marți, decembrie 29, 2009

Premiul cel mare......




De la Carmen am primit un premiu si il postez cu drag. Pentru ca stiu ca e din suflet.

La multi ani tuturor.

Crăciun fără zăpadă

De Crăciun am plecat din Bucureşti, în căutarea zăpezii. Doar la Predeal se mai schia, şi şi acolo cu chiu cu vai. Dacă vrei să ai o imagine a României de azi te uiţi la fotografiile făcute chiar de Crăciun, pe pârtie. Jumătate de pârtie e plină de oameni care stau, pur şi simplu, şi cască gura. Cam aşa e şi în viaţă. Cam jumătate dintre oameni cască gura şi-i încurcă pe ceilalţi. Câţiva s-au şi încăierat, căci nimeriseră unii peste alţii pe pârtie. Două generaţii: puşti cu snowbord şi părinţi de vreo 45 de ani care-şi păzeau odraslele pe schiuri. Strigături, chiuituri.

Privind pârtia aia când în sus, când în jos, am avut în faţa ochilor bilanţul României pe ultimii ani: o adunătură din ce în ce mai prost crescută şi mai egoistă.

La mulţi ani, Românie!






duminică, decembrie 27, 2009

Primul interviu....

http://www.ziarullumina.ro/articole;1119;1;32084;0;Poezii-pentru-copii-scrise-de-un-copil.html

Articol de Raluca BRODNER, apărut în ziarul Lumina, duminică, 27 Decembrie 2009


„Oamenii trebuie să creadă mai mult în ceea ce fac şi să nu renunţe de la prima nereuşită“


În urmă cu cinci ani, Ana a început să scrie versuri. Aşa, deodată. Ca şi acum, citea foarte mult şi s-a gândit că, dacă alţi oameni pot scrie, ea de ce n-ar face-o? Avea nouă ani şi, pe când cei mai mulţi copii zburdau de mână cu copilăria, Ana luase hotărârea să devină scriitoare. De fiecare dată, când simţea că mintea îi musteşte de idei năstruşnice şi că imaginaţia nu mai putea rămâne captivă, se aşeza la masa de scris.



Prima şi prima dată a început să scrie romane; a avut energie pentru cinci astfel de cărţi, printre care şi o serie ştiinţifico-fantastică, parte din ele neterminate.

În atmosfera caldă de acasă, având modelul mamei sale, jurnalista Carmen Muşat Coman, care a renunţat la cariera de profesor de franceză pentru a se dedica scrisului, Ana îşi găsea inspiraţia. Nerăbdătoare, a început să scrie poezii şi încet, încet a abandonat proza.

„Prima poezie am scris-o în cinci minute. Mai apoi, au urmat altele. Mama le-a văzut şi m-a încurajat foarte mult. Aşa a apărut Ciufulici, un băieţel care trece prin tot felul de întâmplări la şcoală, în familie“, spune Ana.


Ciufulici din ţara de pitici


Sunt mulţi copii care scriu povestioare sau poezii, cu sau fără valoare artistică, însă puţini sunt cei care au şansa să le vadă publicate într-o carte. Ana este o norocoasă din acest punct de vedere. A avut parte, şi de această dată, de suportul părinţilor săi.

Aşa l-am descoperit pe Ciufulici din ţara de pitici, eroul unei cărţi pentru copii, semnată Ana Coman. Năzdrăvanul are „doi fraţi, două surori/ce se-mbracă-n multe culori“ şi este personajul principal al unor situaţii haioase, inspirate din viaţa unui copil obişnuit. Cartea poate fi o alegere inspirată de sărbători atât pentru cei mici, dar şi pentru cei mari, pentru că între copertele frumos ilustrate este adunată toată candoarea, lumina şi nevinovăţia unui copil. Este acelaşi copil din care am crescut cu toţii, noi, oamenii mari de azi.


„Am un suflet plin cu de toate, de la tristeţe până la bucurie şi-napoi“


Pe zi ce trece, creşte şi Ana. Astăzi are 14 ani şi priveşte cu ochi critici versurile scrise în copilărie. Perfecţionistă şi ambiţioasă din fire, le găseşte cusur şi parcă nu-i mai plac.

Nu are aere de domnişorică, a primit o educaţie frumoasă, iar în ochii mamei a rămas tot un copil… talentat, sensibil, bun.

„Prietenoasă, îndrăgostită de muzică, limba engleză şi de cărţi“, adaugă Ana cea tot timpul ocupată, cu un program încărcat cu repetiţiile la Corul de copii Radio, cu şcoala şi cu pasiunile ei la care nu renunţă uşor.

Ar mai fi de spus că nu-i plac oamenii care nu spun adevărul şi aceia care se prefac că sunt prieteni adevăraţi. Şi, categoric, îi este frică de păianjeni.

Se consideră un om obişnuit, „cu un suflet plin cu de toate, de la tristeţe până la bucurie şi-napoi“. Eu aş spune despre Ana Coman că este un copil model, care a crescut armonios şi frumos. Este un copil pe care toţi părinţii şi l-ar dori, numai şi pentru frumuseţea zâmbetului cu care i-ar bucura în fiecare zi.


„Începutul înţelepciunii este frica de Dumnezeu“


Ana este exemplul că rolul părinţilor şi al cadrului familial este determinant pentru vârsta copilăriei şi a adolescenţei. Un aspect demn de remarcat este acela că, printre virtuţile cultivate în sufletul Anei, părinţii au avut grijă să o crească în credinţa şi evlavia faţă de Dumnezeu, urmând pilda lui Solomon: „începutul înţelepciunii este frica de Dumnezeu“ (Pilde 1, 7).

