sâmbătă, ianuarie 30, 2010

Cum s-a făcut de-am rămas fată bătrână



Cum s-a făcut de-am rămas fată bătrână revine. Cu autograful autoarei - gratis - şi cu 10 sau 20% reducere, în funcţie de ce mai cumpăraţi de pe la editura Cununi de stele
- www.edituracununidestele.ro. Indiferent de procentul reducerii cartea vine acasă fără să vă coste vreun leu. Bine, nu vine chiar acasă, ci la poştă.

Acum iertare celor ce au citit deja cartea, dar o să postez un fragment din Mujdeiul, povestire care a apărut pe www.liternet.ro şi a fost tradusă în maghiară de domnul Bige Szabolcs şi postată pe site-uri culturale din Ungaria.

"Mulţi vor spune că fac pe grozavul când vor auzi ce am de zis. Dar eu vă jur că e adevărul adevărat: urăsc vânătorile. Pe lângă faptul că unii mă vor acuza de minciună, dar vor fi şi alţii care vor desluşi un paradox în cele afirmate: adică tu, pădurar să urăşti vânătoarea? E ca şi cum ai spune că unui peşte nu-i place să înoate. Ce plăcere mai mare decât să mergi prin pădure şi să pui arma la ochi –atenţie! armă deţinută legal, deci fără să ai vreo bătaie de cap – şi să dobori căprioara care se uită-n ochii tăi cu încredere, că te vede în verde şi e sigură că o vei proteja. Aici exagerez şi eu un pic, figuri de stil, na, că nu cred că o biată căprioară poate distinge culorile şi mai mult decât atât, că ar putea bănui intenţiile unui ciudat care merge în două picioare şi nu în patru, precum restul animalelor din pădure.
Acum, dacă tot sunt la momentul adevărului, trebuie să admit că iar am exagerat un pic, pentru că, de fapt, mie-mi place să merg la vânătoare. Nu-mi plac oamenii cu care sunt nevoit să merg. Şi voi face o mărturisire pe care, dacă nu veţi avea bunăvoinţa, mila, demnitatea de a nu o spune mai departe, atunci sigur veţi avea frica să deschideţi gura. Fiindcă am să vă povestesc ceva incredibil, ceva ce numai eu şi încă o persoană ştim. Şi de ce, mă rog, aşa o dorinţă de mărturisire? Poate pentru că în sufletul meu se ascunde aşa, un pic de plămădeală muierească, uneori mă mai mănâncă limba, îmi place să vorbesc aşa cum îi place unei muieri. Va trebui însă să-mi juraţi că nu veţi spune nimănui ce veţi auzi acum. Aşa, e bine, dar repetaţi, „niciodată, nimănui”. Bun. Acum, că răsuflu uşurat, pot să-mi încep povestirea.
Spuneam că nu-mi plac oamenii cu care trebuie să împart perimetrul pădurii. Nu-mi plac impostorii, în general, iar în domeniul vânătorii, în special. Una e când eşti un bun vânător şi îţi meriţi prada, o alergi, o hărţuieşti, te hărţuieşte şi ea, şi savurezi victoria, alta e să ţi se aducă totul pe tavă şi să fii aplaudat pentru fapte care nu-ţi aparţin. Pe scurt, pentru că văd că v-am băgat complet în ceaţă, or, tocmai ceaţa nu ne e de trebuinţă nouă acum, vreau să spun că lucrez în pădurea în care Tovarăşul a ales să vină la vânătoare. Asta e, domnule, am zis-o! Are aici patru vile, pe marginea lacului, de fapt el stă doar în Vila 3, şi-i place să vâneze. Adoră să vâneze. Toată lumea ştie că e un prost ochitor, cred că şi el a ştiut pe la început, acum ani şi ani, dar între timp a avut vreme să uite, înconjurat fiind de linguşitori care au aplaudat de fiecare dată când dobora un cerb. Gurile rele spun că n-a nimerit niciodată vreo ţintă, că, de fapt, altcineva trăgea un foc de armă care ajungea în corpul vânatului, că era o nebunie întreagă, un scenariu întreg ca să pară că el, tovarăşul, era trăgătorul perfect. Aşa trebuia să fie, căci ce conducător e acela care trage în aer? Nu?
Deci a prins gustul vânătorii, probabil după vreo vizită în străinătate. Unii joacă golf, alţii vânează. Ghinionul nostru că suntem aproape de Bucureşti şi că aparţinem Regiei de protocol. Altfel, dacă astea două condiţii n-ar fi fost îndeplinite, poate că acum gustam din plin bucuria învingătorului, momentul când iese fum pe ţevile puştii şi cerbul se prăbuşeşte la pământ, înfingându-şi coarnele în sol ca şi cum ţi-ar preda coroana. Dar când sunt nevoit să asist la mascarada asta, ce plăcere să mai am? Nici măcar de unul singur nu mai pot străbate pădurea, să zicem că aş fi strâns din dinţi şi m-aş fi răzbunat pentru penibilul momentelor după aceea, dar nu mai avem voie să împuşcăm nimic din ce mişcă în pădurea asta: mistreţi, cerbi, căprioare, vulpi, iepuri, toate animalele pădurii au fost inventariate, numerotate, au urechile pline de capse. Şi n-are nimeni voie să le împuşte decât el, Tovarăşul. Poftim de zi ceva!
Totul începe cu un telefon, vinerea dimineaţă. E brigadierul:
- Salut, Mariane!
- Trăiţi! răspund eu, somnoros.
Am un bioritm ciudat, nu e deloc în concordanţă cu al altora. Eu, la 8 dimineaţa dorm, doar de-aia m-am şi făcut pădurar, ca să nu dau nimănui socoteală de programul meu şi să pot visa în voie. Brigadierul mă ştie şi mă lasă de regulă în pace, dar când e ordin de la Bucureşti să fim toţi în picioare, apoi nu mai are nici ăsta nici mamă, nici tată, ne mobilizează pe toţi.
- Vezi că mâine e obiectivul ocupat.
Atâta îmi spune, mai departe ştiu ce am de făcut. Asta înseamnă să iau zilierii de la grădină şi să-i răspândesc în pădure, să măture potecile. Da, aţi auzit bine, să măture potecile.
- Ce prostie mai e şi asta? a întrebat nea Gogu acu trei ani, când a auzit
prima oară ce are de făcut. Păi, nu era unul, al lui Creangă, care ducea soarele cu coşul înăuntru? Nu aşa suntem şi noi acum? Cine-a mai pomenit să mături frunzele de pe cărarea din pădure?
- Măi, ordinul se execută, nu se discută, am zis eu scurt, dar în sinea
mea i-am dat dreptate."
.................Continuarea... în carte.

