miercuri, septembrie 30, 2009

Festivalul Carte şi Arte

... Dacă nu ne-aţi vizitat la Gaudeamus ne găsiţi în aceeaşi formulă - adică pe mine, vreţi sau nu vreţi - la Festivalul Carte şi Arte care începe pe 1 octombrie, la ora 16, la Muzeul Municipiului Bucureşti - Palatul Şuţu, la Universitate.

Vă aşteptăm cu reduceri între 20-40% - mai mult spre 40% iar fiecare trecător prin faţa standului va primi un suvenir tipărit, aşa cum s-a întâmplat şi la Gaudeamus.

Fiecare cumpărător al cărţilor semnate Amita Bhose va primi primele strofe ale Luceafărului tradus în bengali de către domnia-sa!

Fiecare cumpărător al Fetei bătrâne va primi o dedicaţie pe loc, oferită de către autoare. (bineînţeles, dacă se doreşte acest lucru). Indicat ar fi să se dorească, fiindcă autograful va fi valoros peste ani!

Sperăm să vă întâmpinăm şi cu o nouă apariţie editorială - Eminescu şi India, de Amita Bhose - şi vă aşteptăm la lansarea acestei cărţi programate pentru 4 octombrie, ora 15:30.

Dacă nu doriţi să cumpăraţi nici o carte poate aveţi două minute libere să ascultaţi povestea celei care l-a descoperit întâmplător pe Eminescu şi s-a îndrăgostit de poezia lui, renunţând apoi la tot, în India, pentru a alege să trăiască în România, din dragoste pentru Eminescu şi ţara noastră pe care, aşa cum spunea doamna Zoe Dumitrescu-Buşulenga, "a iubit-o poate mai mult decât mulţi români şi a slujit-o cu inteligenţa şi condeiul ei".

Program Festival Carte şi Arte:
1 octombrie: 16-20
2 octombrie: 14-20
3 octombrie: 10-20
4 octombrie: 10-18

Vă aşteptăm!

sâmbătă, septembrie 26, 2009

Gaudeamus, carte şcolară şi nu numai

Eu nu ştiu ce-şi doreau ceilalţi. Eu ştiu ce mi-am dorit eu în aceste şapte zile de târg de carte: să vorbesc despre Didi, să o fac cunoscută celor care nu auziseră de ea - şi au fost mulţi - , s-o readuc în memoria celor care-i ştiau opera. Oamenii trăgeau un proverb bengalez dintr-un coşuleţ de bambus care i-a aparţinut lui Didi, răsfoiau dicţionarul bengali-roman, adus ca mostră a muncii titanice de profesor, se uitau cu admiraţie la fotografia lui Eminescu de pe coperta IV a cărţii Kabita:Eminescu, conţinând cele 35 de poezii traduse în bengali de Didi. Îi ascultau povestea şi unii oftau, alţii poate că ar fi fluierat a admiraţie dar locul nu le permitea, alţii se minunau. Pentru mine au fost şapte zile în care Didi a fost acolo, lângă mine, la standul de carte. Şi fiecare om care a avut răbdare să asculte câteva cuvinte despre Didi a plecat mai senin şi luând cu el şi numele lui Didi.

În şapte zile am întâlnit mulţi oameni. M-a impresionat în mod deosebit un băiat de vreo 12 ani care, după ce a tras împreună cu mama lui un proverb, s-a uitat la fotografia lui Didi şi a zis:
- Didi, sora mai mare a lui Eminescu.
Şi eu şi mama lui am fost foarte uimite.
- De unde ştii cine e? l-a întrebat mama lui.
- Am citit, a răspuns el simplu.
- Unde ai citit? l-am întrebat eu.
- Într-o revistă.
- Mai ştii în ce revistă ai citit?
- Da, în The One.

L-am felicitat şi i-am oferit o pagină cu primele versuri ale Luceafărului în bengali. Să ştie cum arată Eminescu în această limbă, tradus de sora lui mai mare, Didi. L-am urmărit cu privirea până când a dispărut pe culoarul strâmt al pavilionului. E una dintre marile emoţii ale târgului, alături de o alta, prilejuită de o profesoară care şi-a propus să vorbească elevilor săi, la dirigenţie, despre Didi.

