joi, decembrie 30, 2010

Mulți ani!


Dragii mei,

Vă doresc un an așa cum mi-l doresc și mie. Să fiți sănătoși și bucuroși, să trăiți frumos, să aveți parte numai de lucruri bune. Să ajungeți la stele și să aninați cununi de fericire în viața voastră.

La mulți ani, să ne revedem cu bine în 2011.

miercuri, decembrie 29, 2010

Cum am ratat un incendiu

Drumul a fost al îndoielii: să merg la mall-ul din Vitan sau la Sun Plaza? Acolo, ba acolo, până la urmă am optat pentru Sun Plaza, că e mai mare. Era ajunul Craciunului, Moșul mai avea niște lucruri pe listă (rușine, Moșule, lași pe ultima zi).

Cum s-a făcut, că am uitat că ora deschiderii e 10 (de, așa-mi trebuie dacă nu bat mall-urile) și am ajuns în Sun Plaza pe la 9,20. Lume era ceva, că era deschis magazinul Cora. Și nu trec 5 minute, timp în care mă tot gândeam ce să fac până la 10, că aud un țiuit, ca o alarmă, așa cum auzi în filmele sf cu sfârșitul lumii într-un buncăr. Nu deslușesc nimic din cuvinte, dar alarma s-a mutat odată cu mine și am auzit anunțul: să evacuam în liniște și fără panică mall-ul.

Mă uit în jur - oamenii nu păreau a lua în seamă anunțul, își vedeau de treaba lor. Mi-am zis că o fi vreo glumă, vreun exercițiu, dar tot eu mi-am zis apoi: Cât de tâmpit să fii ca să faci un exercițiu în ajunul Crăciunului? (bine, nu era exclusă posibilitatea).

M-am gândit totuși că nu aș vrea să știu dacă e adevărat ori nu, dacă e vreun incendiu pe undeva (adevărat că la parter ieșea fum - mirosea a friptură arsă), așa că m-am îndreptat spre parcare și... am plecat spre mall-ul din Vitan.

Am aflat ulterior că a fost alarmă falsă. Dar ziceți și voi, ce probabilitate e ca un om care merge din an în Paște la mall să ajungă și la ora 9,20, înainte de deschiderea magazinelor și să mai dea și peste un incendiu? Cum eu nu stau bine cu matematica, nu-mi bat capul dar pot să mă întreb, nu?

duminică, decembrie 26, 2010

Cum am câștigat la loto

Azi am câștigat la loto. O să vă povestesc, ca să înțelegeți cum de sunt așa bogată și strig în gura mare. Nu mi-e teamă de hoți, nu mi-e teamă de nimeni. Sunt bogată și vreau să stiți cu toții.

Azi, pe la 11, am pornit la drum. Mașina era parcată pe trotuar, în fața blocului - da, avem un trotuar mare, ce ține loc de parcare, și rămâne loc și de trecere, deci toată lumea e împăcată – m-am așezat pe bancheta din spate, acolo unde stau când e și fiica mea în mașină, pentru că așa simt că suntem mai în siguranță și am privit oarecum amuzată nebunul ce trece periodic prin zonă, vorbind singur. Oricum, e plină lumea de ei, parcă sunt din ce în ce mai mulți. Dacă stau să mă gândesc bine, parcă sunt mai puțin agresivi decât cei care nu au acte de nebuni. În fine. Priveam nebunul ce gesticula și vorbea singur, în timp ce soțul meu se pregătea să pornească mașina, și privirea mi-a fugit la vitrina magazinului ce găzduiește și un mic centru loto.
- Știi, n-am mai luat de mult un bilet loto, ce-ar fi să iau? am întrebat eu mai mult retoric, căci hotărârea era luată. Vin acum, i-am anunțat eu pe ai mei.

Am coborât, am intrat în magazin, am completat o variantă a unui bilet, l-am înmânat vânzătorului - era în tură cel care zâmbește mereu, care e mereu senin, ca și cum n-ar avea niciodată vreo problemă.
- Să știți însă că s-a scumpit varianta, e 10 lei acum, și e pentru 31, m-a anunțat el în timp ce procesa biletul.
Am dat din cap afirmativ, că e în regulă, poate continua. Am plătit, am luat biletul, și când mă răsucesc pe călcâie, dau nas în nas cu ai mei. Îmi zâmbeau amuzați.
- Hei, ce căutați aici? am întrebat eu cam nedumerită.
- Nimic, dar nebunul acela se lipise de geamul mașinii și stătea așa, acolo.
Am râs cu toții, apoi ne-am oprit câteva secunde la raionul cu jucării.
- Dintr-astea aveam și eu când eram mic, a zis soțul meu.
O glumă de-a lui.

Și am pornit la drum. Din nou. De data asta chiar am plecat.

Am ieșit din București, și la intrarea pe autostrada Soarelui, unde e sensul giratoriu, am văzut un accident. Două mașini se ciocniseră - una venind dinspre București, alta din stânga, din giratoriu. Cea din giratoriu venind avea botul făcut praf și cealaltă, o mașină albă, era răsturnată pe iarbă, cu roțile-n sus, zdrobită. Iar lângă mașina albă era întinsă o tânără blondă, părea a fi îmbrăcată în roșu, învelită cumva cu o pătură și cu un guler din ipsos - sau poate așa mi s-a părut mie, poate că avea un guler alb, sau o eșarfă albă. La capul ei, pe vine, aplecat deasupra-i, un bărbat îi vorbea și îi tampona fruntea cu un prosop, sau cu un tricou, nu știu. În jur, oameni, toți în picioare, parcă nemișcați, sau poate că timpul se oprise.

În trecerea înceată a mașinii, cu ochii ieșiți din orbite de groază, am privit tânăra întinsă pe jos, lângă mașina răsturnată. Salvarea nu venise încă, accidentul avusese loc cu doar câteva minute în urmă.

Și, dintr-o dată, am înțeles: acolo puteam să fiu eu. Cele câteva minute, cât am cumpărat biletul loto și ne-am amuzat la raionul cu jucării, fugind de un nebun care își lipise nasul de geamul mașinii noastre ne-au salvat viața. Destinul îți apare și sub chipul nebunului și al unui bilet de loto.

De aceea spun că am câștigat la loto. Nu am câștigat bani, mi-am câștigat viața.

sâmbătă, decembrie 25, 2010

marți, decembrie 21, 2010

Iertare, oameni...

... dar nu pot. Nu pot să-mi păstrez calmul când o țigăncușă de 12 ani se ghemuiește în ghena blocului, lângă un țânc de doi ani care-și face nevoile.
- Suntem cu colindul, îmi spune ea arțăgoasă, când o întreb, în semiîntunericul scării, ce mama mă-sii face în ghenă, ghemuită.

Suntem cu colindul...

Să te bucuri de oameni, de sărbători...

Oare?

vineri, decembrie 17, 2010

Am plecat să colindăm/ Domn, Domn să-nălțăm…

Mi-e dor de colindele copilăriei mele, de fața de pernă plină cu covrigi, nuci și mere, printre care se strecurau câțiva biscuiți repede sfărâmați în legănatul pernei pe drumul plin de zăpadă.



Ne pregăteam din vreme, mai mult sufletește, căci mamele noastre ne coseau una, două, un cordon de o față de pernă și gata traista. Aveau grijă să ne dea ultimele sfaturi, din poartă, și ne petreceau cu privirea pe noi, copiii lor plecați la colindat, niște mogâldețe cu căciulile trase pe urechi, cu mănuși din lână în mânuțele ce abia reușeau, mai târziu, să cuprindă, cu palmele făcute căuș, bogăția ce avea să răsplătească urările. Porțile erau deschise și câinii, care transmiteau și ei, mai departe, că se apropie Crăciunul și iată, au venit colindătorii, rămâneau legați în acea seară și nu s-a pomenit vreodată ca vreo ușă să rămână închisă. Știam doar două, trei colinde, dar suficiente pentru a ne însenina gazdele și pentru a duce bucuria sărbătorii cu noi. Oamenii ne priveau amuzați, uitând parcă de grijile lor, și ne puneau darurile în palme cu sfințenie, ca pe o ofrandă, daruri pe care noi le făceam să dispară repede în traista improvizată. La început ne însoțea ”un om mare”, apoi, cum și noi am mai crescut, am pornit singuri la colindat, în tovărășia Celui de Sus care ne lumina calea și la întoarcere. Râdeam, râdeam mult, cu inocența vârstei, și ulița răsuna de cântecele noastre, ale grupurilor de mici colindători. Nu aveam voce dar nu prea conta, nimeni nu râdea de celălalt, cântam din inimă cu toții, înfășurați în paltoanele cam ponosite dar de care nu ne era rușine, căci erau curate și nu simțeam frigul prin ele, încălziți fiind de lumina sărbătorii. Ne întorceam apoi la casele noastre, cu traistele pline, grele, și răsturnam pe masă bogăția acelei seri, apoi o împărțeam în grămăjoare, într-o parte nucile, în alta merele, și nu observam că șirul de covrigi de după ușă dispăruse, că merele din coșul din răchită nu mai erau, răspândite în sat, la cei care veniseră la geamul casei mele în răstimp, spre a-mi cinsti prin colind părinții.

Mi-e dor de toate acestea și știu că sunt irepetabile, și am o strângere de inimă când se apropie sărbătorile pentru că știu că al meu copil nu va cunoaște niciodată aceste mici bucurii. Nu va merge niciodată prin nămeții de zăpadă, cu o traistă improvizată dintr-o față de pernă, mușcând cu poftă dintr-un covrig căpătat la colind. Orașul care ne-a acoperit amintirile sub praf nu-și lasă victimele ușor iar noi suntem prea slabi pentru a întoarce spatele beculețelor multicolore care atârnă de stâlpii din beton și a privi doar spre flacăra lumânărilor care ne-ar lumina drumul spre frumos.

luni, decembrie 13, 2010

Impresii tardive de la Gaudeamus

Dar mai bine mai târziu decât niciodată...

Am asistat la montarea standurilor și am văzut cum, încet, încet, rafturile se umpleau cu cărți spre a fi golite, în zilele următoare, de către oameni. Am fost în spatele unui astfel de stand și am avut astfel bucuria de a mă afla în ”culisele” Târgul de carte internațional Gaudeamus, ediția a XVII-a, desfășurat între 18 și 22 noiembrie la Romexpo.
Am văzut oameni cumpărând compulsiv aproape orice carte la reducere, așa cum unii cumpără haine la reduceri, și m-am bucurat, pentru că orice carte, oricât de proastă ar fi, are și ceva bun.
Am văzut oameni care căutau anumite titluri, cu lista în mână, titluri pe care le vânau, tot la reduceri, de aproape un an.
Am văzut grupuri de elevi împreună cu învățătoarele lor, și le-am felicitat în gând pe aceste doamne că nu s-au blazat și că își fac profesia în mod nobil.
Am văzut cupluri tinere, cu căruciorul, făcându-și drum prin marea de oameni și am gândit că acei bebeluși vor asculta povești în fiecare seară.
Am văzut însă și tineri silabisind proverbul pe care-l extrăseseră dintr-un coșuleț și m-am înnegurat un pic, căci acești tineri nu vor ști să ajungă la frumosul unei alte lumi, a celei scrise.
Am văzut oameni cerșind o carte și mi-am spus că a apărut o nouă categorie socială, cerșetorul de cărți.
Am văzut oameni cu sacoșe de cărți dar și oameni cu mâinile în buzunare, oameni care au înapoiat trei lei dați rest din greșeală dar și oameni care au păcălit cu o sută de lei.
Am văzut copii întinzând mâna spre cărți dar și părinți care-și trăgeau copiii de mânecă, prea grăbiți ca să se oprească asupra viitorului copiilor lor.
Am văzut mii de oameni trecând prin fața standului, în aceste cinci zile, și le-am văzut pe chip curiozitatea sau oboseala orelor de forfotă, bucuria de a găsi cartea dorită sau dezamăgirea de a ajunge prea târziu. I-am văzut pe unii revenind și a doua, a treia zi, intrând în vorbă unii cu alții, fotografiind personalitățile sau întinzându-le o agendă spre a le acorda un autograf, prea săraci fiind pentru a cumpăra o carte dar prea doritori de a avea o parte din aceste personalități și acasă.

Am văzut că umorul este vindecător și că, în ciuda a ce ni se întâmplă, suntem un popor vesel, căci românii s-au amuzat teribil în fața afișului cu ”autograf gratis, pe loc”, pe când neamțul care a cumpărat cartea cu pricina s-a revoltat, susținând că nu a plătit niciodată pentru un autograf.
Și, o dată mai mult, am fost mândră că sunt româncă și că iată, am fost parte mică a Gaudeamusului cel mare și, împreună cu mine, aproape o sută de mii de oameni care au plecat acasă mai bogați sufletește.

joi, decembrie 09, 2010

Vijaya - victorie asupra sentimentelor negative din sufletele noastre

Emisiune radiofonică, Răspundem ascultătorilor.