vineri, ianuarie 29, 2010

Un an de Cununi de stele

Azi editura Cununi de stele împlineşte un an.

Mulţumesc tuturor celor care i-au trecut pragul virtual, celor care mi-au devenit prieteni, celor care au cumpărat cărţile Amitei Bhose sau doar le-au răsfoit.

Mulţumesc celor care m-au încurajat şi susţinut moral.

Nu am de ce mulţumi însă statului, pentru că anul trecut i-am plătit impozit forfetar 500 de euro în condiţiile în care nu aveam profit, ba din contră, iar, după cum am aflat aseară, mă consideră infractoare, pe mine şi multe alte microîntreprinderi care se zbat să-şi croiască un drum şi ne obligă să plătim iarăşi 500 de euro, pentru că el, statul, nu este în stare sau nu vrea să-i caute pe adevăraţii infractori economici. Şi cred că-l voi da în judecată.

Ne vedem pe 9 februarie, ora 17, la sediul Bibliotecii Ioan Slavici.

Toate cele bune.

www.edituracununidestele.ro

joi, ianuarie 28, 2010

Când crezi că le-ai auzit pe toate...

... te ia o propoziţie prin surprindere şi-ţi dai seama că mai e mult până departe.

Pe scurt, dacă vreţi să faceţi un contract cu RDS-RCS şi vine un agent de vânzări acasă, aveţi grijă să-l înregistraţi. Da, aţi citit bine. Pentru că el vă va spune că în zece zile de la semnarea contractului va veni o echipă să instaleze cablurile. Dacă prin a şaptea zi veţi suna la centrul RDS ca să întrebaţi când vine echipa, s-ar putea să aflaţi că nu e nici un contract înregistrat şi veţi fi sfătuit să vă duceţi la un centru cu copia contractului. Operatoarea nu va poate ajuta cu nimic, îşi va exprima neputinţa - Nu ştiu, nu cunosc amănunte - dar la final vă va întreba, aşa cum a fost învăţată, dacă vă mai poate fi de folos cu vreo informaţie! Ha!

