joi, decembrie 30, 2010

Mulți ani!


Dragii mei,

Vă doresc un an așa cum mi-l doresc și mie. Să fiți sănătoși și bucuroși, să trăiți frumos, să aveți parte numai de lucruri bune. Să ajungeți la stele și să aninați cununi de fericire în viața voastră.

La mulți ani, să ne revedem cu bine în 2011.

miercuri, decembrie 29, 2010

Cum am ratat un incendiu

Drumul a fost al îndoielii: să merg la mall-ul din Vitan sau la Sun Plaza? Acolo, ba acolo, până la urmă am optat pentru Sun Plaza, că e mai mare. Era ajunul Craciunului, Moșul mai avea niște lucruri pe listă (rușine, Moșule, lași pe ultima zi).

Cum s-a făcut, că am uitat că ora deschiderii e 10 (de, așa-mi trebuie dacă nu bat mall-urile) și am ajuns în Sun Plaza pe la 9,20. Lume era ceva, că era deschis magazinul Cora. Și nu trec 5 minute, timp în care mă tot gândeam ce să fac până la 10, că aud un țiuit, ca o alarmă, așa cum auzi în filmele sf cu sfârșitul lumii într-un buncăr. Nu deslușesc nimic din cuvinte, dar alarma s-a mutat odată cu mine și am auzit anunțul: să evacuam în liniște și fără panică mall-ul.

Mă uit în jur - oamenii nu păreau a lua în seamă anunțul, își vedeau de treaba lor. Mi-am zis că o fi vreo glumă, vreun exercițiu, dar tot eu mi-am zis apoi: Cât de tâmpit să fii ca să faci un exercițiu în ajunul Crăciunului? (bine, nu era exclusă posibilitatea).

M-am gândit totuși că nu aș vrea să știu dacă e adevărat ori nu, dacă e vreun incendiu pe undeva (adevărat că la parter ieșea fum - mirosea a friptură arsă), așa că m-am îndreptat spre parcare și... am plecat spre mall-ul din Vitan.

Am aflat ulterior că a fost alarmă falsă. Dar ziceți și voi, ce probabilitate e ca un om care merge din an în Paște la mall să ajungă și la ora 9,20, înainte de deschiderea magazinelor și să mai dea și peste un incendiu? Cum eu nu stau bine cu matematica, nu-mi bat capul dar pot să mă întreb, nu?

duminică, decembrie 26, 2010

Cum am câștigat la loto

Azi am câștigat la loto. O să vă povestesc, ca să înțelegeți cum de sunt așa bogată și strig în gura mare. Nu mi-e teamă de hoți, nu mi-e teamă de nimeni. Sunt bogată și vreau să stiți cu toții.

Azi, pe la 11, am pornit la drum. Mașina era parcată pe trotuar, în fața blocului - da, avem un trotuar mare, ce ține loc de parcare, și rămâne loc și de trecere, deci toată lumea e împăcată – m-am așezat pe bancheta din spate, acolo unde stau când e și fiica mea în mașină, pentru că așa simt că suntem mai în siguranță și am privit oarecum amuzată nebunul ce trece periodic prin zonă, vorbind singur. Oricum, e plină lumea de ei, parcă sunt din ce în ce mai mulți. Dacă stau să mă gândesc bine, parcă sunt mai puțin agresivi decât cei care nu au acte de nebuni. În fine. Priveam nebunul ce gesticula și vorbea singur, în timp ce soțul meu se pregătea să pornească mașina, și privirea mi-a fugit la vitrina magazinului ce găzduiește și un mic centru loto.
- Știi, n-am mai luat de mult un bilet loto, ce-ar fi să iau? am întrebat eu mai mult retoric, căci hotărârea era luată. Vin acum, i-am anunțat eu pe ai mei.

Am coborât, am intrat în magazin, am completat o variantă a unui bilet, l-am înmânat vânzătorului - era în tură cel care zâmbește mereu, care e mereu senin, ca și cum n-ar avea niciodată vreo problemă.
- Să știți însă că s-a scumpit varianta, e 10 lei acum, și e pentru 31, m-a anunțat el în timp ce procesa biletul.
Am dat din cap afirmativ, că e în regulă, poate continua. Am plătit, am luat biletul, și când mă răsucesc pe călcâie, dau nas în nas cu ai mei. Îmi zâmbeau amuzați.
- Hei, ce căutați aici? am întrebat eu cam nedumerită.
- Nimic, dar nebunul acela se lipise de geamul mașinii și stătea așa, acolo.
Am râs cu toții, apoi ne-am oprit câteva secunde la raionul cu jucării.
- Dintr-astea aveam și eu când eram mic, a zis soțul meu.
O glumă de-a lui.

