luni, mai 31, 2010

Festivalul Axis Libris, ediţia a II-a

La Galaţi. 1-6 iunie. Voi fi acolo, cu Cununile de stele. Pe gălăţeni îi invit pe faleză - să nu se înţeleagă greşit, acolo are loc Festivalul. Abia aştept să-mi revăd prietenii şi să-mi fac alţii noi. Pe săptămâna viitoare, aici, pe blog. Până atunci, gânduri bune.

vineri, mai 28, 2010

Fii părintele meu pentru o zi

Şi susţinem şi noi, şi vom fi şi noi acolo, cu Ciufulici, cel din ţara de pitici, care va fi oferit de caătre autoare copiilor care desenează cel mai frumos (nu că n-ar desena toţi frumos, dar nu avem atâtea exemplare câţi copii vor fi acolo, la desene pe asfalt).



MinuneMica.ro
sustine proiectul caritabil
“Fii parintele meu pentru o zi!”
si are placerea sa invite cititorii sai din Bucuresti (dar nu numai)
in Parcul Lumea Copiilor (Tineretului),
duminica 30 Mai 2010, intre orele 11.00 – 17.00.

Va astept, cu drag,
sa desenam pe asfalt cu creta colorata,
sa ne amintim sa fim iarasi mici
si sa ne cunoastem la mini-atelierul
“Scoala Emotiilor”!

Sase sute de copii sunt in cautarea unor “Parinti pentru o zi”.
Poate esti chiar tu!!! Daca nu esti, poti fi!

Pentru ca acesti copii sa traiasca macar cateva clipe mai frumoase decat de obicei, va astept in Parcul Lumea Copiilor pe 30 Mai, sa le aratam si o alta fata a societatii.
Sunt copii care au pornit in viata cu un handicap sever, care lasa amprente pentru tot restul vietii.

Haideti sa le fim alaturi macar pentru o zi,
sa ii ajutam sa inteleaga
ca urmatoarea etapa a vietii lor poate fi macar putin mai frumoasa decat cea actuala
si sa nu isi piarda increderea in propriile forte si in cei din jurul lor.


A oferi un zambet, o bucurie, o mangaiere unui copil – pe care nimeni nu l-a intrebat daca vrea sau nu sa fie abandonat - este un fapt ce nu costa bani!

In Bucuresti sunt integrati in sistemul de protectie a copilului peste 60.000 de mii de suflete.

VINO SA AJUTAM 600!

Nevoile lor materiale sunt majore, iar statul nu reuseste sa atinga necesarul de hrana, imbracaminte si educatie.
Pe data de 30 Mai 2010, intre orele 11:00 -17:00, in Parcul Lumea Copiilor (Tineretului), langa Palatul Copiilor,
va invitam la spectacolul-eveniment pilot in cadrul campaniei umanitare
“Fii parintele meu pentru o zi!”
pentru sustinerea materiala a 600 de copii
din centrele de plasament din sectorul 4 si din centrul Mia’s Children al fundatiei cu acelasi nume.
De dans, muzica, clovni, desene pe asfalt, ateliere de pictura, confectionare margele, modelare lut si plastilina,
face-painting, jocuri si concursuri veti avea parte alaturi de copiii vostri, fie ei si cei “de o zi”.

Vino si doneaza o jucarie, rechizite, un banut sau un pic din timpul tau, nu vei regreta.

Donatiile se pot face si in locurile special amenajate din cadrul Hornbach Berceni si Selgros Berceni, unde voluntarii va asteapta cu mici ajutoare.

Evenimentul are loc cu sprijinul primariei sector 4 si radioului Magic FM.

Cum ne puteţi ajuta?

*
Prin promovarea evenimentului.
*
Prin recomandare de voluntari care să se implice în împărţirea flyer-elor în centrele comerciale Hornbach si Selgross (Bucuresti/Berceni) unde sunt amplasate coşurile de colectare a donaţiilor, pe durata celor 2 săptămâni.
*
Prin recomandare de voluntari în ziua evenimentului-spectacol de duminică, 30 mai 2010, care să ne ajute prin coordonarea diferitelor activităţi – ateliere de creatie, jocuri pentru copii, desene pe asfalt, puncte de vânzare etc.
*
Prin sponsorizări care pot fi în produse sau bani, cu care vom achiziţiona produsele menţionate anterior, de strictă necesitate acestor centre.
*
Prin recomandarea către alţi potenţiali sponsori care ne-ar putea susţine în acest proiect.
*
Prin participarea la acest eveniment ca “părinte pentru o zi”

Pentru mai multe detalii, sunteti rugati sa contactati initiatorii acestei campanii:
Adelina Cîrstea / adelcirstea@gmail.com / 0734316768
Loredana Ichim / loredana.ichim@eventiv.ro/ 0723214215

Sau:

Responsabil PR:Veronica Stancu / 0723270430

Coordonator voluntari: Codrin Munteanu / 0735449445

Mona Georgescu, web content manager minunemica.ro, tel 0722.501050

joi, mai 27, 2010

Tot despre gesturile mărunte

Localul cu pricina, cel în care se afla Jean Constantin, era un pic mai sus de Cazinoul din Constanţa, pe faleză. Singurul deschis în acel început de primăvară care încă nu atrăgea turişti. Doar trei mese ocupate, între noi şi masa lui Jean Constantin se afla o masă goală, dar actorul vorbea tare astfel încât, fără să vrem, auzeam tot ce se vorbea la masa lui. Curios, deşi nu-mi place când se vorbeşte tare, vocea lui nu mă deranja, din contră. Râdea sănătos, sărbătoreau cu toţii ceva. Am reţinut mai ales faptul că, din când în când, Jean Constantin îi spunea celuilalt:
- Te roagă Jean!

