miercuri, octombrie 28, 2009

Eminescu şi India



Cartea Eminescu şi India, de Amita Bhose, a fost reeditată după 31 de ani. După ce l-a descoperit pe Eminescu întâmplător şi s-a îndrăgostit de poezia lui, traducându-l în bengali, limba lui Tagore, Amita Bhose a studiat influenţa indiană asupra gândirii eminesciene.




"În 1971, când am fost invitatã la Congresul traducãtorilor - mãrturiseste Amita Bhose - am cerut guvernului român o bursã de doctorat, nu pentru a avea neapãrat un titlu, ci din nevoia lãuntricã, tot mai stringentã, de a mã lãmuri pe mine însãmi, deplin, de misterul apropierii versului eminescian de sensibilitatea si profunzimea liricii indiene. Care sunt influentele si confluentele indiene în opera marelui poet român, cât de mult aprofundase el cultura poporului meu? - iatã întrebãrile cãrora doream cu ardoare, mai ales dupã aparitia volumului Eminescu: Kavita (Poezii), sã le rãspund".

Pentru Amita Bhose, Eminescu "reprezintã esenta spiritualitãtii românesti. Poetul nu s-a apropiat de India dintr-o curiozitate intelectualã, ci pentru a se regãsi pe sine". Ca si Sergiu Al-George, domnia-sa a sustinut cã România si India au acelasi fond al sensibilitãtii. Pânã la acea vreme se scrisese putin despre preocupãrile indianistice ale lui Eminescu, repetându-se aceleasi lucruri, fiind depistate doar sursele cu dovezi certe, textuale. Cercetãrile sale au relevat substratul indian în gândirea eminescianã si reprezintã o contributie exegeticã de mare valoare si o adevãratã originalitate, Influenta indianã asupra gândirii lui Eminescu înscriindu-se în rândul lucrãrilor de referintã dedicate marelui poet român. Amita Bhose a mers pe drumuri nebãtute, cu o mare rigoare si sobrietate, concluzionând: "Mihai Eminescu e singurul poet european care a fãcut India nemuritoare în tara sa".

Dorinta autoarei de a cerceta operele lui Eminescu si-a avut originea, asa, cum declarã într-un interviu, în respectul profund fatã de poet. De aceea poate cã nu e întâmplãtoare remarca doamnei Zoe Dumitrescu-Busulenga: "a iubit, poate, tara noastrã, mai mult decât multi români si a slujit-o cu inteligenta si condeiul ei".

*

Ampla sa tezã de doctorat intitulatã Influenta indianã asupra gândirii lui Eminescu, sustinutã sub îndrumarea prof.dr.docent Zoe Dumitrescu-Busulenga, a fost publicatã în 1978 la Editura Junimea sub titlul Eminescu si India. In 2001, a teza a fost inclusã în cartea Eminescu (care cuprinde studiile, articolele, interviurile, conferintele Amitei Bhose avându-l ca subiect pe Eminescu), apãrutã la Mihai Dascal Editor. Prezentul volum cuprinde, fatã de prima editie, si o postfatã - O nobilã prietenã, realizatã de prof. dr. docent Zoe Dumitrescu-Busulenga, în 2001, unde, cu sensibilitate, creioneazã portretul Amitei Bhose - si Notele alcãtuite de Mihai Dascal, care comenteazã lucrarea cu pertinentã si reproduc referatele personalitãtilor istoriei literare românesti ale momentului. Documentele sunt inedite, din arhiva autoarei si recuperarea lor este atât în serviciul operei celei ce l-a tradus pentru prima oarã pe Eminescu în India cât si al operei eminesciene.

De-ale mitingului

Erau în faţa Ministerului Agriculturii, îngrădiţi pe trotuar. Asociaţia sau cam aşa ceva a crescatorilor de ovine si caprine. Numai bărbaţi. Umii aveau câte un clop pe cap, alţii câte un băţ în mână, unii erau cu faţa spre Ministerul Agriculturii,alţii cu faţa spre stradă, sprijiniţi cu coatele de gărduleţul de vreun metru înălţime, mobil, şi care-i împrejmuia ca într-un ţarc. Voit sau nu, dădeau impresia de turmă. Din când în când, vedeai cum întorc capul, pe rând, pe măsură ce înainta domnişoara care trecea pe lângă ei, pe trotuar. Gesturile păreau regizate, aşa cum erau ei rânduiţi, unul lângă altul, întorcând pe rând capul, nici unul mai devreme decât cel din dreapta lui, nici unul mai târziu decât cel din stânga. Un singur privitor, un singur corp, numai ochii erau mai mulţi.

După o oră, când am trecut din nou pe acolo, nu mai era nimeni. Mitingul se terminase. Nu ştiu cu ce rezultate, dar cei de afară, de pe trotuar, sigur şi-au spus că e fain la miting. Şi că vor mai veni.

luni, octombrie 26, 2009

Despre... mentalitate

S-a întâmplat în timpul Festivalului Carte şi Arte: o domnişoară reporter de la un post de radio m-a întrebat cu ce noutăţi se prezintă editura Cununi de stele la târg. M-a mai întrebat şi cu ce mă ocup în cadrul editurii. I-am spus că e a mea, că eu sunt şi redactor şi corector şi secretară şi şofer şi eu fac şi avize şi facturi, duc cărţile în librarii după ce le iau din tipografie... "Şi pentru că trebuia să port un nume sunt director editorial". Domnişoara a zâmbit, un pic încurcată, şi a zis:
- Bine, haideţi să începem înregistrarea. Cum să vă prezint? Redactor de carte e bine?
Am zâmbit şi eu, ce era să fac. Înţelesesem.
- Puteţi să mă prezentaţi cum doriţi, mi-e totuna.
Şi m-a prezentat... redactor de carte, dar cu o ezitare. O fi zis:
- Uite-o şi pe-asta, a lăsat-o patronul editurii să vândă cărţi la târgul de carte şi se dă drept directoare!

Ezitarea ei spune multe despre mentalitatea noastră, a românilor. În concepţia noastră, patronul e cel ce dă ordine, stă în fotoliu, nu mişcă un deget, îi pune pe ceilalţi să muncească pentru el. Pe lângă faptul că eu şi dacă aş vrea să pun pe cineva să muncească în locul meu n-aş avea pe cine, mai e vorba aici şi de o altă mentalitate. Cum că târgul de carte e doar un loc unde se vând cărţi. Or, mie un târg de carte mi se pare un loc fantastic de luare a pulsului societăţii. Oamenii vin, întreabă, se întreabă, te întreabă, discută cu tine. Despre Eminescu dar şi despre pensii. Despre Amita Bhose dar şi despre nepoţi. Târgul de carte e un mod de a-ţi face prieteni şi eu simt că fiecare carte a ajuns la un prieten. La standul Cununilor de stele nu s-au vândut cărţi ci au pornit cărţi spre prieteni. E o mare diferenţă între a vinde şi a oferi.

Şi de aceea eu promit ca şi atunci când voi avea bani să angajez pe cineva în cadrul editurii să vin la stand şi să-mi fac prieteni.