În urmă cu 20 de ani o voce cântată se auzea, cam o dată pe lună, la Radio România Actualități. Era vocea Amitei Bhose, care ne povestea nouă, românilor, despre obiceiurile indiene, despre religie, despre frumos. Iată unul dintre textele pregătite de domnia-sa și găzduite de Radio România la invitația unui mare iubitor al frumosului, domnul Emil Burlacu.

Vijaya
”Zilele acestea am fost furată de nostalgie. Amintirile ţării se împleteau în mod firesc cu cele ale copilăriei. Mă uitam la cerul senin, tomnatic al Bucureştiului, şi mă plimbam, cu gândul, pe câmpiile Bengalului. Vântul unduia prin lanurile de orez, pline cu spice verzi. Roiuri de albine zumzăiau deasupra lacurilor încărcate cu lotuşii albi şi roşii. Plantele gingaşe de kaş împodobite cu flori albe se legănau. Iarba umezită de rouă era împrăştiată cu flori albe de şefali, asemănătoare celor de castan. Păsările cântau în cor. Şi eu – întoarsă la vârsta bucuriei şi a inocenţei, fredonam un cântec al toamnei şi culegeam flori în poala sariului meu.
Durga puja – cea mai mare sărbătoare a hinduşilor este celebrată în acest anotimp, cel mai frumos dintre toate. Este timpul când ţăranii se bucură de un răgaz între perioadele de însămânţări şi recoltă. Cum v-am spus data trecută, serbarea lui Durga este un festival naţional, cu caracter pronunţat social. Tot anul, bengalezii, indiferent dacă sunt hinduşi, musulmani, buddhişti sau creştini, aşteaptă aceste zile mari.
În toate localităţile mari şi mici, pe lângă serbările din case particulare, care se împuţinează din ce în ce mai mult, se ţin numeroase serbări colective din cheta publică. În parcuri şi pieţe publice se ridică pavilioane frumos decorate, unde se pun statuile zeilor. Pavilioanele sunt adăpostite în corturi frumoase şi uriaşe, în care încap şi adoratorii. Toate aceste structuri sunt temporare, pentru a fi demolate după sărbătoare. Totuşi construirea lor a ajuns o artă. Olarii care sculptează statuile de zei fac parte dintre-o breaslă, tradiţia fiind continuată din tată-n fiu. Datorită serbării lui Durga, toamna este anotimpul cel mai avantajos pentru toţi aceşti meşteri.
La fel de bogată este şi piaţa veşmintelor. Datinile populare cer ca toţi oamenii, mai ales copiii, să se îmbrace în haine noi în cele cinci zile de puja. Cu această ocazie, toţi – copii, tineri şi bătrâni – primesc îmbrăcăminte de la rude. Aglomeraţiile din magazine sunt aşa de mari încât gospodinele mai prudente încep cumpărăturile cu două-trei luni înainte. În fiecare an se scot modele noi.
Bengalezul, ca şi românul, fiind născut poet, această sărbătoare le oferă şi scriitorilor şi artiştilor cea mai mare posibilitate de a-şi desfăşura activitatea. Aproape toate cotidianele şi periodicele din Bengal scot almanahuri de toamnă. Închipuiţi-vă cum lucrează tipografiile. Se scot şi discuri şi casete cu muzică, nu anume pe teme religioase. La Calcutta, primele patru zile de sărbătoare, teatrele şi cinematografele dau spectacole în timpul întregii nopţi. A cincea zi, statuile sunt purtate în camioane sau furgonete şi plimbate prin oraş aşi apoi duse la Gange. Atunci tot oraşul iese în stradă să asiste la procesiuni. Cei care iubesc liniştea pleacă în călătorie în alte părţi ale Indiei, unde Durga puja nu este celebrată cu atâta elan. Anotimpul fiind foarte plăcut şi copiii având vacanţa lungă, e şi timpul voiajului.
Cu toate că vreo sută de săli de teatru şi cinematograf sunt arhipline în cursul acestor zile, străzile oraşului metropolă se află într-o neîntreruptă forfotă.
Durga puja este atât de strâns legată de sufletul bengalez şi de viaţa bengaleză, încât bengalezii, oriunde s-ar afla, caută să creeze, în acele zile, atmosfera de festivitate. Astfel, în marile oraşe ale lumii, unde locuiesc un număr considerabil de bengalezi de credinţă hindusă, se face slujba lui Durga, adaptată la condiţiile locale, în cluburi sau case de cult ale indienilor. La una din serbările londoneze am văzut familii care au venit din locurile îndepărtate ca Edinborough, Newcastle sau Blackpool pentru a participa la acest festival, care le-a dat şi prilejul de a se întâlni cu compatrioţii.
Sfârşitul riturilor în seara cele de a zecea zi de la luna nouă prezintă aspectul cel mai emoţionant din punct de vedere social. Ritul respectiv se numeşte Vijaya, adică victorie, pentru că marchează victoria noastră asupra sentimentelor negative din sufletele noastre. Cunosc obiceiurile ritualistice din copilărie. Cu două săptămâni înainte, se puneau seminţe de grâne în pământ. În seara de Vijaya, preotul culegea tulpinile fragede şi ni le dădea în semn de binecuvântare. Apoi, odată cu cântarea unui imn vedic, rugăciunea pentru pace, ne stropea cu apa sfinţită. Se punea o tavă mare cu dulciuri speciale de sezon. Toţi cei care se adunau acolo, indiferent de statutul social, se serveau din ea, se îmbrăţişau şi se salutau. Seara de Vijaya semnifică încetarea tuturor certurilor, neînţelegerilor. Acest obicei se păstrează cu sfinţenie; a se certa în ziua respectivă sau în zilele următoare dovedeşte totală lipsă de bună-creştere şi de omenie.
Perioada până la luna plină este consacrată întâlnirilor. Serbarea se termină cu slujba lui Lakșmi, zeiţa prosperităţii şi a recoltei. În aceste zile, lumea îşi vizitează rudele şi prietenii, şi le transmite felicitări celor care stau departe.
Aş putea să vă povestesc mai mult, dar trebuie să le scriu şi alor mei, celor de-acasă. De aceea, închei aici, stimaţi ascultători şi stimate ascultătoare, dar nu înainte de a vă transmite, din partea mea şi a compatrioţilor mei de pretutindeni, urări de sănătate şi fericire. Vă doresc bine şi numai bine.

28 septembrie 1990”


Emisiunile radiofonice din perioada 1990-1991 sunt în pregătire, în volum, la editura Cununi de stele.

vineri, decembrie 03, 2010

joi, decembrie 02, 2010

Umbre în singurătate

din Cum s-a făcut de-am rămas fată bătrână

Umbra se lungea şi se chircea pe zidul văruit, urmându-şi întocmai stăpâna în mişcări: se opintea puţin, lucru absolut inutil şi caraghios pentru o umbră, ce nu are nevoie de puncte de sprijin, apoi se întindea brusc, ajungând aproape de acoperiş printr-un joc al soarelui de toamnă târzie, rămânea aşa câteva clipe, mândră, puternică, dominând albul zidului, dar se ghemuia deodată, de parcă ceva sau cineva ar fi lovit-o. Şi poate că dacă ar fi avut glas şi-ar fi exprimat indignarea faţă de nerecunoştinţa bătrânei pe care o însoţise 84 de ani, care, de ceva vreme, o umilea, oprindu-i înălţarea prin gesturi neînţelese.

Statutul umbrei sale este însă ultimul lucru la care s-ar gândi ţaţa Maria, în zilele ei nesfârşite şi identice, petrecute pe prispa casei cu ziduri văruite. Aşezată pe-un taburet, cu mâinile în poală, reproducând, fără să ştie, poziţia clasică a modelelor pictorilor de portrete, scrutează zarea, cu privirea aproape în întuneric, handicap pe care nu-l compensează nici un alt simţ, obosite fiind toate de ani, şi uneori, când i se pare că a văzut poarta deschizându-se, se opinteşte puţin şi se ridică de pe taburet, nerăbdătoare şi cu speranţă. Însă lumea privită de sus e la fel cu cea de jos, era doar o părere, sau vântul, şi ţaţa Maria îşi reia locul, adâncită în puţinele gânduri pe care le mai are, ignorând furia umbrei sale de pe perete, prizonieră, ore întregi, pe albul casei.

Ele două însă au avut parte şi de vremuri mai bune. Cu 64 de ani în urmă au jucat împreună la nuntă, şi râdeau amândouă de fericire, dându-şi capul pe spate în timp ce se roteau în mijlocul horei, prinse de talie de braţele puternice ale lui Sandu. Cu aceleaşi braţe el a ridicat casa asta, cea mai mândră din sat, doar era cel mai bun zidar. A pus singur toate cărămizile, nelăsând vreo mână de calfă sau de tovarăş să se atingă de ele, şi-ntr-o vară a terminat-o. Acolo s-au născut cei patru copii ai lor, şi de fiecare dată el bătuse prispa lungă, ascultând neliniştit ţipetele dinăuntru, de unde moaşa şi cumnatele izgoniseră orice picior de bărbat. Trei băieţi şi-o fată avuseseră împreună, şi s-au gândit că era bine, băieţii duceau numele mai departe, iar fata avea să-i îngrijească atunci când vor fi bătrâni. Numai că planurile sunt date peste cap, întotdeauna, de viaţă. Sandu n-apucă să construiască o casă nici unuia dintre copii: se prăbuşi într-o zi de sus, de pe-o schelă, şi-şi frânse gâtul. Cum s-a putut întâmpla ca el, meşter cu experienţă, să alunece de pe schela din lemn, n-a putut explica nimeni. Iar pentru Maria important era faptul, deznodământul: rămânea văduvă, fără bărbatul pe care-l iubise, cu patru copii dintre care cel mai mare avea 16 ani iar mezinul, 7. Ca zidar, Sandu câştiga bine, dar acum, fără el, îi pândea sărăcia.

Ajutorul veni din partea primarului, un om cumsecade în ciuda convingerilor lui, cam prea supuse regimului: o angajă femeie de serviciu la primărie. Salariul nu era mare, dar îşi putu ţine copiii la şcoală, apoi îi trimise la profesională, limita de sus pe care şi-o putea permite. Dacă vreunul dintre ei voia să înveţe mai mult, trebuia s-o facă pe cont propriu, la seral sau fără frecvenţă, ea n-avea posibilitatea să-i ţină la liceu. Numai că nici unul nu vroi – poate că nu-i ducea mintea, poate erau leneşi - şi se aleseră toţi cu câte o meserie. Aşa se risipiră care-ncotro: cel mare şi fata, la Bucureşti, la fabrică, un băiat, la Ploieşti şi numai cel mic rămase cu ea în casă, angajându-se mecanic la CAP. Când s-au căsătorit, mare lucru n-a putut să le dea ca zestre, doar o plapumă şi câteva lenjerii de pat, brodate de mâna ei.

O vreme a crezut că de-asta nu mai vin copiii ei de la oraş s-o vadă, că i-au asmuţit împotriva-i nurorile şi ginerele, dar încet, încet, a început să înţeleagă că fiecare avea viaţa, greutăţile lui. Ar fi vrut să-i vadă în casă şi la sfârşit de săptămână, nu numai câteva zile în concediu sau la botezuri, când se strângeau cu toţii. Pricepu însă că viaţa, la oraş, se mişca mai repede decât la sat. Îl avea totuşi aproape pe Mircea, băiatul cel mic, şi când acesta se însură, ea se mută în camera din spate, unde ajungea printr-o intrare separată. Fiindcă voia să le fie ajutor nu soacră. Şi aşa a şi fost. Pe cei doi copii ai lui Mircea ea i-a crescut, cu drag, căci era la pensie şi nu s-a gândit o clipă să-i interzică nurorii sale să facă naveta la Ploieşti, la serviciu. Ea gătea, spăla pentru toată lumea, ea dădea nepoţilor bani de îngheţată. Porumbul pe care-l săpa şi culegea singură îl vindea iar banii li-i dădea lor, să-şi ia bicicletă sau pantofi. N-a aşteptat vreodată vreo mulţumire căci i s-a părut normal să fie aşa. Peste câţiva ani puterea avea s-o mai lase, deja vederea îi mai slăbise, de câteva ori Andrei, nepotul cel mic, râsese de ea, înapoindu-i suta de mii pe care ea o luase drept hârtie de cinci. Dar îl avea aproape pe Mircea şi ştia că n-avea s-o lase la greu.

În câţiva ani, într-adevăr, bătrâneţea cea adevărată, urâtă, cuceri trupul ţaţei Maria. Puterea o părăsise, văzul îi juca feste, şi câteodată ameţeala o cuprindea dimineaţa, când voia să se dea jos din pat. Venise vremea ca rolurile să se inversese în familie, chiar dacă nimeni nu o spunea. Numai că vremea fusese deja schimbată între pereţii bătrâni. Într-o dimineaţă, Mircea o anunţă că ei şi-au cumpărat o casă într-un alt sat, că după amiază se vor muta, deja vorbise cu un şofer de camion să le mute mobila. Era timpul să aibă şi ei o casă a lor, o găsise la preţ bun. Degeaba îi spuse ea că asta era oricum casa lor, le rămânea lor, Mircea era hotărât să se mute.