Deci dacă aţi mizat pe cele zece zile şi între timp aţi făcut demersurile legale să vă eliberaţi de celelalte contracte - internet, telefon - vă veţi duce la un centru, veţi sta la o coadă şi când o veţi întreba pe domnişoara de la vânzări ce s-a întâmplat de nu a fost înregistrat contractul, ea vă va spune, destul de arţăgoasă:
- Contractul se înregistrază la sediu în zece zile de la semnarea lui.

Dacă o veţi contrazice cu vorbele agentului - că de fapt, în zece zile se instalează cablurile prin casă - ea vă va privi urât şi arogant şi... vă va întreba:
- Aveţi vreo dovadă că aşa v-a spus? L-aţi înregistrat?

Deci urmaţi-mi sfatul: înregistraţi orice discuţie cu vreun agent, ca să aveţi dovezi că aveţi dreptate.

În ceea ce priveşte dovezile că prostia şi aroganţa nu au limite... duceţi-vă la Centrul de pe Mihai Bravu 98, primul birou pe stânga, o domnişoara slabă, cu părul lung, un roşcat-blonziu şi cu o privire rea.

luni, ianuarie 25, 2010

Din categoria "Primim la redacţie"

Am primit acest text, pe mail. N-o să vă supăraţi dacă-l public, nu?
Mai ales că e primul - sper că nu şi ultimul.



"Ce m-a atras mai întâi n-aş putea spune. Coperta, elegantă şi caldă, totodată, numele oarecum exotic al traducătoarei? Poate titlul cărţii, Proverbe şi cugetări bengaleze, care părea să vină dintr-o lume îndepărtată, neştiută, de poveste aproape ? Poate preţul, accesibil, 15 ron, sau poate numele poetic al editurii, Cununi de stele?

Cert e că am cumpărat-o. După ce am răsfoit-o, ca să mă conving că nu e una dintre acele cărţi care reunesc, la întâmplare, proverbe adunate de pe net, şi pe care mi-aş putea-o crea singur, la o simplă căutare pe google. Nu, nu este o astfel de compilaţie. Una, pentru că tehnic nu ar fi fost posibil, internetul apărând cu mult după ce această carte a văzut lumina tiparului pentru prima oară. A doua, pentru că traducătoarea a fost un renumit cercetător, eminescolog, scriitor, profesor de bengali, sanscrită şi civilizaţie indiană la Universitatea Bucureşti, de o calitate umană, intelectuală şi spirituală cum rar se întâlnesc, aşa cum aflu din Cronologia vieţii şi a operei care însoţeşte cartea. Din Cuvântul înainte, realizat de traducătoare, aveam să aflu informaţii despre literatura bengali. De pildă, n-aş fi bănuit niciodată că secolul XIX este cunoscut în istoria culturii indiene drept al Renaşterii din Bengal sau că primele manifestări ale literaturii bengali au fost sub forma unor poezii scurte, numite ciorja-pada.

În înţelepciunea indiană m-am cufundat cu voluptate, pentru că proverbele şi reflecţiile unor scriitori celebri ai Bengalului, ca Rabindranath Tagore, Vidyapati, Chandidas m-au făcut să mă îndrăgostesc de o lume despre care nu ştiam mai nimic. Am descoperit calităţile morale ale bengalezului dar şi defectele lui, pe care le ia în derâdere: „Ca să-şi arate plosca, prostul bea apă până moare.” Am găsit sfaturi practice despre comportament, dar şi observaţii pline de umor despre slăbiciunea umană: „Fiul se laudă cu vitejia, pentru că tata a omorât un purice.” Proverbe despre dragoste, dor, de o reală valoare literară mi-au încântat spiritul: „Dragostea adevărată e ca un vas de aur; dacă se sparge, se poate repara. Dragostea falsă e ca un vas de lut; dacă se sparge o dată, se duce pentru totdeauna.”

Cartea m-a încântat nu numai fiindcă e structurată tematic, dovedind multă minuţiozitate în selectare, ci şi pentru că prin cugetările scriitorilor clasici, culese chiar din operele citate, de către un vorbitor nativ al limbii bengali, Amita Bhose, m-a dus pe tărâmurile îndepărtate şi apropiate totodată ale unei fascinante Indii.
I.N."

