joi, ianuarie 15, 2009

Eminescu - Cele cinci ultime

Din dragoste pentru Eminescu, Amita Bhose a rămas în România. L-a tradus în bengali şi a scris articole, studii, despre opera lui. L-a iubit mai mult decât noi, românii. De aceea, astăzi, 15 ianuarie 2008, postez un articol al domniei sale, scris pe 15 ianuarie 1987.


Amita Bhose, Bucureşti.
Cele cinci ultime

1883. Într-un articol de fond al cotidianului Timpul, Mihai Eminescu pomeneşte, după Miron Costin, o legendă legată de neamul Corvinilor. După ce relatează povestirea, Eminescu remarcă: "legenda lui Costin e legenda Sakuntalei, dramatizată în limba sanscrită de Kalidasa. E aceeaşi poveste - numai în Sakuntala corbul e înlocuit printr-un peşte din râul Gange (ibid.). Articolul se publică în numărul de 15 iunie 1883 al ziarului; el reprezintă una din ultimele încercări ale poetului apărute în Timpul. Peste 10 zile, Eminescu este internat în sanatoriu. Articolul a fost decupat de autor şi păstrat între foile unui manuscris (ibid., p. 519), fapt care sugerează că ar fi vrut să cerceteze mai departe temele tratate din el.
1884-1886. În cursul anului 1883, Eminescu este trimis la Viena pentru tratament, de unde se întoarce în ţară în anul următor. Din toamna anului 1884 până la toamna anului 1886 lucrează la Biblioteca Centrală Universitară din Iaşi în calitate de subbibliotecar. Cât timp avea răspunderea conducerii unui ziar, se plângea că n-avea timp pentru propria creaţie. Acum nu mai are acea sarcină, totuşi nu se întoarce la muza-i preferată, la poezie. În schimb, se angajează să-şi aprofundeze cunoştintele de sanscrită, cunoştinte pe care le-a căpătat la Universitatea din Berlin în anii 70. Deşi îi scrie lui Chibici că sănătatea lui scârţâie întruna ca o moară de mult stricată (G. Călinescu, Viaţa lui Mihai Eminescu, Buc. 1964, p.317), începe să traducă o gramatică a limbii sanscrite, întocmită în germană de către marele lingvist şi sanscritolog Franz Bopp. Traduce o bună parte a lucrării şi copiază din glosarul sanscrit al savantului neamţ, însemnând pe alocuri sinonimele germane sau române ale cuvintelor latineşti. Manuscrisul traducerii, intercalat de paginile glosarului, este păstrat în biblioteca ieşeană. A fost publicat pentru întâia oară în volumul al XIV-lea al Operelor poetului (Buc. 1983), sub îngrijirea noastră. Atât ţinuta ştiinţifică a tălmăcirii, cât şi aspectul estetic al manuscrisului i-au derutat pe exegeţi pentru multă vreme; se credea că lucrarea a fost executată în perioada ieşeană înainte de îmbolnăvire. S-a constatat totuşi că ea a fost realizată în perioada 1884-1886 (Opere, XIV, p.62). În afară de importanţa ştiinţifică a traducerii, pe care am discutat-o în comentariul asupră-i în volumul mai sus menţionat (p. 1011-1021), lucrarea prezintă şi un aspect interesant biografic. Ea arată că în acele zile Eminescu încerca din răsputeri să înveţe perfect sanscrita. De altfel, această traducere rămâne, până la proba contrarie, ultimul act cultural al lui Eminescu.
1887. Poezia Kamadeva apare în revista ieşeană Convorbiri Literare, pe data de 1 iulie 1887. După spusele lui G. Călinescu, A.C. Cuza a găsit-o pe jos în odaia lui Eminescu, la Botoşani (op. cit. p.330). Cronicarii o socotesc o lucrare mai veche, fiindcă li se pare că poetul nu şi-a recăpătat puterea intelectuală de a crea ceva original. În contextul datării manuscrisului de gramatică sanscrită, părerea cere a fi reconsiderată. Oricum, Kamadeva, poezia despre "zeul indic", este ultima poezie tipărită în timpul vieţii poetului.
1889, aprilie. În primăvara anului 1889, Mite Kremnitz îl intâlneşte pe Eminescu într-un teatru bucureştean. Poetul îi spune că traduce din sanscrită şi că a ştiut-o totdeauna. (vezi Torouţiu, I.E., Studii şi documente literare, vol. IV, Buc., 1993, p.39). A doua zi este internat din nou în ospiciu. Cultura indiană apare, aşadar, în ultima conversaţie înregistrată în starea lucidă a lui Eminescu.
1889, iunie. În luna iunie, poetul este lovit în frunte cu o pietricică. Pe data de 12 iunie vine un judecător la el să încheie procesul medico-legal. Eminescu îşi depune ultima mărturie, care în acelaşi timp cuprinde ultimele sale cuvinte atestate. La o întrebare a interlocutorului, îi spune că după însănătoşire vrea să înveţe diferite materii, inclusiv sanscrită. Aceasta i-a fost ultima dorinţă. Peste trei zile, în ziua de 15 iunie, sufletul său nemuritor a părăsit corpul - partea sa muritoare -, aşa cum spunea singur în glumă. În ultimii ani ai vieţii sale, Eminescu s-a aplecat intens asupra culturii indiene. Chiar dacă sănătatea şubredă şi împrejurările neprielnice nu i-au permis să se ocupe de ea deplin, faptele mai sus menţionate demonstrează că în acea perioadă gândurile lui au fost mereu îndreptate spre India - ţara lui Sakya-muni, Kalidasa şi Rgveda.

