marți, martie 30, 2010

Parte din infinit

O povestire neinclusă în "Cum s-a făcut de-am rămas fată bătrână"

Cheiţa scârţâi uşor în căutarea locaşului potrivit, fiind nevoie de câteva mişcări energice, în stânga şi dreapta, care făcură ca scârţâitul să devină mai puternic. În sfârşit, geamantanul vechi se deschise şi un iz de mucegai îi izbi nările, făcând-o să se tragă puţin înapoi. Cercetă apoi conţinutul valizei cu o curiozitate cel puţin ciudată, dacă ţinem cont de faptul că acelea erau obiectele sale personale. Le pusese însă acolo, în acea valiză, în urmă cu trei decenii, şi poate că, la urma urmei, era normală uimirea ce se citea pe chipul ei când scotea, unul câte unul, lucrurile, ţinându-le o clipă în mâinile ridicate la nivelul feţei, ca pentru a-şi aminti mai bine ce fusese în mintea ei, de pildă, când pusese acolo caietul de matematică, învelit în coperta din vinilin.

Fusese ca ieri… Cele trei decenii păreau acum concentrate ca timp, o clipă. Căci ce eram noi, decât trăitori ai unei clipe, într-o imensitate de atomi pe care nu-i putea număra nimeni? Infinit, cuvânt inventat pentru a ne declara neputinţa de a stăpâni lumea. Infinit, cuvânt pentru a exprima sentimente extreme ca dragostea, ura. Ale ei erau pozitive, cel puţin aşa credea în urmă cu 30 de ani, când păşise pragul facultăţii de fizică. O fată de la ţară, căreia şansa îi surâsese şi o adusese în Capitală, spre a o uimi. Gloria avea multe visuri pe care voia să le împlinească, fiindcă numele ei însemna victorie, demnitate, măreţie. Lumea din sat râsese la început de numele ales de părinţi aşa, ca într-o joacă, aşa ceva nu se mai pomenise în lumea lor plină de Marii, Ioane, dar pe urmă se obişnuiseră cu el şi începuseră să vadă şi ei în purtătoarea lui un destin predestinat gloriei. Era şi frumoasă, Gloria, înaltă, mândră. Şi în timp ce colegele ei se măritau, ea învăţa pentru facultate şi privea, noaptea, pe geamul ferestrei care dădea spre nord, spre Bucureşti. Nu se vedea nimic, era întuneric beznă, dar ea ştia că acolo se află steaua ei, care o aşteaptă pentru a-i lumina calea. A păşit pragul facultăţii împotriva voinţei tatălui ei, om aspru, om al câmpului, pentru care unu plus unu făceau doi fără să fie nevoie să înveţi filozofia adunării. Dar mama ei, femeie aprigă, se pusese de-a curmezişul şi omul acela încruntat trebuise să se plece până la urmă, să accepte că fiica lui trebuie să aibă altă viaţă, să devină „doamnă profesoară“ sau, cine ştie, poate chiar cercetătoare, cuvânt al cărui înţeles îi cam scăpase.
Mai târziu, în trenul care o ducea departe, departe de trecutul ei, Gloria îşi spusese că tatăl său a fost singurul care nu şi-a pus speranţe deşarte în ea, singurul care a bănuit că Bucureştiul nu e un loc pentru visurile sale. Pe toţi ceilalţi Gloria îi trădase, fiindcă iată, fugea acum, pentru a-şi ascunde ruşinea, pentru a fugi de moarte, şi făcea asta în timp ce ei dormeau liniştiţi, crezând că viaţa-i se desfăşoară aşa cum sperau. Iar ea fugea cu acel tren de noapte, plin de mirosuri ale navetiştilor care o priveau pe sub gene înainte de a cădea din nou în somnul din care se dezmeticeau pentru o clipă când trenul punea o frână bruscă, spre a recădea apoi în acelaşi somn greu, neodihnitor. Fugea, fugea departe, pentru a-şi ascunde ruşinea şi pentru a încerca să-l uite pe cel care îi promisese dragostea lui, cel pentru care se aflase în gară, cu un geamantan în care pusese câteva lucruri, puţine, fiindcă viitorul ei se afla înainte, trecutul rămânea în urmă. Numai că bărbatul pe care-l iubea şi căruia i se dăruise nu veni, nici pentru acel tren care trebuia să-i ducă în străinătate, unde să înceapă amândoi o viaţă nouă, şi nici pentru următoarele. Când înţelese că nu va veni niciodată, nu a avut curaj să se întoarcă, să-şi recunoască păcatul al cărui rod îl purta deja în pântec. Convinsă că o să-şi ia viaţa cât de curând, că e doar o chestiune de minute, ore, şi-a depus geamantanul la mesagerie, păstrând, nici ea nu ştia de ce, cheiţa.
Drumul fusese lung, prea lung pentru o persoană care voia să moară. În ultimul moment, când piciorul atârna deja în gol, şi vântul îi răvăşea părul, măturând cu el bara de care o mai ţinea o ultimă fărâmă de viaţă, o mână puternică o trase de pe scara vagonului. Îl urî în acea clipă pe bărbatul acela care n-o lăsase să se arunce în gol, care se aflase acolo la momentul nepotrivit, şi-l urî pentru viaţa pe care i-o dăruise fără ca ea să-i ceară acest lucru. Pe acelaşi bărbat avea să-l iubească, o jumătate de an mai târziu. Acelaşi bărbat avea să adopte un copil care nu era al lui, acelaşi bărbat avea să-i dăruiască alţii. Viaţă, asta-i dăruise. Atomi. Dragoste. Infinit.
Şi acum, după 30 de ani, prin cine ştie ce joacă a vieţii, regăsise acea cheiţă, uitată într-un buzunar al unei rochii vechi. O privise o clipă mirată, nepricepând de unde a ajuns acolo, şi apoi îşi aminti. Trei zile mai târziu, când luă de la bagaje pierdute geamantanul vechi – prin cine ştie ce minune nu fusese aruncat în toţi aceşti ani – mâinile-i tremurau. Înăuntru se afla o parte din viaţa ei, o parte din infinit. Caietul de matematică învelit în copertă din vinilin, ştergarul din in, brodat de mama sa, o fotografie din prima ei zi de facultate… Infinit…