Aşa că vă aştept, full time, la standul editurii Cununi de stele, la Gaudeamus carte de învăţătură, 25-29 noiembrie. Dar bineînţeles că până atunci ne vom mai auzi.

joi, octombrie 22, 2009

O nobilă prietenă

Pe 24 octombrie se împlinesc 17 ani de când Didi - Amita Bhose a plecat. Vă ofer un portret al domniei sale, creionat de buna sa prietenă, doamna Zoe Dumitrescu-Buşulenga, care a recunoscut de la bun început valoarea cercetătorului Amita Bhose. Portretul de mai jos se regăseşte şi în cartea Eminescu şi India, recent aparută la editura Cununi de stele - vezi şi www.edituracununidestele.ro


"În lunga, foarte lunga mea carieră universitară, întâlnirea cu mult regretata Amita Bhose a constituit un moment cu totul singular. Începând de la prezenţa ei uşor exotică, de la silueta graţioasă şi mişcările delicate dar sigure, până la ochii vii, pătrunzători, şi glasul cu modulaţii muzicale întrerupte din când în când de un hohot de râs care avea şi o imperceptibilă ironie, Amita sugera de la început o personalitate puternică, în ciuda fragilităţii ei. Mi se pare că mi s-a adresat în engleză, o engleză impecabilă, cu accent, fireşte, indian. De altfel, stăpânea, cu perfecta ei discreţie, o frumoasă cultură engleză. De câte ori mergea în Anglia (avea acolo un frate cu o bună situaţie materială), îmi trimitea ilustrate din locurile legate de existenţa marilor poeţi pe care ştia că-i iubesc.
Ne-am apropiat foarte repede. Calitatea umană, intelectuală şi spirituală şi, mai cu seamă, scopul venirii ei în România m-au făcut să o preţuiesc de la început.
O indiană aparţinând unei distinse şi cultivate familii din Calcutta, cu studiile superioare încheiate, a descoperit pe Eminescu după două vizite în România şi a hotărât să se dedice cercetării lui şi să facă o teză de doctorat despre el. Bineînţeles, a avut de înfruntat dificultăţi mari din partea familiei şi soţului (tot o persoană de calitate, al cărui frate a fost ambasador la noi în ţară). Când a ajuns în România în 1971, Amita purta încă numele de Ray. A susţinut-o în hotărârea ei, după câte mi-a povestit mai târziu, un vis în care zeiţa (Mama Kali, cum îi spunea ea, foarte credincioasă) îi poruncise să plece să-şi îndeplinească misiunea.
Începuse deja să traducă, timid, din Eminescu în limba bengali chiar de la Calcutta. În România însă ajunge să stăpânească perfect limba noastră, aşa încât, pe lângă aceea de traducător, o capătă şi pe aceea de critic şi exeget al textelor. Treptat, Amita a intrat în viaţa culturală românească, încercând, conform percepţiei sale despre cele două culturi, indiană şi română, să descopere publicului românesc aspecte importante şi expresive ale vieţii şi spiritualităţii subcontinentului asiatic. Organizam împreună, mai întâi la Institutul G.Călinescu, al cărui director eram, şedinţe de lecturi comparate din Tagore şi Eminescu, conferinţe despre poezia indiană sau despre alte subiecte care interesau deopotrivă India şi România. Datorită Amitei, Institutul a avut-o oaspete pe Maitreyi Devi (cum o numea discipola sa, care, de altfel, a informat-o despre cartea lui Mircea Eliade a cărei eroină era), cu o conferinţă despre poezia indiană şi cu precădere despre Tagore, maestrul, “guru”-ul său. Tuturor acestor împrejurări, Amita le dădea o nuanţă de sacralitate. Îmbrăcată în “sari”-urile sale de o nobilă eleganţă, ca şi cum s-ar fi pregătit pentru a oficia pe altarul artei, ea ardea beţişoare de santal, creând în sală o aură parfumată, potrivită deopotrivă poeziei, muzicii, dansului, teatrului. La insistenţele ei, ambasada indiană organiza din când în când festivaluri de muzică şi dans tradiţional, spre delectarea estetică foarte rafinată a spectatorilor.
Entuziasmului său sincer, atât de adânc, autorităţile româneşti au răspuns însă incredibil de neelegant, ca să folosesc un eufemism. Au urmărit-o întruna, cu neîncredere, cu suspiciune chiar. Iar în 1977, în momentul în care Amita a făcut gestul supremei iubiri faţă de România, cerând cetăţenia ţării pentru care-şi părăsise patria, răspunsul a fost negativ la început, însoţit de hărţuiala unor întrebări stupide şi ofensatoare. Abia după doi ani, în 1979, primeşte domiciliu stabil în România. Dar ea a mers neclintită mai departe. A susţinut teza despre Eminescu în 1975, a căpătat, în 1978, un mic post de suplinitor la Catedra de limbi orientale, pentru a preda sanscrita şi bengali. Apoi a lucrat în colectivul însărcinat cu editarea operei eminesciene, ceea ce i-a dat prilejul cunoaşterii adâncite a poetului, a gândirii sale. Şi a început să publice pagini de analiză a textelor lui antume şi postume, a însemnărilor de pe manuscrise, a variantelor, cum numai puţini eminescologi au izbutit. Cu o acirbie de om de ştiinţă şi cu o intuiţie ascuţită a contextului, Amita a deschis un unghi de perspectivă comparatistă între spiritualitatea indiană şi română, cum nu se mai întâlnise până atunci. Şi nu numai în ceea ce îl priveşte pe Eminescu. A tradus, tălmăcind şi sensurile textelor în pagini de critică excelente, proverbe româneşti alăturate produselor înţelepciunii indiene; a tradus Iona a lui Sorescu, dându-i o interpretare de o înaltă spiritualitate.
Pe lângă traduceri, scria articole în presa română şi indiană, ţinea conferinţe şi mai cu seamă preda, în modeste posturi la Universitate, limbile sanscrită şi bengali. Avea o audienţă impresionantă. Şi poate acest fapt a contribuit la dificultăţile tot mai sporite care s-au ridicat în calea activităţilor sale universitare. Invidii, resentimente, complexe ale unora şi altora care râvneau la măruntul ei post, probabil, s-au revărsat asupra fragilei persoane a Amitei. Din 1986 au început hărţuilelile; ba se încearcă retrogradarea de la postul de lector la cel de asistent ba, în 1989, se dă cursului ei statutul de facultativ (cursului de sanscrită şi bengali), în vreme ce cursul de hindi rămâne obligator, dar fără a avea cadru didactic de specialitate. La sfârşitul anului, postul i-a fost chiar desfiinţat, în ciuda tuturor memoriilor sale la conducerea Universităţii şi a Ministerului Învăţământului. Înfiinţarea unui Centru de Studii şi Cercetări Indiene, cerută presant de oameni de cultură şi de studenţi în 1990, se anulează în 1991. Şi ca să poată să-şi câştige totuşi existenţa, această intelectuală de înaltă calitate care nu mai avea alt mijloc de subzistenţă a cerut transferarea la Institutul de Etnografie şi Folclor al Academiei Române, a cărei vice-preşedinte fiind, i-am aprobat-o, în 1991.
După o călătorie în India, pentru adunarea de material, a revenit în România. Se strânseseră prea multe suferinţe, prea multe umilinţe în sufletul ei mare şi trupul a cedat. Ficatul bolnav a necesitat o operaţie care, nereuşită, pune capăt nobilei şi chinuitei vieţi a Amitei Bhose, la 24 octombrie 1992.
Imaginea ei îmi este foarte vie în minte şi în suflet. Dar de câte ori o evoc, mi se strânge inima şi nu pot evita un sentiment de vinovăţie, nu pentru mine personal, ci pentru ţara noastră pe care ea a iubit-o poate mai mult decât mulţi români şi a slujit-o cu inteligenţa şi condeiul ei.
Binecuvântată să-i fie amintirea!"

miercuri, octombrie 21, 2009

Pentru limba romana....

Iată ce am primit şi... poate daţi şi voi mai departe...Sau chiar semnaţi.


CADRELE DIDACTICE DIN ROMANIA - SOLIDARE CU ELEVII SI PROFESORII ROMANI DIN SERBIA

Stimaţi colegi,

Elevilor şi profesorilor români din regiunea din Serbia cuprinsă între Timoc, Morava şi Dunăre nu li permite să înveţe/predea 2-3 ore de limbă română în şcoli. La congresul nostru din 28-30 august din Bucureşti, cei 25 de învăţători şi profesori din Serbia care au fost prezenţi la eveniment erau încrezători că vor putea începe să predea limba română din septembrie. Congresul le-a înmânat pentru aceste eforturi medalia de aur.

