luni, noiembrie 30, 2009

Cum s-a făcut de-am ajuns sperietoare dar şi cadou de Crăciun

La târg a venit lume fel de fel. La un moment dat o doamnă a întins mâna spre Fata bătrână, întrebând:
- Acesta e ultimul roman al lui Carmen Muşat?
- A, nu e vorba de criticul literar, autoarea mai are un Coman în coadă, i-am răspuns.
Doamna şi-a tras mâna imediat, ca arsă, şi s-a îndepărtat, fără un cuvânt.

Însă o altă doamnă a cumpărat Fata bătrână pentru nepoata ei, care împlineşte 18 ani de Crăciun. Iată cum am ajuns cadou de Crăciun, şi ce Crăciun, al majoratului!

Şi ecouri de la Gaudeamus....

Şi cum se zice, cei din urmă vor fi cei dintâi...

http://viewmorepics.myspace.com/index.cfm?fuseaction=user.viewPicture&friendID=440115278&albumId=1289837&page=2

Mulţumim prietenilor de la www.4arte.ro pentru că ne-au alăturat unor nume mari ale literaturii şi ale lumii editoriale (suntem lângă Herta Muller.....)

duminică, noiembrie 29, 2009

Şi a cincea zi la Gaudeamus...



La standul Cunuilor de stele a fost mereu veselie. Am dăruit proverbe bengaleze şi oamenii s-au înseninat. S-au interesat de Amita Bhose sau au aflat de Amita Bhose, i-au răsfoit cărţile sau i le-au cumpărat. Am primit felicitări şi încurajări... Cel mai mic stand de la Gaudeamus, al Cununilor de stele, a avut însă vizitatori prietenoşi şi curioşi. Şi mulţi, mai ales sâmbătă şi duminică. Şi doresc să le mulţumesc pentru că s-au oprit în faţa standului Cununilor de stele.

vineri, noiembrie 27, 2009

Gaudeamus ziua a treia...




Astăzi, un domn vorbea la telefon in timp ce trecea pe lângă stand. Privirea i-a rămas pe "Eminescu şi India" şi l-am auzit spunându-i celui/celei de la telefon:
- Vorbim mai tîrziu, că am găsit o carte pe care o căutam din clasa a XII-a.
Şi cred că avea cam 35-40 de ani.

Şi-atunci să mă mai întreb dacă sunt pe drumul cel bun?

.

joi, noiembrie 26, 2009

Cununi de stele la Gaudeamus - ziua a doua




Şi suntem acolo şi zilele următoare....

Ieri - am cunoscut-o pe fiica lui Mircea Vulcănescu, o doamnă distinsă, căreia îi mulţumesc pentru cărţile pe care mi le-a oferit....

Au vizitat Cununile de stele prieteni ai editurii - prieteni făcuţi în timpul altor târguri de carte - şi îmi permit să-i numesc prieteni şi să le mulţumesc pentru că-mi dau forţă să merg mai departe..

Azi l-am cunoscut personal pe domnul Dan C. Mihăilescu.

Şi mâine....

A doua zi de Gaudeamus

Dragii noştri,

Ne-am mai dumirit: lângă standul Herald, parter, sunt nişte scări. Dacă le urcaţi şi faceţi dreapta, Cununile de stele sunt la 20 de metri, lângă standul de manifestări pentru copii.

Vă aşteptăm cu noutăţi, reduceri, gânduri bune.

marți, noiembrie 24, 2009

Gata pentru Gaudeamus

E mare Romexpo şi sunt cam 125 de edituri participante. Standul Cununilor de stele e poate cel mai mic de la Gaudeamus şi cei ce vor ajunge la Târgul de carte şi vor dori să salute şi Cununile de stele au cam următorul reper: de la intrarea principală, unde se rup biletele, in dreapta, cam la o sută de metri. Intrarea in dreapta, la nivelul intrării în expoziţie, e blocat şi pentru a ajunge la Cununi coborâţi scările principale, vă aşezaţi frumos cu faţa la scări şi vă uitaţi în diagonală, acum în stânga voastră. Undeva, sus, la mezanin, o să vedeţi sigla Cununilor. Cred că v-am lămurit buştean, acum iată, nici eu nu mai ştiu să ajung la stand. Oricum, e standul 224, nivelul 3.20. Dacă nu vreţi să vizitaţi Cununile aveţi o scuză: ziceţi că nu aţi găsit standul.