Aşa că nu ştiu ce şi-au propus alţii, cât să vândă, ce şi cum. Adevărat, cărţile sale au fost cumpărate, şi acum câteva biblioteci au în raft cărţile lui Didi. Însă câştigul meu principal e că am putut vorbi despre Didi şi că am avut cui.

joi, septembrie 17, 2009

Veniţi la Gaudeamus?

Vã aşteptãm în Parcul Herãstrãu, intrarea Charles de Gaulle (la cariatide), la Târgul de carte Gaudeamus.

Ne gãsiţi la standul 21, de duminicã, 20 septembrie, pânã sâmbãtã, 26 septembrie, între orele 11-19.

Vã vom oferi cãrţile editurii cu 20-40% reducere faţã de preţul din librării!

Fiecare vizitator al standului va primi... un mic suvenir tipãrit!

Fiecare carte cumpãratã a scriitoarei, traducatoarei, eminescologului si profesoarei AMITA BHOSE va fi însoţitã de un fragment inedit din Luceafãrul, tradus în bengali de cãtre autoare.

Iar fiecare exemplar cumpãrat din Cum s-a fãcut de-am rãmas fatã bãtrânã va avea o dedicaţie oferitã, pe loc, de cãtre autoare.

Aşa cã nu ne ocoliţi!

Detalii despre cărţi pe site-ul

www.edituracununidestele.ro/

luni, septembrie 14, 2009

Zi de septembrie la Marea Neagră

Turismul românesc la Marea Neagră s-a încheiat deşi doar turistul se încăpăţânează să nu creadă asta. Totul în jur o dovedeşte, şi numai marea se revoltă în faţa mizeriei de pe plajă. Şi, de pe tot litoralul românesc, numai marea mai merită privită.
Eforie Nord, 13 septembrie 2009.






vineri, septembrie 11, 2009

Zgomotele oraşului

- Cum suportaţi? m-a întrebat mama asta-vară şi apoi, văzându-mi expresia mirată, m-a lămurit. Se referea la sirenele ambulanţelor care-şi trimiteau semnalele ascuţite în oraşul îmbâcsit de caniculă.
- A, nici nu le mai auzim, i-am răspuns şi mi-am amintit de linia ferată care se afla la 100 de metri de casa copilăriei. Aceeaşi întrebare ne era adresată de către cei care veneau la noi acasă, referindu-se la zgomotul trenului: "Cum suportaţi?". Primeau acelaşi răspuns: "A, nici nu-l mai auzim!"

Sunt zgomotele locului în care stai, zgomote cu care te obişnuieşti, pe care nu le mai auzi. Când sunt însă pe stradă, din toată agitaţia oraşului, sirenele ambulanţelor sunt primele pe care le aud. De sunt pieton, mă uit îngrozită la ambulanţa care încearcă să-şi facă loc printre maşini, înaintând cu greu, ca un om bătrân printre nămeţi. De sunt şofer, imediat ce aud sirena mă fac mică, mă înghesui în maşina din dreapta mea, făcând semne disperate că în spate, undeva, e o ambulanţă. Oamenii se uită la mine ciudat şi mulţi cred că vreau să mă bag în faţa lor, căci sirena ambulanţei încă nu le-a ajuns la urechi sau nu văd maşina salvării în oglinda retrovizoare.

De fiecare dată când aud o sirenă a ambulanţei, pieton sau şofer fiind, mi-aduc aminte de soţul unei prietene, accidentat grav la Săftica, la vreo 20 de kilometri de Bucureşti. Din tot coşmarul acela al terorii, al durerii, al morţii ameninţânde, cel mai îngrozitor, dacă poate fi folosit un superlativ în acest caz, i s-a părut drumul până la Spitalul de urgenţă, cu ambulanţa. "Mi se părea că nu mai ajungem niciodată şi că nu înaintăm deloc!"