Mulţumesc, I.N.

Cu ştampila pe timbru

Întotdeauna crezi că e ceva personal până îţi dai seama că nu e. La un moment dat chiar ai prefera să nu fie un comportament general, să crezi că persoana din spatele ghişeului are ceva cu tine, că nu-i plac ochii tăi, de pildă, dar cu ceilalţi se poartă normal. Când însă îţi dai seama că nu e nimic personal, e de-a dreptul trist, pentru că atunci moare speranţa că se va schimba ceva în România.

Aţi văzut, cu siguranţă, acele imagini cu personajul care intră pe uşă cu o roabă de acte, fericit că le are pe toate. Numai că nu le are pe toate: îi lipseşte ştampila pe timbru. E o campanie care să ne sensibilizeze faţă de birocraţia din instituţiile bugetare. Pe noi sau pe ei, bugetarii?

Ei, bine, şi mie mi-a lipsit ştampila pe timbru. M-am dus cu un ordin de plată la trezorerie. Numai că nu era bun: ştampila ieşea din chenar. A doua zi iar nu era bun, pentru că avea data din ziua anterioară. A treia oară, adică a treia zi, a fost în regulă. Şi toate aceste trei drumuri, în trei zile diferite, pentru a da statului bani, să nu înţelegeţi cumva că aveam ceva de încasat!

Am crezut că doamnei nu-i plac ochii mei, deci am crezut că e ceva personal. Azi însă am constatat că doamna nu avea nimic cu mine. Are cu toată lumea, pentru că în faţa mea, unei domnişoare i-a ieşit ştampila din chenar şi doamna cu pricina i-a respins ordinul de plată. Că doar şi mâine e o zi, nu?

vineri, ianuarie 22, 2010

Când zâmbeşti nu se vede că eşti prost!

Cu ceva vreme în urmă am primit un anunţ de la o directoare de grădiniţă particulară. Începea aşa: "Copii dumneavoastră doresc să...." Şi se încheia: "Vă aşteptăm la sediu împreună cu copii dumneavoastră!" Anunţul se referea la un curs de fotomodele pentru copii, diplome, manifestări, curs plătit, bineînţeles, de către părinţii care încă mai cred că vor avea vedete-n casă dacă dau 4 milioane sau şi mai mult pe un curs de fotomodele.

Că mă aştepta la sediu împreună cu "copii" mei să fie sănătoasă, să mă tot aştepte, dar nu prea pricepeam cum de a putut să scrie cu greşeli gramaticale, căci sper ca vă daţi seama că nu-mi aparţin - iar de nu vă daţi seama că nu-mi aparţin vă spun eu. Aşa că i-am scris, semnalându-i greşelile. Mi-a răspuns imediat: Vai, dar cum, e în învăţământ de 18 ani, cum să nu ştie cum se scrie corect, a fost o greşeală, ce, eu nu greşesc? Ba da, mai greşesc şi eu, am recunoscut, dar greşelile mele sunt de altă natură: mai mănânc o literă, mai inversez câteva litere...

M-am cam indignat - ia te uită şi învăţământul ăsta cum a ajuns! - apoi m-am liniştit. De fapt, era o invitaţie la un curs de fotomodele, nu la un concurs de limba română. Când zâmbeşti nu se vede că eşti prost! Doar dacă deschizi gura, or, nu e cazul aici. Aşa că... omul potrivit la locul potrivit. Sau nu?

PS. Ieri, alaltăieri, o puştoiacă a intrat pe blog. În prezentarea pe blogul propriu scria: "ve-ţi vedea". O tânără scria, undeva, "Vin-o cu mine..."
Eu cred că în ritmul ăsta în curând o să încep să mă întreb: oare cine greşeşte?

Toa-te bune!

miercuri, ianuarie 20, 2010

Umbre în singurătate în maghiară

Mai întâi a fost liternetul, apoi am aflat cu mirare şi cu bucurie că unele povestiri din Cum s-a făcut de-am rămas fată bătrână au fost traduse de domnul Bige Szabolcs în maghiară şi postate pe site-uri culturale din Ungaria. Abia apoi a apărut şi cartea, pe hârtie. La vremea respectivă m-am amuzat - Iată, sunt un autor fără volum tipărit dar deja tradus!