Eu vă aştept, totuşi. Şi pe cei pe care-i cunosc şi pe cei pe care nu-i cunosc.

Aşadar, să ne vedem sănătoşi printre cărţi!

luni, noiembrie 23, 2009

Ciufulici, din ţara de pitici, la Gaudeamus


La Gaudeamus o să fie şi "Ciufulici", editura Cununi de stele inaugurând astfel colecţia „Cununi de stele pentru copii”.

Ana Coman are 14 ani, e elevă în clasa a VIII-a şi membră a Corului de copii Radio. Pe la nouă ani voia să devină scriitoare, drept pentru care a început vreo cinci romane. Poate nerăbdarea vârstei a făcut-o să le abandoneze şi să se dedice poeziei şi poveştilor. A umplut un caiet cu o viteză de invidiat după care… l-a uitat într-un sertar.
Literatură de sertar? Se poate spune şi aşa, din moment ce unele poezii sunt datate 21 ianuarie 2005. Acestea fac obiectul unui volum separat de „Ciufulici”, scris în aceeaşi perioadă.

Ciufulici din ţara de pitici, eroul cărţii de faţă, este un năzdrăvan care are „doi fraţi, două surori/ce se-mbracă-n multe culori” şi… dar mai bine să-i descoperiţi singuri povestea scrisă cu talent şi candoare copilărească. Cu siguranţă îl veţi îndrăgi pe Ciufulici, cel din ţara de pitici, personaj creat de Ana la vârsta de nouă ani, când era o fetiţă cu codiţe şi cu zâmbet luminos. Acum nu mai are codiţe, dar zâmbetul e acelaşi.

Cartea are şi ilustraţii de colorat, astfel împăcându-se şi capra şi varza: adică şi pe cei mari, care ştiu să citească, şi pe cei mici, care încă n-au descoperit plăcerea lecturii.

Ciufulici vă aşteaptă la Gaudeamus!

sâmbătă, noiembrie 21, 2009

Concertul, de Radu Mihăileanu

Şi dacă mergeţi la vot şi vreţi apoi să uitaţi lumea reală, pentru două ore, intraţi la cinema Studio - sala e renovată, adevărat, un iz de mucegai se mai simte, ca la hotelurile vechi, dar nu veţi auzi telefoane mobile sunând şi nici comentarii. "Concertul" lui Radu Mihăileanu ruelază, cred, de două zile. Abordând din nou drama evreilor (tatăl regizorului, evreu, a fost deportat), Concertul e la fel de optimist şi emoţionant ca şi Trenul vieţii. Cu umor, ironie, regizorul ne duce la Paris dar şi pe străzile Moscovei (recunoşti însă străzile bucureştene), împreună cu destinele frânte ale unor oameni uniţi prin muzică. Muzica nu moare niciodată, acesta pare a fi mesajul. Frumuseţea artei dănuie şi în numele artei oamenii se sacrifică. Ideea nu e nouă, dar modul cum e pusă în scenă e original.

Aşa că, după vot, înfrumuseţaţi-vă ziua. "Concertul" e unul dintre filmele acelea care nu au replici mari şi memorabile iar rolurile principale sunt împărţite între mulţi, foarte mulţi actori însă fiecare personaj este bine structurat. Nimic din ce se întâmplă nu poate fi prevăzut de către spectator, la fel de buimac uneori precum eroii filmului şi acesta e meritul regizorului, de a te lăsa să-i însoţeşti tot timpul trupa de concert.

Iar la final, vă veţi trezi că apaludaţi împreună cu cei din sala de cinema. Eu, personal, n-am mai văzut acest mod de a mulţimi decât o singură dată, la filmul lui Nemescu, "California dreamin". Tot în cimema Studio.