Vorbea despre el la persoana a treia,nu spunea "Te rog eu!" ci recurgea la această formulă, persoana a treia, ca pentru a sublinia că nu-l roagă un oarecare, ci însuşi Jean Constantin. Să nu mă înţelegeţi greşit şi nici să nu-l înţelegeţi greşit, tonul nu era al unui vanitos, era tonul unui om modest, mai întâi de toate modest, dar aşa vorbea el. Acel "Te roagă Jean!" întărea rugămintea, era gen: "Hai, măi, ce mama dracului, dacă te rog eu!".

M-am distrat atunci, auzindu-l. Şi apoi, avea tot dreptul să vorbească astfel despre sine, "Te roagă Jean!"

Restul deja îl ştiţi de ieri.

miercuri, mai 26, 2010

Despre gesturile mărunte

Aflu că a murit Jean Constantin. Dumnezeu să-l odihnească, mare actor deşi în roluri mici. Şi acum chiar nu regret gestul făcut anul trecut când, aflată în aceeaşi cârciumă de pe malul mării cu marele actor, la plecare m-am oprit la masa lui, mi-am cerut iertare că-l deranjez dar că o fac pentru a-i mulţumi pentru frumosul pe care ni l-a dăruit prin rolurile sale. Uimit dar bucuros totodată s-a ridicat în picioare şi fără gesturi teatrale mi-a sărutat mâna şi mi-a strâns-o apoi voiniceşte. Recunosc că m-a luat prin surprindere dar gestul a fost tare rapid.
- Atât voiam să vă spun, să vă mulţumesc, am mai zis.

I s-au luminat ochii. Şi mi-am luat rămas bun. În urma mea am auzit-o pe una dintre doamnele de la masa actorului:
- Ce frumos....

Afară mi-am explicat gestul în faţa familiei mele:
- Aşa am simţit nevoia, să-i mulţumesc. Pentru că oamenii ar trebui să şi mulţumească nu numai să înjure. Şi apoi, cine ştie dacă o să mai am vreodată ocazia s-o fac.

Dacă n-aş fi făcut acest gest atunci, acum, citind aceste rânduri despre moartea lui, aş fi trăit cu regretul că nu l-am făcut. Aşa, sunt împăcată cu mine însămi. I-am mulţumit pentru frumosul pe care ni l-a dăruit. Dumnezeu să-l odihnească!

Regăsire târzie

O clipă avu impresia că se uită într-o oglindă care-i făcuse o farsă, reflectându-i trăsăturile, îmbătrânite cu vreo 20 de ani. Din uşă, o privi pe cea care-i părea oglindă, o femeie pe care n-o mai văzuse niciodată. Sunase scurt, aproape timid, temător şi se uita la ea încurcată, fără să-i adreseze un cuvânt. Era, probabil, o greşeală, îşi spuse ea, căci n-o cunoştea. Sau poate că femeia voia să-i vândă ceva. Oricare ar fi fost varianta, n-o interesa, nu avea timp acum. Avu tendinţa să se retragă, dar necunoscuta făcu un pas înainte, speriată, pentru a se interpune între uşă şi tânără. Se priviră o clipă, fără o vorbă, după care femeia făcu un gest neaşteptat: se lăsă uşurel pe vine şi începu să plângă, mai întâi încetişor, apoi din ce în ce mai tare, până când holul se umplu de hohote. Claudia era nedumerită, neştiind ce să facă. Îşi dăduse seama mai demult că plânsul este una dintre manifestările care nu pot fi împărţite cu nimeni, indiferent de ce sentiment ar fi fost provocat. N-auzise pe nimeni spunând „Hai să plângem împreună“. Pentru că era umilitor, degradant să plângi în faţa cuiva, să te despoi astfel, să arăţi că eşti slab. Oamenii, de regulă, plângeau în singurătate, fără martori. Femeia aceasta însă stătea acolo de parcă ar fi fost singură, ignorând-o pe cea pe care o deranjase cu o clipă în urmă. O atinse pe umăr, dintr-o pornire de compasiune, neştiind prea bine ce trebuie să facă, şi cealaltă se ridică repede, de parcă n-ar fi aşteptat decât un mic semnal pentru asta şi o îmbrăţişă, ţinând-o strâns, ca atunci când regăseşti pe cineva după foarte mult timp şi vrei să-l contopeşti cu tine. Ca şi cum timpul ar putea fi anihilat printr-o îmbrăţişare disperată. „Claudia, Claudia“, atât putu să spună femeia, şi atunci timpul reveni în prezent, întinzându-şi enigma precum o pânză de păianjen. Claudia se prinse în primul fir, nu înţelegea nimic, ce era cu femeia asta care-i ştia numele, de unde apăruse, ce voia. Dar, mai ales, de ce plângea.

O privea cum întoarce, stânjenită, ceaşca de cafea în mâini, şi observă degetul arătător, întors spre celelalte degete, de parcă s-ar fi temut să nu le piardă. La fel era şi al ei. Tăcerea devenea din ce în ce mai apăsătoare, mai lungă, şi până la urmă tot ea făcu primul pas, legându-se de acea asemănare fizică, întrebând-o, aproape în glumă, dacă sunt cumva rude. Atunci parcă femeia prinse ceva curaj şi, dintr-o suflare îi spuse că da, e fiica ei, apoi tăcu, speriată dar şi uşurată totodată de mărturisirea făcută. Grea, neaşteptată, incredibilă. Claudia se dădu puţin înapoi, privind-o cu neîncredere amestecată cu ironie, dar femeia se scotoci în geantă şi scoase de acolo un certificat de naştere, în perfectă stare dacă n-ar fi fost dunga de la mijloc, dovadă că stătuse multă vreme împăturit, din nefolosinţă. Era certificatul ei, al Claudiei, în original – toată viaţa umblase cu un duplicat - şi o întrebă cum de ajunsese în posesia lui.
În timp ce aceasta vorbea, nu se putu abţine să se întrebe de ce, după atâţia ani, venise să-i strice rostul, să o răscolească, să-i schimbe viaţa. Fiindcă ştia că, odată rostită ultima silabă, nimic nu avea să mai fie ca înainte, dar nu numai asta, până şi trecutul ei căpăta alt sens. Ştia că la sfârşit îi va pune şi ei aceeaşi întrebare, nu acum, ci la sfârşit, când totul va fi spus.