Când îşi reveni, era întinsă pe patul din camera din spate, şi Andrei o privea, puţin mirat de neputinţa bunicii lui, puţin ruşinat de gestul pe care-l făcea tatăl său. Peste o oră, o lăsau pe prispă, luându-şi rămas bun de la ea cu o răceală şi neruşinare de străini, şi ea rămase acolo, buimacă, până când o învălui întunericul. Zilele care au urmat au început să se asemene între ele, petrecându-le pe prispă, aşezată pe-un taburet, cu puţinele ei gânduri şi cu umbra pe care-o ignora şi care i se lungea la picioare şi trecea mai târziu pe perete, unde se răzvrătea, lungindu-se şi chircindu-se, când pe poarta mică intră doar vântul sau, rareori, mult prea rar, unul dintre copiii plecaţi la oraş.

Şi-atunci umbra se lungeşte şi mai mult şi se agită în jurul bătrânei, încolăcindu-se în jurul copiilor nepăsători, încercând să-i agaţe, să-i oprească acolo, lângă stăpâna ei, neputincioasă şi singură. Dar umbra n-are glas, iar copiii ţaţei Maria n-au ochi şi suflet să vadă suferinţa şi bătrâneţea mamei lor. De aceea sătenii văd pe prispa casei doar două umbre unite în singurătate.

Notă: Nici un articol sau fragment de articol nu poate fi reprodus fără acordul autoarei.

miercuri, decembrie 01, 2010

Despre patriotism

articol de subsemnata, apărut in revista Mami, decembrie 2009.

Mândrie şi prejudecată
Iubirea e un sentiment care se învaţă. Când e vorba de iubirea de ţară. Se cultivă şi creşte odată cu fiecare dintre noi, căci un om care nu-şi iubeşte locul şi istoria nu numai că-şi reneagă trecutul dar nu are nici viitor. Nu există.

În picioare, drepţi, aliniaţi cum nu fuseseră niciodată, cu mânuţele în dreptul inimii, aşa cum văzuseră ei în filme şi cum le arătase domnişoara educatoare care, de altfel, le poza şi de model, ascultau serioşi imnul României şi priveau ţintă la drapelul din faţa lor. Se întâmpla într-o zi de 1 decembrie, ziua naţională a ţării. Fetiţa din primul rând avea să-şi amintească şi peste ani emoţia acestui moment, prima ei dovadă de patriotism într-o lume în care acest sentiment se manifestă din ce în ce mai puţin. Mama însă a fost „dezamăgită”, după cum avea să declare în faţa directoarei: „Am crezut că îmi înscriu fetiţa la o grădiniţă modernă. Constat însă că aveţi mentalitate ceauşistă”. De subliniat că educatoarea avea…25 de ani şi povestise, cu mândrie, cât de entuziasmaţi şi fericiţi au fost copiii în acele momente.

Privind spre Occident
Să vorbeşti de patriotism într-o ţară din care din ce în ce mai mulţi oameni pleacă, „sătui de România” şi care, odată ajunşi pe meleaguri străine, nu ştiu cum să se lepede de haina naţiei, fiindcă le este ruşine să afirme că au sânge românesc e, în ziua de azi, un act care poate fi privit în mai multe feluri: propagandă, naţionalism, nostalgie comunistă… Deşi au trecut 20 de ani de la Revoluţie, oamenii confundă încă patriotismul, iubirea de neam şi de patrie, cu naţionalismul, propaganda. Ideea de patrie s-a topit în epoca socialistă în ideea de partid, de unde şi respingerea a tot ceea ce înseamnă manifestare patriotică. Privind spre Occident, oamenii aruncă la coş obiceiuri, tradiţii, valori morale, istorie, încercând să imite şi să adopte comportamentul celor ce cunosc democraţia de mai multă vreme decât ei. Rezultă un popor fără busolă, fără repere. Copiii acestor oameni sunt crescuţi în spiritul urii de ţară, al denigrării şi al dorinţei de a fugi cât mai departe de România. O vorbesc de rău aşa cum îl vorbesc de rău pe colegul de grădiniţă, sunt indiferenţi la legile, istoria acesteia aşa cum sunt şi când văd un bătrân căzut pe stradă. Ce legătură are colegul de grădiniţă cu patriotismul? Patriotismul înseamnă, într-adevăr, iubire de ţară, sacrificiu, dar şi spirit civic, respect pentru celălalt şi pentru sine, recunoaşterea şi cultivarea valorilor morale, respectarea legilor, drepturi şi obligaţii. Înseamnă să fii mândru de tine şi de poporul tău. Cuvinte mari, poate, dar a căror valoare se cultivă de…mici. Japonia a înşeles necesitatea acestei cultivări a sentimentului de respect al tradiţiilor şi culturii, a dragostei pentru naţiune şi a introdus în şcoli studierea patriotismului.


Gesturile mici nasc sentimente mari
La noi însă… „Ce pot pricepe nişte copii de cinci ani din circul acesta cu imnul naţional şi cu drapelul?”, s-a întrebat mama fetiţei din scena de mai sus. Prea mici pentru a pricepe ceva? Nu. Dimpotrivă. Vârsta preşcolară e cea mai indicată pentru a sădi în sufletele copiilor sentimentul că aparţin unei patrii, mândria de a fi români. Vor conştientiza acest sentiment mai târziu, dar gesturile mici şi obişnuite îi dau naştere şi-l consolidează.

Spider Man sau Ştefan cel Mare?
Şi cum să creşti un copil în spirit patriotic? Cum să fie mândru de ţara în care trăieşte? Exemplul părintelui şi al educatorului este esenţial. Vorbindu-i despre oraşul în care s-a născut, despre istoria lui, copilului i se dezvoltă sentimentul că aparţine unui loc. O vizită la muzeul de istorie, într-o zi ploioasă, poate sădi în sufletul copilului mândria de a fi strămoşul daco-romanilor. La vârsta aceasta el caută modele, eroi, şi e foarte uşor să-l dirijezi spre Ştefan cel Mare care rotea spada pe deasupra capetelor ghiaurilor şi-i băga în sperieţi. În loc să se identifice cu Spider Man se poate identifica foarte uşor cu un voievod. Adevărat, e mai comod pentru părinte să-l lase în faţa televizorului dar nici o izbândă nu s-a înregistrat decât pe câmpul de bătălie. În cazul de faţă, la muzeu. Şi nu printr-o vizită plicticoasă, ci prin explicaţii, poveşti pentru vârsta lui. Cumpărându-i cărţi şi vorbindu-i despre istorie, eroi. De asemenea, vorbindu-i despre obiceiurile poporului tău, şi chiar învăţându-l dansuri populare. Multe grădiniţe practică o astfel de metodă, deşi nu e bine înţeleasă de către majoritatea părinţilor, care ar dori ca odrasele lor să înveţe dansuri de societate. Dar pe copii de ce nu-i întreabă ce-şi doresc?

Indiferenţa are un nume: cosmopolitism
Explicaţiile trebuie date şi în sens civic: să-şi ajute colegul, să se poarte frumos cu el, să nu fie egoist, să-i respecte spaţiul. Să nu-l bruscheze, să nu-l agreseze, să-i respecte opinia, să fie unit cu colegii şi să respecte valorile specifice anturajului. Respectându-l pe celălalt se va respecta şi pe el însuşi. Să ştie ce are voie şi ce nu, pentru că oamenii trebuie să respecte regulile şi legile, altfel vor fi pedepsiţi. Adevărat că exemplele pe care adulţii le întâlnesc în viaţa de zi cu zi le contrazic cumva sfaturile pe care le dau celor mici dar poate că e timpul ca generaţiile care se formează acum să crească în spiritul dreptăţii şi nu al legii celui mai puternic. Chiar dacă încrederea părinţilor în autorităţile statului se clatină e indicat să nu arate acest lucru copiilor lor. Astfel, noi, ca naţiune, mai avem o şansă să nu cădem în cosmopolitism, adică să nu devenim indiferenţi la tot ce se întâmplă cu ţara noastră, dezinteresaţi de binele comun şi interesaţi doar de binele personal.

Binele tău e şi binele meu
Ca să fie interesaţi de binele comun părintele trebuie, aşadar, aşa cum e specificat şi în paragraful de mai sus, să-şi educe copilul în spirit civic: să-l înveţe să nu arunce hârtii decât în coşurile de gunoi, să nu distrugă spaţiile publice, să respecte regulile de circulaţie, să aibă bun simţ, să fie educat în spiritul bun.. Astfel li se va dezvolta respectul pentru oameni, pentru locul în care trăiesc şi mândria de a aparţine acelui loc. Şi pentru a simţi că aparţine acelui loc copilul trebuie să fie responsabilizat. Să aibă sarcini precise în familie, să fie lăsat să se dezvolte ca individ fără a fi mereu supravegheat din umbră şi infantilizat. Să i se acorde încredere, să fie lăudat pentru ce face bine şi pedepsit pentru ce face rău. Să ştie că regulile, legile trebuie respectate pentru că astfel va fi şi el respectat. Să-şi cunoască drepturile dar şi îndatoririle. Să-şi exprime sentimentele, emoţiile, să-şi arate sentimentele. Astfel vor avea un comportament asertiv şi nu, aşa cum declară psihoterapeutul Cristiana Alexandra Leviţchi, un comportament “defensiv-pasiv-agresiv, şi aceasta pentru că nu-şi cunosc drepturile,, nu cunosc legile. De-a lungul vremii, noi, românii ne-am comportat defensiv-agresiv: cu tendinţa să nu recunoaştem şi să nu revendicăm drepturile, să nu exteriorizam emoţiile, să nu exprimăm opiniile, să ascundem adevăratele sentimente. Această atitudine avea drept scop evitarea dezacordurilor, pentru a nu-l contrazice pe interlocutor, de obicei cineva cu un statut mai înalt decât noi şi/sau pe care-l percepem ca atare. Astfel românul dădea de înţeles că este neimportant, că poate fi exploatat. Această atitudine de servilism o avem ca naţie încă şi faţă de străini. Ne considerăm inferiori, chiar daca realitatea arată altfel. Nerespectându-ne, îi autorizăm pe ceilalţi să facă la fel şi să ne manipuleze şi/sau să ne agreseze. Am întâlnit români care în altă ţară fiind, se ruşinează că sunt români, români care emigrează pentru a fugi de fapt de vreun parinte şi simbolic fuge din ţară. Acesti români de obicei îşi neagă rădăcinile deoarece se simt inferiori, nu-şi cunosc adevărata valoare şi nu-şi afişează cu mândrie originea, tocmai pentru că le e ruşine de ea”.

Ca să nu le fie ruşine copiilor noştri că sunt români trebuie, mai întâi noi, ca părinţi, să învăţăm să nu ne mai fie. Poate că învăţăm împreună cu ei dar e o lecţie necesară.

Opinie
Psihoterapeut Cristiana Alexandra Leviţchi
Lecţia învăţării narcisismului echilibrat
Mândria autentică, echilibrată a unei persoane faţă de poporul din care face parte şi faţă de ţară se învaţă în familie şi în societatea acelui popor. Dacă familia şi membrii societăţii în general au o stimă de sine joasă şi un respect de sine la fel de jos, atunci copilul din România nu va avea şanse să înveţe respectul de sine, stima de sine şi iubirea faţă de ţară. Pe de altă parte, a avea o stimă de sine ridicată înseamnă a accepta diversitatea (culturală, etnică, religioasă etc) ceea ce la noi în ţară iar nu se prea practică. De fapt, românul proiectează complexele lui interne pe acel “altul” care nu este în “turmă”. A avea respect pentru ţară înseamnă mai întâi a avea respect pentru tine personal, pentru că respectul din interior transpare în exterior. Părinţii şi adulţii în genere nu rezolvă nimic dacă cer copilului să îi respecte dacă ei înşişi nu se respectă, daca nu îl respectă şi pe el. Copilul învaţă din fapte, nu din vorbe şi imită comportamentele adulţilor. Un adult cu stimă de sine joasă, care fie are comportament agresiv, fie defensiv nu îi va da un exemplu demn.
Pe de altă parte, avem nevoie noi, ca români, să învăţăm ce este întrajutorarea, deoarece de foarte multe ori nu dăm dovadă de aşa ceva, deşi se spune că românul este “primitor”. Romanul din vârf de munte posibil să fie primitor, însă la oraş românul nu numai că nu este astfel, ci a devenit hrăpăreţ, competitiv în sens negativ.
Din păcate există un proverb “Lauda de sine nu miroase a bine”, care, după mine, este înţeles greşit. Da, fireşte, dacă o persoană nu face nimic şi se laudă este posibil să fie grandomană... şi irealistă, însă dacă o persoană are realizări este firesc să se şi mândrească cu ele. Asta înseamnă narcisism echilibrat - sănătos pe care noi nu îl avem. Nici biserica nu îl încurajează şi astfel se creează nevroze fără rost. Un om care îşi cunoaşte valoarea are şi un narcisism sănătos care este definitoriu pentru sănătatea lui psihologică. Cred că de aici porneşte totul şi în ceea ce priveşte poporul. În definitiv, poporul este format din indivizi.

