marți, noiembrie 30, 2010

De ce n-are Ana mere

Însă e patronul oastei…

Ana nu mai are mere ca în Abecedarul copilăriei mele, a cedat monopolul. Acum “Marina are mere”, “Mama are mere”, “Nenea Ene are mere”. “Ana e mare”, în schimb.

Mare a fost şi mirarea Anei mele când, zilele trecute, a găsit în sertar Abecedarul său, ediţia 2002, editura Petrion. Cu nostalgia primelor ore de şcoală şi regăsind un entuziasm care în prezent oscilează în funcţie şi de cel al profesorilor, s-a aşezat pe covor şi a început să-l răsfoiască, maimuţărindu-se şi silabisind cuvintele subliniate de mine cu ani în urmă: „O gărgăriţă aleargă speriată“. “Adică?”, întreabă ea nedumerită.

Continuă, la fel de nelămurită: „Dacii erau luptători ageri“. “Elefantul este gigant”, „O adiere sfioasă mişcă poarta grădinii“, „ Cu suflet strălucit“. „De durere înghite în sec“. „Florile au plecat capetele“ . „Ropotul zgomotos (al şoricelului). „Câinele aleargă repede“ „Sfântul Gheorghe este patronul oastei române“. „Mai târziu oamenii au început să taie pădurea fără chibzuinţă“. „Închide televizorul ! Se adună mulţi kilovaţi la plată“.

Se uită la mine şi mai nedumerită :
- După ĂSTA am învăţat eu ? spune cu dispreţul suprem al copilului care
tocmai a descoperit că idolul său e un impostor.
Şi zău că nu v-aţi dori să fiţi în pielea idolului.

Dau din umeri, evazivă, dar gestul înseamnă oarecum: Da, cam aşa.
- Adică aşa am învăţat eu? întreabă Ana mea, indignată. Că şoriceii ropotesc
zgomotos? Sufletele sunt strălucite ? Câinii aleargă repede ? Dar de ce nu aleargă încet ? Şi că nu e bine să mă uit la desene animate că se adună kilovaţi la plată ? Dar ĂŞTIA (dispreţ suprem, iarăşi) care au făcut Abecedarul ştiau gramatică ?

Până să răspund, cartea zboară în colţul camerei. De, ţâfnă de adolescentă! veţi zice. Oare ?

luni, noiembrie 29, 2010

Despre umor

S-au amuzat. Au zâmbit. ”Autograf gratis. Pe loc.”
Unii au spus:
- Ei, dacă e gratis, vreau și eu.
Alții au întrebat:
- Pe ce?
Oricare ar fi fost reacția lor, a fost însoțită de umor, căci da, românii au simțul umorului.
Un neamț însă, vorbitor de limba română, a cumpărat cartea, a privit anunțul și a spus, cu nemulțumire, un pic iritat:
- N-am plătit niciodată pentru autograf, nicăieri în lume.

Eu nu știu dacă nu avea simțul umorului sau dacă nu cumva era iritat de faptul că la noi, în România, trebuie să plătești pentru orice. Cred totuși că nu prea știa de glumă.
Nici ca el dar nici ca noi! Ghinionul nostru e că luăm totul în bășcălie, inclusiv politicienii!

marți, noiembrie 16, 2010

Dublă lansare de carte la Gaudeamus

Eu vă invit, cunoscuți ori necunoscuți. Pentru că nu doresc să vă simțiti obligați să veniți, dacă vă trimit mesaje individuale ori vă sun, aleg această cale, colectivă, ca să zic așa. Dacă treceți pe la Gaudeamus sâmbătă, pe la ora 13, și vă amintiți de lansare, eu o să mă bucur să-mi fiți aproape.

Gânduri bune.


Sâmbătă, 20 noiembrie, ora 13, editura Cununi de stele vă invită la o dublă lansare de carte: Sărbători sezoniere din India, de Amita Bhose, și Cum s-a făcut de-am rămas la cratiță, de Carmen Mușat-Coman. Cărțile au apărut la editura Cununi de stele iar manifestarea va avea loc la standul ADEPC – 228, nivel 4.50. – , în cadrul Târgului de carte Gaudeamus, organizat la Romexpo.