Domnul Bige Szabolcs - căruia îi mulţumesc - mi-a trimis astăzi traducerea povestirii Umbre în singurătate. Iat-o: (apăsaţi pe titlu)

Proza literară a lui Eminescu şi gândirea indiană



O nouă apariţie a editurii Cununi de stele...

sâmbătă, ianuarie 16, 2010

Studiile bat viaţa

Aflu cu mirare mare că trăiesc într-un oraş sigur, mai sigur decât Viena, Paris şi alte capitale europene. Purtătorul de cuvânt al poliţiei române e colportorul acestei concluzii a unui studiu efectuat de nu mai ştiu cine, iertată-mi fie ignoranţa. Acum eu am o nedumerire: oare e ceva în neregulă cu mine? Pentru că nu simt deloc că trăiesc într-un oraş mai sigur decât altele. Eu, una, am aşa o mare teamă să trec pe la ora 21 printr-un gang, să merg pe stradă după ce se lasă întunericul, în fine, am aşa un sentiment de nesiguranţă de nici nu trebuie să vi-l descriu fiindcă îl cunoaşteţi. Apoi şi fiică-mea, la fel: după ce acum un an un individ a ameninţat-o că "o taie" dacă nu-i dă telefonul - şi era ora 19, pe stradă - merge pe drum ca o pisică speriată şi cum vede un individ cam dubios se face mică de spaimă. În schimb, când a fost cu Corul de copii Radio la Stockholm, şi asta se întâmpla la vreo trei luni de la acele eveniment cu ameninţarea, m-a sunat pe la ora 21 să-mi spună că se plimbă singură prin parcul de la marginea oraşului, unde locuiau gazdele. Parcul însemnând de fapt o pădure unde oamenii alergau iar fiică-mea se simţea foarte în siguranţă.

Tot în siguranţă m-am simţit şi eu de câte ori am fost în străinătate - culmea, la Paris, la Viena, locurile incriminate de studiul care-mi arată mie că sunt paranoică. În afara faptului că trebuia să-mi ţin geanta bine, ca nu cumva vreun magrebian sau vreun românaş de-al nostru să mă lase fără bani, nu aveam nici o problemă de a merge cu metroul seara târziu, de a trece prin locuri neluminate. Pur şi simplu mă simţeam în siguranţă. Şi ştiţi de ce? Pentru că acolo, poliţia chiar era prezentă. Acolo, poliţia chiar intervenea când era cazul şi prevenea. Am văzut la metrou un individ care făcea scandal casierei, după care a luat-o pe scări, spre ieşire. Patrula de poliţie l-a ajuns din urmă şi l-a oprit. La noi ce face patrula de poliţie? Ori se face că nu vede ori nu are chef să mai facă o sută de paşi după un scandalagiu. Pentru un scandalagiu? Pai ce a făcut? A făcut şi el acolo un pic de scandal, ei, mare chestie, a băut şi el un pahar în plus! Ei bine, nu! Acum îl opreşti, chiar dacă e pe scări, aproape de ieşire, îl muştruluieşti şi data viitoare să fiţi siguri că nu mai face scandal. Pentru că ştie că poate fi amendat sau arestat.

În România, toată lumea ştie că indiferent de ce face nu poate fi nici amendată nici arestată. Asta chiar e o siguranţă.

Şi atunci? Sunt eu paranoică fiindcă nu mă simt în siguranţă pe stradă deşi trăiesc în Bucureşti, un oraş mai sigur decât Parisul, Viena, Madridul? Sau e cam bătaie de joc să vii şi să-mi rânjeşti la televizor, fluturându-mi cifre pe la nas în timp ce hoţii ţi-au furat girofarul?

duminică, ianuarie 10, 2010

Despre... spamuri

Recunosc, nu am făcut nici o analogie până acum şi datele pe care le am nu sunt suficiente pentru a le putea socoti ca doveditoare a unei anume mentalităţi. Dar, din ce am observat, oamenii primesc mult mai uşor spamuri despre cum să-ţi măreşti performanţele sexuale decât aşa-zise spamuri despre evenimente culturale. Şi nu orice fel de oameni ci românii din România. Românii din străinătate răspund civilizat unui e-mail de informare culturală, chiar sau mai ales când nu cunosc destinatarul. "Mulţumesc frumos,distanţa nu-mi permite, însă mă bucur să aflu că...".
Românii din România însă, când nu cunosc destinatarul, se indignează când primesc pe e-mail o informaţie de genul: "Vă invităm la lansarea cărţii Eminescu şi India..." Îţi reamintesc că spamurile se pedepsesc conform legii, te somează: "Aştept să-mi spuneţi de unde aveţi adresa mea de e-mail" de parcă i-ai fi spart contul din bancă şi i l-ai fi golit...