Notă: Nici un articol, fragment de articol nu poate fi reprodus fără acordul autoarei.

marți, noiembrie 30, 2010

De ce n-are Ana mere

Însă e patronul oastei…

Ana nu mai are mere ca în Abecedarul copilăriei mele, a cedat monopolul. Acum “Marina are mere”, “Mama are mere”, “Nenea Ene are mere”. “Ana e mare”, în schimb.

Mare a fost şi mirarea Anei mele când, zilele trecute, a găsit în sertar Abecedarul său, ediţia 2002, editura Petrion. Cu nostalgia primelor ore de şcoală şi regăsind un entuziasm care în prezent oscilează în funcţie şi de cel al profesorilor, s-a aşezat pe covor şi a început să-l răsfoiască, maimuţărindu-se şi silabisind cuvintele subliniate de mine cu ani în urmă: „O gărgăriţă aleargă speriată“. “Adică?”, întreabă ea nedumerită.

Continuă, la fel de nelămurită: „Dacii erau luptători ageri“. “Elefantul este gigant”, „O adiere sfioasă mişcă poarta grădinii“, „ Cu suflet strălucit“. „De durere înghite în sec“. „Florile au plecat capetele“ . „Ropotul zgomotos (al şoricelului). „Câinele aleargă repede“ „Sfântul Gheorghe este patronul oastei române“. „Mai târziu oamenii au început să taie pădurea fără chibzuinţă“. „Închide televizorul ! Se adună mulţi kilovaţi la plată“.

Se uită la mine şi mai nedumerită :
- După ĂSTA am învăţat eu ? spune cu dispreţul suprem al copilului care
tocmai a descoperit că idolul său e un impostor.
Şi zău că nu v-aţi dori să fiţi în pielea idolului.

Dau din umeri, evazivă, dar gestul înseamnă oarecum: Da, cam aşa.
- Adică aşa am învăţat eu? întreabă Ana mea, indignată. Că şoriceii ropotesc
zgomotos? Sufletele sunt strălucite ? Câinii aleargă repede ? Dar de ce nu aleargă încet ? Şi că nu e bine să mă uit la desene animate că se adună kilovaţi la plată ? Dar ĂŞTIA (dispreţ suprem, iarăşi) care au făcut Abecedarul ştiau gramatică ?

Până să răspund, cartea zboară în colţul camerei. De, ţâfnă de adolescentă! veţi zice. Oare ?

luni, noiembrie 29, 2010

Despre umor

S-au amuzat. Au zâmbit. ”Autograf gratis. Pe loc.”
Unii au spus:
- Ei, dacă e gratis, vreau și eu.
Alții au întrebat:
- Pe ce?
Oricare ar fi fost reacția lor, a fost însoțită de umor, căci da, românii au simțul umorului.
Un neamț însă, vorbitor de limba română, a cumpărat cartea, a privit anunțul și a spus, cu nemulțumire, un pic iritat:
- N-am plătit niciodată pentru autograf, nicăieri în lume.

Eu nu știu dacă nu avea simțul umorului sau dacă nu cumva era iritat de faptul că la noi, în România, trebuie să plătești pentru orice. Cred totuși că nu prea știa de glumă.
Nici ca el dar nici ca noi! Ghinionul nostru e că luăm totul în bășcălie, inclusiv politicienii!

marți, noiembrie 16, 2010

Dublă lansare de carte la Gaudeamus

Eu vă invit, cunoscuți ori necunoscuți. Pentru că nu doresc să vă simțiti obligați să veniți, dacă vă trimit mesaje individuale ori vă sun, aleg această cale, colectivă, ca să zic așa. Dacă treceți pe la Gaudeamus sâmbătă, pe la ora 13, și vă amintiți de lansare, eu o să mă bucur să-mi fiți aproape.

Gânduri bune.


Sâmbătă, 20 noiembrie, ora 13, editura Cununi de stele vă invită la o dublă lansare de carte: Sărbători sezoniere din India, de Amita Bhose, și Cum s-a făcut de-am rămas la cratiță, de Carmen Mușat-Coman. Cărțile au apărut la editura Cununi de stele iar manifestarea va avea loc la standul ADEPC – 228, nivel 4.50. – , în cadrul Târgului de carte Gaudeamus, organizat la Romexpo.

- Sărbători sezoniere din India, de Amita Bhose.
Prin prezentarea aspectelor importante ale sărbătorilor de sezon, cartea oferă o imagine de ansamblu a ritualisticii indiene desfăşurate în cursul anului, Datele sărbătorilor au fost determinate de diferitele ipostaze ale naturii. Toate aceste serbări, scripturale sau populare, sunt numite parvana; derivat din sanscritul parva (nod), termenul însuşi explică rostul acestora – serbarea punctelor de tranziţie din natură. Sau, mai precis, cosmicizarea vieţii umane.

Amita Bhose (Calcutta, 1933 – Bucureşti, 1992) este prima traducătoare a lui Eminescu în spaţiul asiatic – Eminescu: Kavita (Poezii), Calcutta, 1969 –, traducerile fiind realizate în bengali. Și-a dedicat întreaga existenţă interpretării cât mai exacte a tuturor „urmelor” şi influenţelor indiene în opera eminesciană. Dragostea pentru poezia lui Eminescu a determinat-o să se stabilească în România, unde a predat bengali, sanscrită şi civilizaţie indiană la Universitatea Bucureşti, totodată traducând în bengali literatură română, scriind articole, studii, susţinând conferinţe despre Eminescu, literatura română şi indiană.

- Cum s-a făcut de-am rămas la cratiță, de Carmen Mușat-Coman.
Cu acest titlu aparent jucăuș, cartea ascunde o realitate cumva amară: orice-ar face, oricâte titluri academice ar avea, femeile nu vor reuși să fie egale cu bărbații atâta timp cât sarcinile gospodărești, educația copiilor, îngrijirea părinților rămân tot în sarcina lor. Adunate sub condei autoironic mai degrabă decât ironic, eseurile militează pentru egalitatea de șanse.

Carmen Mușat-Coman este jurnalistă, traducătoare, editoare, autoare a cărții Cum s-a făcut de-am rămas fată bătrână. În 2005 a primit Premiul UNDP pentru concursul media ”Ești parteneră la decizie”, cu articolul Emanciparea post-cratițe.


Prezintă: Lucia Ovezea, Loreta Popa, Elena Andronache, Carmen Mușat-Coman

Detalii și confirmări:
office@edituracununidestele.ro

sâmbătă, noiembrie 13, 2010

Dorinţe cu listă deschisă

Aş vrea ca atunci când merg pe trotuar să nu fiu nevoită să ţin capul în pământ, ca să nu calc în rahat de câine. Şi să nu mă trezesc, aşa cum se întâmplă, cu mucuri aprinse de ţigară în cap. Nu-mi plac nici când le aduce vântul în balconul apartamentului. Motivul e unul singur: în ambele situaţii ceva poate lua foc. Respectiv părul, căciula mea sau/şi coşurile din rafie care adăpostesc ghivecele de flori de pe balcon.

Aş vrea să nu fie o aventură orice traversare a zebrei, o permanentă stare de gardă: se opreşte sau nu se opreşte maşina când traversez, nu s-a oprit dar am scăpat şi de data asta.

Aş vrea să nu-i mai aud vorbind pe oameni la telefon în troleibuz, tare, foarte tare. Nu mă interesează ce întâlniri au peste o jumătate de oră, ce fustă au găsit la solduri sau de când nu au mai făcut dragoste.

Aş vrea ca la rând la casă, la supermarket, să nu se mai împingă în mine persoana din spate, cu tot cu cărucior. Nu-mi place când se uită peste umărul meu cineva nici la bancă, atunci când îmi plătesc factura de telefon şi acel cineva ignoră linia galbenă din faţa ghişeului, semn că ar trebui să se oprească şi să-mi respecte teritoriul, aşa cum şi eu i-l respect. Dacă nu-mi place această respiraţie în ceafă nici măcar la bancă, atunci de ce crede cineva că aş agrea-o la casă la magazin?

Aş vrea ca hainele mele să nu se umple de praf după o jumătate de zi de mers prin Bucureşti dar pentru asta orice şantier ar trebui împrejmuit. Şi dacă s-ar întâmpla astfel, atunci eu pe unde aş mai merge? - întrebare firească.

Aş vrea ca la ghişeu, casierele să nu mai trântească şi bufnească, manifestându-şi astfel frustrările unui salariu mic care nu ştiu cum se face dar e mai mare decât al multora dintre plătitorii de facturi.

Aş vrea ca atunci când mă întreabă un puşti adresa unei străzi să nu trebuiască să ţin geanta strâns sub braţ, ca nu cumva un alt puşti să mi-o smulgă şi s-o rupă la fugă.

Aş vrea ca atunci când vine de la şcoală copilul meu să nu spună, abătut: „Iar ne-a făcut „proşti” profesoara de desen şi a zis că era mai bine pe vremea lui Ceauşescu.” Şi să mă privească în ochi şi să mă întrebe: „Chiar era mai bine pe vremea lui Ceauşescu, aşa cum spune profesoara?” Pentru că ar risca să primească un răspuns fals, la furie, şi n-aş dori să-i zic că era mai bine pe vremea lui decât în privinţa siguranţei de a merge pe stradă. Ceea ce şi cred.

Aş vrea să nu se mai bage nici o maşină în faţa mea de pe culoarul dreapta, căci aşa cum eu stau la rând la semafor ar trebui să stea toată lumea. Informez pe această cale că voi continua să-i claxonez, deşi văd că sunt cam singura, chiar dacă în faţa mea mai sunt zece maşini ai căror şoferi sunt „mai fraieri”, ca şi mine.

Aş vrea ca în intersecţiile acestea unde se circulă fără nici o regulă decât a celui mai nesimţit, să fie poliţişti care să-şi şi facă meseria, nu să se uite-ntr-o parte când un jeepan trece pe roşu.

Aş vrea să nu mai aud manelele celor din blocul vecin pentru că nu-mi plac şi chiar dacă mi-ar fi plăcut e o regulă de bun simţ să nu-l deranjezi pe celălalt, că e 2 ziua sau e 2 noaptea.

Aş vrea... Dar vă rog şi pe voi să vă adăugaţi dorinţele pe listă. Lista rămâne deschisă....

Aşadar...
Aş vrea...

joi, noiembrie 11, 2010

La poarta şcolii

Sunt la şcoală, o şcoală cu renume. Ca orice şcoală cu renume, există intrare pentru profesori - prin faţă - şi intrare pentru elevi - prin spatele clădirii. Eu, ca părinte, mă înregistrez cu nume, prenume, seria buletinului , la intrarea din faţă. Şi aştept, pe hol, să iasă diriginta de la oră. Să discutăm o problemă legată de disciplină. Nu, de data asta nu a făcut fiica mea vreo boacănă, nu a vorbit în timpul orei ci a încasat un pumn de la un coleg.

Aşadar, sunt pe hol. Citesc afişul despre Big Bang. Uşa de la intrare se deschide şi intră o fată cam de clasa a VIII-a şi un băiat cam de a VI-a. Doamna de la intrare, a cărei funcţie n-o ştiu, îi ia la rost:
- Ce căutaţi măi pe aici? Hai, prin spate!
Uşa se închide, ei pleacă. Spre poarta şcolii.

Colegul doamnei o trage de mânecă:
- Măi, măi, lasă-i, măi, să intre prin faţă. Păi tu ştii a cui e fata?
- Nu mă interesează pe mine a cui e fata! Să intre toată lumea prin spate!
Dar domnul nu se lasă.
- Măi, păi e fata lu' notăriţa! N-o ştii?

Colega nu se lasă nici ea.
- Ce te tot amesteci atâta? Da, e fata lu' notăriţa???!!! Ştii câte absenţe are? Ştii că a chemat-o directoarea pe maică-sa la şcoală? Dacă-i fata lu' notăriţa de ce chiuleşte de la şcoală? Care-i treaba ta? Du-te acasă!

Şi s-a dus. Şi s-a sunat de ieşire, şi a venit şi diriginta fetei mele. Şi am discutat problema de disciplină a colegului de clasă. Cum a fost sancţionat? Păi nu v-am spus că am discutat? Nu, nu e frate cu fata lu' notăriţa dar are şi el rude. Când se enervează le cheamă în curtea şcolii, ca să-l ajute să-i dea o mamă de bătaie vreunui coleg care l-a deranjat.

Ce şcoală? Păi nu v-am zis că e una cu renume?

luni, noiembrie 08, 2010

Jurnalul fumătorului, ultima apariție a editurii Cununi de stele

E caldă încă și miroase a tipografie... Cum miroase o carte a tipografie? Dacă vă grăbiți s-o comandați s-ar putea să-i mai păstreze mirosul coletul ce pleacă spre voi.
E, poate, cea mai frumoasă zi din istoria unei cărți, cea în care pleacă din tipgrafie. Cel puțin pentru mine e cea mai frumoasă zi. Iată, am izbutit să mai editez o carte.

http://edituracununidestele.ro/Carti.asp?ID=20

sâmbătă, noiembrie 06, 2010

Hibernal de chitară la Biblioteca Națională

Poate nu ati ajuns sâmbăta aceasta... veniți însă neapărat sâmbăta viitoare.

articol apărut în Ziarul Lumina”Oriunde există o chitară, noi suntem acolo pentru a o promova...“ :
Opt regaluri muzicale pentru iubitorii de chitară clasică


Reunite sub titlul "Hibernal de chitară", opt agape muzicale sunt găzduite de Rotonda Bibliotecii Naţionale a României, în fiecare sâmbătă, până în preajma Crăciunului, de la ora 19:00.