Era copilă, Ruxandra, când se îndrăgostise de profesorul ei de sport. Dragostea nu rămăsese platonică, profesorul o ademenise, profitase de inocenţa ei dar după trei luni realitatea se dovedea a fi altfel decât visul. Profesorul revenise la soţie, negând orice legătură cu eleva care susţinea că i-a făcut un copil, şi nu ştia ce o duruse mai mult, faptul că fusese păcălită sau că, negând totul, profesorul nega existenţa acelui bulgăraş care începea să se formeze în pântecul ei şi la care nu voia să renunţe în ciuda ameninţărilor părinţilor, care spuneau că o vor arunca în stradă dacă nu acceptă să facă un avort la oraş, unde aranjaseră cu un doctor. Au bătut-o, au închis-o în casă, au lăsat-o doar cu apă şi pâine, dar la un moment dat a fost prea târziu, nu se mai putea face nimic. Când i-a venit sorocul, au dus-o la spital, unde a născut o fetiţă, i-a pus numele Claudia, nu se mai sătura privind-o, legănând-o. Era fetiţa ei, avea s-o crească, s-o iubească. După două zile însă, când s-a dus în sala unde alăpta, o asistentă a întrebat-o de ce nu a plecat acasă, de ce mai stă, că doar fetiţa ei e departe acum, doar nu şi-a pierdut minţile de a mai rămas în spital. Când şi-a revenit din leşin, a aflat că părinţii ei îi dăduseră fetiţa unei familii, spre înfiere. Doar se putea face orice cu bani. Ca dovadă a existenţei fiicei sale, nu-i mai rămăsese decât certificatul de naştere.

N-a încetat s-o caute în toţi aceşti ani, deşi mama sa i-a spus că niciodată, cât va trăi ea, nu va afla unde-i este copilul, să renunţe la idee, să considere că e mort. Într-o vreme, s-a gândit să-i grăbească moartea mamei sale, prin otrăvire lentă, dar n-a putut face acest gest, oricât rău i-ar fi făcut. Viaţa ei, indiferent de ce a făcut mai departe de acel moment, s-a axat în jurul căutării, dar anii treceau fără să dea măcar de un indiciu. Îşi imagina cum creşte Claudia, cum merge la şcoală, în prima zi, cum dă la facultate, cum se căsătoreşte… Cum spune alteia „mamă“, o femeie străină, care n-are nici o vină decât de a-şi fi dorit un copil. Ştia, simţea că va fi înconjurată cu toată dragostea, că va fi crescută aşa cum trebuie. Nu se putea altfel.

Şi iată că mama ei murise, 24 de ani după acea zi în care o despărţise de Claudia. Conform promisiunii, pe patul de moarte îi destăinuise adresa nepoatei sale. „ O să mă întrebi, desigur, cu ce drept am venit aici, de ce am dat buzna în viaţa ta, de ce să ţi-o schimb, ce nevoie ai tu ca totul să nu mai fie aşa cum ai ştiut, cum a fost“, sfârşi ea şi-şi ridică privirea – până atunci vorbise cu capul în pământ, răsucind în mâini ceaşca de cafea - şi ochii ei albaştri se reflectară în ceilalţi, la fel de albaştri ca ai săi.

Se priviră lung, fără o vorbă, acestea fuseseră rostite, şi rămaseră o vreme aşa, nemişcate, fiecare cu gândurile ei, atât de asemănătoare totuşi. Da, nimic nu mai putea fi ca înainte de acum încolo dar, în acelaşi timp, nu se mai putea schimba nimic în relaţia lor. Nu erau decât două străine, unite printr-un certificat de naştere. Şi nici una nu purta vreo vină pentru situaţia aceasta.

duminică, mai 23, 2010

Din categoria "Ţara arde...", astăzi corrida

Citesc că un toreador din Madrid a fost rănit în timpul corridei, cornul taurului străpungându-i gâtul. De ce se duc oamenii la corridă? De ce îşi pun toreadorii viaţa în pericol? Sunt întrebări pe care ţi le pui iar răspunsul îl găseşti, de ai ocazia... în timpul unei corride.

Ştirea cu toreadorul mi-a readus în memorie vizita de acum trei ani pe care am făcut-o la Madrid. Jurnalul de călătorie a fost publicat pe
www.liternet.ro

http://atelier.liternet.ro/articol/5790/Carmen-Musat-Coman/Jurnal-de-Spania-Madrid.html

dar m-am gândit că partea spectacolului o puteţi citi şi aici, acum.

......................
..............(fotografii pe link-ul de mai sus)

"Cu metroul, mon amour, ajung la, se poate altfel? Plaza de Toros de Las Ventas. Piaţa e animată de vânzători cu tarabe şi turişti ce aşteaptă deschiderea casei de bilete, în timp ce privesc decoraţiunile din plăci de ceramică ale galeriilor exterioare. Să vii la Madrid şi să nu mergi la corridă e, poate, ca o călătorie la Paris fără să urci în Turnul Eiffel. Şi să asişti la o corridă e o bună dovadă, dacă mai e nevoie, a existenţei animalicului din noi pe care civilizaţia îl satisface în alte forme. Urc treptele înguste de ciment, spre tribuna tot din ciment unde-mi aşez pernuţa din vinilin, obţinută contra cost. Toate tribunele sunt din ciment, nu există scaune, ci numai şiruri lungi din ciment, probabil o tradiţie. Treptat, în timp ce soarele se retrăgea, ca pentru a lăsa loc altui spectacol, arena s-a umplut cu turişti, mulţi turişti dar şi cu localnici cam de vârsta a doua care aveau, desigur, abonament. Cei care veneau cu pernuţa de acasă. De ce să revii la o corridă, iar şi iar? m-am întrebat. Am înţeles la sfârşitul ei de ce.