În speranţa că vom sensibiliza autorităţile sârbe să dea undă verde în următoarele zile studierii limbii române în şcolile unde sunt întrunite condiţiile legale, facem apel să completati de mână cu numele şi şcoala Dv si semnati scrisoarea ataşată şi să o expediaţi pe adresa:

Ambasada Republicii Serbia Calea Dorobanţilor nr.34 Sector 1, Bucureşti, 010573

Fiecare semnatură şi scrisoare trimisă contează pentru a avea impactul scontat. Puteţi face mai multe copii de pe scrisoare, să le daţi la semnat şi altor colegi (de ce nu şi elevi) şi să le expediaţi chiar mai multe într-un plic.

Cu un mic efort putem face ca nişte elevi şi nişte colegi de breaslă conaţionali ai noştri să simtă că nu sunt singuri în demersurile lor de a preda/învăţa limba maternă.

Vă mulţumesc

Viorel Dolha

Presedintele Asociatiei Generale a Învăţătorilor din România



PS 1.Poate ar fi bine sa trimiteţi şi un mesaj la vioreldolha@yahoo.com sau 0746787740 sau 0723259290 in care sa anuntati cate scrisori ati trimis pentru a putea sa le dam colegilor nostri aceste date care sa ii convinga ca nu i-am lasat singuri atunci cand au contat pe sprijinul nostru moral si pe demersul nostru civic. Aceasta scrisoare ati putea sa o dati si presei din localitatea Dv.

2.Adeverinta de participare la congres se poate descarca de la www.invatatori.ro

Dupa promulgarea legii educatiei va voi trimite o analiza a ceea ce congresul a reusit sa indrepte si ne vom consulta asupra a ceea ce trebuie sa facem pentru a indrepta lucrurile ramase de indreptat.


Iata scrisoarea:


Excelenţei Sale Domnului Zoran POPOVICI, Ambasador al Republicii Serbia în România,

Mă adresez Excelenţei Voastre în speranţa că veţi convinge autorităţile competente ale statului sârb să permită din zilele următoare, în fapt şi nu doar teoretic, studierea limbii materne române în şcolile publice de la sudul Dunării în care copiii şi părinţii etnicilor români/vlasi şi-au exprimat prin semnătură această dorinţă.

Vă asigur, cu toată seriozitatea, că dacă îmi veţi semnala cazul vreunui singur copil de etnie sârbă căruia nu îi este permisă studierea limbii materne sârbe în vreun stat, voi trimite o scrisoare similară de protest ambasadei ţării respective, că voi manifesta în faţa acelei ambasade, şi voi sesiza toate forurile naţionale şi internaţionale competente, parlamentarii şi europarlamentarii români şi străini pentru a aduce autorităţile acelui stat pe calea cea dreaptă.

Cunoaşteţi că din 2004 părinţi etnici români/vlasi din câteva localităţi din zona de la sudul Dunării din Serbia au expediat pe adresa ministerului educaţiei din Belgrad cereri pentru introducerea câtorva ore de limbă română în orarul şcolilor lor. Cunoaşteţi că au reînnoit anual aceste cereri dar fără să primească răspuns pozitiv. În 18 02 2009 Consiliului Naţional al Minorităţii Naţionale Rumâne/Vlahe din Serbia i se trimite în sfârşit o adresă a Ministrului Educaţiei Jarco Obradovici cu numărul 610-00-00046/2009-06 prin care se răspunde că etnicii români/vlasi din Serbia pot studia în şcolile publice limba română ca limbă maternă şi elemente ale culturii naţionale.

Câteva zeci de cadre didactice etnici români/vlasi din regiunea Serbiei cuprinsă între Timoc, Dunăre şi Morava au obţinut la Facultatea de la Novi Sad şi o licenţă corespunzătoare pentru predarea limbii române. Pentru predarea limbii române există deja curriculum oficial în vigoare aprobat de ministerul sârb al educaţiei şi există manuale care sunt deja în uz în Voivodina.

Părinţii etnici români/vlasi au depus de multe luni cereri oficiale pentru studiul limbii române 2-3 ore pe săptămână în şcolile din Ranovac, Rasanac, Osanica, Golubac, Žitkovica, Krivača, Orljevo, Kladurovo, Manastirica, Busura, Kučevo, Bukovska, Neresnica, Mali Jasenovac, Gradskovo, Šipikovo, Laznica, Sedlar, Subotica, Bobovo şi poate altele de care nu avem cunoştinţă.

Excelenţă, toate condiţiile legale sunt îndeplinite: programă şcolară există, profesori calificaţi există, semnături de la părinţi există, manualele aşteaptă permisiunea să fie scoase pe bănci. Acest lucru l-au spus grupul de profesori din Serbia prezenţi la congresul intrenaţional al cadrelor didactice din 29-30 august 2009 de la Bucureşti în prezenţa şi a Preşedintelui României, a Ministrului Educaţiei, a reprezentantului Ministerului de Externe şi a parlamentarilor din comisiile de învăţământ şi politică externă.

Sesizaţi autorităţile statului pe care îl reprezentaţi să dea undă verde în următoarele zile studierii limbii române materne în şcolile amintite. În unele localităţi directorii de şcoală sau inspectoratele şcolare au trimis la minister informaţia că nu doreşte nimeni să înveţe româneşte fără să întrebe niciun părinte. În alte localităţi directorii încearcă să ,,lămurească,, părinţii să îşi retragă semnăturile date pe cererea pentru limba română. În alte localităţi directorii i-au pus pe părinţi să aleagă între engleză şi română.

În toate localităţile, pe lângă aceste proceduri ilegale, se pune încă o condiţie care este împotriva legii şi anume condiţia unui număr minim de 15 elevi şi toţi de clasa I cu toate că în articolul 13 al legii sârbe în vigoare privind drepturile minorităţilor naţionale se spune în ceea ce priveşte învăţarea limbii materne că ,,numărul minim de elevi necesari nu poate fi mai mare decât numărul minim de elevi stabilit prin lege pentru asigurarea celorlate forme de instrucţie,,.

Este mai mult decât discriminare, este cinism să îi spui unui învăţător care predă la o clasă cu 9 elevi matematica, limba sârbă, sportul, muzica şi celelalte discipline că pentru a preda aceleiaşi clase limba română îi trebuie 15 elevi. Natalitatea în scădere a făcut ca şi în România şi în Serbia să existe multe sute de şcoli în care sunt clase de sub 15 elevi. Cunoaşteţi că există în Serbia şi cazuri când un învăţător predă la clase de 2-3 copii. Şi în România există asemenea cazuri şi chiar la clase pentru minoritatea sârbă.

Este anormal apoi să nu se permită şi copiilor din clasele mai mari studierea limbii materne. Cu ce sunt vinovaţi că s-au născut mai devreme şi de ce să nu poată învăţa de acum încolo să scrie şi să citească în limba maternă şi elevii care sunt deja în clasa a II-a, a V-a sau chiar la liceu? De ce să nu se permită constituirea de colective de elevi din clase diferite care să înveţe împreună limba maternă când existenţa claselor simultane este deja o realitate în predarea altor discipline în Serbia?

Efortul financiar pentru plata câtorva profesori în câteva şcoli pentru 2-3 ore de limbă română pe săptămână este ridicol de mic şi nu înseamnă în total nici cât plata a 3-4 posturi întregi. Nici sub acest aspect nu există motive să nu se înceapă în următoarele zile orele de limbă română în şcolile unde acest lucru a fost solicitat.

Cunoaşteţi că etnicii români/vlasi au demonstrat şi demonstrează o mare loialitate statului sârb şi un ataşament înalt faţă de valorile naţiunii sârbe. Serbia îşi va atrage o mai mare simpatie din partea lor şi a lumii dacă celor câteva zeci sau sute de copii li se va permite să înceapă să înveţe să scrie în limba maternă ,,mamă,, , dacă îşi va respecta cu bună credinţă propria legislaţie, acordurile bilaterale şi cele internaţionale la care este parte, angajamentele pentru aderarea la Uniunea Europeană, Rezolutia numarul 1632 a Consiliului Europei care cere Serbiei respectarea drepturilor etnicilor români/vlasi.

Sunt sigur că veţi convinge autorităţile sârbe că bunele relaţii dintre statele noastre nu pot fi dezvoltate prin acte de vădită inamiciţie faţă de statul român prin discriminarea conaţionalilor noştri, că încrederea propriilor cetăţeni în statul de drept nu poate fi crescută prin dispreţ faţă de lege şi nici prin măsuri de un cinism extrem faţă de copii, profesori şi părinţi.

