, credeam că ştia mai bine cum stau lucrurile.

După căderea regimului, era de aşteptat că predarea limbilor indiene va fi tratată cu mai multă seriozitate, mai ales pentru că cei mai mulţi din cei care susţin că au suferit atunci, în 1982, din cauza Indiei, au fost numiţi în funcţii importante în guvernul postrevoluţionar. După Revoluţie, au fost efectuate schimbări în învăţământul superior. Catedra de limbi orientale a vrut să ţină pasul cu ele, doar prin propunerea avansării de grad vizând pe fiecare (minus unu) membru al corpului profesoral. Atât eu cât şi studenţii de la hindi, care în absenţa unui profesor asistau la orele unei colaboratoare, o „absolventă” româncă, am solicitat disciplina oficială pentru bengali.

Decanul actual al Facultăţii de limbi străine n-a aprobat-o. Postul meu a fost scos la concurs în vederea titularizării, chiar şi în absenţa unui eventual concurent sau a unei comisii competente. Nici nu înţeleg care a fost raţiunea de a anunţa un concurs pe plan naţional, şi nu internaţional, pentru discipline care nu au nici un deţinător de diplomă universitară în toată ţara. Adică sanscrită, bengali şi indianistică. Dar „raţiunea” a fost, poate, alta. Deoarece hindi a fost introdusă în mod nejustificat în norma anunţată pentru concursul privind postul meu, am cerut rectificarea şi, bineînţeles, avansarea – după 18 ani de muncă, insitând mereu asupra cazului limbii bengali. Am fost condamnată pentru nesupunere şi, ca rezultat, postul a fost desfiinţat. După expirarea contractului anual am fost, „în mod firesc”, exclusă din corpul profesoral. Iată motivul scoaterii postului la concurs!

Nu intru în detaliile birocratice. Eventualii cercetători ai autonomiei universitare vor găsi în arhiva mea personală copiile memoriilor mele – aprox. 50 de pagini în total – depuse peste tot. Originalele au prins aripi, unul – cel mai amplu – s-a rătăcit prin „bunăvoinţa” unui personaj care poartă acelaşi nume de familie ca şi câinele lui Ceauşescu. Oare tot regimul dictatorial a fost vinovat? O să tot dăm vina pe mort? Regimul a avut destule păcate ale sale, nu este cazul, nici nevoie să mai inventăm altele.

Aşa s-au terminat, efectiv, studiile indiene în România – „not with a bang, but with a whimper!” (nu cu un bubuit, ci cu un scâncet), aşa cum a spus T.S. Eliot despre sfârşitul lumii.

P.S. Am impresia că nu toate cadrele didactice din catedra de limbi orientale au diploma de profil. Actele celor care le au sunt oare valabile, recunoscute de Universităţi străine? Ale mele sunt. Oare acesta să fi fost motivul real al destituirii mele din funcţie? Prin acest gest final, Universitatea Bucureşti mi-a făcut o cinste – una mai mare ca cea iniţială. A recunoscut competenţa mea profesională şi integritatea mea personală."

vineri, noiembrie 06, 2009

Eu chiar nu înţeleg...

... Cum de unii sunt în topul blogurilor. Au numai postări video sau fel de fel de sondaje, prostii luate din alte părţi. Adică nimic original. De ce aş citi ceva pe un blog al cuiva care a luat ceva dintr-un ziar sau de pe un alt site?

E o întrebare retorică. Dar pot să mă întreb. Şi ca să-mi crească şi mie traficul o sa pun la etichete gripă porcină, guvern remaniat, Băsescu şi Elena Udrea. Şi Patapievici şi Mircea Badea. Na!

miercuri, noiembrie 04, 2009

Povestea unor guguştiuci





Era bătrână, pletoasă şi acoperea jumătate din ferestrele apartamentului, dând o umbră plăcută în timpul caniculei. În salcia bătrână îşi făcuse cuib o pereche de guguştiuci şi de la fereastră asistasem la desfăşurarea vieţii de familie: clociseră pe rând (cel puţin mie aşa mi se părea) şi se gospodăreau în aşa fel încât să aducă mâncare celor doi pui care, în timp, nici nu mai aveau loc în cuib. Părinţii stăteau lângă, pe cracă.
- Suntem oameni buni! îmi spusese brusc fiică-mea la un moment dat, în timp ce privea puii de guguştiuci care-şi scuturau puful.
- De ce? am întrebat-o eu surprinsă de afirmaţie.
- Păi dacă şi-au făcut cuib porumbeii în salcia noastră, atunci înseamnă că suntem oameni buni, nu?