Pe rândul din faţa noastră, un grup de turişi japonezi îşi ocupă locurile, gălăgioşi. Un vânzător ambulant trece cu o cutie veche din tablă, precum cutiile lustragiilor, dar pe care e inscripţionat numele unei băuturi răcoritoare celebre. Din când în când se opreşte lângă un cunoscut, îi strânge mâna şi schimbă câteva vorbe. Se va retrage în timpul corridei spre a reveni în pauze.
Prima intrare în scenă e un tur al al celor trei matadori, împreună cu echipele lor. Călăreţi pe cai legaţi la ochi şi cu scuturi în care se vor opri coarnele taurilor înfuriaţi, primii care intră în scenă şi obosesc taurul, apoi cei care vor înfige suliţele – banderillas - în spatele taurului, cu acelaşi scop şi, în final, vedetele corridei, matadorii care, în somptuoase traje de luces (costum de lumini) vor da lovitura finală, de maestru, spectacol absolut.
Foto 9



Cu naivitatea-mi uneori foarte aproape de prostie, recunosc că am crezut că taurul este anesteziat. Mi-am spus că e un truc, că sabia e precum cea de la bâlci, falsă şi intră-n teacă. La prima lovitură de suliţă, când aceasta a rămas atârnată de spatele taurului, de unde se prelingea o dâră de sânge, am întors capul în cealaltă parte şi am avut o senzaţie de greaţă. În faţa mea, trei japoneze au scos un vaiet lung, sfâşâietor, îngrijorat. Mi-am spus că am să plec dar mi-a fost ruşine, o ruşine amestecată totuşi cu curiozitate. Am rămas. Când numărul suliţelor a ajuns la opt, în scenă a intrat matadorul, eroul. Faţă-n faţă, în arenă, taur şi matador s-au privit şi cel de-al doilea a început spectacolul propriu-zis. Cu gesturi ample, sigure, mânuia capa ca într-un dans şi toată confruntarea lui cu taurul era un specatcol al morţii. Urale şi fluierături îi însoţeau gesturile, când capa mângâia trupul taurului şi interjecţii de îngrijorare îl susţineau când se apropia primejdios de mult de adversar.
foto 10


Când al doilea taur a fost târât din arenă, ca un trofeu, şi în urma-i îngrijitorii au venit şi au greblat în nisip dârele mari de sânge, naivitatea mea s-a spulberat. Era prea târziu însă pentru a mă mai indigna, căci mă prinsese spectacolul. În faţa mea, cele trei japoneze chiuiau şi aplaudau, şi nu mai aveau nimic din aerul înfricoşat de acum o jumătate de oră. Excitaţia le ridica de pe bancă. În arenă, matadorul îşi sfida duşmanul, stând pe loc, fluturând uşor capa roşie, şi întorcându-se cu graţie pe călcâie când acesta se repezea asupra bucăţii de mătase. O dată, de două ori, „Ole!”. Se răsucea graţios, ca într-un vals şi, în spatele lui, la o jumătate de metru, taurul rămânea mirat câteva secunde, cât matadorul îşi primea aplauzele.
Foto 11

Două ore mai târziu, oamenii din tribune îi aplaudau, chiuind, fluierând, pe cei trei matadori care făceau turul de onoare. Ne dureau palmele, eram toţi în picioare, excitaţi de sânge şi de spectacolul morţii. Şi atunci am înţeles de ce revii şi revii la corridă. Pentru că beţia sângelui e ancestrală şi se manifestă în ciuda tuturor semnelor de civilizaţie. Totul e să i se dea ocazia să se dezmorţească. Te vei trezi chiuind şi aplaudând alături de alte mii de oameni, aşa cum, în urmă cu două mii de ani, strămoşii tăi aplaudau sângele gladiatorilor, la Colosseum. Nu s-a schimbat nimic, între timp. Câteva staţii de metrou mai departe, oamenii chiuiau şi fluierau alţi zei, într-o arenă la fel de mare: Real Madrid avea meci."

P.S. Mi s-a spus, după citirea acestei părţi, cu animalicul din noi, că exagerez, că ar trebui să vorbesc în numele meu etc. Mi s-a părut că sunt semne de ipocrizie. Animalicul din noi se manifestă imediat ce are ocazia. Uitaţi-vă în jurul vostru zilele astea: Ce face guvernul Boc nu e tot o corridă?

P.S.1. Nici un fragment de articol, fotografie sau material video nu pot fi reproduse fără acordul autoarei. video

sâmbătă, mai 22, 2010

Despre perseverenţă

Într-unul din pasajele dezolante ale intersecţiei Bucur Obor, un chitarist cântă de dimineaţa până seara. De cele mai multe ori e semiîntuneric şi doar câţiva oameni se încumetă să folosească pasajul care, reabilitat acum jumătate de an, îşi pierde deja tencuiala. Locul e pustiu, deprimant, chitaristul nu prea are voce şi cântecul lui sună, de cele mai multe ori, a urlatul câinelui la lună.