- Sărbători sezoniere din India, de Amita Bhose.
Prin prezentarea aspectelor importante ale sărbătorilor de sezon, cartea oferă o imagine de ansamblu a ritualisticii indiene desfăşurate în cursul anului, Datele sărbătorilor au fost determinate de diferitele ipostaze ale naturii. Toate aceste serbări, scripturale sau populare, sunt numite parvana; derivat din sanscritul parva (nod), termenul însuşi explică rostul acestora – serbarea punctelor de tranziţie din natură. Sau, mai precis, cosmicizarea vieţii umane.

Amita Bhose (Calcutta, 1933 – Bucureşti, 1992) este prima traducătoare a lui Eminescu în spaţiul asiatic – Eminescu: Kavita (Poezii), Calcutta, 1969 –, traducerile fiind realizate în bengali. Și-a dedicat întreaga existenţă interpretării cât mai exacte a tuturor „urmelor” şi influenţelor indiene în opera eminesciană. Dragostea pentru poezia lui Eminescu a determinat-o să se stabilească în România, unde a predat bengali, sanscrită şi civilizaţie indiană la Universitatea Bucureşti, totodată traducând în bengali literatură română, scriind articole, studii, susţinând conferinţe despre Eminescu, literatura română şi indiană.

- Cum s-a făcut de-am rămas la cratiță, de Carmen Mușat-Coman.
Cu acest titlu aparent jucăuș, cartea ascunde o realitate cumva amară: orice-ar face, oricâte titluri academice ar avea, femeile nu vor reuși să fie egale cu bărbații atâta timp cât sarcinile gospodărești, educația copiilor, îngrijirea părinților rămân tot în sarcina lor. Adunate sub condei autoironic mai degrabă decât ironic, eseurile militează pentru egalitatea de șanse.

Carmen Mușat-Coman este jurnalistă, traducătoare, editoare, autoare a cărții Cum s-a făcut de-am rămas fată bătrână. În 2005 a primit Premiul UNDP pentru concursul media ”Ești parteneră la decizie”, cu articolul Emanciparea post-cratițe.


Prezintă: Lucia Ovezea, Loreta Popa, Elena Andronache, Carmen Mușat-Coman

Detalii și confirmări:
office@edituracununidestele.ro

sâmbătă, noiembrie 13, 2010

Dorinţe cu listă deschisă

Aş vrea ca atunci când merg pe trotuar să nu fiu nevoită să ţin capul în pământ, ca să nu calc în rahat de câine. Şi să nu mă trezesc, aşa cum se întâmplă, cu mucuri aprinse de ţigară în cap. Nu-mi plac nici când le aduce vântul în balconul apartamentului. Motivul e unul singur: în ambele situaţii ceva poate lua foc. Respectiv părul, căciula mea sau/şi coşurile din rafie care adăpostesc ghivecele de flori de pe balcon.

Aş vrea să nu fie o aventură orice traversare a zebrei, o permanentă stare de gardă: se opreşte sau nu se opreşte maşina când traversez, nu s-a oprit dar am scăpat şi de data asta.

Aş vrea să nu-i mai aud vorbind pe oameni la telefon în troleibuz, tare, foarte tare. Nu mă interesează ce întâlniri au peste o jumătate de oră, ce fustă au găsit la solduri sau de când nu au mai făcut dragoste.

Aş vrea ca la rând la casă, la supermarket, să nu se mai împingă în mine persoana din spate, cu tot cu cărucior. Nu-mi place când se uită peste umărul meu cineva nici la bancă, atunci când îmi plătesc factura de telefon şi acel cineva ignoră linia galbenă din faţa ghişeului, semn că ar trebui să se oprească şi să-mi respecte teritoriul, aşa cum şi eu i-l respect. Dacă nu-mi place această respiraţie în ceafă nici măcar la bancă, atunci de ce crede cineva că aş agrea-o la casă la magazin?

Aş vrea ca hainele mele să nu se umple de praf după o jumătate de zi de mers prin Bucureşti dar pentru asta orice şantier ar trebui împrejmuit. Şi dacă s-ar întâmpla astfel, atunci eu pe unde aş mai merge? - întrebare firească.