Era bătrână, pletoasă. Câţi ani avea? Mulţi, era din secolul trecut. Şi într-o seară, pe la 8, în timpul unei furtuni, s-a rupt. Braţele ei s-au despicat şi trunchiul a strigat şi el, desfăcându-şi lemnul bătrân. Şi s-a oprit în portbagajul maşinii noastre, pline cu exemplarele din Cum s-a făcut de-am rămas fata bătrână. Era 2 iunie, tocmai ce scosesem Fata bătrână din tipografie. Era 2 iunie şi voiam să sărbătorim. Fata bătrână zăcea în portbagajul în care ploaia intra în ciuda covorului adus de vânt de cine ştie de la ce balcon unde era pus la uscat, covor pus peste maşină, să acopere cât de cât luneta spartă. Şi Fata bătrână a stat acolo până a doua zi la 10, când am putut desface portbagajul înţepenit. La ora 24, drujba tăia trunchiul bătrân al salciei, pentru a elibera maşina prinsă sub el, şi crengile zăceau pe jos, pe trotuar, ducând cu ele poveşti ale celor ce se sărutaseră sub ele, ale copiilor care se jucaseră sub ele, ale bârfelor blocului. Duceau cu ele în mormânt vieţi şi blocul rămase de atunci dezgolit.

Guguştiucii nu mai erau în cuib, îşi luaseră zborul şi, dacă şi ei se întorc la cuib precum rândunelele, vor fi dezamăgiţi în primăvară.

Salcia bătrână s-a frânt şi guguştiucii nu vor mai avea unde să-şi facă un nou cuib. Înseamnă că suntem oameni răi?

duminică, noiembrie 01, 2009

Destinul sunt ceilalţi

Era alb, mic şi jucăuş, împiedicându-se în picioarele unui bărbat care încerca să scape de el, alungându-l cu o sacoşă din fâş. Privindu-l de pe partea cealaltă a trotuarului, gândi: "Ce-ar fi dacă l-am lua acasă?!" Ştia că şi-ar fi încălcat regula, singura regulă de altfel pe care n-o încălcase şi pe care şi-o promisese sieşi să o ţină. "De ce nu-mi luaţi şi mie un câine? Toată lumea are un câine!" se lamentase şi se mai lamenta periodic încă fiica ei. Fiica ei venea cu argumente, ea, cu contrargumente. Un câine într-un apartament? A, nu, niciodată! Încălcase toate regulile impuse însă pe aceasta nu şi iată, trecuseră ani buni. Totuşi, văzând căţelul acela vagabond, jucăuş, îşi puse întrebarea: "Ce-ar fi..."

Trecu însă mai departe prin frigul oraşului, ignorând remarca fiicei: "O, ce drăguţ e...!" După cinci metri auziră un schelălăit, ascuţit, a durere. În mijlocul străzii, căţeluşul alb se zvârcolea. Dădu se se ridice dar căzu neputincios la loc, în timp ce maşina se depărta spre a dipărea după un colţ de stradă.
- L-a călcat! ţipă fetiţa şi lacrimi îi umplură ochii. Să-l ducem undeva, la un veterinar, să-l ajutăm!
Vocea fetiţei era plină de durere, suferea împreună cu căţelul care nu se putea ridica din stradă.

Îşi privi fetiţa, privi căţelul apoi de-a lungul străzii. O Dacie albă se apropia, ar fi trecut poate şi aceasta peste căţel, aşa că se îndreptă spre mijlocul străzii, făcând cu braţul spre maşină un gest de oprire, aşa cum fac poliţiştii, nici măcar nu văzu dacă aceasta încetineşte ori nu (îşi dădu ea seama mai târziu), apoi luă de jos căţelul cu ambele mâini şi-l purtă până lângă un stâlp de pe trotuar, unde-l depuse uşurel. Căţelul scâncea doar, nu avea nici o urmă de sânge, era probabil zdrobit de roţile maşinii, şi când fu depus pe trotuar mai avu câteva svâcnituri ale corpului după care rămase nemişcat.

Se ridică de lângă el şi se îndreptă spre fetiţa care, cu lacrimi în ochi, implora:
- Să-l ducem undeva, să-l ducem la veterinar, nu putem să-l lăsam aici! O să moară!