Fraţilor români din România! Adresele voastre de e-mail circulă libere pe toate solicitările de strângere a unor bani pentru nu ştiu cine, bolnav de leucemie, pe toate mesajele de "apasă tasta F si vezi ce apare, e incredibil dar trimite prietenilor mesajul pentru că altfel ţi se va întâmpla ceva grav"... Tare m-aş bucura dacă v-aţi indigna atunci când trebuie - adică: avem taxe mai mari, nu avem unde parca, nu avem medicamente etc le ştiţi şi voi prea bine. Dar, nu! Voi vă defulaţi în eter, pe unul care vă trimite o informaţie culturală. Sunteţi nebuni ori ce? O individă care, culmea, semnalează stiri pe un site cu profil cultural mă soma să nu-i mai trimit astfel de...spamuri. Femeie, ce vrei să-ţi trimit? Un mesaj că ai câştigat la loto?

Revin: nu am avut multe mesaje de genul celor de mai sus şi nu pot afirma că am făcut un studiu despre mentalitatea celor care primesc mesaje de la necunoscuţi. Ce m-a pus pe gânduri e faptul că mesajele indignate au venit din partea românilor din România iar cele de mulţumire, din partea celor plecaţi în străinătate. Ce înseamnă asta e însă clar, vă daţi seama şi singuri.

Şi, revenind la oile noastre, vă aştept miercuri, ora 13, la Muzeul literaturii române. Iar de uitaţi vedeţi că vă trimit din nou spamuri...culturale.

joi, ianuarie 07, 2010

Invitaţie lansare Eminescu şi India...

COMUNICAT DE PRESĂ

Bucureşti, 7 ianuarie 2010

Miercuri, 13 ianuarie 2010, ora 18:00, la Muzeul Naţional al Literaturii Române din Bdul. Dacia nr. 12, va avea loc lansarea cărţii Eminescu şi India, de Amita Bhose.

Evenimentul, prilejuit de împlinirea a 160 de ani de la naşterea poetului Mihai Eminescu, readuce publicului românesc o carte de referinţă dedicată marelui poet, Eminescu şi India, fiind „cea mai amplă şi mai sistematică tratare a problemei relaţiilor dintre gândirea indiană şi opera lui Mihail Eminescu” (Sergiu Al-George). Iniţial teză de doctorat, susţinută în 1975 sub conducerea prof. dr. docent Zoe Dumitrescu-Buşulenga, cercetarea aduce autoarei renumele de „a fi unul dintre cei mai avizaţi cercetători ai istoriei pătrunderii culturii indiene în spaţiul cultural european.” (George Munteanu).

Amita Bhose (Calcutta, 1933 – Bucureşti, 1992) este prima traducătoare a lui Eminescu în spaţiul asiatic – Eminescu: Kavita (Poezii), Calcutta, 1969 –, traducerile fiind realizate în bengali. Amita Bhose şi-a dedicat întreaga existenţă interpretării cât mai exacte a tuturor „urmelor” şi influenţelor indiene în opera eminesciană. Dragostea pentru poezia lui Eminescu a determinat-o să se stabilească în România, unde a predat bengali, sanscrită şi civilizaţie indiană la Universitatea Bucureşti, totodată traducând în bengali literatură română, scriind articole, studii, susţinând conferinţe despre Eminescu, literatura română şi indiană.

Eminescu şi India este nu numai o cercetare a influenţelor indiene în opera eminesciană, ci şi „o confirmare a locului de hotărâtoare răscruci şi influenţe pe care-l reprezintă în cultura universală contribuţia românească”. (Zoe Dumitrescu-Buşulenga).
În demersul său, autoarea a mers pe drumuri nebătute, concluzionând: „Mihai Eminescu e singurul poet european care a făcut India nemuritoare în ţara sa”.



Cartea, apărută la editura Cununi de stele, conţine o prefaţă şi o postfaţă realizate de prof. dr. docent Zoe Dumitrescu-Buşulenga, care creionează şi un portret inedit al omului Amita Bhose, nu numai al cercetătoarei Amita Bhose, şi reproduce referatele personalităţilor istoriei literare ale momentului.


