miercuri, iulie 28, 2010

Despre noroc şi ghinion sau secunda care te salvează

Cum treci de intersecţia Bucur Obor, pe Ştefan cel Mare, te întâmpină platformele care ridică maşinile parcate neregulamentar. Ele, de fapt, sunt parcate mai regulamentar decât altele, ca să folosesc un pleonasm, căci regulamentar nu poate avea grad de comparaţie. De pildă, dacă faci mâna streaşină şi te uiţi pe Moşilor, vei vedea câte două rânduri paralele de maşini parcate sau în aşteptare. Pe Ştefan cel Mare maşinile sunt aliniate frumos,una lângă alta, gospodăreşte. Din nefericire, sunt parcate sub semnul "interzis", deşi dacă te uiţi în jur nu prea ai unde să parchezi. În fine, trecem peste acest amănunt care unora li se poate părea nesemnificativ - cauţi până găseşti! - şi revenim la locul cu pricina. Pe aici trec zilnic platformele care ridică maşinile parcate neregulamentar - eu cred că în sectorul 2 îşi fac norma numai din locul acesta - şi ce am observat eu la angajaţii acelei firme de ridicare a maşinilor sau cum i-o spune e zelul. Frate, au aşa o grabă de parcă ar fi plătiţi la numărul de maşini arestate.

Nu vreau să fiu în pielea celui care nu-şi mai găseşte maşina parcată şi îl compătimesc sincer. Îi exclud însă pe nesimţiţii care te blochează, care parchează dublat, care parchează în aşa fel încât cel care vine de pe o stradă lăturalnică nu mai are vizibilitate. Ăştia chiar ar trebui să primească amenzi în fiecare zi. Ce nu înţeleg eu însă e de ce nu se face totul mult mai simplu: prin amendă. Îi pui omului frumos o amendă sub ştergător, nu-i mai dai palpitaţii că nu-şi găseşte maşina, să mai facă şi infarct.

Revenind la locul cu pricina, azi tocmai treceam pe acolo. La dus, tocmai ce admiram maşinile parcate frumos, cum ziceam, gospodăreşte şi mă miram că nu e nici roată de platformă prin preajmă. După nici jumătate de oră, la întors, cioclii erau la lucru, cu două platforme. O maşină urcată frumos pe platformă trecu pe lângă mine şi exact, dar exact în momentul în care am ajuns în dreptul unei alte maşini şi unul dintre angajaţi s-a aplecat în faţa ei ca să treacă un laţ pe sub ea exact atunci a apărut şoferul, cu cheile într-o mână şi cu o sticlă de suc în alta. Şoferul i-a zis ceva grăbit, de genul - Gata, am venit - s-a urcat la volan şi a plecat. Omul a rămas cu laţul în mână, dezamăgit şi cam buimac. Tocmai ce lăsase prada din mână.

O secundă, două. Acesta a fost timpul de la statutul "arestat" la "liber". În faţa mea, una dintre cele trei femei care se opriseră la spectacol a strigat după şofer:
- Nene, ai avut noroc, că te făceai de cinci-şase milioane!

Voi aţi trecut prin ceva asemănător, la limită?

luni, iulie 26, 2010

Despre oamenii-vampiri

Sunt cei care ţi se plâng dar nu pentru că ar aştepta vreo soluţie ci pentru a se hrăni cu energia ta. Tu le dai sfaturi, îi încurajezi, îi susţii moral dar când vezi că aceleaşi probleme vin, periodic, peste tine, şi le spui franc să şi le rezolve, pentru că într-adevăr au nişte probleme, ei, bine, atunci se supără. Te acuză că eşti dură şi se supără pe tine. Fiindcă, de fapt, ei nu au puterea de a-şi rezolva problemele, se complac în lamentaţie, dar susţinerea care vine din partea celorlalţi îi hrăneşte. Sunt laşi, se tem să înfrunte realitatea, lumea, tot ce vor ei e să aibă cui se plânge, nepăsându-le că-i încarcă pe ceilalţi cu problemele lor. Dacă le oferi soluţii, sprijin practic apoi sar ca arşi: ei, de fapt, nu vor decât vor să-şi descarce sacul cu frustrări în capul tău, să le preiei, să-ţi plângă pe umăr şi să pară victime. Până la urmă victimă eşti tu, a lor.

miercuri, iulie 21, 2010

Despre Vama Veche

N-am fost până săptămâna trecută la Vama Veche. Mama mi-a zis, când a auzit că plec la Festivalul Folk You, la târgul de carte: "Vezi că acolo sunt de-ăştia care-şi pun afişe pe piept, cu "Ia-mă şi pe mine acasă, că nu mai am bani". Mama, tot mamă, deşi eu bat spre 46 mâine, poimâine.