Mai întâi a fost un Estival de chitară, în aceeaşi locaţie, în vara anului 2009. Cu o promovare minimă, Rotonda a devenit din ce în ce mai plină, până s-a dovedit neîncăpătoare pentru iubitorii de chitară clasică. Acum, în prag de iarnă, Asociaţia Culturală "Kitarodia", înfiinţată de cei mai valoroşi chitarişti români, ne oferă opt regaluri muzicale. Primul s-a desfăşurat în 30 octombrie - "Jocul cu mărgele de sticlă" -, a fost o seară de muzică pentru vioară şi chitară, cu lecturi din creaţia lui Herman Hesse. Natalia Pancec (vioară), Maxim Belciug (chitară) au încântat spectatorii cu acorduri latino-americane, iar Gabriel Spahiu (lectură) i-a purtat în universul scriiturii.

Tudor Anghelescu, chitaristul care nu cântă, ci se joacă

Astăzi, 6 noiembrie, va fi seara tangoului argentinian, adus pe scenă de Tudor Anghelescu. Absolvent al Conservatorului Bucureşti, Secţia chitară clasică - după ce a urmat, iniţial, cursurile Universităţii de Teologie Didactică "Sfânta Teresa" din Bucureşti -, Tudor Anghelescu susţine concerte de chitară clasică, evergreen, café-concert, dar, mai ales, este unul dintre puţinii chitarişti români care interpretează muzică latino-americană - tango, milonga, bosa-nova, habanera, samba. Şi o face cu deosebit talent şi căldură. El nu cântă, ci se joacă, aşa cum mărturiseşte. Tocmai această joacă îi reuşeşte foarte bine, că e la Muzeul Literaturii Române sau într-o sală de café-concert. Precum dansatorul de tango, interpretează cu propria personalitate, trăind muzica şi redând-o celorlalţi, întru emoţie. Cu seriozitatea, profesionalismul celui care a studiat chitara în şcoli şi cu pasiunea, seninătatea celui care simte frumosul vieţii. În drumurile sale a cântat cu Anca Parghel, Ruxandra Zamfir, a fost liderul trupei "El Tango" şi a fost fidel motto-ului asociaţiei: "Oriunde există o chitară, noi suntem acolo pentru a o promova". Că e la Veneţia sau la Ateneul Român, la Severin sau la Dubai.


Muzica bună se aude la "Kitarodia"

De aceea, dacă veţi vedea vreodată un afiş cu numele Asociaţiei Culturale "Kitarodia", nu-l ignoraţi. Membrii ei doresc să cultive dragostea pentru chitara clasică, pentru frumuseţea şi diversitatea ei. Şi ştiţi ceva? Ei chiar reuşesc. Iar pentru a vă convinge singuri nu aveţi decât să veniţi în fiecare sâmbătă, la ora 19:00, la Biblioteca Naţională, până pe 18 decembrie. Vă întâmpină, aşa cum am amintit, tangoul argentinian (astăzi, 6 noiembrie), dar şi muzica românească veche (13 noiembrie), muzica renascentistă şi barocă (20 noiembrie), spaniolă (27 noiembrie), un duo de chitare (4 decembrie), lăuta, teorba şi chitara (11 decembrie) şi un concert de world music, despre muzica lumii (18 decembrie). Intrarea la concerte este liberă.



http://www.ziarullumina.ro/articole;1424;1;47691;0;Opt-regaluri-muzicale-pentru-iubitorii-de-chitara-clasica.html

vineri, noiembrie 05, 2010

Amita Bhose, Adrian Păunescu, acum 39 de ani


O fotografie din arhiva scriitoarei Amita Bhose, făcută la Uniunea Scriitorilor, 1971, cu ocazia Congresului Internațional al Traducătorilor.

Despre gențile de pe scena Ateneului Român

Acum o săptămână am fost la un concert la Ateneu. Mulți invitați pe scenă, majoritatea străini. N-am putut să nu remarc geanta neagră pe care o violonistă - asiatică dar aparținând unei orchestre europene - a agățat-o de scaunul rezervat ei. Cam jenantă imaginea - n-a avut încredere s-o lase undeva, în culise. Probabil că a auzit că în România se fură mult și de oriunde și orice, mai ales genți.

Azi însă dau de o imagine cu Herta Muller și Liiceanu, pe scena Ateneului și ce-mi văzură ochii? La picioarele Hertei Muller, o geantă imensă. Eu cred că ea știa dinainte de a pleca din România că aici se fură ca-n codru.

Mi-e și teamă să mă mai duc la Ateneu. Dacă văd pe scenă 40 de geamantane ale celor 40 de membri ai unei orchestre? Sau poate doar vreo 38, că pianistul își poate ascunde geamantanul în pian, contrabasistul, în contrabas...
Avantaj piesele mari. Dezavantaj... România.

Jurnalul fumătorului


O carte cadou, un jurnal al celui ce dorește să se lase de fumat, o carte cu maxime despre fumat... La editura Cununi de stele, în câteva zile.

miercuri, noiembrie 03, 2010

Radha și Krișna

Fragment din Radha și Krișna, de Chandidas, traducere din bengali de Amita Bhose

Zorile inimii


Într-o zi Hari, fiul lui Nanda, stând la umbra unui copac cu toţi prietenii săi şi păzindu-şi cireada, spuse, după un răstimp de tăcere, cu privirea îndreptată spre prietenul său Subal:
- Ci spune-mi, prietene, ce să mă fac? De ce inima mea e aşa de
înflăcărată? Nu mai pot răbda. Cunoşti oare răul care-mi macină fiinţa? Apleacă-ţi urechea la vorbele mele, desluşeşte frământarea ce mă stăpâneşte.
- Inima ta suferă, îi răspunse Subal. Ce aş putea să-ţi spun mai
mult? O minunată vedenie s-a înfăţişat mirării ochilor tăi.
- Prietene, ascultă-mă cu luare aminte: voi căuta a-ţi spune pe
înţeles ce se petrece în inima mea; ceea ce văzui făcu să se nască în mine o frământare atât de vie, încât fu urmată pe dată de un soi de tulburare pâcloasă, arzându-mi inima ca o flacără. Arată-mi leacul. Fiinţa mea e prada unui neastâmpăr dureros; nici sufletul nici trupul nu mai cunoaşte o clipă de răgaz.
Ieri, fără să bag de seamă, Dhaboli, vaca cea albă, luând-o spre pădure, pe drumul ce duce la Cetatea lui Brikabhanu, se rătăci; nemaivăzând-o, prinsei a o căuta în multe locuri; una câte una, găsii urmele copitelor ei prin pădurea spre cetate: Dhaboli se amestecase printre vacile altora. Ceea ce văzui atunci nu poate fi spus în vorbe şi pe măsură ce-ţi povestesc, inima mea se umple de tulburare; asemeni unei umbre o văzui ieşind din palatul împărătesc al cetăţii. Era însoţită de o fată şi ducea, sprijinit de şold, un ulcior de aur; nimbul frumuseţii ei strălucea asemeni miilor de mii de lune şi cât de senină era veselia ce i se revărsa de pe chip. O văzui ca prin vis. Făptura-i ca o pâclă împrăştia lumina ce-mi atingea trupul.
O, zeule Jadunatha, spune brahmanul Chandidasa, va veni clipa când vei putea pricepe ceea ce azi e o taină în ochii tăi.

Ea plecă, plăsmuire de aur, lăsându-mă cufundat într-o tulburare fără nume. Era înveşmântată într-un sari albastru, care nu putea să ascundă frumuseţea-i neasemuită, frumuseţe asemănătoare unui fulger ce-mi răsări înainte prin vălurile ce o acopereau. Cum s-o înfăţişez? Privirile ei fără astâmpăr nu cunoşteau odihna. Purta podoabe mândre şi felurite; o sută de mii de albine alergau după mireasma trupului ei. Când porni, aflai că mersul ei domol era asemeni lunecării lebedei sălbatice. Cu deplină limpezime a minţii spun că ochii mei n-au mai văzut o făptură aşa de minunată; clinchetul brăţărilor de la gleznele ei, scoţând sunetul celei de-a cincea note muzicale era dulce ca mierea. Trecând pe drum nepăsătoare, se legăna, se legăna. Îi puteai cuprinde cu mâinile mijlocul subţire ca al leoaicei, cum cuprinzi gâtul unei amfore. Iată dulcea făptură pe care o zăriră ochii mei; când râdea, pleoapele ei picurau sute de boabe de nectar.
Astfel se înfăţişă prinţesa ochilor zeului Krişna, după spusa brahmanului Chandidasa.

O văzui şi farmecul frumuseţii ei îmi cutremură sufletul. În clipa când mă privi, îmi pierdui cunoştinţa şi lucrurile din juru-mi se risipiră. Mă întorsei aducând-o pe Dhaboli, vaca cea albă. Subal, prietene, mă asculţi oare? Când voi revedea această frumuseţe a lumii? Subal, prietene, mă auzi? Ah! Cine-ar putea înţelege durerea mea? Sunt atât de descumpănit; când, dintr-o dată, îmi amintesc de această minunată întâmplare. Cui aş putea să i-o povestesc? De ieri, un lucru nelămurit, născut în străfundul sufletului meu, îmi chinuie mintea. Nu mai ştiu ce-s foame şi setea; istovul se depărtează de mine când mă întind la hodină; visez mereu acelaşi vis şi ades sufletul meu e cuprins de jale. Ce se află în inima mea mistuită de durere, ţintuită de această săgeată? Fiinţa mea e asemeni unui elefant furios: această stare răstoarnă armonia sufletului meu.
O, prinţ al dragostei, spune Chandidasa, ascultă-mă cu luare aminte: ai s-o vezi din nou, ai s-o atingi cu mâinile tale, nu te îndoi de spusele mele.

luni, noiembrie 01, 2010

Despre mitul femeii inteligente



Din cartea ”Cum s-a făcut de-am rămas la cratiță”, în curs de apariție

Multă vreme am crezut că invidia e un sentiment pe care-l are doar un anumit segment al speciei umane. Mi-am zis că numai ființele mici – înțelege aici mulțimea de oameni care mănâncă, dorm, merg ca niște roboți la serviciu, fără să citească un rând dintr-o carte, fără să aibă nici un ideal – sunt capabile să resimtă invidia pentru aproapele lor. Ca să fii invidios trebuie să te amesteci în mulțime, să-ți dai coate cu ea, să știi ce are și ce nu are în șifonier, câți bani are în bancă, la ce școală merg copiii și cât costă meditatorul de engleză. Plus alte o mie de nimicuri din viața celui pe care-l invidiezi or, asta înseamnă coborâre printre oameni, discuții, timp mort. Geniile nu pot fi invidioase pe mobila cuiva, fiindcă nu le interesează aspectul. Li se întâmplă chiar să nu observe acest amănunt, mobila, care pentru alții e motiv de insomnie. Geniile, oamenii care au deschis porți într-un anume domeniu, care lasă ceva în urma lor, nu pot fi invidioși, mi-am zis eu, decât pe inteligența semenilor lor. În sens constructiv, desigur.
Deunăzi însă această teorie mi-a fost răsturnată de o întâmplare aparent banală.
(continuarea... în carte).

vineri, octombrie 29, 2010

Cum s-a făcut de-am rămas la cratiță



Fragment din

În loc de prefață, postfață și alte note (cei ce au citit Cum s-a făcut de-am rămas fată bătrână știu despre ce-i vorba)

Tatăl meu, Dumnezeu să-l odihnească, avea o vorbă: ”Ce-ți trebuie facultate, tot la cratiță ajungi!” Tata, filozof anonim, hârșâit la școala vieții, știa el ce zice dar mie mi-a trebuit un sfert de veac pentru a-i înțelege afirmația. Aș putea spune că era chiar un vizionar, tata, pentru că iată, femeile, după ce au fluturat vreun secol steagul luptei pentru egalitate, fraternitate, solidaritate au înțeles că se luptă cu ele însele, până la urmă, căci încercând să demonstreze că pot fi și mame și gospodine dar și buni manageri îmbrăcați în costum și-au furat singure căciula. În loc să delege bărbatului o parte din sarcinile gospodărești, așa cum era indicat, pentru că și ele porneau spre serviciu dimineața, femeile și le-au asumat în continuare și pe acestea și în plus și pe cele de la serviciu, fiindcă, nu-i așa?, trebuia să demonstreze că le pot face pe toate bine. Chiar foarte bine. Au zburat bărbații? Au zburat și femeile. Au mers bărbații la război? Au mers și femeile. Au operat bărbații? Au operat și femeile. Au crescut copii bărbații? Ei, bine, nu prea, ca să nu fiu categorică, fiindcă pe ici, pe colo au mai fost cazuri. Au făcut mâncare bărbații? Ei bine, nu prea, dar femeile au făcut în continuare deși operau și ele, precum bărbații.