În cadrul lansării vor evoca personalitatea Amitei Bhose şi rolul său în cultura română:
– Lelia Rădulescu, Biblioteca „Ioan Slavici”.
– Elena Andronache, fostă studentă şi colaboratoare a Amitei Bhose.
– Carmen Muşat-Coman, fostă studentă, colaboratoare a Amitei Bhose, director editorial Cununi de stele.

Pentru amănunte şi confirmări participare:
Carmen Muşat-Coman
e-mail:office@edituracununidestele.ro

La liternet

Un fel de bilant....
http://atelier.liternet.ro/articol/8696/Carmen-Musat-Coman/Minunile-lui-2009-si-sperantele-lui-2010.html

marți, ianuarie 05, 2010

Eminescu şi India



http://www.edituracununidestele.ro/Carti.asp?ID=3


Nu l-a considerat niciodată "cadavrul din debara", precum preşedintele ICR. Nu l-a cinstit doar pe data de 15, la moarte şi la naştere ci a renunţat la tot în India din dragoste pentru poezia lui Eminescu. A renunţat de bună voie la avere, la familie pentru a se stabili în România, din dragoste pentru opera lui Eminescu. N-a trâmbiţat la posturi străine că a suferit de foame, frig şi întuneric alături de poporul român şi a iubit România mereu, deşi i s-a reproşat că a iubit-o atunci când nu merita să fie iubită (reproş făcut de ministrul Culturii din anii 90). A slujit şi iubit România cu inteligenţa şi condeiul ei mai mult decât mulţi dintre români - declara doamna Zoe Dumitrescu-Buşulenga - şi mulţi dintre noi ştim că aşa este.

Acum, în preajma zilei de naştere a lui Eminescu, mulţi îşi vor aduce aminte de el şi se vor cocoţa la tribune, lustruindu-se pe ei. Amita Bhose nu a uitat niciodată cine este Eminescu şi s-a simţit onorată că-l poate traduce în bengali, limba maternă a domniei sale şi a lui Tagore. A făcut-o fără să vorbească despre sine, în uitare de sine. Amita Bhose nu mai este printre noi dar cărţile sale ne dezvăluie un Eminescu pe care nu l-am fi cunoscut niciodată astfel dacă nu ar fi existat domnia sa. A fost nevoie ca o indiancă să vină şi să ni-l redăruiască pe Eminescu.Să ne plecăm capetele şi să-i mulţumim.

luni, ianuarie 04, 2010

Despre... tăcere



Şi chiar de va fi reconstituită, nu va mai fi la fel, copiii ce-i vor mângâia gâtul îi vor simţi cârpitura, sudura. Căci gâsca din bronz din parcul Herăstrău, cea pe care mii de copii au mângâiat-o în zeci de ani de când se află acolo, este acum decapitată. Capul i-a fost tăiat cu grijă, nu a fost vandalizată cu o piatră, gestul a fost premeditat.

Am văzut-o ieri de departe, sub fulgii de nea care se aşterneau nepăsători. Întotdeauna o caut cu privirea, când ajung în partea aceea a Herăstrăului, pentru că e legătura cu copilăria fetiţei mele. Ca mine, cu siguranţă fac mulţi. O vedeam acolo, la locul ei - în ani picioarele i s-au afundat în asfalt şi nu i se mai văd aproape, dar rămăsese neatinsă, la fel şi curcanul de vizavi ce se înfoaie la copiii ce-l călăresc. O vedeam acolo şi aveam un sentiment de linişte. Iată. Totul e la locul lui, pământul se roteşte, viaţa merge înainte.

M-am oprit în faţa ei, în tăcere. Într-o tăcere încremenită o privea şi un cuplu între două vârste. Ne-am îndepărtat apoi, sub ninsoarea care nu reuşea să acopere gâsca decapitată şi tristeţea s-a lăsat pe umerii noştri, apăsându-i.

duminică, ianuarie 03, 2010

La mulţi ani, 2010!



Celor ce au trecut doar pe aici, din întâmplare, celor ce mi-au devenit prieteni, tot din întâmplare, deşi nimic nu e întâmplător, le urez un an bun, cu sănătate. Să fiţi sănătoşi, voioşi şi să vă meargă bine.

La mulţi ani!