De ce merg la vot

De ce merg la vot? Pentru că nu-l mai vreau preşedinte pe Băsescu. E un motiv puternic care-mi învinge lehamitea de lumea politică. Nu am alternativă dar un lucru ştiu clar: nu mai vreau să fie iar Băsescu preşedinte. Aşa că merg la vot ca să anulez un vot dat lui Băsescu.
Veniţi şi voi la vot?

joi, noiembrie 19, 2009

Cununi de stele la Gaudeamus





Mai sunt câteva zile până la Târgul de carte Gaudeamus - 25-29 noiembrie...

Editura „Cununi de stele” va fi aproape de cititori dar şi de stele la Târgul de carte Gaudeamus, standul fiind situat la etajul I. Tânăra editură care nu are nici un an de activitate are însă titluri „mari” şi vă aşteaptă în fiecare zi a târgului cu reduceri între 20-40%. Fiecărui trecător prin faţa standului i se va oferi un suvenir… tipărit şi fiecare cumpărător al unei cărţi semnate Amita Bhose va primi versuri ale lui Eminescu traduse în bengali de către cea care a făcut cunoscut numele poetului în India. Da, e vorba tot de Amita Bhose, scriitoare, cercetătoare, traducătoare, profesoară de bengali, sanscrită şi civilizaţie indiană.

Sâmbătă, 28 noiembrie, ora 17, sunteţi aşteptaţi la lansarea cărţii „Eminescu şi India”, lansare care va avea loc la stand. "Eminescu şi India" reprezintă „cea mai amplă şi mai sistematică tratare a problemei relaţiilor dintre gândirea indiană şi opera lui Mihail Eminescu” (Sergiu Al-George) iar autoarea şi-a câştigat renumele de „a fi unul dintre cei mai avizaţi cercetători ai istoriei pătrunderii culturii indiene în spaţiul cultural european.” (George Munteanu).

Cu o prefaţă şi o postfaţă realizate de doamna Zoe Dumitrescu Buşulenga, „Eminescu şi India” se înscrie în rândul lucrărilor de referinţă dedicate marelui poet român. Autoarea a mers pe drumuri nebătute, concluzionând: „Mihai Eminescu e singurul poet european care a făcut India nemuritoare în ţara sa”.

Iar de veţi dori să aflaţi mai multe despre opera dar şi despre viaţa Amitei Bhose, prima traducătoare a lui Eminescu în spaţiu asiatic şi prima traducătoare a lui Tagore în română direct din bengali, limba maternă a scriitorului, vă invităm duminică, 29 noiembrie, la ora 12, la o miniconferinţă.


La standul Cununilor de stele se va afla şi Ciufulici, cel din ţara de pitici, ale cărui năzdrăvănii sunt puse în versuri de către un copil de 9 ani, editura inaugurând cu acest titlu Colecţia „Cununi de stele pentru copii”. Poeziile pentru copii scrise de un copil sunt şi ilustrate, micii cititori putând astfel să coloreze isprăvile lui Ciufulici.

Adolescenţii dar mai ales adolescentele vor fi întâmpinaţi cu o surpriză. Bineînţeles, tot tipărită şi da, e vorba tot de o carte. Nu divulgăm amănunte, păstrăm secretul. Să spunem doar că această carte va fi adolescenţilor un bun şi fidel prieten.

Aşadar, ca să nu mai lungim vorba, la standul Cununilor de stele veţi mai găsi proverbe bengaleze, o fată bătrână care-şi spune păţaniile într-un best seller de Cucuieţii din Deal, povestea de dragoste dintre păstoriţa Radha şi divinul Krişna, o maree indiană… O vorbă bună, un zâmbet şi gânduri bune.

luni, noiembrie 16, 2009

Invitaţie

De ajungeţi luni, 16 noiembrie, prin centrul Capitalei, pe la ora 18, cu scopul de a va recrea, atunci veniţi la Sala Mică a Palatului, la concertul Corului de copii Radio şi al Corului Sound, ambele dirijate de domnul Voicu Popescu. Intrarea e liberă şi nu ştiu cu ce vă va încânta Corul Sound dar Corul de copii vă va delecta cu concertul "Amprente", pe care l-a susţinut anul acesta în Suedia şi Bulgaria.