Asta-i marea bătălie pierdută, a femeilor: au vrut egalitate cu bărbații, o au, dar pe umerii lor a rămas toată gospodăria Terrei și zău că aceasta cântărește greu! Pentru că n-au știut, nu s-au priceput, nu le-a trecut prin cap să rostogolească o parte din greutate și pe umerii bărbaților lor. Șmecheri, bărbații le-au făcut loc femeilor pe scaunele societății și le-au delegat sarcini fără a prelua însă mai nimic din ale femeilor. Mai mult, pentru acest schimb inechitabil femeile au fost chiar recunoscătoare și multă vreme s-au bucurat de izbânda falsă.
...............

O carte care ne reamintește...

legătura noastră cu pământul..

luni, octombrie 25, 2010

Un gând bun pentru Didi

În cimitirul Andronache, pe o alee din stânga, într-un cavou gol, se află urna cu cenușă a lui Didi... Poate că și-ar fi dorit ca urna sa cu cenușă să fie răspândită în natură, poate în parcul Herăstrău, la poalele stejarului plantat în cinstea venirii în România a lui Rabindranath Tagore, în 1926. Nimeni nu poate ști... Poate.

Dumnezeu s-o odihnească și sper să-și găsească liniștea sufletul ei nobil.

miercuri, octombrie 20, 2010

A inceput Salonul de carte Polemos

Maine, a doua zi. Cu lansari de carte, cu edituri din tara dar si din Bucuresti. Poate treceti prin fata Cercului Militar din intamplare. Intrati. Fara frica.
De la 11 pana la 19 e deschis.

marți, octombrie 19, 2010

Salonul de carte POLEMOS, ediţia a VI-a

Va invit la carte.....



În perioada 20-23 octombrie 2010, la Galeria Artelor a Cercului Militar Naţional, va avea loc cea de-a VI-a ediţie a Salonului de Carte „Polemos” – Istorie, Ştiinţe Politice, Securitate şi Apărare, eveniment care se înscrie între manifestările care marchează Ziua Armatei României şi aniversarea a 60 de ani de la înfiinţarea Editurii Militare. Salonul va fi deschis de miercuri până vineri, între orele 11:00 şi 19:00, iar sâmbătă între orele 11:00 şi 16:00. Deschiderea oficială va avea loc miercuri, 21 octombrie, la ora 13:00.
Salonul de carte „Polemos” este organizat – sub patronajul Comandamentului Logistic Întrunit – de Editura Militară, în colaborare cu Societatea Scriitorilor Militari, cu sprijinul Cercului Militar Naţional, al Bibliotecii Militare Naţionale şi al Societăţii Editorilor din România.
Participă la această ediţie: Editura Academiei Forţelor Terestre „Nicolae Bălcescu”, Editura Academiei Navale „Mircea cel Bătrân”, Editura Cartex, Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, Editura Cetatea de Scaun, Editura Comunicare.ro, Editura Detectiv, Revista „Gândirea Militară Românească”, Editura Militară, Editura Ministerului Administraţiei şi Internelor, Editura Muzeului Marinei Române, Trustul Editorial Orizonturi, Institutul Revoluţiei Române din Decembrie 1989, Revista „Istorie şi Civilizaţie”, Editura România Press, Editurile Semne–Artemis, Societatea Editorilor din România, Editura Speteanu, Societatea Scriitorilor Militari, Institutul pentru Studii Politice de Apărare şi Istorie Militară, Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, Editura Top Form, Editura Tritonic, Editura Cununi de stele, Trustul de Presă al Ministerului Apărării Naţionale, Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”.
În cadrul salonului vor fi lansate lucrări nou apărute, pe teme de istorie, istorie militară, politici şi strategii de securitate, studiul conflictelor etc., prezentate de personalităţi ale vieţii culturale şi ştiinţifice româneşti.
Intrarea este liberă.

luni, octombrie 18, 2010

Sondaj nesexist

Din cartea ”Cum s-a făcut de-am rămas la cratiță”, de subsemnata, în curs de apariție la editura Cununi de stele

„Vai, ce bine că ai fată! Ești o fericită!…“, spun prietenii, cu puțină invidie în glas. Cunoscuții sunt puțin mai distanți, dar și ei recunosc calitatea pe care-o conferă sexul feminin: „Ei, se vede că e fată, fetele sunt altfel…“ Străinii, cu care schimbi întâmplător trei vorbe pe banca din parc, declară și ei, cu ton de sentință, în timp ce-ți privesc fetița cățărată pe tobogan: „Mai bine fată…“
Eu, personal, însă, nu înțeleg absolut nimic din toate propozițiile astea suspendate de vârful buzelor. Cum adică, mai bine fată, decât băiat? Neavând termeni de comparație, fac un sondaj printre prietene cu copii pereche. De parcă ar fi fost înțelese asupra răspunsurilor, mi-au declarat aceleași lucruri. Păi, e mai bine să ai fată pentru că, la bătrânețe, ai un sprijin sigur, căci băiatul se însoară și-și vede de nevastă; apoi, ele sunt mai drăgălașe când sunt mici, mai lipicioase, mai iubărețe, ți se înmoaie sufletul când ți se cuibăresc în brațe…; sunt mai apropiate sufletește de mamă, îți destăinuie secretele, îți cer sfatul, pe când băieții…; în fată ai un ajutor de bază în casă, la gospodărie, nici nu știi cât de mult te va ajuta. Și multe alte comparații, în favoarea fetelor, mi-au fost făcute cunoscute. De exemplu, când ești în spital, cine vine și-ți aduce o supă caldă? Fata, bineînțeles. Cui dai mai întâi telefon când dai de vreun necaz? Cui altcuiva, fetei.
Nu pot decât să le dau dreptate, dacă privesc în jur. Totul se desfășoară exact așa cum mi s-a relatat. Fata e cea care spală vasele, și nu fratele ei. Ea e cea care face un ceai când mama lor e bolnavă, ea o sună mai des după ce s-a căsătorit, ea o însoțește când se internează, ea-i veghează ultimele clipe. Ea. Dar totuși, eu nu pot să nu mă întreb cum de se întâmplă așa, și cum de toate femeile își doresc fetițe, ca să le ajute, din moment ce tot ele sunt cele care îi cresc și educă și pe băieți. Nu cumva e o problemă de mentalitate și femeile ar trebui să nu mai facă atâtea comparații și diferențe de educație? Și-atunci chiar că n-ar mai avea mare importanță dacă ai fată sau băiat dacă îi educi la fel pe amândoi?

joi, octombrie 14, 2010

Sarbatori sezoniere din India, la Namaste India Festival

Cativa tineri entuziasti au reusit sa organizeze un Festival dedicat culturii indiene. Namaste India - Salut, India, in traducere - continua. Programul este pe site-ul namasteindia.ro

Duminica, 10 octombrie, cartea Sarbatori sezoniere din India, de Amita Bhose, a fost lansată la Afi Cotroceni, in cadrul Festivalului.

Iata cateva imagini.















Fotografii de Adrian Udrea.

luni, octombrie 11, 2010

Festivalul Namaste India continuă

Mâine, începând cu ora 17... Voi fi și eu acolo, voi vorbi, desigur, despre Didi.

http://namasteindia.ro/sesiune-de-conferinte-redescoperirea-indiei-pe-teritoriul-romanesc/

sâmbătă, octombrie 09, 2010

La ora 15...


... 10 octombrie, adica maine, va astept la lansarea cartii Sarbatori sezoniere din India, de Amita Bhose.

In Afi Cotroceni, etajul I.

Multumesc prieteneului Rapcea Mihai, mi-am permis sa iau fotografia de pe facebook....

Pe...maine!

marți, octombrie 05, 2010

Festivalul Namaste India



Începe Festivalul Namaste India! Pe 9 si 10 octombrie sunt la Afi Cotroceni, cu cărțile lui Didi, la standul Cununilor de stele.

Duminică, 10 octombrie, vă invit la lansarea cărții Sărbători sezoniere din India, de Amita Bhose. Tot în Afi Cotroceni, la ora 15. Revin cu amănunte despre locație.

Programul și amănunte pe site-ul
http://namasteindia.ro/

luni, octombrie 04, 2010

Despre viață și moarte



O fotografie cu tata, făcută acum vreo 20 de ani, în fața cantonului în care am copilărit. Mimica noastră parcă spune - Ia uită-ne și pe noi!

O vedere de la Didi, primită cu câteva luni înainte ca dânsa să se prăpădească.

O fotografie de la cununia mea, eu și Lili, prietena și nașa mea.

Și toate aceste trei amintiri le-am găsit într-o pungă albă, din hârtie, în care țin fotografiile. De fapt ele m-au găsit pe mine, spre a-mi readuce aminte de ei, căci poate că uneori uit.

Sărbători sezoniere din India, la Palatul Șuțu și la 4arte

Mulțumindu-i prietenei Cristina Mitrea de la 4arte, prietena intru arte si frumos...

(faceți click pe titlu, pentru a citi articolul....)

miercuri, septembrie 29, 2010

Geaba ești frumoasă dacă nu ești și cam proastă

La Festivalul carte și arte de mai deunăzi vine la standul meu un coleg de la o altă editură:
- Pot să vă fac un compliment? Sunteți frumoasă.
Îi mulțumesc, îmi spune că și soția lui e frumoasă și-mi arată o fotografie cu ea. Pleacă, urându-mi spor.

În ultima zi a Festivalului, fiind și cam urât afară, mă hotărăsc să lipesc afișe cu Festivalul pe geamurile Palatului Șuțu, ”să se vadă că e o manifestare înăuntru”. Mă îndrept spre trei colegi de la alte edituri și care fumau, lângă ușă.
- Mă ajutați vă rog să lipim afișele astea?
Gândeam că e în interesul comun.

Doi, de silă, de milă, au acceptat, colegul cu complimentul de mai sus mi-a răspuns:
- Eu plec acum de la Festival, nu mai stau, mi-am făcut plinul.


Eu mă întreb acum? Oare cum e mai bine? Să fii frumoasă și proastă, adică să-ți spună bărbatul că ești frumoasă și tu să faci toată treaba în casă, sau să nu te complimenteze și să pună mâna naibii să te ajute?

marți, septembrie 21, 2010

Festivalul carte și arte


De joi până duminică vă aștept la Festivalul carte și arte, între orele 10-20, duminică 10-16, la Palatul Șuțu (Muzeul Municipiului București).

Organizat de ADEPC, a devenit deja tradiție. Am fost și anul trecut. Un Festival unde domnesc calitatea, dragostea pentru artă. Anul acesta, ziua cărții este vineri, 24 septembrie iar la ora 16,30 e lansarea cărții Sărbători sezoniere din India, de Amita Bhose.

De sunteți prin centru, vă aștept la standul Cununilor de stele. Cu proverbe, voie bună.

luni, septembrie 20, 2010

Sărbători sezoniere din India

O nouă carte la editura Cununi de stele.

Cartea de faţă oferă datele esenţiale despre sărbătorile religioase hinduse, atât pentru cele ce ţin de scripturi cât şi pentru cele populare, care se desfăşoară în cursul anului în partea răsăriteană a Indiei, îndeosebi în Bengal. Festivalul carului, Serbarea leagănului – Jhulan –, ritualurile agrare practicate în cinstea lui Indra, zeul ploii, Serbarea zeiţei şerpilor – Manasa-puja –, evocarea zeiţei norocului – Lakşmi vrata –, Serbarea zeiţei-mamă – Durga puja –, Ziua fraţilor – Bhratr-dvitiya – sunt doar câteva dintre sărbătorile religioase pe care autoarea le-a schiţat pentru a realiza o imagine de ansamblu a ritualisticii indiene. Iar datele despre sistemul astronomic tradiţional, obiceiurile zilnice şi sărbătorile perene întregesc acest tablou al sărbătorilor indiene oferit nouă de Amita Bhose, care, din dragoste pentru opera lui Eminescu, a renunţat la tot în India –avere, familie –, pentru a trăi şi muri în România.


joi, septembrie 09, 2010

Cununi de stele la targul de carte de pe Lipscani

De mâine până duminică, între orele 9-21 sunt la târgul de carte de pe Lipscani. Sper sa nu plouă, eu vă aștept cu cărțile Cununilor de stele. Să ne mai vedem, să ne mai cunoaștem, să mai vorbim despre Didi - Amita Bhose.

Pe mâine, atunci!

marți, septembrie 07, 2010

Cum s-a facut de are mama pensie mare fara sa stie

Am aflat de la Basescu ca mama are pensia mare, ca i-au marit-o niste ticalosi. Uite cum ma pacaleste pe mine mama! Oare ce o face cu banii, ca nici haine nu-si cumpara, nici nu calatoreste ca pensionarii straini, nici nu mananca delicatesuri, noroc ca are curte si mananca bio. Nici medicamente nu-si cumpara, nu ca nu i-ar trebui. Se preface bine, mama, ca ar avea pensie mica. Nimic nu lasa sa se vada ca ar fi mare, mama ar fi buna de actrita. Deci asa cu mama si cu alte milioane de pensionari!