Totuşi, nu se poate să nu-i apreciezi perseverenţa: căci precum câinele care urlă la lună, deşi ştie că nu va ajunge niciodată la ea, aşa şi chitaristul nostru cântă în fiecare zi, deşi ştie că nu are cine să-i pună bani în pălărie.

miercuri, mai 19, 2010

Zgomotos, un camion trecea şi poliţia dormea

...În intersecţia Lizeanu cu Ştefan cel mare, azi pe la 12, un camion trecea pe verdele cel mai verde al pietonilor. În mare viteză, fiind singur pe stradă, celelalte maşini aşteptându-şi culoarea verde pentru a o lua din loc. Că nu era chiar singur pe stradă s-a văzut din remarca pietonilor, care nu apucaseră să traverseze strada ci doar făcuseră vreo doi paşi pe zebră când hăndrălăul ăla mare le-a tăiat calea.
- Dar de ce trece ăsta pe verde? a întrebat o femeie, luându-şi de jos paporniţa pe care o scăpase din mână când camionul îi trecuse prin faţa ochilor. Probabil că dacă ar fi fost un metru mai pe zebră i-ar fi trecut şi viaţa prin faţa ochilor.
Nu i-a răspuns nimeni, pentru că mai toţi au crezut că e o întrebare retorică şi şi eu cred la fel. Ar fi primit acelaşi răspuns pe care-l ştia şi ea: că e nesimţit, că e beat, că e nebun, că nu-i pasă, că nu e amendat, că nu se aplică legea.

În situaţia dată, mai era un răspuns:că poliţia se face că nu vede. O, vai, dar cum se poate aşa ceva? Poliţia e vigilentă, îşi face datoria... Ei, aş! De-asta stateau doi poliţişti aproape rezemaţi de unul dintre cele trei recipiente pentru gunoi, puse pe trotuar în buza străzii, taman la doi metri de trecerea cu pricina! Că-şi făceau datoria! Hai că poliţistul de la comunitară, de pe celălalt trotuar, ar fi răspuns că nu-i de competenţa lui, dar cei doi care erau de la circulaţie ce scuză ar mai fi avut? Că aveau drept sarcină să supravegheze zona, ca în timpul ăsta e miting în Bucureşti?

Două ore mai târziu, în aceeaşi intersecţie, o maşină trecea pe verdele cel mai verde al pietonilor. Cinci metri mai încolo, un poliţist a întors capul, făcându-se că nu vede.

Să fie oare ăsta protestul poliţiştilor că li se taie şi lor din salariu? Uite că abia acum m-am gândit că asta trebuie să fie. Pentru că în rest, eu n-am văzut ca vreun poliţist să nu aplice legea. Voi aţi văzut? Cum? Ei protestează mereu? Hai că sunteţi răutăcioşi!

marți, mai 18, 2010

Despre oameni

Sunt oameni care, atunci când eşti pe moarte - figurat vorbind - îţi iau bocancii din picioare, fiindcă nu mai ai nevoie de ei. Trag de şireturi, ca nu cumva să le-o ia altul înainte, deşi ei ştiu că au întâietate pentru că-ţi sunt aproape. De regulă, prin legături de sânge.

Mai sunt oameni atât de meschini încât se folosesc de-un bun de-al tău şi când ţi-l înapoiază te întreabă:
- Voiai cumva să ţi-l spăl?
De regulă îl înapoiază şi stricat şi plângându-se că nu le-a fost de folos.

Alţi oameni îţi fac un serviciu şi îţi cer şapte în loc. De regulă serviciul făcut e minor, cele 7 cerute sunt majore.

Mai sunt unii care se plâng mereu că n-au aia sau ailaltă, astfel încât să atragă compătimirea semenilor. O, săracii, ce să le mai ceri lor, nu vezi că au şi rată, au şi probleme etc? De regulă sunt aceiaşi, chiar dacă au terminat rata la bancă de mult.

Mai sunt unii care sunt orgolioşi şi nu vor să se plângă nici că sunt bolnavi, nici că nu au bani, nici că au probleme. Ca nu cumva să afle cei dragi şi să-şi facă griji. De regulă, aceştia sunt luaţi de proşti. Căci cei dragi sunt prea ocupaţi ca să-i compatimească pe cei meschini,pe cei care-ţi trag bocancii din picioare şi nu-i mai văd pe orgolioşi decât ca să le dea peste nas că nu-i ajută pe cei care tocmai ce i-au lăsat desculţi.

luni, mai 17, 2010

Dialoguri cu Amita Bhose: Eminescu este magnetul care mă atrage spre România


O carte inedită, în care Amitia Bhose vorbeşte despre prima întâlnire cu doamna Buşulenga, despre întâlnirea cu poezia eminesciană, despre Eminescu văzut de bengalezi. O carte despre emoţii.

O carte care, de azi, poate fi comandată la editură, la preţul de 18,36 lei (cu reducere 10%-20%) - 128 de pagini. Şi care se va regăsi, din zilele următoare, şi în librării.

sâmbătă, mai 15, 2010

Despre părul pe moaţe

Una e verde, alta e roşcată, alta e blondă. Că verdele nu era verde înainte mi-e clar. Dar parcă X nu era blondă, parcă Y nu era roşcată. Sau memoria mea e slabă?
- A, păi s-o vezi pe cutare de la clasa cutare, se vopseşte în fiecare zi, îmi spune fiica mea când îmi exprim nedumerirea în legătură cu culoarea părului fetelor de la ea din clasă.
- Păi şi profesorii ce zic? Le lasă?
- Păi ce să zică? Nu zic nimic!

Aş fi vrut să-i spun că... pe vremea mea... dar ştiu din proprie experienţă că nu e expresia cea mai potrivită pe care o poţi invoca. Nici nu te-ar asculta. Poţi spune ceva despre regulament, despre naturaleţe, frumuseţe, sănătate, şi tot nu poţi fi sigur că ai fost ascultat. Darămite să mai spui şi adevăratul motiv pentru care fetele vin ca nişte paraşute la şcoală: indiferenţa, lipsa autorităţii parentale şi şcolare.

Să te vopseşti acum în clasa a şasea e normal: e premiul pe care-l primesc cele care au luat note bune. Pe vremea mea elevele primeau cărţi. Am zis "pe vremea mea"? Dar vopsitul părului mai poate fi libertatea pe care şi-o iau emancipatele. Părinţii sunt demodaţi, habar n-au cum merg lucrurile, copiii s-au emancipat, nu mai sunt ca pe vremea noastră. Şi atunci, părinţii, din dorinţa de a fi în rândul lumii, permit copiilor orice: să se vopsească verde-n cap, dacă vor. Şi vor.