Se uită la soţul ei, întrebător, aşteptând o decizie pe care nu voia s-o ia, o responsabilitate pe care nu voia să şi-o asume.
- E prea târziu pentru el, nu avem unde să-l ducem, nici măcar nu ştim unde e un veterinar aici, în oraşul acesta, e şi duminică...
- Dar o să moară...
- Să mergem, nu avem cum să-l ajutăm.

Mai priviră spre căţel o dată, era nemişcat, apoi, în tăcere, se îndepărtară. Ea-i vorbi fetiţei despre instincte, despre moarte, despre neputinţa animalelor, despre soartă. De fapt, nici nu ştia prea bine ce să-i spună. Îi vedea chipul trist şi se simţea vinovată. Vinovată că pentru o clipă îi hărăzise acelui căţel o altă soartă. Da, dacă ar fi trecut strada atunci şi l-ar fi luat în braţe, spunându-i: "Vei fi căţelul nostru!", acum ar fi fost în viaţă. Dar nu a trecut strada. Şi nici măcar după aceea nu l-a ajutat. Oare ce gândea fiica ei despre ei?

Când se întoarseră, o oră mai târziu, o luară pe o altă stradă.
- De ce o luăm pe aici? întrebă fetiţa şi ea ghici întrebarea nerostită.
- Fiindcă putem s-o luăm şi pe aici, veni răspunsul tatălui.

Aşa era. Fiindcă puteau s-o ia şi pe acolo. Întotdeauna oamenii au un drum de ales şi destinele se schimbă.

miercuri, octombrie 28, 2009

Eminescu şi India



Cartea Eminescu şi India, de Amita Bhose, a fost reeditată după 31 de ani. După ce l-a descoperit pe Eminescu întâmplător şi s-a îndrăgostit de poezia lui, traducându-l în bengali, limba lui Tagore, Amita Bhose a studiat influenţa indiană asupra gândirii eminesciene.




"În 1971, când am fost invitatã la Congresul traducãtorilor - mãrturiseste Amita Bhose - am cerut guvernului român o bursã de doctorat, nu pentru a avea neapãrat un titlu, ci din nevoia lãuntricã, tot mai stringentã, de a mã lãmuri pe mine însãmi, deplin, de misterul apropierii versului eminescian de sensibilitatea si profunzimea liricii indiene. Care sunt influentele si confluentele indiene în opera marelui poet român, cât de mult aprofundase el cultura poporului meu? - iatã întrebãrile cãrora doream cu ardoare, mai ales dupã aparitia volumului Eminescu: Kavita (Poezii), sã le rãspund".

Pentru Amita Bhose, Eminescu "reprezintã esenta spiritualitãtii românesti. Poetul nu s-a apropiat de India dintr-o curiozitate intelectualã, ci pentru a se regãsi pe sine". Ca si Sergiu Al-George, domnia-sa a sustinut cã România si India au acelasi fond al sensibilitãtii. Pânã la acea vreme se scrisese putin despre preocupãrile indianistice ale lui Eminescu, repetându-se aceleasi lucruri, fiind depistate doar sursele cu dovezi certe, textuale. Cercetãrile sale au relevat substratul indian în gândirea eminescianã si reprezintã o contributie exegeticã de mare valoare si o adevãratã originalitate, Influenta indianã asupra gândirii lui Eminescu înscriindu-se în rândul lucrãrilor de referintã dedicate marelui poet român. Amita Bhose a mers pe drumuri nebãtute, cu o mare rigoare si sobrietate, concluzionând: "Mihai Eminescu e singurul poet european care a fãcut India nemuritoare în tara sa".

Dorinta autoarei de a cerceta operele lui Eminescu si-a avut originea, asa, cum declarã într-un interviu, în respectul profund fatã de poet. De aceea poate cã nu e întâmplãtoare remarca doamnei Zoe Dumitrescu-Busulenga: "a iubit, poate, tara noastrã, mai mult decât multi români si a slujit-o cu inteligenta si condeiul ei".

