miercuri, aprilie 28, 2010

Despre locul potrivit

„Locul femeii e acolo unde vrea ea să fie“, auzim spunându-se din ce în ce mai des. Nu parlamentarii vorbesc astfel, cele nici 10 procente pe care le reprezintă femeile în rândul lor netulburându-le liniştea, neameninţându-le supremaţia. Nici bărbaţii ale căror neveste robotesc de dimineaţa până seara în casă. Nu-i vom auzi nici pe miliardarii ţării afirmând că femeia se află acolo unde crede ea de cuviinţă. Nici directorii aleşi pe criterii sexiste nu vor susţine o astfel de idee. Nici măcar misoginii. Pentru că toate aceste categorii – sau mai simplu, bărbaţii – nu cred că femeia ocupă locul pe care-l doreşte, locul care crede ea că i se potriveşte cel mai bine. Ştiu asta şi n-o spun nu pentru că le-ar păsa cumva de egalitatea şanselor, prostii dintr-astea feministe, cum le cataloghează ei (pe la colţuri) ci pentru că nu vor să atragă atenţia asupra acestei realităţi, fiind de principiul „Dacă nu mergi la doctor înseamnă că nu te doare“.

Femeile sunt cele care susţin ideea cu omul potrivit la locul potrivit. Vrei să fii casnică? Vrei să fii femeie de afaceri? Parlamentară? Preşedinte? Nimic nu-ţi stă în cale, totul e să fii sigură că asta doreşti să faci. Adică: eşti puternică, deşteaptă, egală cu bărbatul, poţi reuşi. Depinde numai şi numai de tine şi nu de altcineva. E însă o autoamăgire. S-ar putea ca o parte dintre cele care au statutul de casnică să-l fi dorit, dar multe l-au dobândit fără voia lor: au fost disponibilizate, iar vârsta nu le-a fost un atu pentru angajare. Multe dintre directoarele adjuncte îşi vor fi dorit şi chiar vor fi meritat să fie pe treapta superioară, dar n-au ajuns la acel post pentru faptul că sunt femei. Şi exemplele ar putea continua. „Locul femeii e acolo unde vrea ea să fie“ e o propoziţie care încearcă să fie un mesaj optimist, să arate independenţa, puterea femeii. E rostită de către cele care au avut şansa să ajungă în locul dorit, meritat, dar asta nu înseamnă că e o regulă generală. Fiindcă realitatea arată altceva, că locul femeii e acolo unde bărbatul doreşte să fie. Şi grav este că de multe ori femeia acceptă rolul şi locul pe care acesta i le rezervă, ajungând să creadă, în timp, că singură şi le-a găsit.

vineri, aprilie 16, 2010

Nu vă mai aştept în parc...

... Şi nu pentru că nu mai vreau, ci pentru că organizatorii târgului m-au anunţat, azi dimineaţă, să-mi iau şi o masă şi nişte rafturi, dacă am,pentru că standurile pe care mi le-au arătat ieri pe calculator... nu mai sunt.E ca şi cum mi-aş fi cumpărat un loc la un hotel şi când ajung la hotel sunt întrebată dacă mi-am adus pat.

Eu zic aşa: dacă faci un lucru apoi ori îl faci bine ori nu-l mai faci deloc. Altfel sună a bătaie de joc.

duminică, aprilie 11, 2010

Eminescu şi limba sanscrită, de Amita Bhose


Fragment din cartea "Eminescu şi limba sanscrită", de Amita Bhose, apărută recent la editura Cununi de stele.
Mai multe pe www.edituracununidestele.ro, unde puteţi şi comanda cărţile Amitei Bhose.


Cabala limbii sanscrite*
* apărut iniţial în Convorbiri literare, Iaşi, iunie 1984 - fragment