„Îmi place să merg la biserică şi trec, deseori, după repetiţii, pe la o biserică din apropiere, cu o colegă de la cor. Educaţia religioasă am primit-o de acasă, dar şi de la şcoală, de la doamna profesoară de Religie, care ştie să-şi facă ora foarte bine. Am învăţat lucruri interesante şi o parte din pildele auzite la şcoală le-am găsit în viaţa reală, în experienţele mele“, vorbeşte Ana. Mai spune că, atunci când se roagă, nu cere niciodată lucruri materiale. Îşi doreşte mai mult împliniri sufleteşti, după care adaugă: „Ştiu că Dumnezeu mă ascultă de fiecare dată şi că este aproape de noi. Îmi este aproape. El există şi ştie de mine, aşa cum ştie de toţi oamenii, care ar trebui să creadă mai mult în ceea ce fac şi să nu se lase de la prima nereuşită“.


Ciufulici devine ascultător


De la un timp sunt ascultător

Privesc la semafor

Nu mai sunt bătăuş

Decât foarte jucăuş.

Vai, dar ce s-a întâmplat?

Azi la şcoală m-am schimbat

Am devenit iar bătăuş

Şi în timpul orelor, jucăuş.

Eu acasă am minţit,

Ca să nu fiu pedepsit:

Că am fost ascultător,

Şi cuminte-n timpul orelor.

Ce minune, m-au crezut!

Dar pe mine inima m-a durut.

I-am minţit foarte, foarte tare,

Dar până la urmă am spus adevărul mare.

Deja mă simţeam mai bine.

Nu chiar foarte bine, în fine.

Dar parcă o greutate de pe inimă mi s-a luat.

Şi de atunci am devenit ascultător şi curat.


Ciufulici şi noul frate


Eu m-am bucurat

Când am aflat

Că mai naşte mama-un frăţior

Şi-o să-l putem vedea la ivirea zorilor.

Dar eu nu eram acolo

Ci la şcoală, mai încolo.

Şi când m-am întors acasă

Îl văd pe frăţior. Era cu un câine de rasă.

Trebuia să am grijă de el,

Fiindcă mama era plecată puţintel.

Trebuia să-i schimb scutecelul,

Să-i cânt cântecelul.

Dar de ce numai pe mine mă punea

Mama, cu grija asta?

Da, fiindcă eram cel mai mare

Dintre fraţi şi dintre surioare.

Vai, ce m-am mai plictisit

Şi puţin am şi obosit.

Dar ce bine, a venit mămica!

Nu mai trebuie să-i schimb eu olica.

Dragi copii, vă zic „pa, pa“

Dar ne vom întâlni şi altă dată, da.





La multi ani!

luni, decembrie 21, 2009

Am cravata mea…




…sunt pionier! Ieri, în sala de concerte a Radiodifuziunii Române au răsunat, după 20 de ani de la Revoluţie, cântecele patriotice ale vremurilor comuniste. „Salut voios de pionier”, concert susţinut de Corul de copii Radio şi Corul Sound, dirijate de domnul Voicu Popescu, a fost un spectacol eveniment. Îmbrăcaţi în costume de pionier – recreate cu destulă dificultate, mai ales accesoriile: inelul cravatei, insignele (oare dacă aruncăm istoria la coş devenim dintr-odată mai buni?) – membrii Corului de copii au intonat – da, e un termen corect – cântecele cu care am crescut noi, părinţii adolescenţilor de astăzi. Între cântece, glasuri de copii se auzeau râzând, recitând ghicitori, poezioare şi-ţi puteai imagina copiii prinşi în jocurile inocente ale vârstei. Pentru că jocurile sunt aceleaşi, inocente, visurile însă se frâng când sunt prinse într-un regim totalitar. Pe un ecran, în spatele scenei, se derulau, obsesiv, imagini de acum 20 de ani. O istorie pe care mulţi au vrut-o uitată dar pe care nu avem voie s-o lăsăm în uitare.

Şi dacă versurile au revenit pe buzele multora dintre cei prezenţi în sală, şi dacă salutul voios de pionier al copiilor şi vocile pline de forţă ale „uteciştilor” (Corul Sound) ne-au proiectat în trecut, toate acestea au fost pentru a ne avertiza: indiferent de ce a fost, trebuie să ne asumăm faptele, pentru a putea merge mai departe, fără a repeta greşelile. Pentru ca niciodată să nu mai răsune pe o scenă cântecul „Mulţumim, din inimă partidului!”, decât în spectacole-avertisment care să permită transformarea finalului (printr-o regie minimalistă dar sugestivă: voci întretăiate, lozinci scandate) într-un colind plin de căldură, colindul pe care nu aveam voie să-l fredonăm decât în gând, colindul care ne-a adus libertatea de azi.

„Salut voios de pionier” a fost un proiect îndrăzneţ al unui dirijor la fel de îndrăzneţ şi care abordează, împreună cu pianista Camelia Chiţibea, un repertoriu variat şi, iată, de multe ori inedit în peisajul cultural românesc.
video video video

sâmbătă, decembrie 19, 2009

De Crăciun...

... avem aşa: la patru cărţi comandate, 20% reducere şi taxe poştale incluse plus a cincea carte, la alegere, cadou din partea editurii. Care editură? Editura Cununi de stele. www.edituracununidestele.ro

Nu sunt ele multe, cărţile editurii, dar cred că fiecare dintre ele poate fi dăruită de Crăciun. În fiecare dintre ele e şi un pic de dragoste şi să ştiţi că, aşa cum spunea o doamnă de la Gaudeamus, "sunt menite" (că nu-şi explica de ce s-a întors de două ori la stand ca să cumpere Proverbele bengaleze).