*

Ampla sa tezã de doctorat intitulatã Influenta indianã asupra gândirii lui Eminescu, sustinutã sub îndrumarea prof.dr.docent Zoe Dumitrescu-Busulenga, a fost publicatã în 1978 la Editura Junimea sub titlul Eminescu si India. In 2001, a teza a fost inclusã în cartea Eminescu (care cuprinde studiile, articolele, interviurile, conferintele Amitei Bhose avându-l ca subiect pe Eminescu), apãrutã la Mihai Dascal Editor. Prezentul volum cuprinde, fatã de prima editie, si o postfatã - O nobilã prietenã, realizatã de prof. dr. docent Zoe Dumitrescu-Busulenga, în 2001, unde, cu sensibilitate, creioneazã portretul Amitei Bhose - si Notele alcãtuite de Mihai Dascal, care comenteazã lucrarea cu pertinentã si reproduc referatele personalitãtilor istoriei literare românesti ale momentului. Documentele sunt inedite, din arhiva autoarei si recuperarea lor este atât în serviciul operei celei ce l-a tradus pentru prima oarã pe Eminescu în India cât si al operei eminesciene.

De-ale mitingului

Erau în faţa Ministerului Agriculturii, îngrădiţi pe trotuar. Asociaţia sau cam aşa ceva a crescatorilor de ovine si caprine. Numai bărbaţi. Umii aveau câte un clop pe cap, alţii câte un băţ în mână, unii erau cu faţa spre Ministerul Agriculturii,alţii cu faţa spre stradă, sprijiniţi cu coatele de gărduleţul de vreun metru înălţime, mobil, şi care-i împrejmuia ca într-un ţarc. Voit sau nu, dădeau impresia de turmă. Din când în când, vedeai cum întorc capul, pe rând, pe măsură ce înainta domnişoara care trecea pe lângă ei, pe trotuar. Gesturile păreau regizate, aşa cum erau ei rânduiţi, unul lângă altul, întorcând pe rând capul, nici unul mai devreme decât cel din dreapta lui, nici unul mai târziu decât cel din stânga. Un singur privitor, un singur corp, numai ochii erau mai mulţi.

După o oră, când am trecut din nou pe acolo, nu mai era nimeni. Mitingul se terminase. Nu ştiu cu ce rezultate, dar cei de afară, de pe trotuar, sigur şi-au spus că e fain la miting. Şi că vor mai veni.

luni, octombrie 26, 2009

Despre... mentalitate

S-a întâmplat în timpul Festivalului Carte şi Arte: o domnişoară reporter de la un post de radio m-a întrebat cu ce noutăţi se prezintă editura Cununi de stele la târg. M-a mai întrebat şi cu ce mă ocup în cadrul editurii. I-am spus că e a mea, că eu sunt şi redactor şi corector şi secretară şi şofer şi eu fac şi avize şi facturi, duc cărţile în librarii după ce le iau din tipografie... "Şi pentru că trebuia să port un nume sunt director editorial". Domnişoara a zâmbit, un pic încurcată, şi a zis:
- Bine, haideţi să începem înregistrarea. Cum să vă prezint? Redactor de carte e bine?
Am zâmbit şi eu, ce era să fac. Înţelesesem.
- Puteţi să mă prezentaţi cum doriţi, mi-e totuna.
Şi m-a prezentat... redactor de carte, dar cu o ezitare. O fi zis:
- Uite-o şi pe-asta, a lăsat-o patronul editurii să vândă cărţi la târgul de carte şi se dă drept directoare!

Ezitarea ei spune multe despre mentalitatea noastră, a românilor. În concepţia noastră, patronul e cel ce dă ordine, stă în fotoliu, nu mişcă un deget, îi pune pe ceilalţi să muncească pentru el. Pe lângă faptul că eu şi dacă aş vrea să pun pe cineva să muncească în locul meu n-aş avea pe cine, mai e vorba aici şi de o altă mentalitate. Cum că târgul de carte e doar un loc unde se vând cărţi. Or, mie un târg de carte mi se pare un loc fantastic de luare a pulsului societăţii. Oamenii vin, întreabă, se întreabă, te întreabă, discută cu tine. Despre Eminescu dar şi despre pensii. Despre Amita Bhose dar şi despre nepoţi. Târgul de carte e un mod de a-ţi face prieteni şi eu simt că fiecare carte a ajuns la un prieten. La standul Cununilor de stele nu s-au vândut cărţi ci au pornit cărţi spre prieteni. E o mare diferenţă între a vinde şi a oferi.

Şi de aceea eu promit ca şi atunci când voi avea bani să angajez pe cineva în cadrul editurii să vin la stand şi să-mi fac prieteni.