www.amitabhose.net

luni, ianuarie 12, 2009

Despre... greva generală BCR

Nemulţumiţi de pachetul salarial, angajaţii BCR intră, de miercuri 14 ianuarie, în grevă pe termen nelimitat.

În sfîrşit, o veste bună. Pentru că aşa, nefuncţionând, nu mă mai enervez că e-banking nu poate fi accesat când mi-e lumea mai dragă, adică atunci când am nevoie de serviciile băncii. O eroare de sistem, spune angajatul băncii, contactat telefonic (pe banii mei, fireşte, timpul, tot al meu). Nu mă mai enervez că funcţionarul de la ghişeu nu ştie să facă o operaţie simplă ca să-mi anuleze un card bancar şi, în consecinţă, mai plătesc o lună întreţinerea acestuia, când, de fapt, eu am făcut toate demersurile necesare lichidării lui. Cine nu munceşte nu greşeşte, deci pot fi liniştită, nu mai am motive de îngrijorare că-mi dispar, precum unei amice, 6 milioane de lei de pe card - tot dintr-o eroare de sistem.

Deci în sfârşit, o veste bună. Eu, în locul salariaţilor, m-aş enerva aşa de tare că mi-aş da şi demisia. Mai ştii? Poate că demisionează toţi, dintr-o eroare de sistem.

vineri, ianuarie 09, 2009

Despre...criza de omenie

În jurul meu, oamenii vorbesc despre criza mondială, naţională. O să ne fie rău, o să ne fie din ce în ce mai rău. Economia se va prăbuşi, fabricile se vor închide, totul e conjugat la viitor, un viitor negru.

Se poate să aibă dreptate. Nu ştiu. Nu sunt economistă, nici politician(ă?). Ce văd însă în jurul meu şi o văd clar, cu ochii larg deschişi şi inima strânsă, e o criză de omenie. Oamenii sunt din ce în ce mai răi şi mai egoişti. Puţini se mai bucură de un succes al altuia, îi numeri pe degete. Puţini te mai întreabă dacă ai nevoie de ceva, dacă te doare ceva, dacă ai nevoie de ajutor. Necunoscuţii te îmbrâncesc pe stradă, te dau la o parte, de parcă le-ai fi duşman. Nu mai au răbdare, nu mai au timp, nu mai au zâmbet. Sunt încrâncenaţi, încruntaţi şi pe chip li se citeşte răutatea.

Aşa au fost oare mereu? Aşa suntem noi, românii? Gri, răi, urâţi, întunecaţi?

Mi s-a povestit mereu de răceala occidentală, nemţească. Oameni care nu se opresc lângă cel căzut pe trotuar, oameni care nu-şi cunosc vecinii. Cred că ei s-au reîntors la omenie, dacă e să mă iau după spusele unei bune amice care a revenit de curând din vacanţă, din Viena.
"Can I help you?", i-a întrebat un domn, văzând micul grup de trei persoane rotindu-se dezorientat în faţa palatului Hofburg.
Şi gestul s-a repetat în altă zi, în altă locaţie, cu alt domn, la fel de amabil.

Şi atunci? Unde e lipsa lor de omenie când noi, românii, trecem pe lângă semenii noştri şi nu-i privim, nu ne oprim în faţa celui căzut, întoarcem capul când cineva e agresat, ne facem că nu auzim când vecinul îşi înjură nevasta şi-şi bate copiii? Când ne uităm prietenii şi îmbrăcăm haina indiferenţei, a egoismului?

Pe mine mă îngrijorează mai mult criza aceasta de omenie decât criza economică. În frig am mai stat, la cozi am mai stat, de foame am mai răbdat. De omenie însă nu am dus lipsă sub nici un regim. Acum însă, da. Şi, da, o să ne fie rău, o să ne fie din ce în ce mai rău. Pentru că noi suntem din ce în ce mai răi.