Ce ciudat insa, nici mama nu stia ca are pensie mare. Acolo, cateva milioane, sub zece sigur. Dar si ea a aflat ca are pensie mare. Si s-a mirat si ea mai abitir ca mine. S-a mai uitat o data pe talonul de pensie si a mai numarat o data banii. A terminat repede numaratoarea, de fapt i-a numarat in gand pe cei de luna viitoare, ca astia de acum s-au terminat deja.

Sau poate ca Basescu o fi vrut sa se refere la altceva, ca e coruptie mare, ca e nesimtire mare in guvern, ca... orice altceva, dar nu ca e pensia mare. O, da, cu siguranta ca a vrut sa spuna altceva.

Uite, domnule cum era sa ne invrajbeasca Basescu!

Rasarit de soare


Cuvintele sunt de prisos.

sâmbătă, august 28, 2010

Democratia e doar aici, sus... jos e...

In anii 90 cineva mi-a spus un banc si e, de departe, cel mai bun auzit in ultimii 20 de ani. Actual a fost mereu dar azi cu atat mai mult.


Un vultur zbura pe spate, plana, mai dadea dintr-o aripa, iar mai plana si tot asa. Vulpea, de jos, il intreaba:
- Mai, vulture, dar zbori asa, pe spate?
Vulturul deschide un ochi si-i zice, un pic dispretuitor:
- Pai zbor cum vreau, acum e democratie.
Vulpea se gandeste: Pai daca e democratie atunci si eu pot sa merg cu spatele.
Si merge ea de-a-ndaratelea, si merge, si ajunge in tufis, si in tufis era ursul care o violeaza.
Dupa un timp, vulpea, smotocita, amarata, isi ridica privirea spre vulturul care, nestingherit, plana, mai dadea dintr-o aripa, iar plana, pe spate.
- Mai, vulture, zice ea, uite, mi-ai spus ca e democratie si ca pot sa merg si eu cu spatele. Ia uite ce am patit!
Vulturul se uita la ea si zice, razand:
- Pai, mai, democratie e aici la noi, sus, la voi, jos, e futareala curata!

joi, august 26, 2010

Aoleu, manca-ti-as, si la ei e la fel de rau!

Exista un oficios online care gaseste, "intamplator", exemple din lume care sa arate, vezi, Doamne, ca asa e peste tot, ceea ce ar duce la concluzia ca presa, o anumita parte a presei, e carcotasa, rauvoitoare. De pilda, cica si presedintele Frantei a avut parte de niste injuraturi si "SPP-istii" lui l-au batut bine pe cel care a indraznit sa tina piept celui care admira stilourile bucurestene si le baga prin buzunar. E adevarat, presedintele Frantei nu i-a tras una certaretului, deci eu cred ca nu e aceeasi situatie. Apoi, azi citesc ca o femeie din Suedia care a nascut prin cezariana a fost pusa sa-si curete camera. Acum eu nu stiu ce a facut ea in camera, dar e posibil sa fi aruncat cu niscai suc pe pereti. Si apoi, daca e asa, adica a fost pusa sa-si curete camera, apoi acest lucru e o exceptie, pe cand, la noi e regula.

Ce vrea sa spuna oficiosul si ce n-o sa creada niciodata poporul, in ciuda exemplelor lor izolate, e ca si la ei (adica in strainezia) e la fel de rau ca la noi, daca nu mai rau. Nasol, ca tocmai ma pregateam sa emigrez, dar daca e la fel de rau si la ei mai bine raman acasa, ca decat sa ma bata SPP-istii francezi mai bine ma onoreaza Basescu cu o palma, si daca e sa fac curatenie undeva mai bine fac in maternitatea romaneasca, macar inteleg ce mi se spune, avantaj eu!

miercuri, august 25, 2010

Sa traiti bine!

In ziua celui de-al doilea tur de scrutin, m-a sunat un pictor, grafician, profesor. Foarte cunoscut, intors in tara in urma cu ceva ani. Ar trebui sa-i dau numele dar nici macar nu mai merita pomenit. Mi-a spus ca-i este foarte jena dar trebuia sa ma sune pentru ca tot ce se intampla in tara e mai important decat jena lui. Imi cerea sa ma duc la vot si sa-l votez pe Basescu, pentru ca altfel "o sa fie jale".
- Va dati seama, or sa iasa iar comunistii, presa internationala o sa fie plina de acest eveniment, o sa ne traga inapoi iar. Cu Basescu mai avem o sansa, trebuie sa va mobilizati si sa mergeti sa-l votati.

Pentru parul lui alb si pentru valoarea lui ca artist nu i-am trantit telefonul in nas dar cum am inceput sa ma enervez am cam inceput sa ne certam. I-am replicat ca eu nu mai cred in Basescu si ca nu mai merg la vot a doua oara. Mi-a raspuns ca daca nu o sa ma duc sa-l votez o sa-mi para rau mai tarziu.
- O sa va para rau mai tarziu cand o sa va fie foarte rau. Eu, unul, daca nu-mi mai convine o sa plec din tara, am cetatenie franceza.
M-am enervat cumplit. I-am raspuns ca nu e corect sa incerce sa ma manipuleze inoculandu-mi un sentiment de vinovatie. E alegerea mea sa nu-l votez pe Basescu.

Pana la urma tot ne-am certat. Ar fi trebuit insa sa-i spun sa se duca dracului inapoi in Franta, si sa-l ia si pe Basescu! Pentru ca e un parvenit, indiferent de valoarea lui artistica. A plecat din tara prin anii 70, s-a intors prin anii 2003, prieten bun cu directori de institutii, numiti de putere, si astfel a avut parte de expozitii, onoruri. Cand nu mai are os de ros se intoarce in strainatate, cam asta e concluzia. Si de-asta era asa disperat sa iasa din nou Basescu, pentru ca altfel pierdea onorurile, onorariile. Cred ca e multumit acum. Sau poate ca nici macar el nu mai e multumit si o fi plecat din nou in Franta.

marți, august 24, 2010

Un popor de proști suntem, condus de proști!

La fiecare început de an îi văd așezați la coadă, în frig, să-și plătească impozitele pe care le pot plăti liniștit până pe 15 martie. Sunt bătrânii cozilor comuniste, învățați să stea la cozi și să dea statului bani, ”ca să scape”. Să scape de ce? De demnitate? Am crezut că statul la cozi, ca să dai bani statului, e apanajul pensionarilor. Și totuși, nu. Statul la cozi e, de câteva zile, ”dreptul” câștigat al celor care obțin venituri din drepturi de autor. Presa e plina de stiri contradictorii despre cum se depun acele trei declaratii. E haos general, nimeni nu stie cum si ce. Mie insa mi se pare umilitor sa fii obligat sa stai la cozi ca sa dai statului bani. Jumatate din ce iei. Si ce nu inteleg nu e de ce statul a hotarat astfel - nimic nu ma mai mira din partea statului - ci acceptarea celor care s-au asezat la cozi lungi pentru a-si plati niste dari duble. Pentru ca majoritatea dintre ei mai le mai platesc o data, pe cartea de munca. Si atunci? Atunci de ce au acceptat asa de repede sa fie umiliti? De ce nu s-au revoltat prin neprezentare? Eu, una, am zis-o romaneste cand o doamna mi-a trimis nu stiu ce formulare (intentia a fost buna, sa-si ajute colaboratorii): "Imi bag picioarele in ea de tara!" Vorba lui Mircea Badea: "Nu vin la cozi, domnule, sa-mi trimiteti amenda acasa!" Dar sa va fereasca Dumnezeu cand o incepe sa va amendeze poporul!

luni, august 23, 2010

Mare și frumos dar găunos

O cunoștință de-a mea a fost la cules căpșuni în Germania. Nu mi-a povestit prea multe când am întrebat-o cum a fost, mi-a zis doar că seara căpșunile erau verzi, nemții le stropeau cu niște substanțe și până dimineața erau coapte.
- Și trebuia să le culegem cu codiță, spune cunoștința mea. Uneori se mai rupea codița și ziceam: ”Ei, hai, pe-asta o mănânc eu.” O scuipam însă imediat, când mi-aminteam câte chimicale băgaseră în ea. Erau mari, frumoase, căpșunile, dar n-aveau nici un gust.

Ei, lasă, că le mănâncă românii, că doar la ei contează să fie mare, frumos, chiar dacă înăuntru e găunos.

vineri, august 20, 2010

Slălinc Prahova, Baia Baciului

Cu inima strânsă, am pornit joi spre Slănic Prahova. În urmă cu doi ani am lăsat în urmă un ștrand aglomerat, murdar, cu grătare fumegânde, apă murdară și scăzută. La noi, trecerea timpului nu înseamnă trecere spre mai bine, așa că mă așteptam la ce-i mai rău. Ei, uite că n-a fost așa: în afara a două grătare fumegânde pe un delușor în incinta ștrandului și a vecinilor care mâncau semințe, totul a fost bine: erau până și tomberoane pe delușoare, era curat - o femeie trecea cu un târș și mătura, din când în când (cu tot cu nor de praf, să se vadă că muncește) - apa era și ea curată și la nivelul pontoanelor din lemn. Era și puțină lume, fiind în cursul săptămânii (în weekend însă nu ai unde să te așezi, după spusele unei doamne, vecine de nămol) și dacă n-ar fi fost muzica tare ar fi fost și mai bine.

A fost printre puținele ieșiri când nu am avut de ce să mă enervez. Uite că am mai uitat ceva: pe cei ce săreau de la trambulină, ca la ei acasă. Da, ei m-au cam iritat. Și dacă mă gândesc mai bine...

PS - Intrarea costă 20 de lei pentru adult și 10 pentru copil până-n 14 ani. E și gratuitate până-n.... nu știu câți ani, că n-am reținut vârsta.

luni, august 16, 2010

Nici cu francezii nu mi-e ruşine

Sâmbătă, târgul de carte de pe strada Smârdan.

Un francez de vreo 30-35 de ani ia un proverb din coşuleţul cu proverbe, i-l traduc în franceză, apoi stăm de vorbă. Despre sistemul educaţional preşcolar de la noi şi de la ei. Vorba, vorba, el aprinde o ţigară, o fumează, aruncă apoi chiştocul şi-l striveşte sub talpa pantofului.
Eu, zâmbind:
- Văd că aţi preluat obiceiurile româneşti.
Şi mă uit la chiştocul din faţa standului de carte. Singurul chiştoc, de altfel.
El, un pic fâstâcit:
- Mă scuzaţi dar n-am văzut nici un coş de gunoi.
Eu, tot zâmbind:
- Ei, cum nu, uitaţi, e chiar aici.
Şi îi arăt ditamai coşul de gunoi, la vreo cinci metri distanţă.
El, înroşindu-se, ia chiştocul de jos, îl aruncă la gunoi.
Eu:
- Am fost maliţioasă,nu?
El:
- Nu, aveţi dreptate.
Şi discuţia despre sistemul educaţional preşcolar continuă. El, un pic mai roşu la faţă, îmi vorbeşte despre proiectele lui: să-i convingă pe români să investească bani în materialele educative ale firmei franceze pe care o reprezintă. Ce să zic? Văd că la el au avut efect, materialele educative.

joi, august 12, 2010

Dacă nu vine Mohamed la munte...

... atunci se duce muntele la Mahomed. Aşa că sâmbătă şi duminică o să vedeţi cărţile în stradă. Mai precis, pe strada Smârdan (pe lângă Lipscani, Banca Naţională). E un târg de carte şi o să fiu şi eu acolo, cu editura Cununi de stele.
Aşa că dacă vreţi să mă revedeţi, de sunteţi curioşi ce se mai află în coşuleţul cu proverbe bengaleze, de doriţi un autograf pe un best-seller de Cucuieţii din Deal - eu voi fi acolo de dimineaţa până seara, chiar noaptea târziu - până pe la 24, sâmbătă.

Ce ziceţi, treceţi pe strada Smârdan?

marți, august 10, 2010

Mulţi prieteni, puţini aleşi

(Gânduri mai vechi, de pe vremea când lucram la revista Femeia)

Omul e o fiinţă socială şi pornind de la această definiţie, putem afirma că unii sunt mai oameni decât alţii, dacă ne luăm după poziţia pe care-o ocupă: cu cât sunt mai sus în ierarhie, cu atât sunt mai înconjuraţi de semeni. Păstrând proporţia, s-ar putea spune că au şi mai mulţi prieteni.(Că majoritatea sunt de conjunctură, e un amănunt care se află, de obicei, prea târziu). Indiferent însă de poziţia socială, noi toţi avem prieteni fiindcă simţim nevoia să ne destăinuim cuiva, să primim un sfat sincer, dezinteresat, să fim ajutaţi la nevoie. Mizăm pe sinceritatea lor şi le acceptăm opiniile fără rezerve, având o încredere oarbă în ei.