luni, martie 29, 2010

Impresii de la Body, Mind and Spirit Festival 2010

Lume multă şi diversă. Un zumzet continuu. Muzica - un pic cam prea tare. Dar de, aşa e la Festivalul care cuprinde de toate - produse bio, cosmeticale, terapii, cărţi, CD-uri.

Am fost felicitată pentru "ministand". Aveţi un stand foarte frumos, mi s-a spus. M-am simţit ca în bancul acela cu tipa pe care o respectă prietenul şi nu se atinge de ea. Aşa şi eu. Frate, frumos, frumos, dar poate cumpăraţi şi cărţi, căci ele sunt şi mai frumoase! Aş! Proverbe bengaleze am împărţit de mă dureau mâinile. Cei care trăseseră un proverb îşi aduceau şi prietenii să tragă unul din coşuleţul de bambus. M-am bucurat că am împărţit înţelepciune dar m-aş bucura dar ar fi şi cumpărată. Oricum, aici au fost oameni mai puţin reticenţi la gestul de a oferi proverbe. Am aflat că o altă editură mi-a "furat" ideea cu proverbele. De! Înseamnă că e o idee bună. Nu?

L-am reîntâlnit pe domnul care la Gaudeamus a rămas cu ochii pe cartea Eminescu şi India şi mi-a mărturisit că e o carte pe care o căuta de când era în clasa a XII-a, deci cam de 20 de ani. Ne-am bucurat de parcă am fi fost cunoştinţe de când hăul.

