vineri, iulie 31, 2009

Si fata bătrână s-a măritat

La Cărtureşti, pe 29 iulie, la ora 18:30.

Şi autoarea mulţumeşte tuturor celor care i-au fost aproape: gazdelor -librăria Cărtureşti; naşilor (vorbitorilor) - psihologul Dana Mărghidan, jurnalistul şi scriitorul Dumitru Manolache; invitatului special, chitaristul Tudor Anghelescu, care i-a inspirat povestirea Pianul vecinului; prietenilor reîntâlniţi după ani, chiar zeci de ani; profesoarei de franceză care i-a vegheat paşii spre a ajunge aici - Marioara Sima. Şi, mai ales, mamei sale - Iliana Muşat - căreia i-a dedicat cartea "Cum s-a făcut de-am rămas fată bătrână".

În faţa prietenilor, lângă prieteni






Uite cartea, nu e cartea, dar maestrul prestidigitaţiei abia acum intră în scenă, Tudor Anghelescu



Invitaţie la degustare - dulceaţă de nuci dăruită de...naşa, Dana Mărghidan.


Cam un sfert dintre cei prezenţi




O postură inedită dar recunosc că-mi place



Şi nu credeam să-nvăţ a da autografe vreodată



Geta şi Mirela, două prietene ale fetei bătrâne


Râdem... de ce râdem?



Mama mea, căreia îi datorez tot ceea ce sunt


Şi va fi şi un mâine, nu-i aşa?

joi, iulie 23, 2009

Invitaţie la cununia (lansarea) unui best seller de Cucuieţii din Deal, „Cum s-a făcut de-am rămas fată bătrână”,

Editura Cununi de stele şi librăriile Cărtureşti au deosebita onoare de a vă invita miercuri, 29 iulie, la cununia (lansarea de carte) ce va avea loc la sediul din strada Arthur Verona nr.13-15, începând cu ora 18,30. Cununia cărţii „Cum s-a făcut de-am rămas fată bătrână” cu publicul cititor se va desfăşura în prezenţa naşilor (vorbitorilor): Dana Mărghidan, psiholog, Dumitru Manolache, jurnalist şi scriitor, şi a moaşei (autoarea), Carmen Muşat-Coman, care vor evidenţia calităţile Fetei bătrâne care au condus la măritişul (publicarea) ei. Masa (ceai de Cărtureşti, prăjituri de Cununi) şi dansul (asigurat cu virtuozitate de invitatul special, chitaristul Tudor Anghelescu) vor avea loc imediat după cununie (prezentare).


După un turneu cu un succes răsunător în Noua Guinee, Antarctica, Siberia, Insula Mare a Brăilei, Atlantida, Galapagos, autoarea a revenit în ţară spre a-şi lansa cartea de faţă. Rugămintea marii scriitoare în viaţă este ca nimeni să nu se supere pe ea pentru rândurile aşternute aici. Săraca, nu ştia ce face. S-a apucat să-l spioneze pe domnul Costel, administratorul, şi să se dea cu patinele în Cişmigiu, să cânte la pian şi să facă naveta la o şcoală cu purici. Să participe la o înmormântare şi să aprindă lumânări în faţa uşii vecinului ei, artistul liric. Să vorbească despre viaţa mamei ei şi s-o transforme pe aceasta în fluture. Să bată cuie în şipci ca să ridice garduri şi să meargă la vânătoare. Să urmărească o biată bătrână, pe prispa casei ei dărăpănate şi să dea lecţii de prăjit cartofi prin vocea „cabinetului doi”. Să facă mujdei în mijlocul pădurii. Să…
Ei, doar n-o să vă povestesc acum tot.
Fiind foarte ocupată cu acordarea autografelor, cartea fiind un best seller de Cucuieţii din Deal şi Cucuieţii din Vale, autoarea m-a rugat pe mine să mulţumesc în numele ei cititorilor, prietenilor, duşmanilor, criticilor, rudelor, vecinilor care vor da năvală să cumpere unul din cele 567 890 de exemplare tipărite.