Îi asigur pe colegii din Serbia că voi continua să îmi manifest solidaritatea profesională cu ei şi pe copiii şi părinţii români/vlasi din Serbia că voi uza de toate mijloacele democratice până ce visul lor de a învăţa limba maternă se va împlini. Sunt sigur, Domnule Ambasador, de faptul că aşa aţi proceda şi Excelenţa Voastră şi aşa ar proceda oricine când cineva este nedreptăţit.

Cu respect,

Data:.............. ................................ Prof..............................................................

Şcoala:.......................................................

Localitatea.........................................................

Nimic nu e întâmplător

Cu ceva vreme în urmă, aveam programare la dentist: o doamnă de vreo 60 de ani, la care merg de când era Ana în cărucior, amintire bine poziţionată în timp căci şi acum văd căruciorul roz în care fiică-mea dormea nestingherită de sunetul burghiului care-mi găurea mie măselele, întru ştergerea oricărei urme de carie.

Acum vreo 14 ani era destul de entuziastă, doamna. Avea un cabinet mic, închiriat într-o casă naţionalizată. Cu trecerea anilor s-a mutat într-un cabinet propriu, mare, într-o casă proprie. Pe lângă cabinetul propriu mai funcţionează două, dintre care unul, al fiicei. Entuziasmul s-a mai potolit dar doamna doctor n-a renunţat de tot la profesie. Nu ştiu din ce motive şi nici nu mă interesează. Am observat însă că în timp a căpătat un obicei: îşi ia o pauză după ce termină lucrarea fiecărui pacient. Dreptul dânsei. În această pauză fumează şi mai schimbă o vorbă cu cine se nimereşte prin cabinet. Probabil că se plictiseşte acasă. Altfel, profesionistă.

Deunăzi, deci, am programare la ora 9,30. Ajung la 9,25, o pacientă tocmai se ridica de pe scaun. "Doamna doctor vă roagă să aşteptaţi un pic", îmi spune asistenta. Iau loc pe scaun, pe hol, mă uit în jur - acelaşi decor: televizor, ziare. Curat. În afară de mine şi cele două asistente nu mai e nimeni în marele cabinet. Şi aştept. Aştept. Vocea doamnei doctor se aude, se aude. Se face 9,35, apoi vine şi 9,40. La 9,45 mă ridic şi ies, trântind uşa. "Ar fi trebuit să-i spui de ce pleci. S-ar putea să creadă că te grăbeai", mi-a zis soţul meu când i-am relatat scena. "Adică să-i spun că e nesimţită? Şi-a dat seama şi singură de ce plec, n-avea grijă!"

N-am regretat deloc. Să aştept la uşa unui medic şi înăuntru să nu fie nimeni, să am programare şi să nu fie respectată... Pentru ce să stau? Ca să fiu umilită şi să-i dau şi bani?

Şi pentru a reveni la titlu, că nimic nu e întâmplător.... După două zile de la această păţanie a trebuit să mă duc la Spitalul de urgenţă să donez sânge pentru cumnata mea. Una dintre reguli, pentru a fi acceptat ca donator, e să nu fi avut nici o intervenţie dentară în ultimele şase luni. Iată cum nesimţirea poate salva o viaţă (bine, exagerând un pic - nu nesimţirea).

marți, octombrie 20, 2009

"Se termină serbările de toamnă"

Cu 19 ani în urmă, la emisiunea Răspundem ascultătorilor, era auzită vocea lui Didi - Amita Bhose. Vă invit să o "ascultaţi" cu ochii minţii, cu această frumoasă descriere a sărbătorilor de toamnă din ţara domniei sale. E unul din articolele care alcătuiesc un volum despre sărbătorile din India, care sper sa fie gata la Gaudeamus.


"A păşit iarna, ca un intrus, în zilele frumoase de toamnă. Aici. Dar pe alte meridiane, pe meleagurile mele natale, se petrece o sărbătoare continuă a naturii, cu zile însorite, cu grânele pe câmp.
Altă dată v-am vorbit de perioada festivă a toamnei, la noi, în Bengal, partea răsăriteană a Indiei. Sezonul festiv s-a încheiat zileel trecute. Kali puja, adică serbarea zeiţei Kali, a avut loc pe data de 18 octombrie. Kali şi Durga reprezintă două manifestări ale Zeiţei – mama – Şakti. Durga nimiceşte forţa răului şi în acelaşi timp ocroteşte creaţia, iar Kali purifică universul prin distrugere, prin dizolvarea creaţiei în fondul originar cosmic. Kali este spiritul neiertător al morţii.
Imaginea iconografică a lui Kali este hâdă, groaznică, înspăimântătoare. Cuvântul Kali înseamnă neagră. Ea este neagră – neagră ca bezna nopţii fără nici un strop de lumină. Trupul ei gol este îmbrăcat în şiruri de cranii. În cele patru mâini ţine arme însângerate. Spre deosebire de alţi zei hinduşi, care sunt adoraţi la lumina zilei, Ea este adorată la miezul nopţii, a nopţii de lună nouă. Există numeroase temple ale acestei zeiţe în mai toate localităţile Indiei. Dar locul cel mai indicat, după tradiţie, pentru adorarea ei, este crematoriul – lângă ruguri aprinse. Imaginea ei nu este asociată cu nici un animal care ar fi putut să-i fie vehicul, aşa cum am văzut în cazul altor divinităţi. În schimb, ea stă pe trupul culcat al lui Şiva.
Credinţa populară explică această imagine stranie prin următoarea legendă. Pentru a înceta frenezia dansului cosmic al soţiei sale, Şiva s-a culcat la picioarele Ei. Când şi-a dat seama că l-a călcat pe El, Ea s-a oprit şi disoluţia creaţiei s-a oprit la pragul regenerării. Filosofia oferă o interpretare mai profundă. Cuvântul sanscrit şiva înseamnă „bine”. Aşadar, Şiva – principiul masculin cosmogonic – este spiritul benefic. Dar singur el este şava – cadavru, un izvor inert al vieţii. Şakti – Puterea sau Forţa – principiul feminin, Îl animă. Cu 10 lovituri dure, femeia îl deşteaptă pe bărbat din somnul său de moarte. Kali, născătoarea universului, Îl incită pe Şiva să aducă spiritul binelui în lume. De aceea, serbarea lui Kali are o importanţă aşa de mare în toată India. Este cea mai mare sărbătoare religioasă a hinduşilor indieni de pretutindeni.
În noaptea întunecată a toamnei, Ea coboară pe pământ cu numeroşii săi însoţitori – stafiile. Nu-mi pare posibil ca Eminescu să fi cunoscut acest concept indian, dar poezia Strigoii mi-a evocat atmosfera serbării lui Kali. Noaptea lui Kali este pătrunsă de o pioşenie înfiorătoare. Ea nu inspiră, cel puţin nu trebuie să inspire nici o sete de sânge. Ea ne dăruie puterea de a combate întunericul, aşa cum ar fi spus Eminescu. Însoţitorii săi – strigoii şi fiarele de crematoriu – şacali, hiene şi vulturi – oferă un paradox aparent. Zeiţa îi aduce pe ei pentru a încerca puterea noastră de rezistenţă. O adorăm pe Ea, dar trebuie să-i alungăm pe ei, cei care vin să ne terorizeze.
Conform credinţei populare, strigoii se sperie de lumină şi zgomote. De aceea, jocurile de artificii şi explozivele bubuitoare fac parte din această festivitate. Deoarece sărbătorile religioase au prilejuit întotdeauna, cel puţin în India, dezvoltarea artelor populare, producţia artificiilor a atins un nivel artistic cu ocazia zilei lui Kali. Sunt fel de fel de jocuri şi jucării, de care se bucură copiii, şi nu numai ei. Se fac tubri, globuri mici din care, la atingerea focului, ţâşnesc izvoare de scântei, ridicându-se până la trei-patru metri. Se mai face şi haui – o suliţă aprinsă care se înalţă spre cer şi apoi coboară cu nişte steluţe multicolore. Şi multe altele. În zilele noastre se fac şi panouri cu lumina electrică arătând diverse jocuri şi mişcări.
În casele particulare se aprind, de jur împrejur, opaiţe şi lumânări. Se agaţă şiruri de becuri colorate la marile clădiri, inclusiv cele ale instituţiilor publice, în afara celor de stat. Constituţia Indiei prevede drepturi egale tuturor religiilor. Dar fiindcă practicile religioase ale unora riscă să-i supere pe alţii, Statul rămâne nepărtinitor şi aşadar incintele guvernamentale nu găzduiesc nici o sărbătoare religioasă.
În Bengal, sezonul festiv de toamnă se încheie a treia zi de la Kali puja. Cu Bhai-phota – ziua fraţilor. După obiceiul popular, surorile pregătesc o pastă, frecând două bucăţi de lemn de santal stropite cu rouă culeasă de pe frunza bananierului în zori de zi. Cu această pastă ele pun câte un punct pe frunţile fraţilor, spunându-şi rugăciunea: Pun punctul pe fruntea fratelui meu, ca el să fie tare ca o minge de fier.
Aceasta e o sărbătoare naţională în Bengal. Este valabilă atât pentru rudele de sânge cât şi pentru cele de suflet. Cu mult înainte de a fi evoluat conceptul fraternităţii în politica europeană, satele linştite ale Bengalului au promovat sentimentul fraţietăţii în popor.
Stimaţi ascultători, n-am avut posibilitatea să vă invit la Kali puja la Calcutta, n-am putut să vă arăt jocurile de artificii. Dar, cu această ocazie, vă transmit sentimentele mele fraterne. Vă doresc sănătate, tărie şi rezistenţă faţă de încercările spiritului malefic.
Să ne ocrotească satyam, şivam, sundaram – Adevărul, Binele şi Frumosul. Om şanti – şanti – şanti. Pace, pace şi pace."