Și am pornit la drum. Din nou. De data asta chiar am plecat.

Am ieșit din București, și la intrarea pe autostrada Soarelui, unde e sensul giratoriu, am văzut un accident. Două mașini se ciocniseră - una venind dinspre București, alta din stânga, din giratoriu. Cea din giratoriu venind avea botul făcut praf și cealaltă, o mașină albă, era răsturnată pe iarbă, cu roțile-n sus, zdrobită. Iar lângă mașina albă era întinsă o tânără blondă, părea a fi îmbrăcată în roșu, învelită cumva cu o pătură și cu un guler din ipsos - sau poate așa mi s-a părut mie, poate că avea un guler alb, sau o eșarfă albă. La capul ei, pe vine, aplecat deasupra-i, un bărbat îi vorbea și îi tampona fruntea cu un prosop, sau cu un tricou, nu știu. În jur, oameni, toți în picioare, parcă nemișcați, sau poate că timpul se oprise.

În trecerea înceată a mașinii, cu ochii ieșiți din orbite de groază, am privit tânăra întinsă pe jos, lângă mașina răsturnată. Salvarea nu venise încă, accidentul avusese loc cu doar câteva minute în urmă.

Și, dintr-o dată, am înțeles: acolo puteam să fiu eu. Cele câteva minute, cât am cumpărat biletul loto și ne-am amuzat la raionul cu jucării, fugind de un nebun care își lipise nasul de geamul mașinii noastre ne-au salvat viața. Destinul îți apare și sub chipul nebunului și al unui bilet de loto.

De aceea spun că am câștigat la loto. Nu am câștigat bani, mi-am câștigat viața.

sâmbătă, decembrie 25, 2010

marți, decembrie 21, 2010

Iertare, oameni...

... dar nu pot. Nu pot să-mi păstrez calmul când o țigăncușă de 12 ani se ghemuiește în ghena blocului, lângă un țânc de doi ani care-și face nevoile.
- Suntem cu colindul, îmi spune ea arțăgoasă, când o întreb, în semiîntunericul scării, ce mama mă-sii face în ghenă, ghemuită.

Suntem cu colindul...

Să te bucuri de oameni, de sărbători...

Oare?

vineri, decembrie 17, 2010

Am plecat să colindăm/ Domn, Domn să-nălțăm…

Mi-e dor de colindele copilăriei mele, de fața de pernă plină cu covrigi, nuci și mere, printre care se strecurau câțiva biscuiți repede sfărâmați în legănatul pernei pe drumul plin de zăpadă.



Ne pregăteam din vreme, mai mult sufletește, căci mamele noastre ne coseau una, două, un cordon de o față de pernă și gata traista. Aveau grijă să ne dea ultimele sfaturi, din poartă, și ne petreceau cu privirea pe noi, copiii lor plecați la colindat, niște mogâldețe cu căciulile trase pe urechi, cu mănuși din lână în mânuțele ce abia reușeau, mai târziu, să cuprindă, cu palmele făcute căuș, bogăția ce avea să răsplătească urările. Porțile erau deschise și câinii, care transmiteau și ei, mai departe, că se apropie Crăciunul și iată, au venit colindătorii, rămâneau legați în acea seară și nu s-a pomenit vreodată ca vreo ușă să rămână închisă. Știam doar două, trei colinde, dar suficiente pentru a ne însenina gazdele și pentru a duce bucuria sărbătorii cu noi. Oamenii ne priveau amuzați, uitând parcă de grijile lor, și ne puneau darurile în palme cu sfințenie, ca pe o ofrandă, daruri pe care noi le făceam să dispară repede în traista improvizată. La început ne însoțea ”un om mare”, apoi, cum și noi am mai crescut, am pornit singuri la colindat, în tovărășia Celui de Sus care ne lumina calea și la întoarcere. Râdeam, râdeam mult, cu inocența vârstei, și ulița răsuna de cântecele noastre, ale grupurilor de mici colindători. Nu aveam voce dar nu prea conta, nimeni nu râdea de celălalt, cântam din inimă cu toții, înfășurați în paltoanele cam ponosite dar de care nu ne era rușine, căci erau curate și nu simțeam frigul prin ele, încălziți fiind de lumina sărbătorii. Ne întorceam apoi la casele noastre, cu traistele pline, grele, și răsturnam pe masă bogăția acelei seri, apoi o împărțeam în grămăjoare, într-o parte nucile, în alta merele, și nu observam că șirul de covrigi de după ușă dispăruse, că merele din coșul din răchită nu mai erau, răspândite în sat, la cei care veniseră la geamul casei mele în răstimp, spre a-mi cinsti prin colind părinții.