Iar de doriţi să vă încercaţi şi norocul, mai avem concursuri pe www.121.ro (Scrie-i Moşului şi Cartea de sub brad) şi pe www.4arte.ro

Sa aveţi weekend frumos!

vineri, decembrie 18, 2009

Despre mândrie

Tot căutând ceva prin calculator - ca o babă într-un coş cu zdrenţe - mi-am amintit de o întâmplare. Acum ceva ani, eram cu Ana la un concert de chitară. Spectatoare. Lângă mine, o doamnă în vârstă care părea a nu mai fi vorbit de mult, dacă mă ghidam după debitul ei. Şi-mi vorbea, şi-mi vorbea... Era totuşi înainte de începerea concertului. Aflu că e mama celui care avea să susţină concertul, o felicit, era foarte mândră. Află că şi Ana cântă la chitară şi, foarte amabilă, îi urează:
- Să dea Dumnezeu să ajungi aşa faimoasă ca băiatul meu şi să cânţi la fel de bine ca el!

A început concertul, s-a încheiat concertul. Interpretul, mediocru. De fapt un bun tehnician dar nu se vedea deloc talentul. El doar interpreta. Nu se crease nici o legătură între el şi instrument. Era ca un elev conştiincios, care se străduieşte, repetă, transpiră dar nu are acel 1% geniu.

Când s-a terminat concertul, eu şi Ana ne-am uitat una la alta şi ea a zis:
- Mai bine nu.
Adică: Mai bine să nu devin faimoasă ca el.

Iar interpretul? N-am mai auzit de el.

Salut voios de pionier

video

joi, decembrie 17, 2009

miercuri, decembrie 16, 2009

Despre librari

De când cu editura, sunt mai atentă la comportamentul librarilor. Recunosc ca până anul acesta i-am ignorat - iertare! - si ma adresam lor numai când trebuia să plătesc o carte. Eram, cred, un cititor atipic, de fiecare dată când intram în librărie ştiam ce căutam.

Anul acesta însă am avut parte de librari cât pentru viaţa de până acum. De pildă, ieri: am fost la Cărtureşti şi la parter se află Fata bătrână. Am rugat un domn să-mi permită să pun banderole pe cărţi - unii dintre voi le ştiti, cele cu Best seller de Cucuieţii din Deal. Amabil, a chemat-o pe domnişoara care se ocupa de raion. Cum să nu! Doriţi să le aduc şi pe cele din depozit să le punem? Nu, mulţumesc, a fost răspunsul, măcar să se vândă acestea. La etaj, o altă domnişoară m-a ajutat să dau de urma cărţilor editurii şi chiar s-a dus în depozit după un titlu care se epuizase la vânzare. Mulţumesc frumos, n-aveţi pentru ce.
Să nu vă imaginaţi însă că eram singură în Cărtureşti. Nu. În timpul acesta oamenii veneau, plecau, întrebau, plăteau. Nu pot să spun că librarii din Cărtureşti zâmbesc tot timpul - nici n-ar fi normal - însă când li te adresezi şi e cazul de un zâmbet, o fac. Se poartă normal şi amabil, fără să exagereze cu zâmbetele şi amabilitatea, şi aşa mi se pare şi mie firesc, altfel m-aş simţi incomodată.

O jumătate de oră mai târziu, intru în librăria CLB din Romană, la coloane. Întreb dacă au o carte, o doamnă destul de încruntată sau poate doar suferindă îmi răspunde afirmativ, îmi dă cartea, eu întreb dacă mai e şi o altă ediţie, pe jumătate întoarsă cu spatele îmi spune că nu, mai demult a fost una, tonul pare puţin iritat, ce naiba mai vreau, nu am deja cartea în mână? cam ăsta pare a fi răspunsul nerostit. Şi mulţumesc şi mi se răspunde scurt şi destul de plictisit - de genul ia te uită, încă unul care întreabă şi nu cumpără! - şi în timp ce trag uşa după mine mi-aduc aminte că atunci când am sunat la sediul CLB şi le-am propus să ia cărţile editurii în reţeaua lor de librării o doamnă - care era şi acum 30 de ani, din câte înţeleg, că mi-a spus că tare mult s-a luptat să vândă cartea Amitei Bhose, Eminescu şi India, ce ciudat, i-am răspuns, eu care ştiam că s-a epuizat imediat şi reacţia oamenilor din 2009 îmi dă dreptate, Eminescu şi India e o carte căutată, chiar şi de nespecialişti - deci revenind la doamna de la CLB aceasta mi-a dat numărul de telefon al unei firme de distribuţie care să-mi distribuie cărţile în librăriile lor, la ce bun? am întrebat eu, dacă pot s-o fac eu, să vi le distribui direct eu. Dar na, aşa procedează ei, îmi convine, bine, nu-mi convine, iar bine. Şi da, nu-mi convine aşa că nu sunt în librăriile CLB cărţile editurii, nu vreau să am de-a face cu firme căpuşă, or avea şi ele rostul lor dar dacă eu pot să le aduc direct de ce sunt condiţionată de colaborarea cu aceste firme?
Iar dacă intru în librăriile CLB constat că nici nu are de ce să-mi pară rău că nu colaborez cu cutare firmă de distribuţie.
Sănătate!

Proverbe şi cugetări bengaleze

Astăzi, câteva cugetări:

Aşa cum fierarul mereu înviorează focul cu ajutorul foalelor, alege-ţi întotdeauna ca asociat un om virtuos, ca să-ţi păstrezi puritatea sufletului.
Învăţăturile lui Sri Ramakrishna


Iubirea devine o tragedie când omul nu poate accepta individualitatea celuilalt, ci vrea să-i recreeze personalitatea, după gustul său.
Rabindranath Tagore, Ultima poezie.

Omul bun se adună cu cei buni, omul rău cu cei răi, iar bunii, niciodată cu răii.
Bharat Chandra Ray, Opere.

marți, decembrie 15, 2009

Proverbe...

Am uitat să specific că proverbele sunt structurate pe teme - frumuseţe, hoţie, prostie, lăcomie, in ordine alfabetică.