Cât despre profesori, aceştia nu se mai implică în educaţia elevilor. Nu se mai implică ei în învăţarea lor, darămite să le mai facă observaţii că nu respectă un regulament şcolar. La ce să-şi răcească gura din moment ce părinţilor nu li se pare nimic anormal în faptul că a lor fată s-a făcut blondă din şatenă?

Şi atunci? Încotro? Roşu,verde, galben...

vineri, mai 14, 2010

De ce românii iubesc India?


Din cartea Dialoguri cu Amita Bhose: Eminescu este magnetul care mă atrage spre România. Carte aflată sub tipar, editura Cununi de stele.
www.edituracununidestele.ro


– Prietenia între oameni şi ţări e un dar nepreţuit. Când însă prietenul rămâne cu tine pentru a te face să cunoşti şi să înţelegi mai bine lumea din care vine, atunci e vorba de un adevărat privilegiu. În virtutea acestui fapt, te invit, dragă Amita, să privim India din România nouă în care continui să trăieşti, să scrii şi să predai. Îţi propun să o privim de la înălţimea câtorva vârfuri ale intelectualităţii noastre legate de cultura sa. Dar mai întâi te-aş întreba cum crezi că s-a născut afecţiunea între ţările noastre?
– Este o întrebare care îţi este sugerată cu cele mai diferite prilejuri. Un ţăran transilvănean cu pene la pălărie care te felicită pentru politica de pace a lui Nehru, un copil bihorean îţi recită din Tagore, lăcaşe de cultură din Moldova îţi cer să le vorbeşti despre India şi Eminescu... De fapt, afecţiunea poporului român – a oamenilor de orice nivel cultural – îmi pare enigmatică, fiindcă în timpurile istorice nu a existat nici o relaţie directă, fie politică, fie comercială între ţările noastre, relaţii fiind stabilite de abia în ultimii 50 de ani. Se vorbea de o influenţă indiană asupra culturii getice prin Pitagora, dar V. Pârvan a dovedit netemeinicia legendei conform căreia Zamolxis ar fi fost discipolul grecului. Din unele puncte de vedere, credinţa geţilor seamănă cu cea vedică, având un punct comun în nemurirea sufletului. Dar în secolul VI î.e.n. acest concept evoluează pe baza argumentelor filozofice, pe când la geţi el se menţine la nivelul misterului mitic. Ea păstrează doar cultul lui Zamolxis, pe când religia vedică şi cea hindusă târzie au panteonuri cu numeroase zeităţi.
La fel, pasiunea geţilor pentru muzică, medicină, conceperea fizicului şi psihicului ca un tot ne duc cu gândul la vechii indieni...
Este cert că atât geto-dacii cât şi indienii au o descendenţă indo-europeană comună, dar desprinderea primilor s-a produs în jurul anului 2000 î.e.n., ulterior celei a indienilor. De altminteri, originea comună etnică nu explică întotdeauna fondul comun al sensibilităţii: timp de 4000 de ani şi unii şi alţii au fost purtaţi printr-un noian de întâmplări istorice...
Frapează însă că dintre toate popoarele indo-europene, doar românii au o afecţiune specială pentru India, lucru despre care a vorbit şi Blaga...
– ...privind-o din spaţiul nostru mioritic!
– Dacă spiritualitatea indiană a stimulat inspiraţia lui Eminescu, ea
l-a îndemnat pe Blaga s-o cerceteze ştiinţific, pentru a redescoperi armonia între poezie, filozofie şi ştiinţă, care nu din întâmplare este şi trăsătura cea mai proeminentă a gândirii indiene. Rolul metaforicului în filozofie şi magia cuvântului în miturile antice au fost unele din temele explorate de Blaga cu accent pronunţat asupra Vedelor şi Upani*adelor. Aspectele indiene ale filozofiei sale au fost cercetate de Sergiu Al-George în Arhaic şi Universal, la care nu avem nimic de adăugat. El susţinea că observaţia lui Blaga despre marele său înaintaş este valabilă şi pentru el: „Împrejurarea că poezia lui Eminescu e pătrunsă nu numai întâmplător de motive indice rămâne revelatoare în această privinţă. Din moment ce izvoade indice au fost asimilate de geniul poetic al lui Eminescu, substanţele străine ne deveneau consubstanţiale”.
– Iată deci că... toate drumurile duc tot spre Eminescu.
– După atâtea manifestări dispersate ale dragostei pentru India a
trebuit să apară un Eminescu, simbolul aspiraţiei culturale române, pentru a da formă concretă unui sentiment amorf şi abstract.
Cunoştinţele pe care el şi le-a însuşit despre India i-au completat intuiţia înnăscută, perfecţionându-i viziunea poetică. Crescut în climatul folclorului românesc, sufletul său sensibil nutrea afecţiune faţă de natură, respect faţă de adevăr şi acuitatea penetrării în metafizica existenţei umane. Aceste caracteristici ale firii sale l-au îndreptat, cred eu, spre gândirea indiană.
Primul meu contact cu Eminescu, prin Ce te legeni codrule, mi-a sugerat un substrat indian ascuns în adâncimea creaţiei sale artistice, ca şi a literaturii populare române. Nu cred ca vreun alt popor al lumii decât cel indian sau cel român să se apropie de natură cu asemenea însufleţire!