De fiecare dată când aud o sirenă a ambulanţei mi-aduc aminte de groaza lui că nu mai ajunge la spital şi mi se strânge inima când văd că ambulanţa abia îşi poate croi loc printre celelalte maşini. Adevărat, uneori şoferii nu au unde să se retragă ca să facă loc dar de multe ori şi indolenţa e mare. Nesimţirea. Indiferenţa. Mi se va spune că în alte ţări există benzi speciale pentru urgenţă. Da. Dar cum noi nu le avem, măcar solidaritate, înţelegere, compasiune să avem şi să ne dăm dracului la o parte din calea ambulanţei pentru că o secundă poate salva viaţa unui om.

miercuri, septembrie 09, 2009

Mintea unui bărbat şi mintea unei femei

Citesc un articol-opinie despre agresiunile verbale şi fizice asupra femeilor. Agresori: bărbaţii. Autorul articolul: un bărbat. Un fel de îndemn la demascarea agresorilor, adresat femeilor. Şi de ce e nevoie de acest îndemn? Pentru că - şi acum citez din articol: "Femeile tac. Le este prea greaţă să pomenească despre asta (agresiuni - n.a.). Multe s-au obişnuit, aşa cum ne-am obişnuit toţi cu manelele, gropile, praful, ipocrizia, prejudecăţile, birocraţia şi corupţia. Unele şi-au creat un sistem de apărare, un soi de barieră-filtru care le face să nu mai perceapă agresiuile verbale sau vizuale. Sau să le uite foarte repede, dacă totuşi au trecut cumva de acest scut de protecţie. Dar, dacă la întreb, îşi amintesc. Soţia mea spune că nici măcar nu merită să vorbească despre aşa ceva, ce rost ar avea să discuţi despre toate gunoaiele şi rahaţii - umani sau de câine - peste care dai într-o zi în acest oraş minunat? O înţeleg, dar, pe de altă parte, dacă această agresiune continuă să nu fie demascată, dacă este băgată mereu ca praful sub preş, nici nu o sa se schimbe prea curând starea de lucruri. Fetelor, haideţi să-i demascăm în mod public! Să arătăm caracteristicile reale ale pedigree-ului rasei masculului mioritic."

Băiatule! ca să răspund în acelaşi ton cu "Fetelor!" Nu cred că sunteţi cea mai potrivită porta voce a femeilor pentru că:
- Femeile nu tac.
- Femeile nu s-au obişnuit cu astfel de agresiuni.
- Aparent, uneori, au un sistem de apărare - adică nu izbucnesc în plâns când sunt pipăite şi ripostează, dând golanilor peste mână.
- Femeile nu uită. Nici repede, nici încet. Pur şi simplu nu uită când cerşetorul şchiop se preface că se împiedică pe culoarul vagonului de tren şi se propteşte cu o mână pe sânul elevei de 15 ani. Credeţi-mă pe cuvânt, că au trecut de atunci 30 de ani şi eleva, azi femeie în toată firea, n-a uitat umilinţa trăită şi neputinţa de a riposta. Femeile nu uită nici când fetele lor sunt agresate, iar directorul firmei de pază de la şcoală (pază plătită de către părinţi) spune că ele, fetele, pentru că poartă fuste scurte, provoacă golanii din faţa şcolii, strânşi ciucure la poartă, ca nişte vulturi bolnavi.

Eu nu vă acord dreptul de a vorbi în numele femeilor pe care le cunosc. Nu vă permit să ne învinovăţiţi, aruncând voalat vinovăţia tot pe umerii noştri, pentru că am tăcea. Aveţi aceeaşi mentalitate ca a directorului de pază: el ne învinovăţea pentru fluierăturile, abordările de pe stradă pentru că am fi provocatoare în ţinută, dumneavoastră ne învinovăţiţi pentru că am ascunde această agresiune sub preş şi am permite continuarea ei.

Aţi visat vreodată urât pentru că un labagiu din parcul Operei v-a sărit în spate, la propriu, la ora înserării? În mintea lui era probabil un gest de seducţie. Sigur n-aţi visat. Ei bine, eu am visat urât. Şi de-atunci au trecut 25 de ani şi n-am uitat.