De fapt, prin Didi şi suntem.

duminică, martie 28, 2010

Body Mind Spirit Festival 2010

Am îmbrăcat ţinuta norocoasă şi am împărţit proverbe bengaleze am reîntâlnit oameni cunoscuţi la alte târguri de carte, am vorbit despre Didi. Au fost trei zile pline, cam obositoare - mă cam dor picioarele de la atâta stat în picioare - dar a fost bine. Am sentimentul că mulţi oameni au auzit de dragostea lui Didi pentru opera lui Eminescu şi sunt mulţumită.
Şi acum... fotografii din ultima zi.








sâmbătă, martie 27, 2010

Duminică, ultima zi de Festival Body, Mind, Spirit...

Şi duminică, între orele 10-17 vă aştept la ultima zi a Festivalului Body, Mind,Spirit...
Nu ştiu cum de au reuşit organizatorii dar chiar găseşti de toate: fiecare găseşte ce caută şi chiar ce nu caută. Serios. Chiar merită să veniţi. Eu sunt la etaj, cu Cununile de stele. Toate bune, pe mâine.

vineri, martie 26, 2010

De azi, la Sala Palatului

De azi de la ora 12 sunt la Sala Palatului, la Festivalul Body, Mind, Spirit. De vreţi să cunoaşteţi cărţile editurii Cununi de stele, de vreţi să o cunoaşteţi pe Didi - Amita Bhose - sau de vreţi să mă revedeţi pe mine sunt acolo, cu voie buna.

La buna revedere

miercuri, martie 24, 2010

Filantropica de lângă noi

"Mâna întinsă care nu are o poveste stă întinsă degeaba", cam aşa spunea personajul lui Gheorghe Dinică în Filantropica. Citez aproximativ, ideea e că pentru a impresiona, pentru a-i determina pe ceilalţi să scoată bani din buzunar pentru a-i pune în palma ta nu e suficient să stai cu mâna întinsă. Trebuie să spui o poveste care să ajungă la sufletul celui din faţa ta.

Nu dădeam bani cerşetorilor nici înainte de a vedea Fiantropica. După ce am văzut Filantropica poţi veni la mine cu cea mai înduioşătoare poveste, rămân neclintită şi nesimţitoare ca o piatră. Precum mai deunăzi când acel tânăr fără slujbă, fără venit, dar mare iubitor de basme bengaleze dorea să-i ofer un exemplar din Cele mai frumoase basme bengaleze. Ca şi cum cei de la editură mi-ar fi pus mie un teanc de cărţi în braţe şi ar fi zis: Ia matale de aici să ai să împarţi cui vrei şi cui nu vrei. A, da, nişte exemplare am primit dar şi mai multe am cumpărat de la editură,la jumătate din preţul vânzării în librarii. Şi uite aşa banii de pe traducere s-au întors de unde au plecat. Dar deviez. Spuneam, aşadar, că poţi veni cu o poveste să înduioşezi şi pietrele, eu răman nesimţitoare...

Azi, de pildă, după ce am mers pe jos vreo doi kilometri, că era frumos afară, aproape de casă mă abordează un cuplu: el, în trening, cu un gentoi de voiaj pe umăr (greu - pietre, cadavru?) cu un telefon supertelefon în mână, transpirat şi cu privirea omului rătăcit de oraş. Ea, mai plinuţă, într-un tricou cu mânecă lungă, gri, cu părul lung şi genul sectant (adică inexpresivă ca o meduză pe uscat), stătea cam la vreo doi metri distanţă de el şi abia după ce te aborda el îţi dădeai seama că sunt împreună. Cam la 35 de ani.
Deci, el, transpirat şi privind rătăcit în jur:
- Nu vă supăraţi, unde e autogara Obor?
Încep să-i explic...
- A, nu cu tramvaiul, pe jos, că nu mai avem bani, venim de la Deva...
Ceva, ceva parcă îmi sună mie cam nepotrivit pentru o simplă indicaţie dar continui să le spun cum să ajungă la autogară.
- Mulţumim, spune el, apoi, după ce mă îndepărtez trei paşi: Auziţi? Dar nu aveţi cumva să ne daţi 7 lei ca să avem de drum?
M-am întors şi cred că i-am aruncat o privire atât de urâtă că nu a putut-o susţine, s-a uitat în altă parte.
- A, nu! Asta nu! am zis eu apăsat şi am plecat.