Mi-e dor de toate acestea și știu că sunt irepetabile, și am o strângere de inimă când se apropie sărbătorile pentru că știu că al meu copil nu va cunoaște niciodată aceste mici bucurii. Nu va merge niciodată prin nămeții de zăpadă, cu o traistă improvizată dintr-o față de pernă, mușcând cu poftă dintr-un covrig căpătat la colind. Orașul care ne-a acoperit amintirile sub praf nu-și lasă victimele ușor iar noi suntem prea slabi pentru a întoarce spatele beculețelor multicolore care atârnă de stâlpii din beton și a privi doar spre flacăra lumânărilor care ne-ar lumina drumul spre frumos.

luni, decembrie 13, 2010

Impresii tardive de la Gaudeamus

Dar mai bine mai târziu decât niciodată...

Am asistat la montarea standurilor și am văzut cum, încet, încet, rafturile se umpleau cu cărți spre a fi golite, în zilele următoare, de către oameni. Am fost în spatele unui astfel de stand și am avut astfel bucuria de a mă afla în ”culisele” Târgul de carte internațional Gaudeamus, ediția a XVII-a, desfășurat între 18 și 22 noiembrie la Romexpo.
Am văzut oameni cumpărând compulsiv aproape orice carte la reducere, așa cum unii cumpără haine la reduceri, și m-am bucurat, pentru că orice carte, oricât de proastă ar fi, are și ceva bun.
Am văzut oameni care căutau anumite titluri, cu lista în mână, titluri pe care le vânau, tot la reduceri, de aproape un an.
Am văzut grupuri de elevi împreună cu învățătoarele lor, și le-am felicitat în gând pe aceste doamne că nu s-au blazat și că își fac profesia în mod nobil.
Am văzut cupluri tinere, cu căruciorul, făcându-și drum prin marea de oameni și am gândit că acei bebeluși vor asculta povești în fiecare seară.
Am văzut însă și tineri silabisind proverbul pe care-l extrăseseră dintr-un coșuleț și m-am înnegurat un pic, căci acești tineri nu vor ști să ajungă la frumosul unei alte lumi, a celei scrise.
Am văzut oameni cerșind o carte și mi-am spus că a apărut o nouă categorie socială, cerșetorul de cărți.
Am văzut oameni cu sacoșe de cărți dar și oameni cu mâinile în buzunare, oameni care au înapoiat trei lei dați rest din greșeală dar și oameni care au păcălit cu o sută de lei.
Am văzut copii întinzând mâna spre cărți dar și părinți care-și trăgeau copiii de mânecă, prea grăbiți ca să se oprească asupra viitorului copiilor lor.
Am văzut mii de oameni trecând prin fața standului, în aceste cinci zile, și le-am văzut pe chip curiozitatea sau oboseala orelor de forfotă, bucuria de a găsi cartea dorită sau dezamăgirea de a ajunge prea târziu. I-am văzut pe unii revenind și a doua, a treia zi, intrând în vorbă unii cu alții, fotografiind personalitățile sau întinzându-le o agendă spre a le acorda un autograf, prea săraci fiind pentru a cumpăra o carte dar prea doritori de a avea o parte din aceste personalități și acasă.

Am văzut că umorul este vindecător și că, în ciuda a ce ni se întâmplă, suntem un popor vesel, căci românii s-au amuzat teribil în fața afișului cu ”autograf gratis, pe loc”, pe când neamțul care a cumpărat cartea cu pricina s-a revoltat, susținând că nu a plătit niciodată pentru un autograf.
Și, o dată mai mult, am fost mândră că sunt româncă și că iată, am fost parte mică a Gaudeamusului cel mare și, împreună cu mine, aproape o sută de mii de oameni care au plecat acasă mai bogați sufletește.

joi, decembrie 09, 2010

Vijaya - victorie asupra sentimentelor negative din sufletele noastre

Emisiune radiofonică, Răspundem ascultătorilor.