Când am ajuns la Vamă, era într-o luni pe la ora 14. Câteva maşini se prăfuiau pe marginea plajei, acolo unde ar fi putut fi o parcare sau o şosea. Erau şi una şi alta. Pustiu şi dezolant. Căsuţele din lemn se pregăteau pentru târg căscându-şi obloanele fragile spre cei câţiva turişti care se întorceau sau se duceau la plajă, cine să-i mai ştie. O senzaţie de pustietate te cuprindea, dar nu era pustietatea aceea liniştitoare, ci un pic deprimantă, în ciuda mării calme de la capătul privirii.

Poate că unii iubesc Vama şi o urăsc în acelaşi timp. Eu am iubit-o de luni până joi dimineaţă şi am urât-o până la sfârşitul săptămânii, pentru a reînvăţa luni s-o iubesc, cu fiecare oră ce trecea şi alunga oamenii.

Am iubit cele câteva străduţe care aminteau cumva de staţiuni văzute aiurea sau la televizor, am iubit plaja curată - mai târziu am înţeles de ce era curată, în cadrul unei manifestări Globe in the mirror tineri englezi şi români adunau, periodic, gunoiul în saci, în timp ce turiştii îi priveau miraţi sau plictisiţi -, am iubit muzica discretă ce venea de pe terase, am iubit marea verde, de-un verde ca smaraldul, sau de-un verde cristalin, aşa cum n-am văzut până acum la Marea Neagră. Am iubit plaja aproape goală şi seara i-am iubit pe cei ce se aplecau deasupra cărţilor, încercând să ghicească titlurile, în noaptea ce cuprindea Vama.
Am iubit, mai ales, oamenii de pe plajă care citeau. Şi nu citeau ziare, de fapt nici n-am văzut vreun ziar în Vamă. Şi n-am văzut nici mâncători de seminţe, decât vreo trei-patru cupluri, cu copil cu tot.

De joi dimineaţa însă am început să urăsc Vama. Plaja s-a umplut, străzile au devenit neîncăpătoare, un furnicar de oameni în sus şi în jos, mulţi părând fără vreun rost, cu sticle de bere agăţate de degete plictisite deja de viaţa celor 20 de ani. La 7 dimineaţa însă, pe plaja ce se golea de valuri şi de cei pierduţi în noaptea beţiei cei câţiva inşi rămaşi păreau a fi supravieţuitorii unui cataclism natural: se legănau, orbecăind, căutându-şi poate drumul, cu câte o sticlă în mână. Pe mal, un cuplu tânăr şi beat se certa, dar fără vlaga pe care le-o furase noaptea alcoolului. Erau aceiaşi tineri de la hotel, pe care-i auzisem din camera vecină, la fel de beţi şi de certăreţi, recunoscuţi după voce.

Vama a devenit, la final de săptămână, un loc al defulărilor. Al lipsei limitelor- de orice fel. Am auzit atâtea cuvinte care începeau cu "p..." cât n-am auzit de la şantieriştii care au împânzit Bucureştiul cu lucrările lor de reabilitare termică. Am văzut tineri încăierându-se din nimic. Le-am văzut urâţenia.

Apoi, tot la final de săptămână, vizavi de căsuţele editorilor s-a instalat un târg de mărgele. Au venit cu mesele şi planşele pline cu mărgele şi cercei iar trecătorii şi-au îndreptat paşii şi atenţia spre lucrurile mici şi strălucitoare, ignorând cărţile. Postată în capătul aleii, am privit oamenii îmbulziţi la mesele cu mărgele şi cercei şi la golul rămas în dreptul meselor cu cărţi de vizavi. Într-o societate normală, oamenii ar fi aruncat o privire şi mărgelelor şi cărţilor. Numai că noi nu trăim într-o societate normală. Doar câţiva oameni s-au mai uitat şi la cărţi. Şi am urât şi mai mult Vama Veche.