Peste cinci-şapte minute, timp în care am intrat într-un magazin, ei erau zece metri mai încolo, în spatele unui bloc. Blocul în care locuiesc. Tocmai ce întrebau o doamnă acelaşi lucru: unde se află autogara.
- Aveţi o metodă de a cerşi cam şmecheră, le-am zis eu când am trecut pe lângă ei.
Doamna a făcut ochii mari, ei au tăcut, privindu-mă la fel de nedumeriţi ca doamna. Nici usturoi n-au mâncat nici gura nu le miroase.
- Adineaori m-aţi întrebat acelaşi lucru şi apoi mi-aţi cerut şapte lei. Sau aţi uitat?
Au făcut stânga-mprejur. Probabil că acum sunt zece metri şi mai încolo. Asta e povestea lor, a mânii întinse... V-au impresionat? Ei, cum zicea Dinică, înseamnă că v-au fraierit!

marți, martie 23, 2010

Body Mind Spirit Festival 2010

De treceţi în weekend prin Cişmigiu, la plimbare, faceţi un mic, dar mic ocol şi pe la Sala Palatului, unde are loc Body Mind Spirit Festival. La etajul I vor fi editurile - şi acolo vor fi şi Cununile de stele. Mă voi afla acolo cu proverbe bengaleze, cu Eminescu şi limba sanscrită - carte caldă, direct din tipografie, cu reduceri de până la 40%, cu autografe pe loc pentru Fata bătrână, cu un zâmbet şi cu o vorbă bună. Chiar două...

Program:
vineri:12-20
sâmbată:10-20
duminică: 10-17

Veniţi?

duminică, martie 21, 2010

Despre birocraţia prostiei

Există un medic neurochirurg, Sergiu Stoica, şcolit prin străinătăţuri şi pe care canadienii, francezii s-au bătut pentru a-l avea. El însă, în singurul interviu pe care l-a acordat, dacă nu mă înşel, a încuiat uşa casei cu gândul că va reveni iar motocicleta a lăsat-o în garaj, unde s-o găsească la întoarcere. Un medic tânăr, profesionist, care nu ia bani de la pacienţi şi dă numărul de telefon tuturor, ca să-l găsească dacă au nevoie de el. Medicul acesta nu câştigă aici nici în 100 de ani cât ar fi câştigat în străinătate. Şi totuşi, el a ales să se întoarcă. În Formula As e interviul cu el, în caz de doriţi să citiţi şi un articol despre moralitate, dragoste pentru semeni, respect pentru oameni. Ei bine, m-a impresionat faptul că s-a întors în ţară acum când oamenii nu ştiu cum să plece mai repede. Dar ce m-a impresionat şi mai mult - de fapt m-a enervat - a fost prostia statului român. Întors în ţară, medicul a constatat că diploma lui nu era recunoscută în România. Şi, pentru a profesa, trebuia să dea examen. Ceea ce a şi făcut.

Nu e singurul exemplu al prostiei birocraţiei sau al birocraţiei prostiei. Cu 20 de ani în urmă, traducătoarei lui Eminescu în bengali, Amita Bhose, i se scotea postul la concurs, la Universitate. Predase 18 ani bengali, 12 sanscrita si civilizatie indiana, făcuse instrumente de studiu pentru studenti - Manual de limba bengali, Dicţionar bengali-român, avea în lucru un Manual de sanscrită -, studenţii ei traduceau opere literare publicate în presa vremii... Cu alte cuvinte, nu mai era nici un specialist în aceste discipline şi nici cine să-i verifice cunoştinţele. Avea diplome recunoscute în străinătate, avea referinţe de la critici indieni, de la Academii indiene. Ce comisie românească ar fi putut-o examina?