În urmă cu 20 de ani o voce cântată se auzea, cam o dată pe lună, la Radio România Actualități. Era vocea Amitei Bhose, care ne povestea nouă, românilor, despre obiceiurile indiene, despre religie, despre frumos. Iată unul dintre textele pregătite de domnia-sa și găzduite de Radio România la invitația unui mare iubitor al frumosului, domnul Emil Burlacu.

Vijaya
”Zilele acestea am fost furată de nostalgie. Amintirile ţării se împleteau în mod firesc cu cele ale copilăriei. Mă uitam la cerul senin, tomnatic al Bucureştiului, şi mă plimbam, cu gândul, pe câmpiile Bengalului. Vântul unduia prin lanurile de orez, pline cu spice verzi. Roiuri de albine zumzăiau deasupra lacurilor încărcate cu lotuşii albi şi roşii. Plantele gingaşe de kaş împodobite cu flori albe se legănau. Iarba umezită de rouă era împrăştiată cu flori albe de şefali, asemănătoare celor de castan. Păsările cântau în cor. Şi eu – întoarsă la vârsta bucuriei şi a inocenţei, fredonam un cântec al toamnei şi culegeam flori în poala sariului meu.
Durga puja – cea mai mare sărbătoare a hinduşilor este celebrată în acest anotimp, cel mai frumos dintre toate. Este timpul când ţăranii se bucură de un răgaz între perioadele de însămânţări şi recoltă. Cum v-am spus data trecută, serbarea lui Durga este un festival naţional, cu caracter pronunţat social. Tot anul, bengalezii, indiferent dacă sunt hinduşi, musulmani, buddhişti sau creştini, aşteaptă aceste zile mari.
În toate localităţile mari şi mici, pe lângă serbările din case particulare, care se împuţinează din ce în ce mai mult, se ţin numeroase serbări colective din cheta publică. În parcuri şi pieţe publice se ridică pavilioane frumos decorate, unde se pun statuile zeilor. Pavilioanele sunt adăpostite în corturi frumoase şi uriaşe, în care încap şi adoratorii. Toate aceste structuri sunt temporare, pentru a fi demolate după sărbătoare. Totuşi construirea lor a ajuns o artă. Olarii care sculptează statuile de zei fac parte dintre-o breaslă, tradiţia fiind continuată din tată-n fiu. Datorită serbării lui Durga, toamna este anotimpul cel mai avantajos pentru toţi aceşti meşteri.
La fel de bogată este şi piaţa veşmintelor. Datinile populare cer ca toţi oamenii, mai ales copiii, să se îmbrace în haine noi în cele cinci zile de puja. Cu această ocazie, toţi – copii, tineri şi bătrâni – primesc îmbrăcăminte de la rude. Aglomeraţiile din magazine sunt aşa de mari încât gospodinele mai prudente încep cumpărăturile cu două-trei luni înainte. În fiecare an se scot modele noi.
Bengalezul, ca şi românul, fiind născut poet, această sărbătoare le oferă şi scriitorilor şi artiştilor cea mai mare posibilitate de a-şi desfăşura activitatea. Aproape toate cotidianele şi periodicele din Bengal scot almanahuri de toamnă. Închipuiţi-vă cum lucrează tipografiile. Se scot şi discuri şi casete cu muzică, nu anume pe teme religioase. La Calcutta, primele patru zile de sărbătoare, teatrele şi cinematografele dau spectacole în timpul întregii nopţi. A cincea zi, statuile sunt purtate în camioane sau furgonete şi plimbate prin oraş aşi apoi duse la Gange. Atunci tot oraşul iese în stradă să asiste la procesiuni. Cei care iubesc liniştea pleacă în călătorie în alte părţi ale Indiei, unde Durga puja nu este celebrată cu atâta elan. Anotimpul fiind foarte plăcut şi copiii având vacanţa lungă, e şi timpul voiajului.
Cu toate că vreo sută de săli de teatru şi cinematograf sunt arhipline în cursul acestor zile, străzile oraşului metropolă se află într-o neîntreruptă forfotă.
Durga puja este atât de strâns legată de sufletul bengalez şi de viaţa bengaleză, încât bengalezii, oriunde s-ar afla, caută să creeze, în acele zile, atmosfera de festivitate. Astfel, în marile oraşe ale lumii, unde locuiesc un număr considerabil de bengalezi de credinţă hindusă, se face slujba lui Durga, adaptată la condiţiile locale, în cluburi sau case de cult ale indienilor. La una din serbările londoneze am văzut familii care au venit din locurile îndepărtate ca Edinborough, Newcastle sau Blackpool pentru a participa la acest festival, care le-a dat şi prilejul de a se întâlni cu compatrioţii.
Sfârşitul riturilor în seara cele de a zecea zi de la luna nouă prezintă aspectul cel mai emoţionant din punct de vedere social. Ritul respectiv se numeşte Vijaya, adică victorie, pentru că marchează victoria noastră asupra sentimentelor negative din sufletele noastre. Cunosc obiceiurile ritualistice din copilărie. Cu două săptămâni înainte, se puneau seminţe de grâne în pământ. În seara de Vijaya, preotul culegea tulpinile fragede şi ni le dădea în semn de binecuvântare. Apoi, odată cu cântarea unui imn vedic, rugăciunea pentru pace, ne stropea cu apa sfinţită. Se punea o tavă mare cu dulciuri speciale de sezon. Toţi cei care se adunau acolo, indiferent de statutul social, se serveau din ea, se îmbrăţişau şi se salutau. Seara de Vijaya semnifică încetarea tuturor certurilor, neînţelegerilor. Acest obicei se păstrează cu sfinţenie; a se certa în ziua respectivă sau în zilele următoare dovedeşte totală lipsă de bună-creştere şi de omenie.
Perioada până la luna plină este consacrată întâlnirilor. Serbarea se termină cu slujba lui Lakșmi, zeiţa prosperităţii şi a recoltei. În aceste zile, lumea îşi vizitează rudele şi prietenii, şi le transmite felicitări celor care stau departe.
Aş putea să vă povestesc mai mult, dar trebuie să le scriu şi alor mei, celor de-acasă. De aceea, închei aici, stimaţi ascultători şi stimate ascultătoare, dar nu înainte de a vă transmite, din partea mea şi a compatrioţilor mei de pretutindeni, urări de sănătate şi fericire. Vă doresc bine şi numai bine.