Vreţi să vorbim despre seducţie şi agresiune? Despre uitare şi agresiunea de sub preş? Vreţi să vorbim despre profesorul de geografie care mă pipăia când mergeam la meditaţie în clasa a XII-a, un moş libidinos şi care tot încerca să mă sărute? Iar eu mă luptam cu el şi mi-era ruşine să-i spun mamei ce păţesc? Tot mie? Au trecut vreo 27 de ani de atunci şi nu, n-am uitat.

Nu, femeile de azi nu tac. Femeile de azi nu mai ascund agresiunea pentru că au învăţat că nu e ruşinea lor şi nu sunt vinovate cu nimic dacă un măgar trece pe lângă ele şi le bagă mâna sub fustă, spre distracţie golănească. Eu îmi învăţ fiica să nu aibă nici un sentiment de vinovăţie când e agresată şi încerc să-i alung demonii care-i bântuie visele după ce nişte indivizi cu ceafa groasă "au invitat-o", pe ea şi colega ei, la o plimbare cu maşina. Ştiţi ce mi-a răspuns poliţistul căruia i-am reclamat incidentul? "Se distrau şi ei, ca băieţii, la o ţigară!"

Aşa că, domnule Cristian Crisbăşan, autor al articolului-opinie "Masculul mioritic", eu nu vă recunosc de porta voce a femeilor. A, dacă articolul dumneavoastră ar fi fost un îndemn adresat bărbaţilor, spre a le mai domoli avântul de seducător-agresor, atunci alta ar fi fost situaţia. Dar vă rog să lăsaţi deoparte vinovăţia şi manipularea. E clar că noi, femeile, gândim, simţim şi reacţionăm altfel.

marți, septembrie 08, 2009

Ţigări am, băieţi...

...Şi vorba cântecului moldovenesc, "avem di tăti": maieuri 5 la 10 lei, bureţi de baie, levănţică, telefoane şi prosoape, şerveţele umede şi umbrele.

Uneori, îi vedeam cum îşi strâng marfa şi dispar, semn că poliţia e prin preajmă. De la o vreme nici nu mai dispar, semn că poliţia îi lasă în pace. Ar putea spune - poliţia - că nu are ce sa le facă, aşa că mai bine îi ignoră. Deşi ar avea ce să le facă: să le confişte marfa, să le dea nişte amenzi, pentru că sunt vânzători ambulanţi fără acte. Şi sunt precum ciupercile otrăvitoare: mulţi şi peste tot, oriunde găsesc un vad - metrou, piaţă. Se strâng, de fapt, precum şobolanii care au mirosit că e rost de hoit.

Lucrurile sunt mai simple decât par, totuşi: dacă n-ar fi cerere nu ar fi nici ofertă. Toată lumea ştie că telefoanele sunt furate: de la mine, de la tine, de la fiică-mea. O colegă de-a fiicei mele şi-a găsit în piaţă telefonul furat cu o seară în urmă. Şi ce-a făcut? Şi l-a cumpărat, pentru că "ţinea la el". Cât de prost să fii ca să faci un astfel de gest? Foarte prost, dar e plină lumea de ei.

Dacă oamenii ar înceta să se mai bucure de chilipiruri, dacă s-ar gândi măcar o clipă că acele bunuri oferite spre vânzare sunt furate şi ar refuza să le mai cumpere, oricât de îmbietor ar fi preţul, încet, încet ar dispărea aceşti ciocli care se năspusesc asupra ta când treci spre metrou. Dar, nu! Oamenii sunt proşti! Se bucură că nu sunt furate de la ei! Iar cei care-şi răscumpără bunurile furate sunt şi mai proşti!