Şi totuşi, Amita Bhose a renunţat la tot în India pentru a veni în România. Pentru a forma generaţii de studenţi, specialişti. Deşi au avut un regim de limbi facultative, aceste două limbi, bengali şi sanscrită, au fost învăţate temeinic de către studenţi. Iar Universitatea? În orgoliul mărunt al unora de acolo şi de pe lângă Universitate, au crezut că dacă-i scot postul la concurs şi o vor îndepărta vor deveni indianişti peste noapte.

Asta-i ţara în care trăim. Oameni care au ales să trăiască aici din dragoste de semeni, din dragoste pentru cultura română se lovesc de birocraţie şi prostie. O ţară care nu-şi merită valorile.

vineri, martie 19, 2010

Salut voios mâine, la Gala TVR1, teledon Europa liberă

Mâine, începând cu ora 21,10, la TVR1 are loc un teledon pentru strângerea de fonduri pentru aducerea în ţară a arhivei Europei libere. Printre invitaţi se află şi Corul de copii Radio, condus de dirijorul Voicu Popescu. Corepetitor: Camelia Chiţibea.

Iată-l:
video

marți, martie 16, 2010

Să-ţi placă, să vrei şi să meriţi

Deunăzi primesc un e-mail. Suna cam aşa: "Ma scuzaţi că vă deranjez, sunt cutare, am terminat scoala de curand,deocamdata nu am nici o sursa de venit,si va deranjez cu o
rugaminte foarte mare: mi-as dori din tot sufletul cartea pe care ati tradus-o dvs.Basme bengaleze de la Polirom,deoarece imi face o enorma placere sa intru in aceasta lume minunata a basmelor,a Orientului .Din pacate posibilitatile mele financiare sunt foarte limitate,de aceea apelez la dvs.cu marea speranta
ca ma veti putea ajuta si a-mi darui aceasta carte.Va spun sincer ca mi-ati face o mare,mare bucurie,eu indragind basmele orientale si in general cartile bune mai mult decat orice altceva."

Apoi, cutare şi alţi cutare ca tine: dacă vrei ceva trebuie să şi munceşti ca să obţii acel ceva. Dacă n-ai nici un venit şi ai terminat şcoala de curând apoi caută-ţi ceva de lucru. Să vrei şi să-ţi placă nu e suficient, la fel şi exprimarea marii bucurii. Eu dăruiesc cărţi cu mare drag dar celor care le merită. Or, nu văd de ce ai merita să-ţi dăruiesc o carte tradusă de mine. Măcar de ai fi avut bunul simţ să te oferi să mă ajuţi cu ceva - ai cărat cumva cărţi cu mine de la tipografie sau în librării sau la târgurile de carte?

Şi eu aş avea o mare bucurie dacă aş vedea că în ţara asta cei care se aşteaptă să li se dăruiască fără să facă nimic ca să merite darul ar şi pune osul la treabă. În loc să aştepte să li se dea degeaba să-şi caute de lucru.

Iar dacă eşti mare iubitor de cărţi bune mai mult decat orice altceva ar trebui să ştii că există şi biblioteci. Adevărat, trebuie să te deplasezi până la ele.

duminică, martie 14, 2010

65 de ani

Anul acesta, Corul de copii Radio împlineşte 65 de ani de existenţă.

La mulţi ani!

Înregistrare 11 noiembrie 2006 - Adiemus, de Karl Jenkins, Corul de copii Radio, dirijor Voicu Popescu, solistă Teodora Enache, Ansamblul de percuţie Game. video

vineri, martie 12, 2010

RDS-RCS sau omul de pe scară

Astăzi, episodul n cu RDS.