28 septembrie 1990”


Emisiunile radiofonice din perioada 1990-1991 sunt în pregătire, în volum, la editura Cununi de stele.

vineri, decembrie 03, 2010

joi, decembrie 02, 2010

Umbre în singurătate

din Cum s-a făcut de-am rămas fată bătrână

Umbra se lungea şi se chircea pe zidul văruit, urmându-şi întocmai stăpâna în mişcări: se opintea puţin, lucru absolut inutil şi caraghios pentru o umbră, ce nu are nevoie de puncte de sprijin, apoi se întindea brusc, ajungând aproape de acoperiş printr-un joc al soarelui de toamnă târzie, rămânea aşa câteva clipe, mândră, puternică, dominând albul zidului, dar se ghemuia deodată, de parcă ceva sau cineva ar fi lovit-o. Şi poate că dacă ar fi avut glas şi-ar fi exprimat indignarea faţă de nerecunoştinţa bătrânei pe care o însoţise 84 de ani, care, de ceva vreme, o umilea, oprindu-i înălţarea prin gesturi neînţelese.

Statutul umbrei sale este însă ultimul lucru la care s-ar gândi ţaţa Maria, în zilele ei nesfârşite şi identice, petrecute pe prispa casei cu ziduri văruite. Aşezată pe-un taburet, cu mâinile în poală, reproducând, fără să ştie, poziţia clasică a modelelor pictorilor de portrete, scrutează zarea, cu privirea aproape în întuneric, handicap pe care nu-l compensează nici un alt simţ, obosite fiind toate de ani, şi uneori, când i se pare că a văzut poarta deschizându-se, se opinteşte puţin şi se ridică de pe taburet, nerăbdătoare şi cu speranţă. Însă lumea privită de sus e la fel cu cea de jos, era doar o părere, sau vântul, şi ţaţa Maria îşi reia locul, adâncită în puţinele gânduri pe care le mai are, ignorând furia umbrei sale de pe perete, prizonieră, ore întregi, pe albul casei.