Aş vrea ca la ghişeu, casierele să nu mai trântească şi bufnească, manifestându-şi astfel frustrările unui salariu mic care nu ştiu cum se face dar e mai mare decât al multora dintre plătitorii de facturi.

Aş vrea ca atunci când mă întreabă un puşti adresa unei străzi să nu trebuiască să ţin geanta strâns sub braţ, ca nu cumva un alt puşti să mi-o smulgă şi s-o rupă la fugă.

Aş vrea ca atunci când vine de la şcoală copilul meu să nu spună, abătut: „Iar ne-a făcut „proşti” profesoara de desen şi a zis că era mai bine pe vremea lui Ceauşescu.” Şi să mă privească în ochi şi să mă întrebe: „Chiar era mai bine pe vremea lui Ceauşescu, aşa cum spune profesoara?” Pentru că ar risca să primească un răspuns fals, la furie, şi n-aş dori să-i zic că era mai bine pe vremea lui decât în privinţa siguranţei de a merge pe stradă. Ceea ce şi cred.

Aş vrea să nu se mai bage nici o maşină în faţa mea de pe culoarul dreapta, căci aşa cum eu stau la rând la semafor ar trebui să stea toată lumea. Informez pe această cale că voi continua să-i claxonez, deşi văd că sunt cam singura, chiar dacă în faţa mea mai sunt zece maşini ai căror şoferi sunt „mai fraieri”, ca şi mine.

Aş vrea ca în intersecţiile acestea unde se circulă fără nici o regulă decât a celui mai nesimţit, să fie poliţişti care să-şi şi facă meseria, nu să se uite-ntr-o parte când un jeepan trece pe roşu.

Aş vrea să nu mai aud manelele celor din blocul vecin pentru că nu-mi plac şi chiar dacă mi-ar fi plăcut e o regulă de bun simţ să nu-l deranjezi pe celălalt, că e 2 ziua sau e 2 noaptea.

Aş vrea... Dar vă rog şi pe voi să vă adăugaţi dorinţele pe listă. Lista rămâne deschisă....

Aşadar...
Aş vrea...

joi, noiembrie 11, 2010

La poarta şcolii

Sunt la şcoală, o şcoală cu renume. Ca orice şcoală cu renume, există intrare pentru profesori - prin faţă - şi intrare pentru elevi - prin spatele clădirii. Eu, ca părinte, mă înregistrez cu nume, prenume, seria buletinului , la intrarea din faţă. Şi aştept, pe hol, să iasă diriginta de la oră. Să discutăm o problemă legată de disciplină. Nu, de data asta nu a făcut fiica mea vreo boacănă, nu a vorbit în timpul orei ci a încasat un pumn de la un coleg.

Aşadar, sunt pe hol. Citesc afişul despre Big Bang. Uşa de la intrare se deschide şi intră o fată cam de clasa a VIII-a şi un băiat cam de a VI-a. Doamna de la intrare, a cărei funcţie n-o ştiu, îi ia la rost:
- Ce căutaţi măi pe aici? Hai, prin spate!
Uşa se închide, ei pleacă. Spre poarta şcolii.

Colegul doamnei o trage de mânecă:
- Măi, măi, lasă-i, măi, să intre prin faţă. Păi tu ştii a cui e fata?
- Nu mă interesează pe mine a cui e fata! Să intre toată lumea prin spate!
Dar domnul nu se lasă.
- Măi, păi e fata lu' notăriţa! N-o ştii?

Colega nu se lasă nici ea.
- Ce te tot amesteci atâta? Da, e fata lu' notăriţa???!!! Ştii câte absenţe are? Ştii că a chemat-o directoarea pe maică-sa la şcoală? Dacă-i fata lu' notăriţa de ce chiuleşte de la şcoală? Care-i treaba ta? Du-te acasă!

Şi s-a dus. Şi s-a sunat de ieşire, şi a venit şi diriginta fetei mele. Şi am discutat problema de disciplină a colegului de clasă. Cum a fost sancţionat? Păi nu v-am spus că am discutat? Nu, nu e frate cu fata lu' notăriţa dar are şi el rude. Când se enervează le cheamă în curtea şcolii, ca să-l ajute să-i dea o mamă de bătaie vreunui coleg care l-a deranjat.