Octombrie 26, 1990.

luni, octombrie 19, 2009

Pâinea de mâine.

Azi pe la ora 16 am cumpărat chifle... de mâine. Pe etichetă, negru pe alb, data fabricaţiei: 20 octombrie 2009, data expirării: 21 octombrie 2009.
Recunosc că doar în filme am mai văzut ziare de... mâine. Pâine, niciodată. Dar noi nu trăim în filme. Vânzătoarea, senină: "A, s-a stricat calculatorul. Se mai întâmplă".

duminică, octombrie 18, 2009

Azi, duminică... să ascultăm chitară clasică

Tudor Anghelescu este ca bunul Dumnezeu, pretutindeni şi nicăieri. În străinătate sau în ţară. În Veneţia sau în Bucureşti, la Amsterdam Grand Cafe, Green Hours, Ateneul Român. Sau în Cluj-Napoca, invitat la Festivalul internaţional de chitară clasică. În drumurile sale a cântat cu Anca Parghel, Ruxandra Zamfir, a fost liderul trupei « El Tango »...

Absolvent al Conservatorului Bucureşti, secţia chitară clasică, Tudor susţine concerte de chitară clasică dar, mai ales, este unul dintre puţinii chitarişti români care interpretează muzică latino-americană – tango, milonga, bosa-nova, habanera, samba. Şi o face cu deosebit talent şi căldură. El nu cântă, ci se joacă, aşa cum mărturiseşte. Tocmai această joacă îi reuşeşte foarte bine, că e la Muzeul literaturii române sau într-o sală de cafe-concert. Precum dansatorul de tango, interpretează cu propria personalitate, trăind muzica şi redând-o celorlalţi, întru emoţie. Cu seriozitatea, profesionalismul celui ce a studiat chitara în şcoli şi cu pasiunea, seninătatea, umorul fin ale celui ce simte viaţa.

De aceea, dacă veţi vedea vreodată un afiş cu numele lui, nu-l ignoraţi. Ascultându-l pe Tudor Anghelescu veţi simţi fiorul tangoului şi nu e puţin lucru. Şi, garantat, veţi fi mai senini şi mai bogaţi (sufleteşte).

http://www.youtube.com/watch?v=14O3Is2cle8

vineri, octombrie 16, 2009

Duminică, 18 octombrie....

... între orele 12 şi 13, la Radio Cultural, frecvenţa 101,3 (Bucureşti), vor fi şi opt minute cu Didi, Cununi de stele, Fata batrana, basme bengaleze. De veţi avea curiozitatea şi timpul de a-mi auzi vocea, ne întâlnim duminică. Graţie unui realizator - domnul Constantin Bleotu - care, întâmplător (dar oare e ceva întâmplător?), la Festivalul Carte şi arte de acum două săptămâni s-a aşezat pe un scaun lângă standul Cununilor de stele. Dumnealui venise pentru o lansare de carte din programul Festivalului. O ştia pe Didi din facultate...şi aşa s-a conturat ideea dialogului de duminică. Îi mulţumesc pentru că mi-a oferit prilejul de a vorbi despre Didi.

Aşadar, pe duminică, la Revista literară radio. Vă anunţ că sunt rârâită!

joi, octombrie 15, 2009

Adiemus.......

Duminică, la ora 10, la sediul Radiodifuziunii are loc preselecţia pentru Corul de copii Radio. Aşa cântă aceşti copii după câţiva ani de repetiţii susţinute, seriozitate, dăruire. Talent. Şi sunt mândră că şi Ana mea face parte din acest cor - o oază de lumină într-o lume nebună. Plecăciuni în faţa acestor copii şi a dirijorilor lor - Camelia Chiţibea şi Voicu Popescu.

Aici în concert cu Teodora Enache
http://www.youtube.com/watch?v=hAcRlFSXe08&feature=related

miercuri, octombrie 14, 2009

Radha şi Krişna, de Chandidas


Şi azi... portretul lui Krişna, dăruit nouă, românilor, de către Amita Bhose.

Ci iată că prietenul nostru Subal luă înfăţişarea şi chipul lui Krişna şi, înzestrat cu o frumuseţe fără seamăn, răsări ca un nor gros, de curând adunat pe cer. Corpul lui avea minunata culoare a kajalului, a florii atasi. Era asemeni lotuşilor albaştri. Printre frumuseţile de pe lume, a lui se dovedi fără seamăn. Harul de dragoste cu care i-au fost zidite membrele strălucea prin veşminte. Când umbla, tălpile picioarelor sale se zăreau mai roşii decât hingul. Picioarele sale aveau o culoare mai vie decât a fructelor bimba iar unghiile, strălucind precum zece lune, îşi trimiteau razele spre cele zece părţi ale firii, spre miazănoapte şi miazăzi, spre soare-răsare şi soare-apune, în sus spre cer şi în jos, spre pământ. Zurgălăii de aur de pe cercurile ce-i înconjurau gleznele scoteau sunete mai plăcute decât ciripitul păsărilor şi se potriveau minunat cu veşmântul său galben. Membrele-i erau unse cu ciuya şi santal, iar din trupul său se răspândea mirosul moscului. Purta o ghirlandă făcută din toate florile din acea perioadă a anului, înfrumuseţată fiind şi mai mult de nestemata kaustubha, din mijloc. El răsări astfel, asemeni chipului lunii tremurând în apele Jamunei. Nobleţea frunţii i-o sporeau penele acelei rase de păuni, a căror frumuseţe răpeşte sufletele. Cercei strălucitori ca soarele i se legănau în urechi. Buzele lui erau asemeni florilor de bandhuli şi dinţii, ca seminţele de rodii. Cornul lunii, desenat pe fruntea lui cu pastă de santal, era înconjurat de puncte galbene de gorociona. Limpezi erau lotuşii ochilor lui, desenaţi cu kajal, amintind umbra norului ce caută a împresura malul luminos al Jamunei. Două rânduri de perle îi mărgineau cununa în care nouă geme, ce închipuiau cele nouă corpuri cereşti, erau încrustate în cercuri de coral lucitor. Pletele-i frumoase, împletite cu ghirlande de flori, aveau moliciunea firelor din coada albă a vacii ciamari. Penele de păun îi împodobeau creştetul. Ţinea în mâini un fluier de bambus, cu sunet minunat. Stătea în picioare, cu cele trei îndoituri ale trupului, cu genunchiul drept uşor îndoit, cu capul înclinat spre stânga. Privirea sa coborâtă era nemişcată. Zâmbetul său avea dulceaţa nectarului. Or, la vederea acestui tânăr, care îl întrecea şi pe Madana, toate femeile din sat se simţiră tulburate. Yoghinii îşi uitară legământul yoga. Locuitorii din cetatea lui Brikabhanu fură cuprinşi de mirare şi regele însuşi se simţea răpit de o dulce ameţeală.
Aşa cântă brahmanul Chandidasa.