Aşa că vă aştept, full time, la standul editurii Cununi de stele, la Gaudeamus carte de învăţătură, 25-29 noiembrie. Dar bineînţeles că până atunci ne vom mai auzi.

joi, octombrie 22, 2009

O nobilă prietenă

Pe 24 octombrie se împlinesc 17 ani de când Didi - Amita Bhose a plecat. Vă ofer un portret al domniei sale, creionat de buna sa prietenă, doamna Zoe Dumitrescu-Buşulenga, care a recunoscut de la bun început valoarea cercetătorului Amita Bhose. Portretul de mai jos se regăseşte şi în cartea Eminescu şi India, recent aparută la editura Cununi de stele - vezi şi www.edituracununidestele.ro


"În lunga, foarte lunga mea carieră universitară, întâlnirea cu mult regretata Amita Bhose a constituit un moment cu totul singular. Începând de la prezenţa ei uşor exotică, de la silueta graţioasă şi mişcările delicate dar sigure, până la ochii vii, pătrunzători, şi glasul cu modulaţii muzicale întrerupte din când în când de un hohot de râs care avea şi o imperceptibilă ironie, Amita sugera de la început o personalitate puternică, în ciuda fragilităţii ei. Mi se pare că mi s-a adresat în engleză, o engleză impecabilă, cu accent, fireşte, indian. De altfel, stăpânea, cu perfecta ei discreţie, o frumoasă cultură engleză. De câte ori mergea în Anglia (avea acolo un frate cu o bună situaţie materială), îmi trimitea ilustrate din locurile legate de existenţa marilor poeţi pe care ştia că-i iubesc.
Ne-am apropiat foarte repede. Calitatea umană, intelectuală şi spirituală şi, mai cu seamă, scopul venirii ei în România m-au făcut să o preţuiesc de la început.
O indiană aparţinând unei distinse şi cultivate familii din Calcutta, cu studiile superioare încheiate, a descoperit pe Eminescu după două vizite în România şi a hotărât să se dedice cercetării lui şi să facă o teză de doctorat despre el. Bineînţeles, a avut de înfruntat dificultăţi mari din partea familiei şi soţului (tot o persoană de calitate, al cărui frate a fost ambasador la noi în ţară). Când a ajuns în România în 1971, Amita purta încă numele de Ray. A susţinut-o în hotărârea ei, după câte mi-a povestit mai târziu, un vis în care zeiţa (Mama Kali, cum îi spunea ea, foarte credincioasă) îi poruncise să plece să-şi îndeplinească misiunea.
Începuse deja să traducă, timid, din Eminescu în limba bengali chiar de la Calcutta. În România însă ajunge să stăpânească perfect limba noastră, aşa încât, pe lângă aceea de traducător, o capătă şi pe aceea de critic şi exeget al textelor. Treptat, Amita a intrat în viaţa culturală românească, încercând, conform percepţiei sale despre cele două culturi, indiană şi română, să descopere publicului românesc aspecte importante şi expresive ale vieţii şi spiritualităţii subcontinentului asiatic. Organizam împreună, mai întâi la Institutul G.Călinescu, al cărui director eram, şedinţe de lecturi comparate din Tagore şi Eminescu, conferinţe despre poezia indiană sau despre alte subiecte care interesau deopotrivă India şi România. Datorită Amitei, Institutul a avut-o oaspete pe Maitreyi Devi (cum o numea discipola sa, care, de altfel, a informat-o despre cartea lui Mircea Eliade a cărei eroină era), cu o conferinţă despre poezia indiană şi cu precădere despre Tagore, maestrul, “guru”-ul său. Tuturor acestor împrejurări, Amita le dădea o nuanţă de sacralitate. Îmbrăcată în “sari”-urile sale de o nobilă eleganţă, ca şi cum s-ar fi pregătit pentru a oficia pe altarul artei, ea ardea beţişoare de santal, creând în sală o aură parfumată, potrivită deopotrivă poeziei, muzicii, dansului, teatrului. La insistenţele ei, ambasada indiană organiza din când în când festivaluri de muzică şi dans tradiţional, spre delectarea estetică foarte rafinată a spectatorilor.
Entuziasmului său sincer, atât de adânc, autorităţile româneşti au răspuns însă incredibil de neelegant, ca să folosesc un eufemism. Au urmărit-o întruna, cu neîncredere, cu suspiciune chiar. Iar în 1977, în momentul în care Amita a făcut gestul supremei iubiri faţă de România, cerând cetăţenia ţării pentru care-şi părăsise patria, răspunsul a fost negativ la început, însoţit de hărţuiala unor întrebări stupide şi ofensatoare. Abia după doi ani, în 1979, primeşte domiciliu stabil în România. Dar ea a mers neclintită mai departe. A susţinut teza despre Eminescu în 1975, a căpătat, în 1978, un mic post de suplinitor la Catedra de limbi orientale, pentru a preda sanscrita şi bengali. Apoi a lucrat în colectivul însărcinat cu editarea operei eminesciene, ceea ce i-a dat prilejul cunoaşterii adâncite a poetului, a gândirii sale. Şi a început să publice pagini de analiză a textelor lui antume şi postume, a însemnărilor de pe manuscrise, a variantelor, cum numai puţini eminescologi au izbutit. Cu o acirbie de om de ştiinţă şi cu o intuiţie ascuţită a contextului, Amita a deschis un unghi de perspectivă comparatistă între spiritualitatea indiană şi română, cum nu se mai întâlnise până atunci. Şi nu numai în ceea ce îl priveşte pe Eminescu. A tradus, tălmăcind şi sensurile textelor în pagini de critică excelente, proverbe româneşti alăturate produselor înţelepciunii indiene; a tradus Iona a lui Sorescu, dându-i o interpretare de o înaltă spiritualitate.
Pe lângă traduceri, scria articole în presa română şi indiană, ţinea conferinţe şi mai cu seamă preda, în modeste posturi la Universitate, limbile sanscrită şi bengali. Avea o audienţă impresionantă. Şi poate acest fapt a contribuit la dificultăţile tot mai sporite care s-au ridicat în calea activităţilor sale universitare. Invidii, resentimente, complexe ale unora şi altora care râvneau la măruntul ei post, probabil, s-au revărsat asupra fragilei persoane a Amitei. Din 1986 au început hărţuilelile; ba se încearcă retrogradarea de la postul de lector la cel de asistent ba, în 1989, se dă cursului ei statutul de facultativ (cursului de sanscrită şi bengali), în vreme ce cursul de hindi rămâne obligator, dar fără a avea cadru didactic de specialitate. La sfârşitul anului, postul i-a fost chiar desfiinţat, în ciuda tuturor memoriilor sale la conducerea Universităţii şi a Ministerului Învăţământului. Înfiinţarea unui Centru de Studii şi Cercetări Indiene, cerută presant de oameni de cultură şi de studenţi în 1990, se anulează în 1991. Şi ca să poată să-şi câştige totuşi existenţa, această intelectuală de înaltă calitate care nu mai avea alt mijloc de subzistenţă a cerut transferarea la Institutul de Etnografie şi Folclor al Academiei Române, a cărei vice-preşedinte fiind, i-am aprobat-o, în 1991.
După o călătorie în India, pentru adunarea de material, a revenit în România. Se strânseseră prea multe suferinţe, prea multe umilinţe în sufletul ei mare şi trupul a cedat. Ficatul bolnav a necesitat o operaţie care, nereuşită, pune capăt nobilei şi chinuitei vieţi a Amitei Bhose, la 24 octombrie 1992.
Imaginea ei îmi este foarte vie în minte şi în suflet. Dar de câte ori o evoc, mi se strânge inima şi nu pot evita un sentiment de vinovăţie, nu pentru mine personal, ci pentru ţara noastră pe care ea a iubit-o poate mai mult decât mulţi români şi a slujit-o cu inteligenţa şi condeiul ei.
Binecuvântată să-i fie amintirea!"