Ce şcoală? Păi nu v-am zis că e una cu renume?

luni, noiembrie 08, 2010

Jurnalul fumătorului, ultima apariție a editurii Cununi de stele

E caldă încă și miroase a tipografie... Cum miroase o carte a tipografie? Dacă vă grăbiți s-o comandați s-ar putea să-i mai păstreze mirosul coletul ce pleacă spre voi.
E, poate, cea mai frumoasă zi din istoria unei cărți, cea în care pleacă din tipgrafie. Cel puțin pentru mine e cea mai frumoasă zi. Iată, am izbutit să mai editez o carte.

http://edituracununidestele.ro/Carti.asp?ID=20

sâmbătă, noiembrie 06, 2010

Hibernal de chitară la Biblioteca Națională

Poate nu ati ajuns sâmbăta aceasta... veniți însă neapărat sâmbăta viitoare.

articol apărut în Ziarul Lumina”Oriunde există o chitară, noi suntem acolo pentru a o promova...“ :
Opt regaluri muzicale pentru iubitorii de chitară clasică


Reunite sub titlul "Hibernal de chitară", opt agape muzicale sunt găzduite de Rotonda Bibliotecii Naţionale a României, în fiecare sâmbătă, până în preajma Crăciunului, de la ora 19:00.


Mai întâi a fost un Estival de chitară, în aceeaşi locaţie, în vara anului 2009. Cu o promovare minimă, Rotonda a devenit din ce în ce mai plină, până s-a dovedit neîncăpătoare pentru iubitorii de chitară clasică. Acum, în prag de iarnă, Asociaţia Culturală "Kitarodia", înfiinţată de cei mai valoroşi chitarişti români, ne oferă opt regaluri muzicale. Primul s-a desfăşurat în 30 octombrie - "Jocul cu mărgele de sticlă" -, a fost o seară de muzică pentru vioară şi chitară, cu lecturi din creaţia lui Herman Hesse. Natalia Pancec (vioară), Maxim Belciug (chitară) au încântat spectatorii cu acorduri latino-americane, iar Gabriel Spahiu (lectură) i-a purtat în universul scriiturii.

Tudor Anghelescu, chitaristul care nu cântă, ci se joacă

Astăzi, 6 noiembrie, va fi seara tangoului argentinian, adus pe scenă de Tudor Anghelescu. Absolvent al Conservatorului Bucureşti, Secţia chitară clasică - după ce a urmat, iniţial, cursurile Universităţii de Teologie Didactică "Sfânta Teresa" din Bucureşti -, Tudor Anghelescu susţine concerte de chitară clasică, evergreen, café-concert, dar, mai ales, este unul dintre puţinii chitarişti români care interpretează muzică latino-americană - tango, milonga, bosa-nova, habanera, samba. Şi o face cu deosebit talent şi căldură. El nu cântă, ci se joacă, aşa cum mărturiseşte. Tocmai această joacă îi reuşeşte foarte bine, că e la Muzeul Literaturii Române sau într-o sală de café-concert. Precum dansatorul de tango, interpretează cu propria personalitate, trăind muzica şi redând-o celorlalţi, întru emoţie. Cu seriozitatea, profesionalismul celui care a studiat chitara în şcoli şi cu pasiunea, seninătatea celui care simte frumosul vieţii. În drumurile sale a cântat cu Anca Parghel, Ruxandra Zamfir, a fost liderul trupei "El Tango" şi a fost fidel motto-ului asociaţiei: "Oriunde există o chitară, noi suntem acolo pentru a o promova". Că e la Veneţia sau la Ateneul Român, la Severin sau la Dubai.


Muzica bună se aude la "Kitarodia"

De aceea, dacă veţi vedea vreodată un afiş cu numele Asociaţiei Culturale "Kitarodia", nu-l ignoraţi. Membrii ei doresc să cultive dragostea pentru chitara clasică, pentru frumuseţea şi diversitatea ei. Şi ştiţi ceva? Ei chiar reuşesc. Iar pentru a vă convinge singuri nu aveţi decât să veniţi în fiecare sâmbătă, la ora 19:00, la Biblioteca Naţională, până pe 18 decembrie. Vă întâmpină, aşa cum am amintit, tangoul argentinian (astăzi, 6 noiembrie), dar şi muzica românească veche (13 noiembrie), muzica renascentistă şi barocă (20 noiembrie), spaniolă (27 noiembrie), un duo de chitare (4 decembrie), lăuta, teorba şi chitara (11 decembrie) şi un concert de world music, despre muzica lumii (18 decembrie). Intrarea la concerte este liberă.