A venit însă ziua de luni, şi apa a început să-şi recapete culoarea verde, şi plaja a început să se golească de mizerie, şi străzile au fost spălate, muzica a fost dată din nou la volum mic. Voluntarii englezi şi români au aruncat sacii cu gunoi la tomberon şi am iubit din nou Vama Veche. Am plecat spre Bucureşti la ora 16.

miercuri, iulie 07, 2010

Despre raci

Urlă cât îl ţin puterile, mic şi roşu la faţă. Restul corpului oricum nu se vede. Înfăşat într-o pătură strânsă, legată cu sfoară, e captiv al propriei mame care-şi şterge sudoarea cu poalele fustei creţe şi subţiri, de rromă. Pe cap are o căciuliţă flauşată şi o cămaşă la fel de flauşată îşi continuă mizeria în păturica înfăşurată de vreo două ori în jurul trupului. Tânăra îl leagănă - impropriu spus leagănă, de fapt îl hâţână-n sus şi-n jos, şi gândeşti că oricărui om i s-ar face rău la stomac de la asemenea mişcări. Nişte femei îşi dau cu părerea că i-ar fi cald dar tânăra nu pare a fi de acord cu ele, ea crede mai degrabă că îl doare burta. După ce a urlat până a obosit, bebeluşul începe să caşte, şi cuprinde lumea cu o privire din ce în ce mai tulbure, punându-şi capul pe umărul mamei. E fiert ca un rac dar nasul îi curge. Privindu-l, aşa fiert ca un rac, arătând de o lună la patru cât are, mă întreb ce naiba o fi în capul acelei femei care nu pare a fi trecut de majorat. Ce să fie? Nimic, dacă la 35 de grade îşi îmbracă astfel copilul. Problema e că nu e singura care nu e pregătită să aibă grijă de un copil. Dar aşa nu am mai termina nici poimâine.

marți, iulie 06, 2010

Despre comerţ

De urci în tramvaiul 34, preţ de vreo zece staţii ai ocazia să cumperi ce vrei dar mai ales ce nu vrei: mai întâi un domn cu o lădiţă de legume îţi zornăie prin faţă produsele - bureţi de bucătărie, ace de siguranţă, cârlige de rufe. Apoi o doamnă cu un rucsac de piaţă, pe roţi, îţi oferă şi şerveţele de hârtie, un altul are evantaie la un leu şi tot aşa, preţ de vreo juma de oră. Că o avea fiecare traseul lui nu ştiu, dar bănuiesc că da, fiindcă nu s-a întâmplat să fie doi vânzători în acelaşi timp în tramvai. De, comerţ civilizat, e loc pentru toată lumea!
Care cumperi evantaie la un leu?

vineri, iulie 02, 2010

Despre igiena elementară

Azi, în piaţă. O doamnă de vreo 35 de ani cumpără un pepene. Vânzătorul, un puşti, face dop pepenelui, gustă din pepene apoi aşază frumos dopul, dând din cap aprobator. Da, e bun pepenele. Tranzacţia are loc.

Vara trecută, la piscina Bamboo. Cumpăr un caffe frappe. De pe şezlong văd cum, la bar, barmanul şterge cu degetul surplusul de frişcă, revărsat pe buza paharului. Puştiul care îmi aduce paharul se arată tare mirat când îi spun de ce îl refuz. Nu înţelege motivul.

În parc am văzut mulţi părinţi bând din sticla cu apă a copiilor lor. Cineva mi-a povestit că învăţătoarea copilului lui bea tot timpul din apa elevilor. Ce-i drept, îi întreba cine poate să-i dea şi ei o gură de apă. Cei mai mulţi copii erau mândri să-i ofere doamnei învăţătoare din apa lor.

Şi... exemple ar fi multe. Şi ce-ar mai fi de spus?

joi, iulie 01, 2010

O jumătate de an...

...S-a dus jumătate din anul acesta. Nu mai fac bilanţuri de ceva vreme. Mă uit doar un pic în urmă, cât să-mi dau seama dacă am realizat ori nu ceva, cât să învăţ ca să merg mai departe. Dacă sunt mulţumită ori nu de ce am făcut, de ce am trăit? De ce nu aş fi?