..........

- Prietena mea, spuse Radha, ce frumuseţe mi-a apărut azi în faţa
ochilor? Mergeam spre râul Jamuna, urmată de o însoţitoare, când văzui o fiinţă cu pielea întunecată, minunat împodobită. Pe capul aplecat într-o parte purta o cunună care-i înconjura pletele cu flori, în mijlocul căreia penele de păun străluceau şi razele soarelui luceau printre ele. Când se legănau în vânt, părea că valuri unduiau sub sclipirile soarelui. Pe frunte-i sclipea un semn galben, în mijlocul unei luni măiestrit zugrăvite cu pastă de santal. Albinele, ademenite de parfumurile trupului său, roiau în juru-i. Nasul său e mai drept ca ciocul de pasăre. Ochii săi mari aproape că ating urechile. Când privirea-i fugară se împleteşte cu surâsul, ţi se pare că plouă cu licoarea zeilor din cerul senin. Frumuseţea-i mi-a umplut inima, m-aş gândi toată ziua şi toată noaptea numai la el. În veşmântul galben părea o statuie de aur. În mână ţinea flautul. De atâta vreme îmi duc traiul în Gokul, dar nu l-am văzut, nici n-am auzit de el. Prietena mea, ce văzui azi pe malul Jamunei! În picioare, cu cele trei îndoituri ale trupului, stătea la poalele unui copac.
Sărmanul Chandidasa se întrebă: Au cine să fi închipuit o asemenea înfăţişare?

- Ah! Fiul lui Nanda mi-a răpit sufletul! De ce oare celelalte femei din oraş nu i-au căzut în mreje, ca mine? Am apărat de orice pată bunul nume al neamului meu, dar de ce flautul său cânta: Radha, Radha? Purta o ghirlandă din flori de mallika şi ciampa, iar pe cap, pene de păun. Dansa şi în săriturile uşoare îşi încrucişa şi-şi îndrepta pe rând picioarele. Mii de albine zburau în jurul-i, ademenite de dulcile arome ale trupului său. Înclinarea capului era plină de atâta gingăşie cum numai zeul dragostei putea să aibă. Oricine s-ar fi simţit legat de le fără putinţă de împotrivire. Capu-i, asemenea unei lune mişcătoare, era acoperit cu o plasă împletită cu boabe de gunja, roşii şi proaspete. Apoi, încetând să mai danseze, îşi încrucişa picioarele şi se sprijinea de copacul kadamba, în timp ce ghirlanda de maloti se legăna mai departe la gâtul său.
Brahmanul Chandidasa zice: Încă nu ştii cât de drăgăstos este el.

- Ah, cât de minunată este pielea albastră a lui Şyam! Frumuseţea lui o întrece pe cea a zece mii de mii de Madana şi străluceşte precum soarele şi luna laolaltă. Şyam, izvorul dragostei, încântă ochii celor care-l privesc. Ah, dacă nu m-aş teme de gura lumii, aş fi alergat să-l strâng în braţe. Flautul său cu sunet dulce mi-a luat minţile într-atât încât nu mai pot răbda traiul din casa mea. Vreau să spun întregii lumi ce simt: am să mărturisesc totul, am să-mi iau rămas bun de la ai mei. Ce înseamnă neamul meu faţă de dragostea mea? Krişna mi-a luat inima; el e mai presus de orice datorie.
Chandidasa zice: Ascultă porunca inimii!

Pielea lui Kanu e neagră ca norul, parcă e luna făcută din kajal. Privirea mea tânjeşte după el, precum pasărea ciakor tânjeşte după norul pe care vrea să-l soarbă. Pe drumul spre râu am văzut frumuseţea lui Şyam. Privirea sa te face să uiţi lumea întreagă. Albinele zumzăiau lângă ghirlanda de pe gâtu-i. Ochii sunt ca două săgeţi ale lui Madana, privirea lor pătrunde până în adâncul sufletului, te face să nesocoteşti cinstea femeii, atrăgându-te spre el.
Chandidasa zice: o aşa frumuseţe nu se mai află în cele trei lumi. Oricine l-a văzut a uitat de lume şi de cinstea datorată neamului.

Dintr-o dată, din pădurea de kadamba, în auzul meu a răsunat un cântec. Nu găsesc vorbe să spun măsura în care el mi-a tulburat sufletul. Sunt încredinţată, prietenă, că acest cânt fură linişte inimilor tuturor femeilor de rangul meu.
- Dar, spuse Lalita, n-a fost nici un alt cântec în afara celui al
flautului vrăjit?
De ce ai fost atât de tulburată ascultându-l? Sileşte-te de-ţi ţine firea.
- De ce avea cântecul flautului lui o dulceaţă atât de făţarnică? Era ca un amestec de otravă şi licoare zeiască. Iată-mă cum tremur din tot corpul, de parcă m-ar fi cuprins frigul sau apa. Simt că un cuţit îmi străpunge inima, totuşi n-o taie. Căldura pe care o simt nu e prea mare, totuşi îmi arde sufletul.
Nici Chandidasa nu ştie ce se întâmplă.

- Nu te mai du la râu, răspunse Lalita, nu te mai du, căci
strălucitorul Kaliya îşi are sălaşul în preajma copacului kadamba. Frumuseţea lui asemeni norului abia apărut pe cer duce în ispită chiar şi inimile sfinţilor yoghini. Nu te mai du la râu, te rog din inimă, o, prietena mea. Strălucirea trupului său o întrece pe cea a lunii celei blânde şi felul lui de a sta, cu trei îndoituri ale trupului, e mai frumos ca al lui Madana. Ghirlanda care-i împodobeşte gâtul, precum cornul lunii, măreşte frumuseţea norului ce o ascunde, farmecă şi copleşeşte firea. Privirea sa aţintită spre pământ, cântecul dulce al flautului său pierd sufletele pentru totdeauna.
Obrazul lui Şyam, cântă brahmanul Chandidasa, întorcându-se spre Govinda, este asemeni lotusului albastru care îmbolnăveşte sufletul celui ce-l priveşte, fie şi cu coada ochiului.

Notă: Din prezentul fragment am eliminat notele explicative, cu riscul de a rămâne mulţi termeni neînţeleşi (deşi bănuiţi). Ele însă se regăsesc în cartea apărută la editura Cununi de stele.

marți, octombrie 13, 2009

Radha şi Krişna, de Chandidas



Pentru măiestria traducerii dar şi pentru frumuseţea portretului Radhei. Pentru că, oricât de banal ar suna, dragostea este cel mai frumos dar pe care-l putem primi şi dărui.