miercuri, octombrie 21, 2009

Pentru limba romana....

Iată ce am primit şi... poate daţi şi voi mai departe...Sau chiar semnaţi.


CADRELE DIDACTICE DIN ROMANIA - SOLIDARE CU ELEVII SI PROFESORII ROMANI DIN SERBIA

Stimaţi colegi,

Elevilor şi profesorilor români din regiunea din Serbia cuprinsă între Timoc, Morava şi Dunăre nu li permite să înveţe/predea 2-3 ore de limbă română în şcoli. La congresul nostru din 28-30 august din Bucureşti, cei 25 de învăţători şi profesori din Serbia care au fost prezenţi la eveniment erau încrezători că vor putea începe să predea limba română din septembrie. Congresul le-a înmânat pentru aceste eforturi medalia de aur.

În speranţa că vom sensibiliza autorităţile sârbe să dea undă verde în următoarele zile studierii limbii române în şcolile unde sunt întrunite condiţiile legale, facem apel să completati de mână cu numele şi şcoala Dv si semnati scrisoarea ataşată şi să o expediaţi pe adresa:

Ambasada Republicii Serbia Calea Dorobanţilor nr.34 Sector 1, Bucureşti, 010573

Fiecare semnatură şi scrisoare trimisă contează pentru a avea impactul scontat. Puteţi face mai multe copii de pe scrisoare, să le daţi la semnat şi altor colegi (de ce nu şi elevi) şi să le expediaţi chiar mai multe într-un plic.