I-aţi ascultat vreodată? video

duminică, noiembrie 08, 2009

India – victima Universităţii Bucureşti


Pentru că mulţi m-au întrebat de ce i s-a desfiinţat postul Amitei Bhose, care l-a tradus pe Eminescu în bengali şi a făcut cunoscută literatura română în India, iată şi explicaţia, dată chiar de către Amita Bhose.

"20 octombrie 1990

Într-o bună zi din 1978 am fost invitată la rectoratul Universităţii din Bucureşti. Cum am intrat, domnul rector academician George Ciucu m-a întrebat: „Aţi adus cererea?” Când a văzut că am picat parcă din lună, a adăugat: „Fetele noastre nu v-au spus nimic?” Persoanele de la Relaţii externe m-au lămurit că s-a înfiinţat un post de lector – deocamdată suplinitor – de sanscrită şi bengali şi că Universitatea aşteaptă să-mi depun actele şi o cerere. Aşa a început cariera mea universitară la Bucureşti. A fost şi un preludiu, la care voi reveni imediat.

După atâtea biografii ale securiştilor şi infractorilor, cred că cititorii nu se vor plictisi de unele reflecţii nostalgice ale unui fost universitar, ale unui om care la îndemnul sufletului său a venit din lumea liberă într-o ţară de după cortina de fier şi care în toţi acei 18 ani de şedere în România a avut la el paşaportul său indian, adică putea să plece oricând. Poate că nici n-ar strica unele informaţii istorice despre secţia de limbi indiene în cadrul Catedrei de limbi orientale a Universităţii sus-numite. Cel puţin ca o varietate, pentru că în ultimele luni n-au prea fost discutate problemele studiilor, ale studenţilor ca atare.

Acum preludiul. La începutul anului universitar 1972-1973, când eram doctorandă la Facultatea de română, mi s-a oferit să ţin un curs facultativ de limba şi literatura bengali la catedra respectivă, unică în România. Pe atunci catedra a fost condusă de prof. Cicerone Poghirc, care ulterior a plecat din ţară. Deşi mi s-a spus că fac cinstea Universităţii, am considerat că cinstea a fost de partea mea. Am crezut că voi putea pregăti specialişti care vor continua munca mea. Am visat că studenţii mei vor traduce nemijlocit operele lui Rabindranath Tagore, atât de îndrăgite aici, din bengali în română. Vor traduce operele marilor scriitori români în bengali, pentru care vor găsi o piaţă la Calcutta, unde traducerile mele din Eminescu, Caragiale, Sadoveanu şi alţii au creat un interes în literatura română. Indiferent de dimensiunea şi populaţia Indiei, bengali a reprezentat singura cale a comunicării între cele două culturi – română şi indiană. Este şi unica limbă a celor peste o sută de milioane de oameni din Bangladesh.

Atunci am început să predau în calitate de colaborator şi aşa am continuat până în 1978. După obţinerea titlului de doctor în filologia română cu tema „Influenţa indiană în gândirea lui Eminescu” (publicată ulterior cu titlul Eminescu şi India), am beneficiat de o bursă post-doctorală, tot a guvernului român, pentru a stabili textul manuscrisului eminescian de gramatica sanscrită, în vederea încadrării sale în volumul XIV al Operelor poetului (Ed. Academiei).