Şi că în afara Cuvântului înainte mai conţin şi Cronologia vieţii şi operei Amitei Bhose şi că pot fi cumpărate direct de la editură cu 20% reducere faţă de preţul din librarii - dar atenţie, mai bine o luaţi din librarii dacă nu cumpăraţi mai multe cărţi şi nu însumaţi 50 ron, ca taxa de expediţie vă omoară (7-8 ron)şi vă spun eu că nu mai găsiţi nici o carte de făcut cadou la 15 ron care să arate şi bine să aibă şi conţinut şi...gata, stop!

Proverbe şi cugetări bengaleze




Prima carte a editurii Cununi de stele, apărută în martie anul acesta, a fost Proverbe şi cugetări bengaleze. Amita Bhose - Didi - le-a cules din antologii de proverbe aflate în bibliotecile din Anglia, când se afla în vacanţă. Le-a tălmăcit apoi în română, pentru noi. Astăzi vă voi delecta cu câteva proverbe. Mâine, câteva cugetări ale marilor scriitori bengalezi - Tagore, Chandidas, Vidyapati...


Planta agăţătoare e duşmanul pomului; vorba e duşmanul omului.

Inteligenţa înseamnă putere.

Vinul te îmbată, dar linguşirea te îmbată şi mai mult.

Focul, apa şi mintea îţi sunt de folos cât timp ştii să le foloseşti.

Cu vorba câştigi un elefant, cu vorba cazi sub picioarele unui elefant.

Vecinii se încălzesc când ţie îţi arde casa.

Nu vinde aurul cu preţul sticlei.

Nu trebuie să laşi nici o urmă a focului, a datoriei şi a bolii.

Focul mic te încălzeşte, focul mare te arde.

Unii se plâng că n-au mâncare, alţii se plâng că n-au poftă.

După ce ai tăiat rădăcinile e inutil să stropeşti frunzele.

Generosul dăruieşte, zgârcitul moare de invidie.

Faima şi defăimarea, pe amândouă ţi le aduce lumea.

Dacă un om interesat îţi dă sare, îţi cere orez în schimb.

Mutul n-are nici un duşman.

duminică, decembrie 13, 2009

De ce nu vreau să emigrez

Dintr-o mulţime de motive. Pentru că în altă ţară, cu reguli stricte, unde, sub semnul amenzilor, aş şti clar ce e permis şi ce nu, aş risca să trăiesc o sută de ani, or, nu vreau să fiu o povară pentru copiii mei. Restul de neuroni care mi-a mai rămas s-ar putea dubla graţie lipsei traumatismelor sociale şi nu doresc să-mi vină pofta de a fi studentă la 60 de ani.

N-aş mai fi martoră acum, când fiică-mea e clasa a opta, la reformele din învăţământ care încurajează şpaga pentru note mari de intrare la liceu. Şi unde ar mai auzi copilul meu, la şcoală: „Sunteţi nişte proşti! Era mai bine pe vremea lui Ceauşescu!”? Deşi, fără părtinire, ei chiar nu sunt nişte proşti, în comparaţie cu occidentalii, au numai nişte programe şcolare încărcate. N-aţi văzut câţi olimpici avem la matematică?

Şi mie-mi place matematica, totuşi, mai am de învăţat, şi unde în altă parte dacă nu aici, de la pensionarii care scad întreţinerea la bloc, plata telefonului, a medicamentelor şi a pâinii dintr-o pensie de 4 milioane, ies pe minus întotdeauna dar îşi strâng la CEC bani de înmormântare, deşi mort lăsat în drum nu s-a văzut nicăieri. Dacă aş emigra, nu aş mai asista, în fiecare 3 ianuarie, la spectacolul grotesc şi absurd de manifestare a mentalităţii de turmă, relicvă comunistă, când nu pot intra în sediul poştei din cauza cozii formate de aceiaşi pensionari care vor să-şi plătească impozitul pe casă, „să scape”, deşi până pe 30 martie nimeni nu-i penalizează.

Nu vreau să emigrez şi pentru că nu-mi place să plătesc amenzi, la noi poliţiştii sunt şi ei părinţi, se înduioşează la povestea cu copilul pe care o repet de câte ori trec pe galben. Nu ca insensibilii ăia din America pe care-i vezi prin filme, ce te mai şi ţintuiesc de capotă dacă îndrăzneşti să ridici privirea spre ei. Nu vreau să emigrez pentru că aş risca să mă plictisesc pe şosea, până la serviciu, mergând într-o coloană ordonată, cică puţină adrenalină face bine, deşi puţină câte puţină şi iar puţină se adună de-o congestie cerebrală, mai ales când plouă şi e blocaj în intersecţie (apropo, unde s-ar mai bloca oamenii ca proştii, când semafoarele funcţionează, poliţistul îi dirijează?) sau când vreun şmecher se vâră de pe şinele tramvaiului direct în faţa coloanei.

Nu vreau să emigrez pentru că nu vreau să dau concurs pentru a ocupa vreun post când se poate şi cu strategia PCR: Pile, Cunoştinţe, Relaţii. Cu cât sunt mai nepregătită pentru o funcţie cu atât am mai multe şanse de a o ocupa, se poate întâmpla nici să nu candidez şi să obţin postul. Adevărat, mie nu mi s-a întâmplat decât să candidez singură pe un post la ICR Paris şi să ies a doua.

Şi mă întreb ce aş face eu dincolo, ar trebui să-mi cumpăr radio, pe când aici ascult gratis manele de la vecinul din blocul alăturat. M-aş trezi dimineaţa şi peisajul din faţa blocului ar fi acelaşi, plictisitor, cu gazon tăiat şi flori, pe când aici totul e în transformare: într-o zi se asfaltează, apoi sapă cei de la Apa Nova pe mijlocul drumului, după o săptămână, două, vin şi astupă, pe trei sferturi, şanţul, apoi cei de la Administraţia Drumurilor vin şi ei şi scot bordurile, pun altele la loc după o lună, între timp mă duc în concediu şi dau de semnele lăsate pe poduri de colegii lor de la Administraţie, nu, pe colegii lor nu-i văd, nu sunt, nu mai sunt, doar semafoarele care strâng şiruri de maşini, c-aşa vor muşchii nu ştiu cui.