Eu, una, nu cumpăr niciodată de la vânzătorii ambulanţi care-mi trec ciorapii pe sub nas sau parfumuri şi au şi grijă să mă atenţioneze, drept garanţie a autenticităţii: "Ştiţi, le-am furat!". Nu cumpăr nimic, niciodată. Nu înseamnă că sunt deşteaptă - cum ar reieşi din rândurile de mai sus, dacă ne-am pune mintea cu un silogism - am şi eu păcatele mele, dar nici aşa de proastă nu sunt, să mi se fure telefonul şi să mă duc să-l cumpăr din piaţă a doua zi, pentru că nu pot muri fără el.

Şi concluzia?

luni, septembrie 07, 2009

Proverbul săptămânii


Şi un elefant cade dacă face un pas greşit.

(din cartea Proverbe şi cugetări bengaleze, culese şi traduse din bengali de Amita Bhose, aparută la editura Cununi de stele)

Mai multe pe www.edituracununidestele.ro

joi, septembrie 03, 2009

Cum s-a făcut de-am rămas fată bătrână



Fragment din povestirea "Dincolo de cruce", din volumul "Cum s-a făcut de-am rămas fată bătrână".

...Culcat pe spate, privea cu un ochi întredeschis toată agitaţia pe care o stârnise prin gestul său aşteptat de atâta vreme dar amânat cu o îndărătnicie care-l caracterizase toată viaţa. Căci toată viaţa lui se pusese de-a curmezişul, făcând exact invers decât restul lumii, dintr-o încăpăţânare moştenită de la taică-său şi pe care, la rându-i, găsise cu folos s-o transmită şi celor doi copii ai săi pe care reuşise să-i strângă lângă el acum, în această sâmbătă de august. Lui nu-i adusese mare lucru această încăpăţânare, de multe ori vecină cu prostia, dar cel puţin avusese avantajul de a nu-şi fi dat seama de neajuns. Copiii lui însă găsiseră de cuviinţă să încerce să scape de această moştenire care, după cum putuseră constata singuri, le adusese numai belele. Că nu reuşiseră tot timpul, era de la sine înţeles, dar cel puţin se străduiau.
- Şi dacă m-aş ridica acum în fund oare ce faţă aţi face? gândi el cu voce tare.
Ciudat, nimeni nu păru să-l audă. Şi doar vorbise destul de tare şi doar rostise vorbele clar, aşa cum nu le mai rostise de luni şi luni, de când mişca doar buzele şi vedea deasupra-i chipul ei, foarte aproape, ca să-i prindă cuvintele înainte de a se stinge, de a le ghici înainte de a muri pe buzele care se subţiaseră şi se învineţiseră.
- Hai sictir!, zise apoi, enervat că nu-l bagă nimeni în seamă şi, cu o mişcare abia perceptibilă, pleoapa dreaptă micşoră fanta de lumină care-i venea dinspre geam, de acolo de unde, de doi ani, o veioză tip candelă îi transformase nopţile în zile. Spre răzbunare, şi el transformase nopţile nevestei în zile. Zilele lui se roteau însă în locul nopţilor şi dormea sforăind, indiferent că era ora 12 sau 15, ceea ce nu putea face nici în ruptul capului Mara, nevastă-sa.
„Hai sictir!” erau vorbele lui preferate şi făcuse risipă de ele toată viaţa. „Hai sictir” în sus, „Hai sictir” în jos. Şi când se potriveau situaţiei şi când nu. Acum veneau la ţanc căci uite, ăştia se făceau că nu-l aud.

Mai multe aici:http://www.edituracununidestele.ro/Carti.asp?ID=10

Doritorilor, autoarea oferă cartea cu autograf (gratis) si cu 20% reducere faţă de preţul de vânzare din librarii.

miercuri, septembrie 02, 2009

De la zaţul de cafea la mucul de ţigară aprinsă


Explicaţie foto:
De ce la ei se poate şi la noi nu? Şi nu, nu este machetă.