Coboram eu scările frumos şi voios - deci nu frumoasă şi voioasă! - când colo ce să văd? Cocoţat pe-un scaun, un domn trebăluia în cutia RDS, instalata între etaje. O, ce noroc pe mine, gândesc. Şi-l întreb:
- Reparaţi linia telefonică?
- Da! vine răspunsul, morocănos.
- Şi ştiţi când vor fi instalate telefoanele?
- Nu! vine răspunsul la fel de morocănos.

Cel puţin a fost sincer. Cu al doilea răspuns. În ce-l priveşte pe primul, nu sunt sigură.

joi, martie 11, 2010

De la un om de cuvânt

Astăzi am primit un mesaj de la domnul Cătălin Fudulu, pe care l-am cunoscut la Salonul de carte. Ca să vezi ce mică e lumea. Cu ceva vreme în urmă, un domn avusese amabilitatea de a posta anunţul lansării cărţii Eminescu şi India pe blogul dumnealui. Nu-l ştiam decât după nume. Duminică am constatat că persoana care fotografia de zor, adică domnul Fudulu, era una şi aceeaşi persoană cu cea care postase anunţul. Culmea că nici dânsul nu ştia că sunt una şi aceeaşi persoană cu cea care-i trimisese anunţul. E mică lumea, nu?

Are şi un comentariu cam prea elogios, nu cred că-l merit, dar mă răsfăţ şi eu un pic.

Şi fiindcă a zis că-mi trimite fotografia, iată, e un om de cuvânt.



http://catalinfudulu.blogspot.com/2010/03/cum-s-facut-de-am-ramas-fata-batrana.html

miercuri, martie 10, 2010

Cu RDS-ul de te pui îţi pui pofta-n cui

Întrebarea zilei: De ce timp de trei luni e gratuit abonamentul la RDS-RCS?

Răspuns: Pentru că în trei luni abia îţi instalează internetul, cablul, decodorul şi telefoanele (pentru ultimele termenul se poate prelungi - cel de instalare, nu de gratuitate).

De o lună şi jumătate am semnat contractul cu RDS-RCS. Alaltăieri - după câteva sesizări telefonice ale mele - m-au sunat să mă anunţe că între orele 9-12 va veni o echipă să instaleze telefoanele.
Ieri, la ora 11.55, doi bărbaţi au sunat la uşă:
- Am venit, dar am venit să vă spunem că nu putem instala telefoanele pentru că e defectă cutia de jos, de pe scara blocului.


Parammmmmm!

luni, martie 08, 2010

„Sărut mâna, mamă”




Mamele noastre au degetele umflate, pe care nu mai intră demult inelul dăruit nouă când am împlinit 18 ani, moment solemn şi normal totodată, repetabil de la o generaţie la alta. Au reumatism şi boli căpătate în anii copilăriei noastre, când se aliniau, tăcute ca nişte umbre, la cozile nopţilor geroase, pentru a cumpăra un pachet de unt sau hârtie igienică. Zăpada le înmuia vinilinul ghetelor ieftine şi picioarele le degerau, dar niciodată nu s-au plâns şi n-au plâns în faţa copiilor lor. Pentru noi înfăşurau în hârtie de ziar bananele verzi, punându-le după sobă sau după caloriferul amorţit şi niciodată nu gustau din delicatesele rare: „Lasă, mâncaţi voi, eu am mâncat!”, iar noi nu ne-am întrebat niciodată când s-a întâmplat aceasta şi nici n-am văzut, cu egoismul vârstei, cum înghiţeau în sec. Vedeam numai zâmbetul obosit dar mulţumit în acelaşi timp, zâmbetul celui care a putut face o bucurie celui pe care-l iubeşte.