http://www.ziarullumina.ro/articole;1424;1;47691;0;Opt-regaluri-muzicale-pentru-iubitorii-de-chitara-clasica.html

vineri, noiembrie 05, 2010

Amita Bhose, Adrian Păunescu, acum 39 de ani


O fotografie din arhiva scriitoarei Amita Bhose, făcută la Uniunea Scriitorilor, 1971, cu ocazia Congresului Internațional al Traducătorilor.

Despre gențile de pe scena Ateneului Român

Acum o săptămână am fost la un concert la Ateneu. Mulți invitați pe scenă, majoritatea străini. N-am putut să nu remarc geanta neagră pe care o violonistă - asiatică dar aparținând unei orchestre europene - a agățat-o de scaunul rezervat ei. Cam jenantă imaginea - n-a avut încredere s-o lase undeva, în culise. Probabil că a auzit că în România se fură mult și de oriunde și orice, mai ales genți.

Azi însă dau de o imagine cu Herta Muller și Liiceanu, pe scena Ateneului și ce-mi văzură ochii? La picioarele Hertei Muller, o geantă imensă. Eu cred că ea știa dinainte de a pleca din România că aici se fură ca-n codru.

Mi-e și teamă să mă mai duc la Ateneu. Dacă văd pe scenă 40 de geamantane ale celor 40 de membri ai unei orchestre? Sau poate doar vreo 38, că pianistul își poate ascunde geamantanul în pian, contrabasistul, în contrabas...
Avantaj piesele mari. Dezavantaj... România.

Jurnalul fumătorului


O carte cadou, un jurnal al celui ce dorește să se lase de fumat, o carte cu maxime despre fumat... La editura Cununi de stele, în câteva zile.

miercuri, noiembrie 03, 2010

Radha și Krișna

Fragment din Radha și Krișna, de Chandidas, traducere din bengali de Amita Bhose

Zorile inimii


Într-o zi Hari, fiul lui Nanda, stând la umbra unui copac cu toţi prietenii săi şi păzindu-şi cireada, spuse, după un răstimp de tăcere, cu privirea îndreptată spre prietenul său Subal:
- Ci spune-mi, prietene, ce să mă fac? De ce inima mea e aşa de
înflăcărată? Nu mai pot răbda. Cunoşti oare răul care-mi macină fiinţa? Apleacă-ţi urechea la vorbele mele, desluşeşte frământarea ce mă stăpâneşte.
- Inima ta suferă, îi răspunse Subal. Ce aş putea să-ţi spun mai
mult? O minunată vedenie s-a înfăţişat mirării ochilor tăi.
- Prietene, ascultă-mă cu luare aminte: voi căuta a-ţi spune pe
înţeles ce se petrece în inima mea; ceea ce văzui făcu să se nască în mine o frământare atât de vie, încât fu urmată pe dată de un soi de tulburare pâcloasă, arzându-mi inima ca o flacără. Arată-mi leacul. Fiinţa mea e prada unui neastâmpăr dureros; nici sufletul nici trupul nu mai cunoaşte o clipă de răgaz.
Ieri, fără să bag de seamă, Dhaboli, vaca cea albă, luând-o spre pădure, pe drumul ce duce la Cetatea lui Brikabhanu, se rătăci; nemaivăzând-o, prinsei a o căuta în multe locuri; una câte una, găsii urmele copitelor ei prin pădurea spre cetate: Dhaboli se amestecase printre vacile altora. Ceea ce văzui atunci nu poate fi spus în vorbe şi pe măsură ce-ţi povestesc, inima mea se umple de tulburare; asemeni unei umbre o văzui ieşind din palatul împărătesc al cetăţii. Era însoţită de o fată şi ducea, sprijinit de şold, un ulcior de aur; nimbul frumuseţii ei strălucea asemeni miilor de mii de lune şi cât de senină era veselia ce i se revărsa de pe chip. O văzui ca prin vis. Făptura-i ca o pâclă împrăştia lumina ce-mi atingea trupul.
O, zeule Jadunatha, spune brahmanul Chandidasa, va veni clipa când vei putea pricepe ceea ce azi e o taină în ochii tăi.