Cu un mic efort putem face ca nişte elevi şi nişte colegi de breaslă conaţionali ai noştri să simtă că nu sunt singuri în demersurile lor de a preda/învăţa limba maternă.

Vă mulţumesc

Viorel Dolha

Presedintele Asociatiei Generale a Învăţătorilor din România



PS 1.Poate ar fi bine sa trimiteţi şi un mesaj la vioreldolha@yahoo.com sau 0746787740 sau 0723259290 in care sa anuntati cate scrisori ati trimis pentru a putea sa le dam colegilor nostri aceste date care sa ii convinga ca nu i-am lasat singuri atunci cand au contat pe sprijinul nostru moral si pe demersul nostru civic. Aceasta scrisoare ati putea sa o dati si presei din localitatea Dv.

2.Adeverinta de participare la congres se poate descarca de la www.invatatori.ro

Dupa promulgarea legii educatiei va voi trimite o analiza a ceea ce congresul a reusit sa indrepte si ne vom consulta asupra a ceea ce trebuie sa facem pentru a indrepta lucrurile ramase de indreptat.


Iata scrisoarea:


Excelenţei Sale Domnului Zoran POPOVICI, Ambasador al Republicii Serbia în România,

Mă adresez Excelenţei Voastre în speranţa că veţi convinge autorităţile competente ale statului sârb să permită din zilele următoare, în fapt şi nu doar teoretic, studierea limbii materne române în şcolile publice de la sudul Dunării în care copiii şi părinţii etnicilor români/vlasi şi-au exprimat prin semnătură această dorinţă.

Vă asigur, cu toată seriozitatea, că dacă îmi veţi semnala cazul vreunui singur copil de etnie sârbă căruia nu îi este permisă studierea limbii materne sârbe în vreun stat, voi trimite o scrisoare similară de protest ambasadei ţării respective, că voi manifesta în faţa acelei ambasade, şi voi sesiza toate forurile naţionale şi internaţionale competente, parlamentarii şi europarlamentarii români şi străini pentru a aduce autorităţile acelui stat pe calea cea dreaptă.

Cunoaşteţi că din 2004 părinţi etnici români/vlasi din câteva localităţi din zona de la sudul Dunării din Serbia au expediat pe adresa ministerului educaţiei din Belgrad cereri pentru introducerea câtorva ore de limbă română în orarul şcolilor lor. Cunoaşteţi că au reînnoit anual aceste cereri dar fără să primească răspuns pozitiv. În 18 02 2009 Consiliului Naţional al Minorităţii Naţionale Rumâne/Vlahe din Serbia i se trimite în sfârşit o adresă a Ministrului Educaţiei Jarco Obradovici cu numărul 610-00-00046/2009-06 prin care se răspunde că etnicii români/vlasi din Serbia pot studia în şcolile publice limba română ca limbă maternă şi elemente ale culturii naţionale.

Câteva zeci de cadre didactice etnici români/vlasi din regiunea Serbiei cuprinsă între Timoc, Dunăre şi Morava au obţinut la Facultatea de la Novi Sad şi o licenţă corespunzătoare pentru predarea limbii române. Pentru predarea limbii române există deja curriculum oficial în vigoare aprobat de ministerul sârb al educaţiei şi există manuale care sunt deja în uz în Voivodina.

Părinţii etnici români/vlasi au depus de multe luni cereri oficiale pentru studiul limbii române 2-3 ore pe săptămână în şcolile din Ranovac, Rasanac, Osanica, Golubac, Žitkovica, Krivača, Orljevo, Kladurovo, Manastirica, Busura, Kučevo, Bukovska, Neresnica, Mali Jasenovac, Gradskovo, Šipikovo, Laznica, Sedlar, Subotica, Bobovo şi poate altele de care nu avem cunoştinţă.

Excelenţă, toate condiţiile legale sunt îndeplinite: programă şcolară există, profesori calificaţi există, semnături de la părinţi există, manualele aşteaptă permisiunea să fie scoase pe bănci. Acest lucru l-au spus grupul de profesori din Serbia prezenţi la congresul intrenaţional al cadrelor didactice din 29-30 august 2009 de la Bucureşti în prezenţa şi a Preşedintelui României, a Ministrului Educaţiei, a reprezentantului Ministerului de Externe şi a parlamentarilor din comisiile de învăţământ şi politică externă.