Conturarea culturii indiene a lui Eminescu şi depistarea influenţei indiene în gândirea sa artistică au constituit tema tezei mele de doctorat. Am constatat că amprentele indiene, mai precis ale poeziei lui Kālidāsa, ale filoyofiei buddhiste şi upanişadice, ale mitologiei din Rgveda sunt mai demonstrabile în Venere şi Madonă, Geniu pustiu, în poeziile de dragoste şi natură din ciclul veronian, Glossa, Odă în metru antic, Rugăciunea unui dac (cu o variantă având titlul Nirvana), Scrisoarea I, Luceafărul şi, în fine, Kamadeva, ultima poezie tipărită în timpul vieţii poetului. Eminescu şi-a petrecut ultimii ani ai scurtei sale existenţe pământene traducând din germană gramatica sanscrită a lui Franz Bopp, după un volum care aparţinuse Iuliei Hasdeu. Ataşarea puternică de buddhism a fost amintită de mai toţi contemporanii. La Viena, colegii l-au auzit rostind frecvent „O, Buddha Sakyamuni!”. În filele manuscriselor sale s-a găsit însemnarea „Eu sunt buddhist”. În articolul necrolog, prietenul lui de o viaţă, Caragiale, a observat că ferventul buddhist s-a retras în mult dorita nirvāna.
– ...Acolo unde s-a retras şi un alt mare prieten al Indiei, Sergiu Al-
George.
– El a fost unul din cei mai mari sanscritologi pe plan mondial. A
publicat trei cărţi de o valoare inestimabilă: Filozofia indiană în texte, cuprinzând traducerea unor texte fundamentale însoţite de note exhaustive; Limbă şi gândire în cultura indiană, eseu în filozofia lingvisticii indiene şi Arhaic şi universal/India în conştiinţa românească. De altfel, aici el analizează ansamblul creaţiei lui Brâncuşi în raport cu arta ţărănească din Gorj, din punctul de vedere al esteticii indiene, relevând valenţe nebănuite ale marelui artist. Orice suflet sensibil va simţi o prezenţă indiană în aerul care umple spaţiul din jurul Mesei Tăcerii, Porţii Sărutului şi Coloanei fără sfârşit. Tihna, sentimentul cel mai nobil şi mai cuprinzător după estetica indiană, domină arta brâncuşiană. După publicarea acestui volum, Al-George a pornit spre India spre a participa la Benares la cel de al cincilea congres internaţional de studii sanscrite. S-a stins din viaţă la câteva zile de la întoarcere, la Bucureşti. La congresul următor a fost ales vicepreşedinte postum. Nu cred că golul lăsat de el în cultura română se va umple curând sau vreodată. Dacă Eminescu a trăit filozofia indiană şi Blaga a cercetat-o, Al-George a făcut şi una şi alta. Împreună, ei au format trinitatea indianisticii în România.
– Ne îndreptăm spre Mircea Eliade. Mai întâi însă aş vrea să
reamintim cititorilor noştri că cea care pentru cei mai mulţi dintre noi era doar o eroină de roman a existat de fapt cu adevărat!
– Maitreiy. Sigur că a existat. S-a stins din viaţă cu puţin timp în
urmă, la începutul lui februarie. Îmi trimisese o emoţionantă scrisoare în care saluta Revoluţia Română de la 22 decembrie. În aceeaşi scrisoare mă felicita pentru un amplu studiu pe care mi l-a publicat la Calcutta revista „Desh”, asupra receptării lui Rabindranath Tagore în România.
– Să extindem deci discuţia la receptarea la noi a însăşi vieţii indiene
de zi cu zi. De pildă, în romanele lui Mircea Eliade.
– Există o polaritate a aprecierii Indiei în România. De o parte,
înţelegerea corectă a cărturarilor amintiţi şi a cititorilor lor. De alta, publicul larg care se distrează cu poveşti unde şerpii apar de nicăieri, oamenii se fac invizibili, fakirii de pe stradă întorc timpul şi cu filme unde împuşcaţii reînvie la glasul iubitei şi încep să cânte cu gesticulaţii. De aceea regret că Mircea Eliade, singurul român care a studiat filozofia indiană la sursă, îndrumat de cel mai mare istoric al acesteia, S. N. Dasgupta, n-a pătruns în profunzimile spiritualităţii indiene. Înţelegerea fenomenului indian nu se poate face doar prin cunoştinţă de carte, fiind necesară o anume structură mentală, sensibilitate sufletească... Mă întreb ce ar fi scris Blaga dacă s-ar fi bucurat de aceeaşi situaţie ca Eliade! Sau ce ar spune Stolnicul Cantacuzino despre popularitatea lui Maitreyi! Dacă se mai poate crede azi că fetele indiene au relaţii sexuale cu arborii, nu ne mai mirăm că acum trei sute de ani se credea că în India furnicile sunt mai mari ca oamenii! Este surprinzător că în România nu s-a format o şcoală de indianistică, nu s-a tradus destul din literatura contemporană. Cititorii şi-ar fi putut astfel forma o imagine de ansamblu despre actualitatea indiană.
– Şi totuşi există mari indianişti români!
– Da, dar ei s-au pregătit „pe cont propriu”, documentându-se şi
scriind în timpul rămas liber după îndeplinirea obligaţiilor profesionale, de regulă fără vreun punct comun cu această pasiune. N-au beneficiat de avantajul unui învăţământ organizat, de o tradiţie care să le uşureze drumul spinos al cunoaşterii. Dar nici n-au urmărit interese materiale sau sociale. Pătrunşi de spiritul Bhagavad-gītei, ei au acţionat doar în scopul autodăruirii, fără să-şi revendice roadele faptelor. În România, indianistica a fost clădită numai din dragoste. Şi atunci ne întoarcem la întrebarea iniţială: „De ce oare românii iubesc India?”

În Magazin, Bucureşti, nr. 14 (1964), 7 aprilie 1990, p.4. Interviu consemnat de Mihaela Dorobanţu.

marți, mai 11, 2010

Note mari, gramatică grea.

O colegă de-a fiicei mele are 4 în catalog dar la testul naţional la română a luat 9.
- Şi atunci? o întreb. Crezi că a copiat?
Dă din cap, afirmativ.