Căci ne-au iubit, mamele noastre, şi ne iubesc şi acum aşa cum nimeni nu ne va iubi vreodată. Ne-au dăruit anii de tinereţe iar noi ne-am hrănit cu viaţa lor, vampiri nesătui şi egoişti uneori. Nu au avut farduri şi nici parfumuri bune, nu au avut nici haine de firmă, permanentul le ardea părul şi vopseaua de păr era din coji de ceapă, dar ne-au avut pe noi şi le-a fost suficient pentru a avea motiv să se trezească în zori, pentru o nouă zi. În mintea şi sufletul nostru au pus tot ce a fost mai frumos şi deşi n-am avut telefoane mobile, vacanţe în străinătate, calculatoare, lănţişoare din aur, percinguri, ne-am simţit iubite. Poveştile pe care acum nu mai avem timp să le spunem copiilor noştri, căci suntem prea ocupate să le asigurăm confortul material, de la ele le ştim, mamele noastre. Seara, târziu, ne mângâiau pe păr şi ne spuneau o pildă sau o poveste. Timpul pe care acum noi nu-l găsim, pentru copiii noştri, ele l-au avut întotdeauna, deşi ziua avea tot 24 de ore. Ne-au învăţat să spunem „sărut mâna” când întâlnim o persoană, să cedăm locul în autobuz, să nu răspundem obraznic, să ne cerem iertare, să respectăm oamenii pentru a fi respectate, la rându-ne. Ne-au învăţat să fim oameni or, pentru această lecţie nu au angajat meditator, nici nu ne-au lăsat în grija altora, bone plătite cu bani grei.

Nu ne-au cerut nimic, niciodată, iar felicitările cu desene stângace, făcute în clasă pentru Ziua Mărţişorului, le puneau pe pervaz, cu mândrie, iar garoafele îşi găseau locul de cinste pe masă, într-o glastră din sticlă ieftină. Acum, de 8 martie le dăruim parfumuri sau un sejur în vreo staţiune, punându-le grăbite cadoul pe masă şi trăgând cu coada ochiului la ceas, dar darul cel mai de preţ pe care l-ar dori e, cu siguranţă, o vorbă bună din partea noastră, acele câteva clipe zilnice în care să le sunăm şi să le spunem: „Sărut mâna, mamă! Eşti bine?”

Notă: Nici un articol, fragment al unui articol sau fotografie nu pot fi reproduse fără acordul autoarei.

duminică, martie 07, 2010

Şi din fericire s-a încheiat şi Salonul de carte

Spun din fericire pentru că eu şi mai toţi participanţii abia aşteptam să se încheie. Slab mediatizat, spre deloc - am căutat pe net şi a fost mai slab mediatizat chiar şi decât un eveniment al editurii Cununi de stele - Salonul a fost aproape pustiu. Puţini vizitatori, frig. Nu am fost eu la multe târguri de carte dar întotdeauna am aşteptat cu bucurie o nouă zi a unui târg. Ca să vorbesc cu oamenii, să le prezint cărţile, să răspund întrebărilor. Aici nici n-am avut cui. Puţinii trecători parcă erau rătăciţi prin Muzeul de istorie, o femeie întreba de siropuri, altul de ouă de Paşte.

Îmi pare rău şi de bani şi de timp. Dacă vrei să faci un eveniment apoi ori îl faci cum trebuie ori nu-l mai faci.

luni, martie 01, 2010

Salonul de carte şi presă

De veţi ajunge la Muzeul de istorie săptămâna aceasta, la Salonul de carte şi presă ce se va desfăşura între 3 şi 7 martie, orele 11-19 (duminică, 7 martie, orele 10-16), nu ocoliţi standul editurii Cununi de stele. Intraţi în Muzeu, faceţi dreapta, apoi iar dreapta. Vă aştept cu Eminescu şi India, Proverbe bengaleze, Radha şi Krişna, Proză literară..., Fata bătrână, Ciufulici... Cu lansări de carte şi sesiuni de autografe. Cu reduceri. Cu gânduri bune....