Privesc mucul de ţigară fumegândă de pe aparatul de aer condiţionat, poposit lângă stropii de bulion închegaţi deja de soarele lui septembrie. Ieri am şters aparatul, cu mare silă, de resturile aruncate de către cei care locuiesc la etajele superioare. Cam aceleaşi resturi găsesc şi pe maşină. Nu, n-are nimeni nimic cu mine. Şi celelalte aparate de aer sunt pline de mucuri, de mâncare, pungi, cârpe. Din când în când, în jardiniera de pe balcon (aşezată în interiorul balconului) găsesc mucuri de ţigară, pachete de ţigări goale. Că ar fi prin bloc vreun piroman e exclus, ar fi încercat şi altfel. N-am altă explicaţie decât că lumea e nesimţită. NESIMŢITĂ. Oamenii s-au mutat la oraş dar au rămas, în sinea lor, tot ţărani. Nu ţăranii aceia bine crescuţi, cu un bun simţ cuminte, ci ţăranii agresivi, care au în sânge memoria closetului din fundul curţii şi lenea de a ajunge până acolo, aşa că-şi fac nevoile unde le vine. Aşa sunt cei care aruncă mizeriile lor în capul altora. Nişte nesimţiţi care-şi fac nevoile şi până şi unele animale s-ar jena de ei, căci am văzut câini care se duc în fundul curţii, departe de privirile oamenilor.

De fiecare dată când găsesc un muc de ţigară fumegândă mă întreb cât de cretin trebuie să fii ca să arunci aşa ceva de la etaj, pe balconul altcuiva. Măcar un minim instinct de conservare să ai, căci poţi lua foc ca un şoarece într-o cutie. Dar, nu. Ei nu au nimic bun în ei.

De fiecare dată când văd mizeria de pe capota maşinii mele - ieri am găsit un ciorchine - mi-aduc aminte de gemenele din căminul studenţesc "6 martie". Stăteau deasupra mea, la etajul doi şi le ştiam deja tabieturile. De pildă, când beau cafeaua. Pentru că de fiecare dată aruncau zaţul de cafea pe geam. Prima dată când s-a întâmplat aveam rufe pe sfoară.

De fiecare dată când văd mizeria din jur nu mă pot abţine să nu mă întreb ce se va întâmpla cu noi, ca naţie. Înseamnă că mă întreb încontinuu, nu? La câtă mizerie e în jurul nostru. Fiică-mea, acum vreun an, când a venit acasă mi-a spus că îi este foarte ruşine.
- De ce?
- Păi, în faţa mea era o femeie şi i-am spus că i-a căzut pachetul de ţigări din buzunar. Şi ea mi-a răspuns: "A, nu, l-am aruncat eu!" Ştii, mi-a fost aşa ruşine...

Notă: Nici un fragment, articol sau fotografie nu pot fi reproduse fără acordul autoarei.

marți, septembrie 01, 2009

Pippi Şoseţica, spaima zmeilor

A fost odată ca niciodată o fetiţă care asculta poveştile citite de mama sa, căci deşi era de vremea şcolii, aşa o toropeală o prindea spre seară încât nimeni, cu nici un chip, nu reuşea să o determine să citească de una singură. Fetiţa asculta cuminte, ca orice fetiţă pregătită de culcare şi doar întreruperile-i dese lăsau să se înţeleagă că nu adormise încă: „Da’ ce-nseamnă „sfredeluş””? „Da’ „costor””? „Da’ „au dat iuruş prin sat””? „Da’ „cu toată lumea se nărăvesc””? Acuma mama, obosită după o zi de lucru, nu găsea întotdeauna sinonime pe măsura înţelegerii copilului ei, e drept că-i era greu să le găsească şi pentru ea, iar fetiţa îşi arăta nerăbdarea, încă înainte de a fi lămurită: „Şi? Şi mai departe?”, ceea ce nu era deloc în favoarea firului poveştii. Că „Spaima Zmeilor” a lui Ioan Slavici era un basm cu arhaisme greu de dezlegat mama pricepu până la urmă, dar se miră cum de şi altele puneau la grea încercare memoria ei de adult. „Procleta”, bahniţă” şi expresii precum „flecăriţi la glume şi la câte nagode toate” din „Înşir-te mărgărite” ale lui Petre Ispirescu o făcură să stea „niţel la chibzuri”, vorba ceea. Au nu cumva erau greoaie vorbele? „Ea după găteje prin pădure, ea cu tăbuieţul în spate la moară, ea în sfârşit în toate părţile după treabă. Cât era ziulica de lungă, nu-şi mai strângea picioarele”, citi ea din „Fata babei şi fata moşneagului”, dar nici Creangă nu păru să trezească fiicei sale o altă curiozitate decât cea imediată, a sensului cuvintelor necunoscute.
Iar dacă în tot talmeş-balmeşul arhaismelor din „Soacra cu trei nurori” - „pojijia”, „migăia”, „strujit” - se găsi şi ceva bun, apoi acesta fu diminuarea violenţei actelor de răzbunare puse la cale de nurori: „luară pe babă de păr, ş-o izbiră de toţi păreţii, până i-l dogiră... ş-o frământă cu picioarele ş-o ghigoseşte”.