În februarie 1977 am solicitat domiciliul stabil în România, fără de care nu puteam să primesc nici un post, nici un spaţiu locativ. După ce au fost rezolvate problemele legate de şederea mea în România, am făcut, în 1980, demersurile necesare pentru a înfiinţa un curs de limba şi literatura bengali ca o disciplină oficială. Este în afara oricărei discuţii faptul că nu poţi scoate specialişti dintr-un curs facultativ cu regimul de două ore pe săptămână. Decanul Facultăţii de limbi străine de atunci, dl. prof. Paul Miclău, l-a recomandat chiar ca o disciplină principală, rugându-mă în repetate rânduri să solicit sprijinul Ambasadei indiene. Ambasada Indiei, şi apoi ambasada Bangladeshului, mi-au dat conscursul. Ministerul Învăţământului din România a aprobat propunerea în principiu, dar nu i s-a dat curs atunci, din motive economice.

La această Universitate a existat disciplina oficială de limba hindi. A fost înfiinţată probabil în 1967, în cadrul colaborării cu guvernul indian şi ca atare a fost condusă totdeauna de către profesorii invitaţi din India. Dumnealor au predat în engleză. Atât pentru cursuri facultative de sanscrită şi bengali cât şi pentru cele oficiale de civilizaţia indiană şi estetica indiană destinate studenţilor de la hindi, am folosit limba română ca mijloc de predare.

Nu ştiu de ce Secţia de limbi indiene a fost handicapată de la bun început. N-au existat materiale didactice. Cărţile de hindi şi bengali, între care Operele lui R. Tagore în 30 de volume, donate de guvernul indian, au fost puse sub lacăt în sediul Asociaţiei de studii orientale. Nimeni n-avea acces la ele.

Atât colegii mei de hindi, cât şi eu, am redactat manuale şi dicţionare de sute şi mii de pagini, pe care le-am şi scris, ajutaţi de studenţii noştri, caligrafic, ca ele să fie multiplicate. Tipografiile din România nu dispun de caracterele acestor limbi, iar o maşină de scris în hindi, donată de guvernul indian, a dispărut fără să fie folosită vreodată. Gradul cunoştinţelor de hindi ale absolvenţilor, după patru ani de studii, este, aşadar, comparabil cu cel al limbii române însuşit de studenţii străini la sfârşitul primului semestru al anului pregătitor. După încă un semestru de curs intensiv, străinii se înscriu la facultăţile de specialitate. Iar „absolvenţii” de hindi, cu cunoştinţe mai puţine capătă diplome şi sunt consideraţi capabili să predea la Universitate! Nu ştiu, nici nu înţeleg de ce profesorii de hindi, care aveau statut de diplomat, n-au solicitat intervenţia guvernului indian pentru a îndrepta situaţia.

La cursurile facultative de sanscrită şi bengali pe care le conduceam se înscriau foarte mulţi studenţi din alte instituţii de învăţământ superior, precum Politehnica, Institutul de Arhitectură, Institutul de Teologie, Facultatea de Medicină şi de la alte facultăţi universitare, de ex. Matematică, Geologie, Chimie, Fizică, Istorie-Filosofie şi, de asemenea, salariaţii şi pensionarii de diverse profiluri profesionale. Nici ei, nici studenţii de la Filologie nu primeau nici măcar un certificat de absolvire. Tot ce au făcut ei au făcut de dragul culturii.

Şi au făcut multe. Au redactat lucrări de sinteză şi au tradus din bengali şi sanscrită, unele traduceri fiind chiar publicate în „Ramuri”, „Convorbiri literare”, „Orizont”, „România literar” şi apoi în „Dimineaţa” şi „Columna” (Tg.Jiu). Şi-au dovedit şi talentul artistic. Spectacolele noastre anuale literar-artistice cu ocazia zilei naşterii lui Tagore au devenit celebre. În vara anului 1981 au prezentat o piesă a aceluiaşi autor indian, în traducerea mea, la Casa Universitarilor din Bucureşti. A fost o premieră absolută pe ţară (v. Recenzia la „Teatru”, iul-aug.1881, p.162).