Ea plecă, plăsmuire de aur, lăsându-mă cufundat într-o tulburare fără nume. Era înveşmântată într-un sari albastru, care nu putea să ascundă frumuseţea-i neasemuită, frumuseţe asemănătoare unui fulger ce-mi răsări înainte prin vălurile ce o acopereau. Cum s-o înfăţişez? Privirile ei fără astâmpăr nu cunoşteau odihna. Purta podoabe mândre şi felurite; o sută de mii de albine alergau după mireasma trupului ei. Când porni, aflai că mersul ei domol era asemeni lunecării lebedei sălbatice. Cu deplină limpezime a minţii spun că ochii mei n-au mai văzut o făptură aşa de minunată; clinchetul brăţărilor de la gleznele ei, scoţând sunetul celei de-a cincea note muzicale era dulce ca mierea. Trecând pe drum nepăsătoare, se legăna, se legăna. Îi puteai cuprinde cu mâinile mijlocul subţire ca al leoaicei, cum cuprinzi gâtul unei amfore. Iată dulcea făptură pe care o zăriră ochii mei; când râdea, pleoapele ei picurau sute de boabe de nectar.
Astfel se înfăţişă prinţesa ochilor zeului Krişna, după spusa brahmanului Chandidasa.

O văzui şi farmecul frumuseţii ei îmi cutremură sufletul. În clipa când mă privi, îmi pierdui cunoştinţa şi lucrurile din juru-mi se risipiră. Mă întorsei aducând-o pe Dhaboli, vaca cea albă. Subal, prietene, mă asculţi oare? Când voi revedea această frumuseţe a lumii? Subal, prietene, mă auzi? Ah! Cine-ar putea înţelege durerea mea? Sunt atât de descumpănit; când, dintr-o dată, îmi amintesc de această minunată întâmplare. Cui aş putea să i-o povestesc? De ieri, un lucru nelămurit, născut în străfundul sufletului meu, îmi chinuie mintea. Nu mai ştiu ce-s foame şi setea; istovul se depărtează de mine când mă întind la hodină; visez mereu acelaşi vis şi ades sufletul meu e cuprins de jale. Ce se află în inima mea mistuită de durere, ţintuită de această săgeată? Fiinţa mea e asemeni unui elefant furios: această stare răstoarnă armonia sufletului meu.
O, prinţ al dragostei, spune Chandidasa, ascultă-mă cu luare aminte: ai s-o vezi din nou, ai s-o atingi cu mâinile tale, nu te îndoi de spusele mele.

luni, noiembrie 01, 2010

Despre mitul femeii inteligente



Din cartea ”Cum s-a făcut de-am rămas la cratiță”, în curs de apariție

Multă vreme am crezut că invidia e un sentiment pe care-l are doar un anumit segment al speciei umane. Mi-am zis că numai ființele mici – înțelege aici mulțimea de oameni care mănâncă, dorm, merg ca niște roboți la serviciu, fără să citească un rând dintr-o carte, fără să aibă nici un ideal – sunt capabile să resimtă invidia pentru aproapele lor. Ca să fii invidios trebuie să te amesteci în mulțime, să-ți dai coate cu ea, să știi ce are și ce nu are în șifonier, câți bani are în bancă, la ce școală merg copiii și cât costă meditatorul de engleză. Plus alte o mie de nimicuri din viața celui pe care-l invidiezi or, asta înseamnă coborâre printre oameni, discuții, timp mort. Geniile nu pot fi invidioase pe mobila cuiva, fiindcă nu le interesează aspectul. Li se întâmplă chiar să nu observe acest amănunt, mobila, care pentru alții e motiv de insomnie. Geniile, oamenii care au deschis porți într-un anume domeniu, care lasă ceva în urma lor, nu pot fi invidioși, mi-am zis eu, decât pe inteligența semenilor lor. În sens constructiv, desigur.
Deunăzi însă această teorie mi-a fost răsturnată de o întâmplare aparent banală.
(continuarea... în carte).