Carmen Muşat-Coman s-a născut în 1964 şi locuieşte în Bucureşti de la 20 de ani, lăsând liniştea pădurii pentru agitaţia citadină. Speră ca într-o zi să refacă traseul în sens invers. A absolvit în 1989 Facultatea de limbi străine, secţia franceză-română, din cadrul Universităţii Bucureşti, şi a predat franceza câteva luni într-o comună din ţară, experienţă care i-a inspirat povestirea care dă şi titlul primei ei cărţi. Din 1990 lucrează în presă, perioada cea mai frumoasă considerând-o a fi între anii 1997-2004, de redactor la revista Femeia. A colaborat cu diferite publicaţii cu profil feminin, psihologic sau cultural şi din 2006 este jurnalist independent. În 2005 obţine, cu articolul Emanciparea post-cratiţe, publicat în Psihologia azi, Marele Premiu al UNDP al competiţiei media cu tema „Eşti parteneră la decizie”. În acelaşi an primeşte Premiul ambasadei Indiei pentru promovarea culturii indiene în România. Face traduceri din franceză, în special cărţi de psihologie, şi traduceri din bengali. În 2008 la editura Polirom a publicat Cele mai frumoase basme bengaleze, traduceri realizate din bengali, având onoarea de a fi cotraducătoare a cărţii, alături de reputata scriitoare, traducătoare şi cercetătoare Amita Bhose, a cărei discipolă este.

Cartea de faţă conţine povestiri, unele cu final neaşteptat. Trei dintre ele au apărut pe site-ul liternet – Cum s-a făcut… Mujdeiul, Cartoful – fiind traduse în maghiară de Bige Szabolcs şi postate pe site-uri culturale din Ungaria. La vremea respectivă, autoarea s-a amuzat: „Sunt un scriitor fără volum publicat dar tradus în altă limbă”.

joi, iulie 16, 2009

Estival de chitară

O oră de chitară în fiecare joi, de la ora 19.00 la Biblioteca Naţională...

http://www.estivaldechitara.ro/

Alungă-ţi lenea, nu te lăsa îmbiat de banalele terase cu bere rece, ia pe cineva drag de mână şi vino la Biblioteca Naţională. Vino însă la timp de vei dori să găseşti un loc pentru că, deşi la prima ediţie, acordurile chitarei au ieşit pe ferestrele bibliotecii şi au dus vestea în oraş: da, aici se cântă. E linişte şi doar chitara cântă. După o oră, vei fi mai senin şi, fără vorbe mari, mai bun. E mult, e puţin pentru frumosul pe care - aşa cum doresc iniţiatorii estivalului - îl regăseşti împreună cu ei?

vineri, iulie 10, 2009

Cum să-ţi furi singur căciula ruptă

Azi am intrat într-o cafenea. Am intrat doar pentru că avea o locaţie bună deşi odată intrată nu am ştiut cum să ies mai repede pentru că nu mă îmbia nimic în afara scaunelor, singurele care arătau cumva. Căutam o cafenea-ceainărie pentru lansarea Fetei bătrâne, cum îi zic eu. Deci am vrut să fac cale-ntoarsă dar acum, dacă tot am intrat şi am nimerit în faţa patronului (în cămaşă albă, genul şefului de sală comunist, cu burtă şi privire şmecheră) şi a celor doi angajaţi care stăteau, plictisiţi, la singura masă ocupată, am zis să întreb ce şi cum. Şi recunosc că m-am distrat: că deşi părea că nu au mai avut un client de nu se ştie cînd, deşi părea că nu vor mai avea un client până nu se ştie când, patronul a dat ochii roată în localul gol şi mi-a zis, foarte senin, că va trebui să vin în ziua cu lansarea cărţii şi să plătesc închirierea sălii, ca să nu mai lase alţi clienţi în cafenea.

Am zâmbit, dând şi eu ochii roată în localul pustiu, dar el nu ştie de ce am zâmbit: Pentru că mi se pare că şi-a furat singur căciula, care mai e şi ruptă pe deasupra. Păi uite aşa se fac afacerile în România! În loc să fie mulţumit că va avea 50 de persoane în local, un număr de persoane pe care probabil că nu l-a avut într-o săptămână, după cum stăteau lucrurile, el mai cere şi chirie.
Nu că aş fi făcut lansarea în cafenea, nici măcar cu băutura gratis, la cum arăta leopardul de după gardul vopsit ,dar zic şi eu. Pai, măi, frate, aşa faci tu afaceri?