„Cabala limbei sanscrite” – însemnarea se află într-un manuscris al lui Eminescu (ms. 2292, f. 34 v); după câteva file, la p. 38 v, urmează alta – „KABALLA (cartea-cheie) sanscrită”, iar din nou, la f. 45 v, apare o încercare de a scrie cuvântul Kabala în litere devanāgarī. Scrierile aparţin anului 1883, când poetul a fost pasionat de lingvistică.
Eminescu a trăit în ţările de cultură germană, într-o perioadă când cultivarea indianisticii, mai ales a lingvisticii sanscrite, a atins apogeul în Occident. El a avut posibilitatea de a fi la zi cu ultimele dezvoltări în această direcţie. Dacă acceptăm mărturia lui Iordănescu, pomenită anterior, a şi audiat cursurile de sanscrită conduse de Al. Weber. Totuşi i s-a părut că limba respectivă a fost învelită într-un mister asemănător cabalei. Oricât de paradoxală ne-ar părea observaţia lui Eminescu, ea n-a fost gratuită. Pentru a înţelege rostul ei, este necesar să considerăm câteva aspecte sociologice ale civilizaţiei indiene antice, factor responsabil pentru caracterul esoteric al limbii sanscrite.
După cum se ştie, sanscrita a fost limba literară, administrativă şi liturgică a subcontinentului indian, spaţiul geografic care conţine acum India, Pakistan şi Bangladesh, pentru o lungă perioadă istorică. Ea a fost adusă de indo-arieni în a doua jumătate a mileniului II î.e.n. şi iniţial a fost limitată în partea de nord şi nord-vest. Ulterior, odată cu propagarea culturii indo-ariene în sud şi est – tema tratată în eposuri –, a fost răspândit şi cultul limbii sanscrite în acele părţi. Difuzarea limbii pe întregul teritoriu a fost completată în timpul dinastiei Gupta de la secolul IV până la secolul VI e.n. Perioada respectivă a văzut înflorirea culturii indiene, mai ales a literaturii şi a artelor plastice. Datorită scriitorilor, ca celebrul poet Kālidāsa, limba sanscrită clasică a atins culmea evoluţiei şi a continuat să fie lingua franca a subcontinentului pentru încă o jumătate de secol.
Deşi a fost folosită pe o suprafaţă întinsă, sanscrita n-a avut numărul de vorbitori tot atât de mare. Populaţia din nord vorbea diferite dialecte de origine sanscrită, iar cea din sud folosea graiuri de provenienţă dravidiană. Oamenii cu statut înalt civil, militar sau intelectual, comunicau în sanscrită. Numele limbii însemnând „rafinat”, se înţelege că preocuparea pentru aceasta atesta gradul de cultură a vorbitorului.
Textele sanscrite, fie scrise, fie orale, au fost interzise castei śūdra, cea mai joasă în ierarhia socială, cuprinzându-i pe oamenii care munceau pe câmp sau se ocupau de meşteşuguri şi care constituiau marea masă a poporului.
Restricţia a fost impusă mai întâi din interese lingvistice, din motivul de a păstra rafinamentul atât de bine cultivat. Mai târziu, problema a căpătat dimensiuni sociale şi religioase. Odată cu creşterea rigorii sistemului de castă, închistarea limbii a cunoscut un grad tot mai sporit. Deşi Rgveda susţinea originea divină a celor patru caste (X, 90), în epocile ulterioare, casta śūdra a fost cu totul subjugată, destituită. Între multiplele drepturi ce i-au fost negate era şi cel de a învăţa limba sanscrită – supranumită deva-bhāsā sau limba divină.

........................

Notă:
Nici un fragment, articol sau fotografie nu pot fi reproduse fără acordul autoarei.

joi, aprilie 01, 2010

Uite că putem să nu ne dăm numai în bărci

Mă şi mir. În sfârşit un proiect logic: şahul în şcoli. Mă miră şi mai mult pentru că vine din partea unui PD-list, mai ales ca la conducerea Ministerului Învăţământului e prăpăd acum, şi tot de la PD-L ni se trage. Acum vreo săptămână am auzit ştirea cum că de la anul fiecare elev din clasele I-VIII va primi câte un măr. Voi, cei ce aţi venit cu ideea asta, aţi fost în ultimii ani în vreo sală de curs? Aţi văzut pictura cu lapte pe pereţi? Aţi asistat la bătăi cu cornuri? Vă daţi seama câţi ochi învineţiţi vor fi de la mărul zilnic? E ca şi cum le-ai da arme albe elevilor...
Da, ideea e bună dar nu e aplicabilă.

Să revenim la proiectul cu şahul în şcoli. Ana mea îmi povestea cu mirare, după ce sa întors din Suedia, că pe holurile şcolilor sunt mese de şah şi elevii, în pauze, nu sar pe pereţi, ca la noi, ci joacă şah. Atunci m-am gândit: Dar oare ce mare greutate e să pui în curtea şcolii nişte mese - din piatră, să nu fie rupte - şi cine vrea să poată juca şah? Ne plângem că elevii sunt violenţi dar le punem la îndemână nu mese de şah ci mere, ca să aibă cu ce să se bată! Poate că e cam prea mult ca şahul să fie materie de sine stătătoare dar nişte mese de şah pot fi instalate!

Aşadar, o idee bună. Pariu că proiectul nu va fi aprobat?