Ele două însă au avut parte şi de vremuri mai bune. Cu 64 de ani în urmă au jucat împreună la nuntă, şi râdeau amândouă de fericire, dându-şi capul pe spate în timp ce se roteau în mijlocul horei, prinse de talie de braţele puternice ale lui Sandu. Cu aceleaşi braţe el a ridicat casa asta, cea mai mândră din sat, doar era cel mai bun zidar. A pus singur toate cărămizile, nelăsând vreo mână de calfă sau de tovarăş să se atingă de ele, şi-ntr-o vară a terminat-o. Acolo s-au născut cei patru copii ai lor, şi de fiecare dată el bătuse prispa lungă, ascultând neliniştit ţipetele dinăuntru, de unde moaşa şi cumnatele izgoniseră orice picior de bărbat. Trei băieţi şi-o fată avuseseră împreună, şi s-au gândit că era bine, băieţii duceau numele mai departe, iar fata avea să-i îngrijească atunci când vor fi bătrâni. Numai că planurile sunt date peste cap, întotdeauna, de viaţă. Sandu n-apucă să construiască o casă nici unuia dintre copii: se prăbuşi într-o zi de sus, de pe-o schelă, şi-şi frânse gâtul. Cum s-a putut întâmpla ca el, meşter cu experienţă, să alunece de pe schela din lemn, n-a putut explica nimeni. Iar pentru Maria important era faptul, deznodământul: rămânea văduvă, fără bărbatul pe care-l iubise, cu patru copii dintre care cel mai mare avea 16 ani iar mezinul, 7. Ca zidar, Sandu câştiga bine, dar acum, fără el, îi pândea sărăcia.

Ajutorul veni din partea primarului, un om cumsecade în ciuda convingerilor lui, cam prea supuse regimului: o angajă femeie de serviciu la primărie. Salariul nu era mare, dar îşi putu ţine copiii la şcoală, apoi îi trimise la profesională, limita de sus pe care şi-o putea permite. Dacă vreunul dintre ei voia să înveţe mai mult, trebuia s-o facă pe cont propriu, la seral sau fără frecvenţă, ea n-avea posibilitatea să-i ţină la liceu. Numai că nici unul nu vroi – poate că nu-i ducea mintea, poate erau leneşi - şi se aleseră toţi cu câte o meserie. Aşa se risipiră care-ncotro: cel mare şi fata, la Bucureşti, la fabrică, un băiat, la Ploieşti şi numai cel mic rămase cu ea în casă, angajându-se mecanic la CAP. Când s-au căsătorit, mare lucru n-a putut să le dea ca zestre, doar o plapumă şi câteva lenjerii de pat, brodate de mâna ei.

O vreme a crezut că de-asta nu mai vin copiii ei de la oraş s-o vadă, că i-au asmuţit împotriva-i nurorile şi ginerele, dar încet, încet, a început să înţeleagă că fiecare avea viaţa, greutăţile lui. Ar fi vrut să-i vadă în casă şi la sfârşit de săptămână, nu numai câteva zile în concediu sau la botezuri, când se strângeau cu toţii. Pricepu însă că viaţa, la oraş, se mişca mai repede decât la sat. Îl avea totuşi aproape pe Mircea, băiatul cel mic, şi când acesta se însură, ea se mută în camera din spate, unde ajungea printr-o intrare separată. Fiindcă voia să le fie ajutor nu soacră. Şi aşa a şi fost. Pe cei doi copii ai lui Mircea ea i-a crescut, cu drag, căci era la pensie şi nu s-a gândit o clipă să-i interzică nurorii sale să facă naveta la Ploieşti, la serviciu. Ea gătea, spăla pentru toată lumea, ea dădea nepoţilor bani de îngheţată. Porumbul pe care-l săpa şi culegea singură îl vindea iar banii li-i dădea lor, să-şi ia bicicletă sau pantofi. N-a aşteptat vreodată vreo mulţumire căci i s-a părut normal să fie aşa. Peste câţiva ani puterea avea s-o mai lase, deja vederea îi mai slăbise, de câteva ori Andrei, nepotul cel mic, râsese de ea, înapoindu-i suta de mii pe care ea o luase drept hârtie de cinci. Dar îl avea aproape pe Mircea şi ştia că n-avea s-o lase la greu.