joi, iulie 09, 2009

Cum să-ţi strici şi mai mult ziua

Cum? Ducându-te la poştă, să plateşti o amendă.
La ghişeu, o doamnă într-un maieu alb, culoare contrastând cu bronzul pe care-l pune în evidenţă cu dărnicie. Ca şi şuncile doamnei, ce fac deluşoare dizgraţioase pe corpul doamnei cu pricina. În timp ce privesc dezgustată grăsimea încorsetată a doamnei cu părul strâns în coc, plină de inele, cercei şi lănţişoare de aur şi mă întreb cu ce ochi o privesc bărbaţii dacă mie, ca femeie, mi se face silă când văd şuncile revărsate, doamna respectivă îşi face de lucru cu nişte plicuri, pe care le ştampilează, apoi le aruncă într-o cutie, ignorându-ne complet pe noi, cei trei clienţi care aşteptăm dincolo de ghişeu. După vreo cinci minute - timp în care mi-am tot muşcat limba, încercând să n-o iau la rost că ne ţine ca pe nişte proşti în faţa ei - ia actele celui din faţa mea (care tot amendă se pare că plătea) şi-l întreabă:
- Talon aveţi?
- Nu, vine răspunsul, e reţinut de poliţie, dar sunt datele în cartea de identitate a maşinii.
Doamna se uită ca pisica-n calendar în cartea de identitate, găseşte într-un final ce căuta şi apoi iar zice:
- Ştampilă aveţi?
- Nu, că plătesc pe persoană fizică.
- Nu pot să vă fac pe persoană fizică! tună femeia.
- Atunci vin mâine, zice bărbatul resemnat, îşi ia hârtiile şi pleacă.
Vine rândul meu.
- Aveţi plicul? întreabă ea.
- E acasă, ce să faceţi cu plicul?
- Ca să văd data poştei, ca să ştiu dacă aveşi dreptul să plătiţi amenda la jumătate de preţ.
Ei, nu!
- Asta-i problema mea dacă am sau nu dreptul, din moment ce eu plătesc îmi asum responsabilitatea a ceea ce plătesc!
- Ba nu, e responsabilitatea mea ce încasez, îmi trebuie plicul!
M-a apucat un val de furie şi nu neapărat pe această femeie dizgraţioasă, care-mi arată şuncile cu neruşinare, care-mi vorbeşte cu neruşinare ca şi cum mi-ar face un favor, care mă ţine în faţa ghişeului de parcă aş fi la uşa casei ei! Valul de furie e îndreptat împotriva tuturor funcţionarilor leneşi, indolenţi, nesimţiţi, măgari şi porci!
Şi am izbucnit pe măsură:
- Responsabilitatea dumneavoastră e să încasaţi ceea ce eu plătesc! Asta-i toată responsabilitatea dumneavoastră!
- Nu pot să încasez decât cu plicul, îmi trebuie plicul! (Şi-mi aruncă hârtia pe ghişeu).
- Sunteţi culmea nesimţirii! am mai zis eu.

Fiindcă nu mai pot. Am ajuns la limita răbdării. Nu mai pot spune, zâmbind, "Da, nu-i nimic, o să-ţi fac toana şi o să mă duc până acasă, pentru că aşa vrei tu, după ce m-ai ţinut în faţa ghişeului, nu-i nimic, e timpul meu, sunt banii mei, eşti şi tu o frustrată că nu deţii controlul, că nu ai putere şi atunci te manifeşti şi tu cum poţi, răzbunându-te pe clienţi, vai de familia ta ce-o păţi cu tine!" Nu, nu mai pot, acestor oameni trebuie să le spui că sunt nesimţiţi şi să pui punct. Iar cei care-i angajează ar trebui să-i dea afară, dar cum să-i dea afară când sunt cumetri, prieteni? Asta-i ţara noastră, o cumetrie totală!

luni, iulie 06, 2009

Hai să tropăim ca să se vadă că muncim

Ieri am fost la o piscină în aer liber. Şi cu muzică în aer liber. Şi uitându-mă la DJ-ul care apăruse la un moment dat, odată cu mărirea volumului muzicii la un nivel care te forţa să strigi ca să fii auzit de cel de lângă tine, mi-am dat seama că aveam în faţă imaginea clasică a românului vremurilor noastre: românul care face gălăgie ca să se vadă că munceşte. Şi cu cât face mai multă gălăgie cu atât se presupune că munceşte mai mult.

O muzică în surdină ar fi însemnat că nu-şi merită banii. Aşa face românul: se bate cu pumnul în piept, tropăie, strigă şi oboseşte agitându-se, încercând să atragă atenţia asupra lui, că, vezi Doamne, munceşte. Şi culmea că e şi crezut!

miercuri, iulie 01, 2009

Festivalul Dunării... fără Dunăre

27-30 iunie 2009

Pe aleea de promenadă care duce spre faleza Dunării din Galaţi au fost instalate căsuţe din lemn şi în perioada de mai sus a avut loc prima ediţie a Festivalului naţional de carte Axis libri organizat de Biblioteca V.A.Urechia.