Sesizaţi autorităţile statului pe care îl reprezentaţi să dea undă verde în următoarele zile studierii limbii române materne în şcolile amintite. În unele localităţi directorii de şcoală sau inspectoratele şcolare au trimis la minister informaţia că nu doreşte nimeni să înveţe româneşte fără să întrebe niciun părinte. În alte localităţi directorii încearcă să ,,lămurească,, părinţii să îşi retragă semnăturile date pe cererea pentru limba română. În alte localităţi directorii i-au pus pe părinţi să aleagă între engleză şi română.

În toate localităţile, pe lângă aceste proceduri ilegale, se pune încă o condiţie care este împotriva legii şi anume condiţia unui număr minim de 15 elevi şi toţi de clasa I cu toate că în articolul 13 al legii sârbe în vigoare privind drepturile minorităţilor naţionale se spune în ceea ce priveşte învăţarea limbii materne că ,,numărul minim de elevi necesari nu poate fi mai mare decât numărul minim de elevi stabilit prin lege pentru asigurarea celorlate forme de instrucţie,,.

Este mai mult decât discriminare, este cinism să îi spui unui învăţător care predă la o clasă cu 9 elevi matematica, limba sârbă, sportul, muzica şi celelalte discipline că pentru a preda aceleiaşi clase limba română îi trebuie 15 elevi. Natalitatea în scădere a făcut ca şi în România şi în Serbia să existe multe sute de şcoli în care sunt clase de sub 15 elevi. Cunoaşteţi că există în Serbia şi cazuri când un învăţător predă la clase de 2-3 copii. Şi în România există asemenea cazuri şi chiar la clase pentru minoritatea sârbă.

Este anormal apoi să nu se permită şi copiilor din clasele mai mari studierea limbii materne. Cu ce sunt vinovaţi că s-au născut mai devreme şi de ce să nu poată învăţa de acum încolo să scrie şi să citească în limba maternă şi elevii care sunt deja în clasa a II-a, a V-a sau chiar la liceu? De ce să nu se permită constituirea de colective de elevi din clase diferite care să înveţe împreună limba maternă când existenţa claselor simultane este deja o realitate în predarea altor discipline în Serbia?

Efortul financiar pentru plata câtorva profesori în câteva şcoli pentru 2-3 ore de limbă română pe săptămână este ridicol de mic şi nu înseamnă în total nici cât plata a 3-4 posturi întregi. Nici sub acest aspect nu există motive să nu se înceapă în următoarele zile orele de limbă română în şcolile unde acest lucru a fost solicitat.

Cunoaşteţi că etnicii români/vlasi au demonstrat şi demonstrează o mare loialitate statului sârb şi un ataşament înalt faţă de valorile naţiunii sârbe. Serbia îşi va atrage o mai mare simpatie din partea lor şi a lumii dacă celor câteva zeci sau sute de copii li se va permite să înceapă să înveţe să scrie în limba maternă ,,mamă,, , dacă îşi va respecta cu bună credinţă propria legislaţie, acordurile bilaterale şi cele internaţionale la care este parte, angajamentele pentru aderarea la Uniunea Europeană, Rezolutia numarul 1632 a Consiliului Europei care cere Serbiei respectarea drepturilor etnicilor români/vlasi.

Sunt sigur că veţi convinge autorităţile sârbe că bunele relaţii dintre statele noastre nu pot fi dezvoltate prin acte de vădită inamiciţie faţă de statul român prin discriminarea conaţionalilor noştri, că încrederea propriilor cetăţeni în statul de drept nu poate fi crescută prin dispreţ faţă de lege şi nici prin măsuri de un cinism extrem faţă de copii, profesori şi părinţi.

Îi asigur pe colegii din Serbia că voi continua să îmi manifest solidaritatea profesională cu ei şi pe copiii şi părinţii români/vlasi din Serbia că voi uza de toate mijloacele democratice până ce visul lor de a învăţa limba maternă se va împlini. Sunt sigur, Domnule Ambasador, de faptul că aşa aţi proceda şi Excelenţa Voastră şi aşa ar proceda oricine când cineva este nedreptăţit.

Cu respect,

Data:.............. ................................ Prof..............................................................

Şcoala:.......................................................

Localitatea.........................................................