Femeie deşteaptă, mama însă nu făcu nici o legătură între coşmarurile fetei ei şi lectura de dinainte de culcare, şi abia când aceasta se zvârcoli prin somn strigând că nu vrea să i se taie o bucată de carne de pe picior avu aşa o bănuială, cum că fata ei se identifica în vis cu Prâslea cel Voinic. Cum şi iezii fuseseră mâncaţi de lup, Albă ca Zăpada, pe punctul de a fi disecată de cuţitul vânătorului iar burta lupului din Scufiţa Roşie, tăiată cu o foarfecă, mamei nu-i mai nu fu greu să ghicească subiectul viselor de noapte.

Acu ce să facă şi ce să facă? Dăduse ea greş cu basmele, înţelegând într-un sfârşit că arhaismele şi expresiile greoaie nu fac casă bună deloc cu mintea zburdalnică a copiilor secolului XXI dar cum să-şi ademenească odrasla spre lectură, ce prăjitură literară să-i treacă pe sub nas ca să-i trezească simţurile...? Grea sarcină, mai ales că nici propria mamă, nici prietenele, nici învăţătoarea nu-i dădură nici o altă variantă. Toate recomandară basmele, autohtone sau importate, căci acestea le legănaseră lor copilăria, şi zău dacă nu aveau amintiri frumoase de pe vremea aceea. E adevărat că şi copiii erau mai docili şi parcă nu aşa de emancipaţi ca acum, iar mama nu insistă asupra sensului cuvântului „emancipat”. Era sătulă de sinonime.

Soluţia veni chiar de acolo de unde se aştepta mai puţin, adică din partea fetiţei sale. Într-o zi, absolut întâmplător, fără nici un alt îndemn exterior, acesteia i se opri privirea, în librărie, asupra unui titlu care suna puţin comic: „Pippi Şoseţica”. O amuză desenul de pe coperta primă dar şi explicaţia de pe cea ultimă, şi dori pe loc să se identifice cu Pippi, pentru că aceasta „nu a fost niciodată la şcoală, locuieşte singură-singurică, împreună cu un cal şi cu o maimuţică şi nu face decât ceea ce-i place”. Pippi, cea cu părul ca morcovul, cu o şosetă maro şi una neagră şi care-i face semn cu mâna tatălui ei, din Rai, spunându-i că-şi poate purta singură de grijă. Pippi Şoseţica, fetiţa care se ia la bătaie, e vizitată de hoţi şi se trimite singură la culcare, mai întâi pe un ton prietenos şi dacă nu ascultă, pe unul serios. Mai târziu, Pippi Şoseţica a lui Astrid Lindgren va pleca, în altă carte, spre Insula Canibalilor, apoi „Matilda”, „Vrăjitoarele”, „Uriaşul cel Prietenos”, „Charlie şi fabrica de ciocolată” ale lui Roald Dahl vor fi citite, pagină cu pagină, de către fetiţa care, într-un exces de sinceritate atât de caracteristic copiilor va exclama, după ce prima ei carte citită de una singură va fi pusă pe noptieră (un gest pe care-l va face de acum înainte de multe ori): „Uite că n-am vrut să învăţ să citesc dar până la urmă am învăţat!”.

Şi-am încălecat pe-o şa?