Traducere din bengali de Amita Bhose

Zorile inimii (fragment)


Într-o zi Hari, fiul lui Nanda, stând la umbra unui copac cu toţi prietenii săi şi păzindu-şi cireada, spuse, după un răstimp de tăcere, cu privirea îndreptată spre prietenul său Subal :
- Ci spune-mi, prietene, ce să mă fac? De ce inima mea e aşa de
înflăcărată? Nu mai pot răbda. Cunoşti oare răul care-mi macină fiinţa? Apleacă-ţi urechea la vorbele mele, desluşeşte frământarea ce mă stăpâneşte.
- Inima ta suferă, îi răspunse Subal. Ce aş putea să-ţi spun mai mult?
O minunată vedenie s-a înfăţişat mirării ochilor tăi.
- Prietene, ascultă-mă cu luare aminte: voi căuta a-ţi spune pe înţeles
ce se petrece în inima mea; ceea ce văzui făcu să se nască în mine o frământare atât de vie, încât fu urmată pe dată de un soi de tulburare pâcloasă, arzându-mi inima ca o flacără. Arată-mi leacul. Fiinţa mea e prada unui neastâmpăr dureros; nici sufletul nici trupul nu mai cunoaşte o clipă de răgaz.
Ieri, fără să bag de seamă, Dhaboli, vaca cea albă, luând-o spre pădure, pe drumul ce duce la Cetatea lui Brikabhanu , se rătăci; nemaivăzând-o, prinsei a o căuta în multe locuri; una câte una, găsii urmele copitelor ei prin pădurea spre cetate: Dhaboli se amestecase printre vacile altora. Ceea ce văzui atunci nu poate fi spus în vorbe şi pe măsură ce-ţi povestesc, inima mea se umple de tulburare; asemeni unei umbre o văzui ieşind din palatul împărătesc al cetăţii. Era însoţită de o fată şi ducea, sprijinit de şold, un ulcior de aur; nimbul frumuseţii ei strălucea asemeni miilor de mii de lune şi cât de senină era veselia ce i se revărsa de pe chip. O văzui ca prin vis. Făptura-i ca o pâclă împrăştia lumina ce-mi atingea trupul.
O, zeule Jadunatha , spune brahmanul Chandidasa , va veni clipa când vei putea pricepe ceea ce azi e o taină în ochii tăi.

Ea plecă, plăsmuire de aur, lăsându-mă cufundat într-o tulburare fără nume. Era înveşmântată într-un sari albastru, care nu putea să ascundă frumuseţea-i neasemuită, frumuseţe asemănătoare unui fulger ce-mi răsări înainte prin vălurile ce o acopereau. Cum s-o înfăţişez? Privirile ei fără astâmpăr nu cunoşteau odihna. Purta podoabe mândre şi felurite; o sută de mii de albine alergau după mireasma trupului ei. Când porni, aflai că mersul ei domol era asemeni lunecării lebedei sălbatice. Cu deplină limpezime a minţii spun că ochii mei n-au mai văzut o făptură aşa de minunată; clinchetul brăţărilor de la gleznele ei, scoţând sunetul celei de-a cincea note muzicale era dulce ca mierea. Trecând pe drum nepăsătoare, se legăna, se legăna. Îi puteai cuprinde cu mâinile mijlocul subţire ca al leoaicei, cum cuprinzi gâtul unei amfore. Iată dulcea făptură pe care o zăriră ochii mei; când râdea, pleoapele ei picurau sute de boabe de nectar.
Astfel se înfăţişă prinţesa ochilor zeului Krişna, după spusa brahmanului Chandidasa.

O văzui şi farmecul frumuseţii ei îmi cutremură sufletul. În clipa când mă privi, îmi pierdui cunoştinţa şi lucrurile din juru-mi se risipiră. Mă întorsei aducând-o pe Dhaboli, vaca cea albă. Subal, prietene, mă asculţi oare? Când voi revedea această frumuseţe a lumii? Subal, prietene, mă auzi? Ah! Cine-ar putea înţelege durerea mea? Sunt atât de descumpănit; când, dintr-o dată, îmi amintesc de această minunată întâmplare. Cui aş putea să i-o povestesc? De ieri, un lucru nelămurit, născut în străfundul sufletului meu, îmi chinuie mintea. Nu mai ştiu ce-s foame şi setea; istovul se depărtează de mine când mă întind la hodină; visez mereu acelaşi vis şi ades sufletul meu e cuprins de jale. Ce se află în inima mea mistuită de durere, ţintuită de această săgeată? Fiinţa mea e asemeni unui elefant furios: această stare răstoarnă armonia sufletului meu.
O, prinţ al dragostei, spune Chandidasa, ascultă-mă cu luare aminte: ai s-o vezi din nou, ai s-o atingi cu mâinile tale, nu te îndoi de spusele mele.

Privirea acestei fiinţe fără seamăn izbucnea precum fulgerul dintre nori. Ea se amestecă printre femeile care o însoţeau. Prietene, niciodată, de-a lungul vieţii mele nu mi s-a arătat o astfel de minune. Purta un şirag de perle; privirea ei vorbea în culori şi graiuri fără număr; viespea zbura, cu un zumzăit asemeni unui dangăt de clopot, drept spre mireasma pe care o împrăştia trupul ei. Câteodată îşi ridica un capăt al sari-ului, apoi se acoperea într-o clipă la loc. Se sprijinea pe umărul unei însoţitoare cu o aplecare plină de gingăşie şi de binevoitoare luare aminte. Ochii ei zâmbitori mă priviră. Prietene, sufletul meu se pierdu! Culorile schimbătoare care-i alunecau pe trup în ritmul paşilor m-au vlăguit. Vârfurile degetelor ei împrăştiau raze de lună. Ea ucide sufletul celor asupra cărora cade privirea-i plină de strălucire! Săgeata acestei priviri străbătându-mi coastele, îmi pătrunse adânc în piept, fără ca inima mea tulburată să aibă răgazul a lua aminte. De cum o văzui fui pierdut.
Chandidas spune: Vederea ei te-a fermecat, nu ai nici o boală.

Cum trecea pe drum, o văzui, sprijinită de umărul prietenei ei. Spiritul lui Madana unduia întregu-i trup. Privea, cu faţa luminată de zâmbet. Spune-mi, cine este acea minunată fiinţă, o, prietene al sufletului meu! Să-mi fie dată dragostea ei! Şiragul cel lung de mărgăritare albastre, căzându-i de-a lungul veşmântului, îi încorona frumuseţea, precum puzderia de stele înconjoară cornul lunii abia răsărite. Sânii ei erau două cupe de aur răsturnate: cum i-o fi meşteşugit Atoatefăcătorul? Ah, facă-se ca ea să-mi dea prinosul râsului ei şi al întregii fericiri ce-i umple inima!
Chandidasa zice: Poţi să-i ceri oare acest har? Râsul ei îţi ia ochii aidoma sclipirii fulgerului ce sperie întunericul.


Văzui cu ochii mei această minune împodobită cu toate odoarele şi, pe când privirile îmi erau aţintite asupră-i, fulgerul ochilor ei sclipi; într-o clipă simţi că răbdarea mea nu mai era răbdare. O, dragul meu prieten, privirea îi era plină de vrăji care-mi luară minţile şi pricepui că pe lume nu i se află pereche. Chipul ei, asemeni lunei, era o mreajă a dragostei. Ea-şi sărută capătul pletelor apoi, răsucindu-se în două rânduri ca să le apuce, şi le adună pe ceafă. Cu un deget se silea să-şi ţină sariul care-i luneca şi în faţa acestei privelişti orice muritor ar fi simţit cum cade pradă ispitei şi Madana însuşi trebuie că era întunecat de dorinţă. Cu ce să-mi îmbărbătez inima? Această tânără care-mi ieşi în cale cu părul ei lăsat pe spate, pe malul râului, m-a lăsat fără nici o apărare. Părul ei părea un şarpe. Oare nu i-e teamă să poarte un şarpe? Era atât de frumoasă şi de curată! Dinţii ei te duceau cu gândul la şiraguri de perle şi când râdea, din gura ei parcă ieşea luna. Ah! Sufletul meu înnebuneşte, frumuseţea ei a făcut ca inima mea să freamăte, oglindindu-se în ea! Nu mi-a rămas decât bietul înveliş trupesc, căci suflarea din el a fugit cu Preaiubita mea.
Îşi va afla mântuirea dacă o vede încă o dată – zice brahmanul Chandidasa.