Copiatul este inventat de când a apărut învăţământul. Nu e ceva nou şi se practică până mori. Întotdeauna vor fi unii care copiază şi alţii de la care se copiază sau copiaţi. Cei care copiază acum, în şcoală, sunt cei care se vor "descurca" mai târziu, descurcăreţii, cei care se vor fofila prin viaţă.

Că nu e drept ştim cu toţii. Eu, una, n-aş permite să se copieze dacă aş fi supraveghetor într-o clasă de examen. Asta o zic acum, cu mintea mea de adult, dar tocmai de aceea sunt puşi adulţi ca supraveghetori, ca să aibă conştiinţa gestului. Vrei să intri la un liceu bun? Apoi pune mâna şi învaţă! Că dacă intri acum pe copiat nici n-o să poţi ţine pasul apoi, în liceu, o să fii repetentul clasei!

Cum va fi, probabil, eleva pe care am văzut-o în staţia de troleibuz. Îi spunea alteia că e clasa a opta şi are media 9,38 (poate minţea, poate nu). Şi i s-a adresat fetiţei de cinci ani pe care o însoţea:
- Cum E ochelarii? E buni?

Notele E mari dar gramatica E grea.

sâmbătă, mai 08, 2010

miercuri, mai 05, 2010

Impozitele neputincioşilor

Ca să folosesc un eufemism. Ar trebui să spun: ale incompetenţilor.
Impozitele neputincioşilor se regăsesc la orice nivel: de pildă, la nivelul şcolilor. La şedinţa cu reprezentaţii părinţilor, pe şcoală, s-a stabilit ca de la anul taxa pentru bodyguarzi să fie mărită de la 30 de lei la 40 de lei pe semestru. Motivul? Sunt părinţi care nu vor să plătească taxa iar banii nu ajung pentru plata pazei.
Aşa se întâmplă acum în societate: cei corecţi, cei care-şi plătesc taxele vor plăti în viitor şi pentru cei care nu vor să-şi achite obligaţiile. Iar şmecherii, incorecţii vor râde în barbă.

luni, mai 03, 2010

De ce ai merge cu trenul şi nu nu avionul la Viena?

N-ai nici un motiv, decât că e nor de cenuşă şi zborurile sunt anulate ca într-un sfârşit de lume. Preţul unui bilet dus la clasa I cuşetă de dormit face mai mult decât un bilet de avion low cost, dus-întors, şi oricât de ghinionist ai fi şi avionul tău ar avea întârziere tot nu poţi face pe drum aproape 19 ore, cât faci cu trenul rapid care pleacă la ora 16 din Bucureşti şi merge până pe la Braşov ca un personal puturos, din cauza lucrărilor permanentizate deja.

Deci dacă mergi cu trenul la Viena la cuşetă de dormit pentru că e nor de cenuşă deasupra lumii apoi du-te la toaletă înainte de a urca în tren, pentru că toaleta e înfundată şi mizerabilă. Bineînţeles că nu te vei putea abţine până la destinaţie dar cel puţin ai scutit un drum. Cuşeta are o mochetă de culoarea cenuşii şi capetele unor pungi din platic se iţesc de sub chiuveta mascată, însă lenjeria a fost schimbată şi însoţitorul de tren e zâmbitor, amabil şi-ţi dă şi câteva sfaturi de noapte. Cum ar fi blocarea uşii în aşa fel încât să nu intre hoţii peste tine pe la orele somnului.
- La ora aia şi aerul doarme, zice el, arătându-ţi cum să blochezi încuietoarea cu un umeraş. Astea-s uşi făcute pentru oameni cinstiţi, nu pentru vremurile de azi.

Uşa, pe dinăuntru, arată cam aşa: are un mâner pe care-l roteşti şi gata, eşti încuiat, iar pe dinafară nu există nici un mâner, dar hoţii i-au dat de cap,au şi ei o cheie, deci nu se pune, şi ceva mai jos are un lanţ, de genul celor de la uşa de la intrare, tu tragi zăvorul şi crezi că eşti în siguranţă dar hoţii, cu o sârmă, trag zăvorul uşurel şi uite-aşa deschid uşa. De propteşti însă capătul unui umeraş în uşă, în lăcaşul cu zăvorul, uşa nu mai poate fi deschisă doi centimetri, cât să fie strecurată sârma. Pur şi simplu uşa rămâne închisă, nu mai poate fi întredeschisă. De nu vă este clară imaginea, atunci aduceţi-vă aminte de filmele în care vedeţi pe cineva din spatele uşii vorbind cu altcineva prin uşa întredeschisă şi asigurată de un lanţ. Cam aşa arată şi uşa descuiată de hoţi.Că nu le e greu să înlăture lanţul se înţelege, doar e meseria lor să intre într-o încăpere fără să facă zgomot. De proptiţi însă bine un umeraş în locaşul cu zăvorul,veţi vedea însă că nu se mai deschide uşa nici trei milimetri. Ce vă mai rămâne de făcut, dacă sunteţi însă mai sperioşi? Să vă uitaţi din minut în minut la uşă şi, pe la ora 6 dimineaţa, când doarme şi aerul, veţi vedea, ca într-un film horror, cum mânerul uşii se roteşte, apoi clanţa coboară, fără zgomot... Numai că uşa nu se deschide, graţie umeraşului.

Ei, au fost hoţii. Albanezi, în spaţiul unguresc.Dar staţi liniştiţi. Nu sunt agresivi, nu au spray-uri paralizante, nu iau carduri ci doar bani. Intră şi ies din cuşetă fără să-i simţi. Poliţia? Păi se pare că-i ştie şi poliţia, acum câţiva ani a fost o acţiune şi s-au mai potolit pentru câteva luni. Acum sunt tot în tren. Acţionează până-n Budapesta.

Păi şi atunci de ce să mergi cu trenul la Viena dacă nu e nor de cenuşă? Că vorba ceea: şi scump, şi lung ca timp, şi cu banii furaţi şi cu nevasta speriată.