Ce-aş face eu cu minutele în plus pe care le-aş câştiga la metrou - cel puţin 15 minute pe zi, căci la ei metroul vine la două minute, la noi, la zece minute – n-aş mai avea când citi ziarul sau când să-mi fac, pe peron, plimbarea care mă ţine în formă. Ce m-aş face şi în metrou, aş crede că mi-a pierit mirosul şi m-aş speria, căci eu am nasul antrenat – de acolo vine iz de usturoi, de dincolo de picioare nespălate iar de la vânzătorul ambulant de ziare, toată transpiraţia lumii.

Nu doresc să plec în altă ţară pentru că mi-e teamă de singurătate, aici toată lumea e prietenoasă şi dornică să te ajute, nu e moment în care vreo vecină să nu mă întrebe unde plec şi ce am cumpărat de la magazin, or, dincolo fiecare se uită drept înainte, spre uşa lui, ce plictiseală, ce oameni, domnule! n-au pic de căldură în suflet şi mai şi pun mâna pe telefon şi sună la poliţie când aud scandal în casa ta, nu-ţi respectă deloc intimitatea!

Nu vreau să emigrez pentru că....dar lista rămâne deschisă, căci, nu-i aşa? cine vrea să citească un roman pe tema asta?

Notă 1: E un articol mai vechi, dar cum am cititori noi si pe vremea postării, acum un an, eu postam eu citeam, îl reiau.

Notă 2: Nici un articol, parte a unui articol nu pot fi reproduse fără acordul autorului.

sâmbătă, decembrie 12, 2009

Ciufulici, între Herta Muller si Politist, adjectiv

http://www.stiridebine.ro/ciufulici-poezii-copii-scrise-copil

Iată-l pe Ciufulici, ajuns între nume mari...

Ninge!

Pândesc de câteva zile dansul fulgilor de nea. Şi totuşi, acesta mi-a fost semnalat de fiica mea, dovadă, dacă mai era nevoie, că sufletul copilului este mereu deschis bucuriei, pe când cel al adultului are nevoie de pregătire, ca pentru tot ce face. De-asta şi ratăm noi, adulţii, marile evenimente. Ne pregătim prea mult starea sufletească şi tot repetând, riscăm să trecem pe lângă moment.
Ninge!

vineri, decembrie 11, 2009

Ciufulici din ţara de pitici vine la tine acasă

... Cu 30% reducere faţă de preţul din librarii, adică 7 lei în loc de 10. Fiindcă Moş Crăciun e pe drum si-şi umple tolba cu cărţi minunate pentru copii. Or, Ciufulici e un năzdrăvan crat de mintea unui copil iar isprăvile lui, puse în versuri de un copil de 9 ani, pot fi şi colorate. De aceea, atât părinţii, bunicii cât şi copiii vor găsi în Ciufulici un prieten de...poveste.

Moşul are "moacă" de nesimţit

Alaltăieri m-a sunat un domn de la o gradiniţă particulară. S-a prezentat şi nu prea, dar sunase ca să facă o comandă de 25 de exemplare din Ciufulici, pentru copiii grădiniţei, dar din partea lui Moş Crăciun.
- Mi-a plăcut ideea, zice domnul. Şi când i-am mai văzut şi moaca ăleia mici... ("moaca ăleia mici" fiind fotografia autoarei de pe coperta IV, autoarea având 9 ani)
Stabilim ca a doua zi să mă sune la ora 10, ca să ne întâlnim în cursul zilei. La ora 10, telefonul - mut. La ora 11,40 îl sun eu. Îl sun şi... îmi respinge apelul. Şi asta a fost tot.

Eu nu-i înţeleg deloc pe oamenii aceştia. Nu înţeleg cât de nesimţit poţi să fii ca să reacţionezi ca ultimul golan din cartier.Hai, înţeleg ca ultimul golan din cartier să respingă un apel. Dar nu înţeleg cum de un director de grădiniţă se comportă astfel. Normal era să sune la ora stabilită şi să spună:
- Mă scuzaţi, dar am renunţat la idee, nu mai doresc să iau Ciufulici.

Dar, nu. Nu numai că nu a sunat dar a mai şi respins apelul celui pe care trebuia să-l sune. Şi spun "trebuia" pentru că atunci cînd te angajezi să faci ceva apoi acel ceva devine "trebuie". Că nu a luat Ciufulici nu e mare pagubă ci eu altceva vreau să subliniez aici: dacă un director de grădiniţă se comportă astfel, vorbind cu "moacă" despre un copil, nu se ţine de cuvânt şi se poartă mârlăneşte, atunci ce exemplu dă el copiilor din grădiniţa pe care o conduce? (O, Doamne, şi dacă te uiţi la preţurile grădiniţelor particulare îţi cad dinţii - 600-700 lei pe lună e cel mai mic preţ pentru program scurt, orele 8-13 cel mult!)

Mie tare-mi pare că acest Moş e nesimţit şi nu e altceva decât un golan de cartier!

Moi a câştigat

Am avut un concurs pe www.dono.ro despre...fata bătrână. După mine, a câştigat...
http://dono.ro/castigatorul-concursului-despre-fete-batrane-este/

Intraţi şi citiţi.

joi, decembrie 10, 2009

Sunt o doamnă sau nu?