Aşa, de exemplu, este doamna X. Până în prezent, tot urmând sfatul sincer al prietenelor, şi-a mutat copilul de cinci ori de la grădiniţă, fiindcă „cea mai cea“ se dovedea a fi doar cu puţin altfel decât un orfelinat. Dacă n-a înţeles însă ceva, e de ce atunci când ea-şi înscria odrasla, prietena care tocmai îi lăudase acea instituţie de învăţământ îşi retrăgea copilul. La un moment dat au vrut să se mute într-un apartament mai mare, dar au fost sfătuiţi să mai aştepte, preţurile trebuie să mai scadă, acum copilul oricum e prea mic şi n-are nevoie de mult spaţiu.

Copilul, într-adevăr, a rămas mic dar nu şi costul unui apartament. Însă aceasta e o problemă minoră, deoarece doamna X are probleme familiale grave: e în prag de divorţ, şi se miră cum toate amicele ei care până deunăzi îi considerau soţul drept bărbatul ideal, sfătuind-o să ţină cu dinţii de relaţia asta şi felicitând-o, invidiind-o pentru alegere, s-au întors acum cu 360 de grade, declarându-l uşuratic, netrebnic şi blagoslovindu-l cu multe alte noi epitete de care-l scuteau cu ceva vreme în urmă, deşi aproape toate ştiau de legătura lui extraconjugală… Doar o singură prietenă a avertizat-o, cu luni în urmă, în legătură cu o posibilă aventură, însă reacţia ei a fost de neîncredere. Nu se poate, a gândit ea, o spune din răutate, gratuitate, dorinţă de a distruge o căsnicie fericită. Că a avut dreptate, a aflat, dar mult prea târziu.

Noi, oamenii, suntem fiinţe sociale, şi ne înconjurăm de semeni, pe mulţi dintre ei făcându-ni-i sfetnici. Ne bazăm pe sugestiile lor, le încredinţăm destinul nostru, convinşi că ne vor binele, că ne susţin, că sunt aproape de sufletul nostru. De cele mai multe ori însă, se dovedeşte că greşim în alegere şi deziluziile sunt mari, consecinţele sunt câteodată de neimaginat. Dar, oare, nimic nu ne avertizează, pe parcurs, despre caracterul duplicitar al celui pe care-l considerăm prieten? Sau ne amăgim singuri, ignorând adevărul, pentru a avea pe cine da vina când lucrurile merg prost? Căci oare nu e mai uşor să-ţi învinuieşti prietenul decât să-ţi asumi responsabilitatea deciziilor? Că doar acesta la nevoie se cunoaşte.

marți, august 03, 2010

Si Lili s-a dus

Si prietena mea s-a dus, pentru ca prea multa suferinta stransese in ea, iar ea era o fiinta vesela, optimista si si-a batut joc de moarte cat a putut, dar intr-un final a lasat-o pe cea nenumita s-o cuprinda in brate si s-o ia cu ea in alta lume.

A murit in fiecare zi cate putin iar cand o intrebai ce face exact asta raspundea: "Mor".

Si n-a vazut niciodata Praga, asa cum isi dorea, si n-a vazut multe. Mi-a fost insa alaturi din 90 incoace, de cand o cunosc, m-a gazduit, mi-a dat sfaturi bune, m-a scuturat si m-a impins spre viata, mi-a gasit serviciu, m-a nasit, a nasit-o si pe fiica-mea. M-a boscorodit cand a fost nevoie, m-a incurajat si m-a laudat cand iar a fost nevoie.

Si...

Despre limba română

Cu ceva vreme în urmă, în Romexpo, pe un afiş pus pe nişte rochii scria, mare: ROCHI.
Cum m-am uitat cam lung la afiş, domnişoara de la stand a crezut că vreau să cumpăr ceva şi s-a îndreptat spre mine. I-am spus că nu doresc nimic, am arătat spre afiş şi i-am atras atenţia că nu e scris corect.
S-a apărat:
- A, nu e scris de mine.
I-am replicat că nu are importanţă, tot greşit rămâne. S-a uitat şi ea lung la mine, apoi s-a dus la masă de unde a luat un pix şi s-a îndreptat, ezitând totuşi, spre afişul cu pricina.
Peste câteva minute am trecut din nou pe acolo, paşii aducându-mă întâmplător în locul cu pricina. Afişul era la locul lui, al doilea I lipsea în continuare, fata se aşezase din nou pe scaun.
Din doua, una: ori nu a fost convinsă că am dreptate, ori s-a gândit că dacă ar corecta-o pe cea care a scris afişul ar fi ca şi cum i-ar da peste nas. Cine ştie, poate că îl scrisese şeful sau şefa ei. Aşa că mai bine şi-a văzut de treabă.
Asta e problema noastră: ne vedem de treabă.

miercuri, iulie 28, 2010

Despre noroc şi ghinion sau secunda care te salvează

Cum treci de intersecţia Bucur Obor, pe Ştefan cel Mare, te întâmpină platformele care ridică maşinile parcate neregulamentar. Ele, de fapt, sunt parcate mai regulamentar decât altele, ca să folosesc un pleonasm, căci regulamentar nu poate avea grad de comparaţie. De pildă, dacă faci mâna streaşină şi te uiţi pe Moşilor, vei vedea câte două rânduri paralele de maşini parcate sau în aşteptare. Pe Ştefan cel Mare maşinile sunt aliniate frumos,una lângă alta, gospodăreşte. Din nefericire, sunt parcate sub semnul "interzis", deşi dacă te uiţi în jur nu prea ai unde să parchezi. În fine, trecem peste acest amănunt care unora li se poate părea nesemnificativ - cauţi până găseşti! - şi revenim la locul cu pricina. Pe aici trec zilnic platformele care ridică maşinile parcate neregulamentar - eu cred că în sectorul 2 îşi fac norma numai din locul acesta - şi ce am observat eu la angajaţii acelei firme de ridicare a maşinilor sau cum i-o spune e zelul. Frate, au aşa o grabă de parcă ar fi plătiţi la numărul de maşini arestate.

Nu vreau să fiu în pielea celui care nu-şi mai găseşte maşina parcată şi îl compătimesc sincer. Îi exclud însă pe nesimţiţii care te blochează, care parchează dublat, care parchează în aşa fel încât cel care vine de pe o stradă lăturalnică nu mai are vizibilitate. Ăştia chiar ar trebui să primească amenzi în fiecare zi. Ce nu înţeleg eu însă e de ce nu se face totul mult mai simplu: prin amendă. Îi pui omului frumos o amendă sub ştergător, nu-i mai dai palpitaţii că nu-şi găseşte maşina, să mai facă şi infarct.

Revenind la locul cu pricina, azi tocmai treceam pe acolo. La dus, tocmai ce admiram maşinile parcate frumos, cum ziceam, gospodăreşte şi mă miram că nu e nici roată de platformă prin preajmă. După nici jumătate de oră, la întors, cioclii erau la lucru, cu două platforme. O maşină urcată frumos pe platformă trecu pe lângă mine şi exact, dar exact în momentul în care am ajuns în dreptul unei alte maşini şi unul dintre angajaţi s-a aplecat în faţa ei ca să treacă un laţ pe sub ea exact atunci a apărut şoferul, cu cheile într-o mână şi cu o sticlă de suc în alta. Şoferul i-a zis ceva grăbit, de genul - Gata, am venit - s-a urcat la volan şi a plecat. Omul a rămas cu laţul în mână, dezamăgit şi cam buimac. Tocmai ce lăsase prada din mână.

O secundă, două. Acesta a fost timpul de la statutul "arestat" la "liber". În faţa mea, una dintre cele trei femei care se opriseră la spectacol a strigat după şofer:
- Nene, ai avut noroc, că te făceai de cinci-şase milioane!

Voi aţi trecut prin ceva asemănător, la limită?

luni, iulie 26, 2010

Despre oamenii-vampiri

Sunt cei care ţi se plâng dar nu pentru că ar aştepta vreo soluţie ci pentru a se hrăni cu energia ta. Tu le dai sfaturi, îi încurajezi, îi susţii moral dar când vezi că aceleaşi probleme vin, periodic, peste tine, şi le spui franc să şi le rezolve, pentru că într-adevăr au nişte probleme, ei, bine, atunci se supără. Te acuză că eşti dură şi se supără pe tine. Fiindcă, de fapt, ei nu au puterea de a-şi rezolva problemele, se complac în lamentaţie, dar susţinerea care vine din partea celorlalţi îi hrăneşte. Sunt laşi, se tem să înfrunte realitatea, lumea, tot ce vor ei e să aibă cui se plânge, nepăsându-le că-i încarcă pe ceilalţi cu problemele lor. Dacă le oferi soluţii, sprijin practic apoi sar ca arşi: ei, de fapt, nu vor decât vor să-şi descarce sacul cu frustrări în capul tău, să le preiei, să-ţi plângă pe umăr şi să pară victime. Până la urmă victimă eşti tu, a lor.

miercuri, iulie 21, 2010

Despre Vama Veche

N-am fost până săptămâna trecută la Vama Veche. Mama mi-a zis, când a auzit că plec la Festivalul Folk You, la târgul de carte: "Vezi că acolo sunt de-ăştia care-şi pun afişe pe piept, cu "Ia-mă şi pe mine acasă, că nu mai am bani". Mama, tot mamă, deşi eu bat spre 46 mâine, poimâine.

Când am ajuns la Vamă, era într-o luni pe la ora 14. Câteva maşini se prăfuiau pe marginea plajei, acolo unde ar fi putut fi o parcare sau o şosea. Erau şi una şi alta. Pustiu şi dezolant. Căsuţele din lemn se pregăteau pentru târg căscându-şi obloanele fragile spre cei câţiva turişti care se întorceau sau se duceau la plajă, cine să-i mai ştie. O senzaţie de pustietate te cuprindea, dar nu era pustietatea aceea liniştitoare, ci un pic deprimantă, în ciuda mării calme de la capătul privirii.

Poate că unii iubesc Vama şi o urăsc în acelaşi timp. Eu am iubit-o de luni până joi dimineaţă şi am urât-o până la sfârşitul săptămânii, pentru a reînvăţa luni s-o iubesc, cu fiecare oră ce trecea şi alunga oamenii.

Am iubit cele câteva străduţe care aminteau cumva de staţiuni văzute aiurea sau la televizor, am iubit plaja curată - mai târziu am înţeles de ce era curată, în cadrul unei manifestări Globe in the mirror tineri englezi şi români adunau, periodic, gunoiul în saci, în timp ce turiştii îi priveau miraţi sau plictisiţi -, am iubit muzica discretă ce venea de pe terase, am iubit marea verde, de-un verde ca smaraldul, sau de-un verde cristalin, aşa cum n-am văzut până acum la Marea Neagră. Am iubit plaja aproape goală şi seara i-am iubit pe cei ce se aplecau deasupra cărţilor, încercând să ghicească titlurile, în noaptea ce cuprindea Vama.
Am iubit, mai ales, oamenii de pe plajă care citeau. Şi nu citeau ziare, de fapt nici n-am văzut vreun ziar în Vamă. Şi n-am văzut nici mâncători de seminţe, decât vreo trei-patru cupluri, cu copil cu tot.

De joi dimineaţa însă am început să urăsc Vama. Plaja s-a umplut, străzile au devenit neîncăpătoare, un furnicar de oameni în sus şi în jos, mulţi părând fără vreun rost, cu sticle de bere agăţate de degete plictisite deja de viaţa celor 20 de ani. La 7 dimineaţa însă, pe plaja ce se golea de valuri şi de cei pierduţi în noaptea beţiei cei câţiva inşi rămaşi păreau a fi supravieţuitorii unui cataclism natural: se legănau, orbecăind, căutându-şi poate drumul, cu câte o sticlă în mână. Pe mal, un cuplu tânăr şi beat se certa, dar fără vlaga pe care le-o furase noaptea alcoolului. Erau aceiaşi tineri de la hotel, pe care-i auzisem din camera vecină, la fel de beţi şi de certăreţi, recunoscuţi după voce.

Vama a devenit, la final de săptămână, un loc al defulărilor. Al lipsei limitelor- de orice fel. Am auzit atâtea cuvinte care începeau cu "p..." cât n-am auzit de la şantieriştii care au împânzit Bucureştiul cu lucrările lor de reabilitare termică. Am văzut tineri încăierându-se din nimic. Le-am văzut urâţenia.

Apoi, tot la final de săptămână, vizavi de căsuţele editorilor s-a instalat un târg de mărgele. Au venit cu mesele şi planşele pline cu mărgele şi cercei iar trecătorii şi-au îndreptat paşii şi atenţia spre lucrurile mici şi strălucitoare, ignorând cărţile. Postată în capătul aleii, am privit oamenii îmbulziţi la mesele cu mărgele şi cercei şi la golul rămas în dreptul meselor cu cărţi de vizavi. Într-o societate normală, oamenii ar fi aruncat o privire şi mărgelelor şi cărţilor. Numai că noi nu trăim într-o societate normală. Doar câţiva oameni s-au mai uitat şi la cărţi. Şi am urât şi mai mult Vama Veche.

A venit însă ziua de luni, şi apa a început să-şi recapete culoarea verde, şi plaja a început să se golească de mizerie, şi străzile au fost spălate, muzica a fost dată din nou la volum mic. Voluntarii englezi şi români au aruncat sacii cu gunoi la tomberon şi am iubit din nou Vama Veche. Am plecat spre Bucureşti la ora 16.