A fost şi prima ediţie a unui târg de carte la care am participat în calitate de... editor. Căsuţa numărul 6 a fost împărţită între Cununile de stele şi un lup de mare, scriitor gălăţean autoironic până la sarcasm, aşa cum îmi place mie. De altfel, la sfârşitul celor patru zile am descoperit că am făcut casă bună cu domnul Maximilian Popescu-Vella şi ne-am făcut planuri să punem de o cooperativă. Adică la următoarea ediţie să împărţim aceeaşi căsuţă cu cărţi, căci ne-a mers bine. Am râs, ne-am amuzat, am amuzat trecătorii şi am şi vândut cărţi. Ce-şi poate dori mai mult un editor? Ca doi scriitori în viaţă ce suntem amândoi am dat autografe - "Cartea e gratis, autograful costă" - dar important e că i-am înseninat pe cei care treceau prin faţa căsuţei.

Important e că oamenii erau curioşi să afle destinul celei ce a renunţat la tot ca să se stabilească în România, din dragoste pentru Eminescu - Amita Bhose. Important e că împătureau cu evlavie aproape bileţelul cu proverbul dăruit şi-l puneau în buzunar, să-l ducă acasă şi să-l citească şi celor din familie. Important e că se mai citeşte şi am avut impresia că sunt într-o altă lume, izolată complet de cea care se afla la 100 de metri, cea a teraselor pline. De-asta nici nu am văzut nimic din Galaţi, nici măcar Dunărea. În afara drumului spre cazare - o jumătate de oră de mers pe jos pe un bulevard principal, mărginit de frumoase case vechi - nu am coborât nici măcar până la Dunăre. Am vrut să rămân cu acea impresie de sărbătoare, de veselie de la tîrgul de carte. Să am în imagine căsuţele din lemn care-şi îmbiau trecătorii cu cărţi, să-l văd în faţa ochilor pe domnul Popescu, aşezat ca un buchinist pe scaun, în faţa căsuţei, aprinzând ţigară de la ţigară şi autoironizându-se cu umorul oamenilor inteligenţi.

Şi vreau să am în memorie figura Oanei, elevă în clasa a douăsprezecea, o fată timidă şi cu mult bun simţ - ca de altfel mulţi dintre tinerii care s-au oprit în faţa cărţilor. Oana care a cumpărat din banii de alocaţie două cărţi - Fata bătrână şi Proverbe. Oana care vrea să devină medic şi aşa-i şi doresc. Sau pe Andrei, care astăzi are examen la bac, autodeclarat, ironic, "incult", care a cumpărat Fata bătrână şi o carte a domnului Popescu-Vella. Pe celălalt Andrei, tot elev care, cu emoţie, a cumpărat Fata bătrână pentru mama sa. Pe doamna care a venit foarte hotărâtă să ia Fata bătrână pentru că o văzuse pe site-ul editurii. Pe doamna care a răsfoit cartea, a plecat şi a revenit cinci minute mai târziu, spunând cu multă hotărâre şi năduf chiar: "La naiba! Vreau să citesc o carte de un autor român necunoscut" şi a cumpărat Fata bătrână. Ei şi încă vreo 10 sunt primii mei cititori oficiali şi sper să nu ajung niciodată să am suficienţa şi îngâmfarea acelor mari autori care nici nu-şi văd cititorii, privind prin ei. Sper să nu ajung niciodată să mă plimb printre căsuţe ca să mă vadă lumea, dând din cap cu superioritate şi plină de mine, ca şi cum un rege s-ar fi pogorât printre netrebnici, aşa cum a făcut un aşa-zis mare filozof la Festivalul cu pricina.
Vreau să-mi păstrez mereu stânjeneala de a acorda un autograf şi vreau să reţin, pentru totdeauna, aceste 15 chipuri care, la Festivalul de la Galaţi, mi-au oferit, oficial, statutul de scriitor. Dar în mod special vreau să reţin chipurile Oanei, al lui Andrei şi iar Andrei, pentru că sunt chipuri ale unor adolescenţi care, din banii lor de alocaţie, au cumpărat cartea unui autor român necunoscut - Cum s-a făcut de-am rămas fată bătrână. Şi asta, pentru mine, face cât 100 000 de exemplare vândute. Însă înseamnă şi speranţă. Că putem redeveni un popor bun. Şi mai vreau să reţin şi imaginea mâinii care ţinea două cărţi doar - Jurnalul Oanei Pellea şi Cum s-a făcut....

Şi... Şi o să văd Dunărea la anul!