Zilele trecute am primit o scrisoare de la BCR. O deschid şi încep să citesc:

"Stimată doamna Carmen Coman,

Te-ai gândit vreodată că poate fi simplu, sigur şi avantajos să ai un card de credit?" Blablabla, totul era in acelasi ton, persoana a doua singular.

Acum eu chiar nu înţeleg: sunt sau nu o doamnă? Şi stimată pe deasupra? Sau poate că directorii executivi - că sunt doi! - care mă asigură la final de stima lor deosebită şi-or fi dat seama după formula de adresare că eu sunt aia pe care un angajat al BCR a lăsat-o să aştepte o juma de oră la rând, sub pretext că nu mai e nici un lucrător in sediul băncii, ca să apară un angajat, de la masă, desigur, taman când m-am aşezat pe scaun. Şi aşa au dedus ei că nu merit stima lor din moment ce n-am făcut scandal. Păi, nu?

miercuri, decembrie 09, 2009

Cum s-a făcut de-am rămas fată bătrână

Pentru că avem trei concursuri cu premii în cărţi pe www.4arte.ro, www.dono.ro si www.121.ro m-am gândit (iertare celor ce au mai citit) să postez un fragment din Fata bătrână. Nu de alta dar ca să vedeţi dacă merită au ba să concuraţi. Eu zic totuşi să concuraţi, pentru că autograful, peste ani, va fi valoros. Deci...succes. Concursurile sunt pe bune.



Fragment din Cum s-a făcut de-am rămas fată bătrână

Un lucru ţin să lămuresc de la bun început, căci nu vreau că vreo persoană, implicată mai mult sau mai puţin viaţa-mi, să creadă că fac aici un proces de conştiinţă. Departe de mine gândul să învinovăţesc pe cineva pentru starea mea civilă. Faptul că am ajuns la 25 de ani şi sunt fată bătrână nu cade în responsabilitatea nimănui, decât a mea. Numai şi numai din vina mea mă sucesc noaptea în pat pe toate părţile, cu perna în braţe – nu, nu vă grăbiţi să daţi verdicte freudiene, aşa dorm de când aveam doi ani, lăsaţi-mi puţină inocenţă – în loc să-mi dorm somnul liniştită, tot cu perna în braţe, dar lângă bărbatul ales pentru o viaţă. Şi dacă e problema mea atunci, veţi spune, ce ne interesează pe noi? Păi, eu sunt o fiinţă altruistă şi vreau să împărtăşesc experienţa mea ca să fie altora învăţătură de minte. Asta e, îmi pun viaţa în palmele voastre ca să nu mai păţească şi altcineva ce-am păţit eu, să ia aminte şi să nu repete greşelile mele. Ăsta e singurul scop al mărturisirii mele prezente.

Voi începe să vă povestesc cum s-a făcut de am rămas fată bătrână prin a confirma un proverb, pe pielea mea şi reţineţi-l. Asta e, e adevărată vorba „Alegi, alegi până culegi”. Numai că na, eu nu mai am nici de unde culege. Bună filosofie de viaţă mai avea Ionela, colega mea de cameră din cămin, care s-a măritat în anul doi:
- Fată, să ştii că asta e cea mai faină perioadă din viaţa noastră. Uită-te şi tu în jur câţi tipi sunt pe metru pătrat! Păi aşa recoltă de hăndrălăi n-o să mai vedem, după repartiţie, nici dacă-i adunăm pe toţi cei întâlniţi într-un cincinal. Acu e acu! Ascultă la mine! Dacă nu ne mărităm în facultate să ştii că rămânem fete bătrâne!
Ochii îi străluceau de poftă, poftă de bărbaţi, de viaţă.
- Ei, nu! ziceam eu cu ironie şi întorceam pagina cursului de filozofie marxistă.
- Râzi, tu, râzi, dar o să ajungi la vorba mea, zicea Ionela făcându-şi conturul ochilor cu dermatograf.

Nu se supăra pe mine, Ionela. Fată bună. Doar că se machia foarte mult sau corect zis, nu se demachia, aşa că, deşi nu văzusem niciodată cum arată faţa cuiva cu machiaj tatuat, cum auzisem noi că ar fi prin America, machiaj care cică dura vreo doi ani, apoi ne puteam uita la Ionela ca să ne formăm o idee.

Zic că n-am ascultat-o pe Ionela în privinţa măritişului, deşi ocazii am avut. Trebuie să recunosc că nu sunt urâtă, aşa cum probabil vă imaginaţi, dar am limba ascuţită şi sunt pretenţioasă. Mai întâi, că nu mi-a plăcut nici un coleg de-al prietenului Ionelei, student la Academia Militară. Prea păreau toţi dornici de parvenire şi nici nu aveau maniere. Or fi avut ei salariu bun şi ar fi tocat hainele statului, deci făceau economie, dar eu am auzit că de la o vârstă se umplu de ticuri, de la atâta disciplină, şi nu voiam nicicum să-l văd pe al meu bărbat, pe la vreo 45 de ani, aşezând cozile cănilor prin bucătărie, că m-aş fi îmbolnăvit de nervi, eu fiind mai boemă de fel, adică niciodată nu-mi fac ordine în dulap, pe principiul că oricum se face dezordine.

N-aş vrea acum să vă plictisesc cu jurnalul meu de studentă, cum am tăiat eu de pe listă toţi pretendenţii, de la Academia Militară sau de la Politehnică, până am ajuns în ziua repartiţiei, am trecut şi de asta şi m-am pomenit într-un tren personal care mă ducea într-o comună din Argeş – de, note mari, repartiţie aproape de Bucureşti! – tot fără verighetă pe deget.