O văzui, trecând pe drum, când ziua se îngâna cu noaptea; ochii mei simţiră o mulţumire desăvârşită. Nu putui s-o recunosc, nu ştiam cine este. Bunul meu prieten, cine ar fi îndrăznit să privească în faţă o astfel de minune? Frumuseţea sariului ei nu adăuga nimic nurilor, ci frumuseţea ei mărea farmecul podoabelor pe care le purta. Cărarea care-i despărţea părul era colorată la capăt cu purpură; ochii-i erau desenaţi cu kajal; nările îi erau împodobite cu perle; sariul albastru, care-i stătea atât de bine, lăsa să se zărească unduirea liniilor trupului. Ah! Ce se întâmplă oare cu inima mea? Aşa mi-a fost scris: să-mi închin viaţa picioarelor acestei minuni! Sânii ei rotunjiţi ca nişte coline stau ca două ceşti de aur pe pieptul ei. Ochii îi alunecau lin; mersul îi era uşor. Ea nu cutează a-şi opri mai îndelung ochii la mine, din bună cuviinţă faţă de însoţitoare. Mişcările îi erau cu neputinţă de zugrăvit; cum aş putea eu să le înfăţişez? Mergea liniştită. Ah! Cine-i oare acel bărbat fericit căruia i-a fost hărăzită de soţie după îndelungi rugăciuni către soţul Umei, spre a o dobândi?
Chandidasa zice: Îmi pare că trupul ei s-a plămădit din zeiască licoare ce curge mereu: o asemenea înfăţişare nu este menită să facă rău cuiva.

Limpezimea chipului ei, frumos ca luna ce răsare, dădea freamăt sufletului şi înfricoşa întunericul. Privirile-i sunt ca săgeţile otrăvite, care-mi străpung inima. Chiar şi Madana se teme de ele. Ah, preaiubitul meu prieten, au cine a putut asemăna sânii cu fructul bel? Ei sunt mingi de aur cu care poţi ucide un tânăr. Braţele ei coboară până la genunchi, lungi ca trompa unui elefant. Văzând-o, Madana, încurcat, nu cutează a-şi ridica obrazul năpădit de ruşine. Mijlocul ei este subţire precum al leoaicei. Crupa ei se rotunjea asemenea roţii unui car. Viespile roiesc în jurul lotuşilor picioarelor ei, înconjurându-le cu cercul lor viu. Unghiile picioarelor, colorate cu şerlac, străluceau mai tare ca soarele.
Nu eram în stare să-i privesc trupul, zice Chandidasa.


O, prietene, spune-mi cine e tânăra aceasta cu obrazul auriu? O văzui când se scălda la ghat. Ascultă, o, Subal, bunul meu prieten, păstrător al tainelor mele, ascultă dar să ţi-o zugrăvesc pe această tânără spălându-şi trupul. Pe malul râului Jamuna, ea se aşezase, cu picioarele încrucişate în apă, pe sariul pe care şi-l scosese. Şiragul ei de aur se legăna sub sânii goi, asemenea vârfurilor muntelui Sumeru. Îşi desfăcu frumosul păr şi când, după baie, se ridică, acesta îi căzu până la coapse; în faţa acestei desimi negre, întunericul prinse a plânge şi se duse să caute adăpost şi mângâiere îndărătul lunii. Brăţările ei, tăiate dintr-o cochilie de scoică, străluceau precum cornul subţire al lunii ce răsare pe cer în asfinţit. Pe malul râului Jamuna, ea mergea storcându-şi sariul albastru şi sufletul meu odată cu el, şi de atunci pacea se ţine departe de inima mea înfierbântată.

Notă: Nici un fragment nu poate fi reprodus fără acordul autoarei.

luni, octombrie 12, 2009

Vârsta poetului, de Rabindranath Tagore

Traducere din bengali de AMITA BHOSE



„O, poete, vezi că se-nserează
şi încărunţeşte părul tău.
Stai în casă şi aştepţi oare
a lumii de dincolo chemare?”
Zice poetul: „Drept că e seară,
istovit e trupul meu, dar ascult
dacă din satul acela-ndepărtat
deodat’ mă cheamă cineva şi azi.
De acolo-n umbra codrului des
se-ntâlneşte un băiat c-o fată,
privirile vor să se unească
într-o muzică neastâmpărată, -
cine oare ale lor gânduri
le-ar cânta pe coardele vinei,
dacă eu m-aş retrage din lume,
socotind binele de dincolo?

Luceafărul de seară s-a stins,
se stinge şi rugul pe-al râului mal,
cornul galben al lunii subţiate
pe un colţ al pădurii răsare.
Şacalii se uită-n sus şi strigă
în curtea pustie, părăsită, -
dacă acum un suflet pribeag
vine-n noapte să stea de veghe,
mâinile împreună, capu-n sus
se uită la astrele ascete
pe ţărmul sufletului apasă lin
somnul cu muzica fără sunet, -
tainicul mesaj al celor trei lumi
cine ar trezi în mintea sa,
de-aş sta eu în colţul casei,
cu gândul la dezlegarea mea?

E drept că părul mi-e cărunt,
dar de ce îi dai atenţie?
Toţi copiii şi bătrânii de-aici
sunt de-o seamă cu mine, se ştie.
Unii au surâsul naiv pe buze,
alţii îl poartă în privire;
unii varsă lacrimile-n şir,
alţii în suflete le-ascund.
Stau unii în doi acasă,
alţii îşi conduc carele-n lume;
unii se plâng de singurătate,
alţii rătăcesc în mulţime,-
dacă toţi mă cheamă şi mă cheamă,
când să mai aud chemarea de dincolo?
nu-s eu de-o seamă cu toţi?
ce dacă părul meu e cărunt?"

Note:
1.Vina- instrument muzical tradiţional.
2.În astronomia indiană, constelaţia Carul mare este numită Cei şapte asceţi.

vineri, octombrie 02, 2009

Domnului profesor, cu dragoste

În urmă cu 30 de ani am primit un sfat pe care l-am înţeles şi l-am urmat mai târziu:
- Dacă nu citiţi în fiecare zi cel puţin 30 de pagini dintr-o carte, înseamnă că trăiţi degeaba!
Îndemnul venea nu de la profesoara de română, aşa cum s-ar putea bănui, ci de la profesorul de tehnologie, un inginer tânăr, frumos, de care câteva colege erau şi îndrăgostite în secret ori nu. (Nu, eu eram îndrăgostită de un coleg mai mare).

Sfatul lui l-am urmat în facultate şi l-am înţeles tot atunci. Însă pe domnul profesor nu l-am mai văzut de la terminarea liceului decât de două ori. Mi-a fost jenă să mă prezint şi să-i mulţumesc. Au trecut ceva ani de atunci. Între timp am învăţat să-mi înving jena şi să mulţumesc. Primim atâtea lucruri urâte din partea celorlalţi şi le reproşăm lucrul acesta, încât ar fi păcat să nu le şi mulţumim atunci când fac un gest care pe noi ne ajută sau ne îmbogăţeşte viaţa, mai ales când acesta nu are efecte imediate şi verificabile.

Şi iată că, săptămâna trecută, la Gaudeamus, în faţa standului apare... domnul profesor. Nu-i mai ştiam numele, nu-mi mai ştia numele, şi-a amintit doar clasa din care făceam parte pentru că o aveam colegă pe fata directoarei.
I-am spus:
- Domnul profesor, vă prinsesem slăbiciunea, cum veneaţi la oră începeam să fac gălăgie şi ziceaţi: "Muşat, ieşi afară, m-am săturat de tine!" Dar ne-aţi dat un sfat pentru care vreau să vă mulţumesc: "Dacă nu citiţi în fiecare zi cel puţin 30 de pagini dintr-o carte atunci înseamnă că trăiţi degeaba!". Să ştiţi că l-am urmat şi mi-a prins bine. Şi de mult timp vreau să vă mulţumesc.
A zâmbit:
- Dacă vă dădeam afară înseamnă că eram foarte tânăr. Acum nu ştiu cum să-i mai adun în clasă.

I-am oferit Fata batrână cu mare drag. A privit-o şi a zis:
- E prima mea realizare de acest gen.
Am râs:
- Şi a mea.

L-am privit depărtându-se. Şi m-am simţit mult mai senină.