A fost la bază, evident, meritul profesorului. Dar incontestabil rămâne faptul că m-auinspirat întrebrile necontenite ale studenţilor. Pasiunea, dragostea şi sârguinţa lor mi-au întrecut orice aşteptare. Orice profesor din lume s-ar fi mândrit de asemenea studenţi. Baza reală a realizărilor noastre au fost relaţiile afective între profesor şi studenţi, sentimentul de respect reciproc. Îi priveam pe studenţi ca pe viitorii mei colegi, nu ca pe nişte „draci care ne fac zile negre”, aşa cum am auzit prin unele cercuri universitare.

Ţin să aduc la cunoştinţa publicului român că la solicitarea celei mai prestigioase reviste literare din Calcutta – probabil din India – am scris un studiu de vreo 60 de pagini de manuscris despre recepţionarea lui Tagore în România, din care o mare parte a fost dedicată, la sugestia redactorului şef, activităţilor studenţeşti din Bucureşti. În numărul său din 20 septembrie 1989, revista „Desh” l-a publicat ca fiind articolul cel mai important („cover story”, cum se spune în engleză) însoţit de o emoţionantă notă editorială. Câte scrisori de felicitări am primit din India atunci şi încă o dată după Revoluţie!

Aşa au mers lucrurile până în decembrie 1989. În ciuda interesului pronunţat al studenţilor, bengali a rămas curs facultativ – timp de 18 ani. Şefa catedrei de limbi orientale îmi spunea totdeauna, mai ales după întâmplările legate de „meditaţia transcedentală” în 1982, că autorităţile de partid şi de stat împiedicau încercările de a dezvolta secţia de limbi indiene, că Ministerul Învăţământului era împotriva înfiinţării disciplinei oficiale de bengali. Din acelaşi motiv nu se putea, probabil, titularizarea mea: dânsa îmi spunea că se lupta mereu ca să mă salveze de retrogradare ca asistent. Deoarece era şi secretară de partid, credeam că ştia mai bine cum stau lucrurile.

După căderea regimului, era de aşteptat că predarea limbilor indiene va fi tratată cu mai multă seriozitate, mai ales pentru că cei mai mulţi din cei care susţin că au suferit atunci, în 1982, din cauza Indiei, au fost numiţi în funcţii importante în guvernul postrevoluţionar. După Revoluţie, au fost efectuate schimbări în învăţământul superior. Catedra de limbi orientale a vrut să ţină pasul cu ele, doar prin propunerea avansării de grad vizând pe fiecare (minus unu) membru al corpului profesoral. Atât eu cât şi studenţii de la hindi, care în absenţa unui profesor asistau la orele unei colaboratoare, o „absolventă” româncă, am solicitat disciplina oficială pentru bengali.

Decanul actual al Facultăţii de limbi străine n-a aprobat-o. Postul meu a fost scos la concurs în vederea titularizării, chiar şi în absenţa unui eventual concurent sau a unei comisii competente. Nici nu înţeleg care a fost raţiunea de a anunţa un concurs pe plan naţional, şi nu internaţional, pentru discipline care nu au nici un deţinător de diplomă universitară în toată ţara. Adică sanscrită, bengali şi indianistică. Dar „raţiunea” a fost, poate, alta. Deoarece hindi a fost introdusă în mod nejustificat în norma anunţată pentru concursul privind postul meu, am cerut rectificarea şi, bineînţeles, avansarea – după 18 ani de muncă, insitând mereu asupra cazului limbii bengali. Am fost condamnată pentru nesupunere şi, ca rezultat, postul a fost desfiinţat. După expirarea contractului anual am fost, „în mod firesc”, exclusă din corpul profesoral. Iată motivul scoaterii postului la concurs!

Nu intru în detaliile birocratice. Eventualii cercetători ai autonomiei universitare vor găsi în arhiva mea personală copiile memoriilor mele – aprox. 50 de pagini în total – depuse peste tot. Originalele au prins aripi, unul – cel mai amplu – s-a rătăcit prin „bunăvoinţa” unui personaj care poartă acelaşi nume de familie ca şi câinele lui Ceauşescu. Oare tot regimul dictatorial a fost vinovat? O să tot dăm vina pe mort? Regimul a avut destule păcate ale sale, nu este cazul, nici nevoie să mai inventăm altele.