Şi când să-mi trag sufletul şi să mă gândesc la lucruri practice – cum şi unde mă spăl la iarnă, când apa din găleata de afară va fi îngheţat, cum depănuşez porumbul fără să-mi zgârâi mâinile etc - iată că vine peste mine întrebarea gazdei, o femeie brunetă, cu nas ascuţit, barmaniţă, împreună cu bărbată-său, la mat, de aia se şi face că stau în gazdă la cei mai bogaţi oameni din sat.
- Auziţi, domnişoară, şi de ce nu v-aţi măritat?

Ar trebui să mă enervez dar, una: că nu-mi zice „tovarăşă”, ceea ce mai atenuează din indiscreţia întrebării, şi, doi, că e femeie simplă, de la ţară, şi n-a făcut psihologie, deşi, ţărăneşte vorbind acum, ar trebui să ştie că nu-i bine să vorbeşti de funie în casa spânzuratului.
- Nu a venit săptămâna oarbă, ştiţi cum e! am dat-o eu pe glumă căci de, nu mă pot certa cu gazda-mi din cauza unei astfel de motiv pueril, adică lipsit de importanţă. Mă pot supăra pe ea că intră în cameră fără să bată la uşă, că dimneaţa la 5 vorbeşte tare lângă geam, dar nici măcar atunci nu-i pot face cunoscută nemulţumirea mea fiindcă sunt la mâna ei, oarecum.

Una peste alta, îmi place aici, la cei mai bogaţi oameni din sat care, în cinstea mea, l-au invitat pe tovarăşul primar la masă, să vadă ce profesoară frumoasă şi deşteaptă a venit tocmai de la Bucureşti. A, să nu o bănuiţi pe doamna Lavinia, gazda mea, de vreun gând codoş, primarul e însurat şi fiu-său are 10 ani, şi nici măcar nu e la şcoală în sat, ca să zici că ar vrea să-i pună o pilă la profesoara de engleză, l-a dat la Piteşti, la soră-sa, că acolo se face carte, nu ca aici.
- Ca aici unde, tovarăşul primar? îl întreb eu maliţioasă şi-l privesc în ochi.

Aşa fac eu, privesc oamenii în ochi. Nu toţi îmi rezistă, mai precis nici unul, mama zice că nu e bine să-i privesc aşa direct, că-i sperii şi o iau la sănătoasa.
- Adicătelea cum să-i privesc, mai într-o parte? Aşa e bine? i-am răspuns eu şi m-am uitat cruciş, de mama s-a lăsat păgubaşă.

Tovarăşul primar s-a bâlbâit un pic dar a scos-o la capăt cu demnitate, a îngăimat ceva şi de o boală care ar trebui supravegheată mai bine la oraş şi când să-l felicit în gând pentru diplomaţie, iată că dă şi el cu bâta-n baltă:
- Auziţi? (clar, ăştia de aici au impresia că străinii de sat nu aud bine!) îşi drese el glasul şi luă o gură de ţuică, să-şi facă un pic de curaj. Acu’ mă iertaţi că vă întreb, că nu e treaba mea. Dar de ce nu v-aţi măritat? Că să ştiţi că pe aici nu prea mai e nimeni de însurat, s-au grăbit toţi...
- Da, da, s-au grăbit ca fetele mari la măritat, râse şi barmanul şef.

De unul singur, la început, apoi împreună cu primarul. Bună glumă, da.
- Lăsaţi-o în pace pe domnişoara, nu vedeţi că a roşit! i-a dojenit tovarăşa Lavinia. Mai bine hai să mai serviţi ceva!

luni, decembrie 07, 2009

Fluturele


Fragment din Fluturele, povestire din volumul "Cum s-a făcut de-am rămas fată bătrână"


Viaţa ei a început acolo unde trebuia să se sfârşească, pe o grămadă de bălegar din spatele casei. A găsit-o străbunica, Saveta. Era vânătă de frig, abia mai respira. A oţărât-o pe bunica, zicându-i că acolo unde sunt trei guri mai are loc încă una şi s-au certat urât de tot. Bunica a negat, zicând că a pus-o pe bălegar ca să se întremeze, fiindcă era slabă de-i vedeai coastele. Aşa a sfătuit-o o babă din sat, să o pună pe bălegar, că-şi revine. Mama a insistat mult asupra acestui aspect, cu întrematul. Dar nici ea nu credea, sunt sigură, aşa cum nici străbunica nu a crezut.

Ar fi primul pas în lume al mamei mele. Salvată de la moarte, a trebuit să-şi ducă viaţa alături de cea care n-a dorit-o. Oare când a aflat că n-ar fi trebuit să trăiască? După moartea Floarei, mama ei? Sau cu mult înainte? Şi oare de ce i s-a spus? Şi cine, Saveta? Ca să se răzbune, probabil, pe fata văduvă de război, rămasă cu un băiat de un an în braţe şi care nu aşteptase să se împlinească anul de doliu că făcuse un alt copil?


Cică era foarte frumoasă, Floarea. Mama n-are nici o fotografie de-a ei ca să mi-o arate şi nu pot decât să mi-o imaginez. Curios, o văd cu părul negru, pieptânându-şi-l seara, aşezată pe pat, şi parcă e pe marginea patului mamei mele, povestindu-i ceva. Nu-i văd chipul, doar părul, lung, negru, strălucind ca abanosul şi mâinile trecând prin păr cu mângâieri blânde. Mâinile cu care mi-am imaginat cum săpa în mină, în mina unde cobora pentru o săptămână
întreagă. Mâinile cu care cosea ii la lumina lunii pline, aşezată la fereastră, şi pe care le vindea apoi. Ii din care mama a păstrat până nu demult o bucată: fluturi multicolori, cusuţi cu migală, în cruce, pe o pânză deasă. Ore întregi de noapte concentrate în cei câţiva fluturi care nu au zburat niciodată, precum mama. Mama a vrut întotdeauna să-şi ia zborul. Multicoloră şi ea, frumoasă, mama. Dar prinsă ca şi fluturii ţesuţi în pânza albă. S-a zbătut să se desprindă dar n-a reuşit, toată viaţa, decât să se se încurce şi mai mult în ţesătură.