Aşa s-au terminat, efectiv, studiile indiene în România – „not with a bang, but with a whimper!” (nu cu un bubuit, ci cu un scâncet), aşa cum a spus T.S. Eliot despre sfârşitul lumii.

P.S. Am impresia că nu toate cadrele didactice din catedra de limbi orientale au diploma de profil. Actele celor care le au sunt oare valabile, recunoscute de Universităţi străine? Ale mele sunt. Oare acesta să fi fost motivul real al destituirii mele din funcţie? Prin acest gest final, Universitatea Bucureşti mi-a făcut o cinste – una mai mare ca cea iniţială. A recunoscut competenţa mea profesională şi integritatea mea personală."

vineri, noiembrie 06, 2009

Eu chiar nu înţeleg...

... Cum de unii sunt în topul blogurilor. Au numai postări video sau fel de fel de sondaje, prostii luate din alte părţi. Adică nimic original. De ce aş citi ceva pe un blog al cuiva care a luat ceva dintr-un ziar sau de pe un alt site?

E o întrebare retorică. Dar pot să mă întreb. Şi ca să-mi crească şi mie traficul o sa pun la etichete gripă porcină, guvern remaniat, Băsescu şi Elena Udrea. Şi Patapievici şi Mircea Badea. Na!

miercuri, noiembrie 04, 2009

Povestea unor guguştiuci





Era bătrână, pletoasă şi acoperea jumătate din ferestrele apartamentului, dând o umbră plăcută în timpul caniculei. În salcia bătrână îşi făcuse cuib o pereche de guguştiuci şi de la fereastră asistasem la desfăşurarea vieţii de familie: clociseră pe rând (cel puţin mie aşa mi se părea) şi se gospodăreau în aşa fel încât să aducă mâncare celor doi pui care, în timp, nici nu mai aveau loc în cuib. Părinţii stăteau lângă, pe cracă.
- Suntem oameni buni! îmi spusese brusc fiică-mea la un moment dat, în timp ce privea puii de guguştiuci care-şi scuturau puful.
- De ce? am întrebat-o eu surprinsă de afirmaţie.
- Păi dacă şi-au făcut cuib porumbeii în salcia noastră, atunci înseamnă că suntem oameni buni, nu?

Era bătrână, pletoasă. Câţi ani avea? Mulţi, era din secolul trecut. Şi într-o seară, pe la 8, în timpul unei furtuni, s-a rupt. Braţele ei s-au despicat şi trunchiul a strigat şi el, desfăcându-şi lemnul bătrân. Şi s-a oprit în portbagajul maşinii noastre, pline cu exemplarele din Cum s-a făcut de-am rămas fata bătrână. Era 2 iunie, tocmai ce scosesem Fata bătrână din tipografie. Era 2 iunie şi voiam să sărbătorim. Fata bătrână zăcea în portbagajul în care ploaia intra în ciuda covorului adus de vânt de cine ştie de la ce balcon unde era pus la uscat, covor pus peste maşină, să acopere cât de cât luneta spartă. Şi Fata bătrână a stat acolo până a doua zi la 10, când am putut desface portbagajul înţepenit. La ora 24, drujba tăia trunchiul bătrân al salciei, pentru a elibera maşina prinsă sub el, şi crengile zăceau pe jos, pe trotuar, ducând cu ele poveşti ale celor ce se sărutaseră sub ele, ale copiilor care se jucaseră sub ele, ale bârfelor blocului. Duceau cu ele în mormânt vieţi şi blocul rămase de atunci dezgolit.

Guguştiucii nu mai erau în cuib, îşi luaseră zborul şi, dacă şi ei se întorc la cuib precum rândunelele, vor fi dezamăgiţi în primăvară.

Salcia bătrână s-a frânt şi guguştiucii nu vor mai avea unde să-şi facă un nou cuib. Înseamnă că suntem oameni răi?

duminică, noiembrie 01, 2009

Destinul sunt ceilalţi

Era alb, mic şi jucăuş, împiedicându-se în picioarele unui bărbat care încerca să scape de el, alungându-l cu o sacoşă din fâş. Privindu-l de pe partea cealaltă a trotuarului, gândi: "Ce-ar fi dacă l-am lua acasă?!" Ştia că şi-ar fi încălcat regula, singura regulă de altfel pe care n-o încălcase şi pe care şi-o promisese sieşi să o ţină. "De ce nu-mi luaţi şi mie un câine? Toată lumea are un câine!" se lamentase şi se mai lamenta periodic încă fiica ei. Fiica ei venea cu argumente, ea, cu contrargumente. Un câine într-un apartament? A, nu, niciodată! Încălcase toate regulile impuse însă pe aceasta nu şi iată, trecuseră ani buni. Totuşi, văzând căţelul acela vagabond, jucăuş, îşi puse întrebarea: "Ce-ar fi..."

Trecu însă mai departe prin frigul oraşului, ignorând remarca fiicei: "O, ce drăguţ e...!" După cinci metri auziră un schelălăit, ascuţit, a durere. În mijlocul străzii, căţeluşul alb se zvârcolea. Dădu se se ridice dar căzu neputincios la loc, în timp ce maşina se depărta spre a dipărea după un colţ de stradă.
- L-a călcat! ţipă fetiţa şi lacrimi îi umplură ochii. Să-l ducem undeva, la un veterinar, să-l ajutăm!
Vocea fetiţei era plină de durere, suferea împreună cu căţelul care nu se putea ridica din stradă.

Îşi privi fetiţa, privi căţelul apoi de-a lungul străzii. O Dacie albă se apropia, ar fi trecut poate şi aceasta peste căţel, aşa că se îndreptă spre mijlocul străzii, făcând cu braţul spre maşină un gest de oprire, aşa cum fac poliţiştii, nici măcar nu văzu dacă aceasta încetineşte ori nu (îşi dădu ea seama mai târziu), apoi luă de jos căţelul cu ambele mâini şi-l purtă până lângă un stâlp de pe trotuar, unde-l depuse uşurel. Căţelul scâncea doar, nu avea nici o urmă de sânge, era probabil zdrobit de roţile maşinii, şi când fu depus pe trotuar mai avu câteva svâcnituri ale corpului după care rămase nemişcat.

Se ridică de lângă el şi se îndreptă spre fetiţa care, cu lacrimi în ochi, implora:
- Să-l ducem undeva, să-l ducem la veterinar, nu putem să-l lăsam aici! O să moară!

Se uită la soţul ei, întrebător, aşteptând o decizie pe care nu voia s-o ia, o responsabilitate pe care nu voia să şi-o asume.
- E prea târziu pentru el, nu avem unde să-l ducem, nici măcar nu ştim unde e un veterinar aici, în oraşul acesta, e şi duminică...
- Dar o să moară...
- Să mergem, nu avem cum să-l ajutăm.

Mai priviră spre căţel o dată, era nemişcat, apoi, în tăcere, se îndepărtară. Ea-i vorbi fetiţei despre instincte, despre moarte, despre neputinţa animalelor, despre soartă. De fapt, nici nu ştia prea bine ce să-i spună. Îi vedea chipul trist şi se simţea vinovată. Vinovată că pentru o clipă îi hărăzise acelui căţel o altă soartă. Da, dacă ar fi trecut strada atunci şi l-ar fi luat în braţe, spunându-i: "Vei fi căţelul nostru!", acum ar fi fost în viaţă. Dar nu a trecut strada. Şi nici măcar după aceea nu l-a ajutat. Oare ce gândea fiica ei despre ei?

Când se întoarseră, o oră mai târziu, o luară pe o altă stradă.
- De ce o luăm pe aici? întrebă fetiţa şi ea ghici întrebarea nerostită.
- Fiindcă putem s-o luăm şi pe aici, veni răspunsul tatălui.

Aşa era. Fiindcă puteau s-o ia şi pe acolo. Întotdeauna oamenii au un drum de ales şi destinele se schimbă.