Carte apărută la editura Cununi de stele, iunie 2009. Doritorii pot avea cartea cu autograf si cu 20% reducere faţă de preţul din librarii - 20 lei în loc de 25,5.

Nici un fragment nu poate fi reprodus fără acordul autoarei.

vineri, decembrie 04, 2009

Hai să luăm de la cei mulţi şi proşti şi să dăm celor puţini şi şmecheri

Iertată-mi fie intervenţia, poate nu vă interesează. Dar astăzi am citit următorul comunicat:

Comisia Europeana a autorizat schema de ajutor de stat propusa de Romania prin care se ofera sprijin companiilor ce se confrunta cu dificultati de finantare ca urmare a inaspririi conditiilor de creditare datorata crizei economice, informeaza un comunicat al CE. Este vorba despre ajutoare in valoare de pana la 500.000 de euro care pot fi acordate firmelor care nu aveau probleme la 1 iulie 2008, dar care intre timp au intrat in dificultate.

Ajutorul de stat poate fi acordat sub forma de sume nerambursabile, împrumuturi în condiţii preferenţiale, subvenţii de dobândă, garanţii sau eşalonarea creanţelor deţinute de stat fără perceperea de dobânzi.

Schema permite acordarea de ajutoare in valoare de maxim 500.000 de euro pe companie, pana la 31 decembrie 2010. Ea este o schema temporara, in baza Cadrului temporar pentru masurile de ajutor de stat de sprijinire a accesului la finantare in contextul crizei economice, adoptat de Comisia Europeana.

"Schema de ajutor de stat va contribui la înlăturarea dificultăţilor cu care întreprinderile din România se confruntă fără o distorsionare semnificativă a pieţei. Datorită colaborării excelente cu autorităţile române, Comisia a putut aproba schema rapid", a declarat comisarul european pe concurenţă Neelie Kroes, potrivit comunicatului.

Se încheie comunicatul.

Eu nu înţeleg sau înţeleg că-s proastă, eu şi mulţi alţii ca mine. Deci eu am o prăpădită de firmă care nu are nici un profit că am investit banii în tipografie pentru a fi publicate cărţile editurii iar cărţile nu se vând într-un ritm ameţitor ca să-mi acopere măcar costurile de tipărire. Deci sunt pe minus la greu. În tot acest an însă a trebuit să plătesc impozitul forfetar - vor fi în total cam 500 de euro de plătit degeaba, pe lângă alte impozite. (Da, impozitul ăla forfetar pe care şi Geoană şi Băsescu l-au instituit şi pe care acum şi Geoană şi Băsescu se laudă că-l vor scoate de la anul dacă ies preşedinţi.) Înţeleg că am plătit acest impozit forfetar ca să ajut statul, că n-are bani. Bun, şi acum să aflu din comunicat că banii mei vor ajunge ca ajutor altor firme? Şi cine stabileşte care sunt firmele astea? De ce sunt sigură că eu nu aş avea nici o şansă? Şi de ce sunt sigură că banii vor fi îndreptaţi spre firme prietene ale celor din guvernare?

Ştiţi ceva, guvernanţilor? M-am săturat de voi şi de furăciunile voastre! Şi o dau pe ţigăneşte, deşi nu cred că am sânge de ţigan în vene: ăia 500 de euro pe care mi-i luaţi degeaba, ca să vă umple vouă buzunarele, să dea Dumnezeu să vă ajungă de lumânări! Ptiu!

Aşadar, iertare celor ce nu sunt interesaţi. Dar cumva trebuia să refulez şi eu şi doar n-o să bat copii pe stradă, aşa cum am văzut că se practică la case înalte!

joi, decembrie 03, 2009

Despre responsabilitate

Acum vreo două săptămâni şcolile s-au mobilizat şi s-au ţinut şedinţe, dezbătând subiectul "gripa porcină". Cum reprezint colectivul de părinţi al clasei Y, am participat şi eu la şedinţa pe şcoală, ţinută de noua directoare. Ce am constatat:
- Că elevii n-au cum să fie disciplinaţi dacă părinţii vorbesc întruna, mai mult decât copiii lor.

- Că a fuma dacă eşti body-guard proptit în poartă şi plătit din banii părinţilor nu-i grav (că dacă sunt fumători, săracii, ce să facă şi ei, să se lase de fumat?)- redau aproximativ din răspunsul directoarei.

- Că fiecare e pentru el, nene! Când s-a propus ca elevul de serviciu al clasei să şteargă băncile cu spirt, ca măsură de precauţie împotriva gripei porcine, părinţii au sărit ca arşi: Cum adică? N-aveţi femeie de serviciu? Ea ce face? Şi de ce să şteargă copilul meu băncile altora?

Şi aceştia reprezentau majoritatea. Până la urmă s-a stabilit ca fiecare elev să-şi şteargă banca. Fiecare pentru el. Că aşa e în capitalism.

miercuri, decembrie 02, 2009

De ce trebuie...

... să acceptăm să fim călcaţi în picioare?

Dimineaţă, în trafic, un şofer al unui microbuz de transport persoane - Bucuresti- Slatina si nu mai ştiu ce - îşi făcea...siesta. În mâna stângă ţinea şi paharul de platic cu cafea şi ţigara. Geamul, un pic întredeschis. În microbuz, lume şi în picioare.

Acum ce nu înţeleg eu e cum de acceptau călătorii să fie "afumaţi". Vorba ceea: şi cu banii luaţi şi...Eu, una, nu accept. Şi politicos dar ferm îmi susţin punctul de vedere şi-mi apăr dreptul de a trăi frumos. Chiar dacă asta înseamnă, în ultima vreme, să fiu mereu în război cu ceilalţi.