În câţiva ani, într-adevăr, bătrâneţea cea adevărată, urâtă, cuceri trupul ţaţei Maria. Puterea o părăsise, văzul îi juca feste, şi câteodată ameţeala o cuprindea dimineaţa, când voia să se dea jos din pat. Venise vremea ca rolurile să se inversese în familie, chiar dacă nimeni nu o spunea. Numai că vremea fusese deja schimbată între pereţii bătrâni. Într-o dimineaţă, Mircea o anunţă că ei şi-au cumpărat o casă într-un alt sat, că după amiază se vor muta, deja vorbise cu un şofer de camion să le mute mobila. Era timpul să aibă şi ei o casă a lor, o găsise la preţ bun. Degeaba îi spuse ea că asta era oricum casa lor, le rămânea lor, Mircea era hotărât să se mute.

Când îşi reveni, era întinsă pe patul din camera din spate, şi Andrei o privea, puţin mirat de neputinţa bunicii lui, puţin ruşinat de gestul pe care-l făcea tatăl său. Peste o oră, o lăsau pe prispă, luându-şi rămas bun de la ea cu o răceală şi neruşinare de străini, şi ea rămase acolo, buimacă, până când o învălui întunericul. Zilele care au urmat au început să se asemene între ele, petrecându-le pe prispă, aşezată pe-un taburet, cu puţinele ei gânduri şi cu umbra pe care-o ignora şi care i se lungea la picioare şi trecea mai târziu pe perete, unde se răzvrătea, lungindu-se şi chircindu-se, când pe poarta mică intră doar vântul sau, rareori, mult prea rar, unul dintre copiii plecaţi la oraş.

Şi-atunci umbra se lungeşte şi mai mult şi se agită în jurul bătrânei, încolăcindu-se în jurul copiilor nepăsători, încercând să-i agaţe, să-i oprească acolo, lângă stăpâna ei, neputincioasă şi singură. Dar umbra n-are glas, iar copiii ţaţei Maria n-au ochi şi suflet să vadă suferinţa şi bătrâneţea mamei lor. De aceea sătenii văd pe prispa casei doar două umbre unite în singurătate.

Notă: Nici un articol sau fragment de articol nu poate fi reprodus fără acordul autoarei.

miercuri, decembrie 01, 2010

Despre patriotism

articol de subsemnata, apărut in revista Mami, decembrie 2009.

Mândrie şi prejudecată
Iubirea e un sentiment care se învaţă. Când e vorba de iubirea de ţară. Se cultivă şi creşte odată cu fiecare dintre noi, căci un om care nu-şi iubeşte locul şi istoria nu numai că-şi reneagă trecutul dar nu are nici viitor. Nu există.

În picioare, drepţi, aliniaţi cum nu fuseseră niciodată, cu mânuţele în dreptul inimii, aşa cum văzuseră ei în filme şi cum le arătase domnişoara educatoare care, de altfel, le poza şi de model, ascultau serioşi imnul României şi priveau ţintă la drapelul din faţa lor. Se întâmpla într-o zi de 1 decembrie, ziua naţională a ţării. Fetiţa din primul rând avea să-şi amintească şi peste ani emoţia acestui moment, prima ei dovadă de patriotism într-o lume în care acest sentiment se manifestă din ce în ce mai puţin. Mama însă a fost „dezamăgită”, după cum avea să declare în faţa directoarei: „Am crezut că îmi înscriu fetiţa la o grădiniţă modernă. Constat însă că aveţi mentalitate ceauşistă”. De subliniat că educatoarea avea…25 de ani şi povestise, cu mândrie, cât de entuziasmaţi şi fericiţi au fost copiii în acele momente.

Privind spre Occident
Să vorbeşti de patriotism într-o ţară din care din ce în ce mai mulţi oameni pleacă, „sătui de România” şi care, odată ajunşi pe meleaguri străine, nu ştiu cum să se lepede de haina naţiei, fiindcă le este ruşine să afirme că au sânge românesc e, în ziua de azi, un act care poate fi privit în mai multe feluri: propagandă, naţionalism, nostalgie comunistă… Deşi au trecut 20 de ani de la Revoluţie, oamenii confundă încă patriotismul, iubirea de neam şi de patrie, cu naţionalismul, propaganda. Ideea de patrie s-a topit în epoca socialistă în ideea de partid, de unde şi respingerea a tot ceea ce înseamnă manifestare patriotică. Privind spre Occident, oamenii aruncă la coş obiceiuri, tradiţii, valori morale, istorie, încercând să imite şi să adopte comportamentul celor ce cunosc democraţia de mai multă vreme decât ei. Rezultă un popor fără busolă, fără repere. Copiii acestor oameni sunt crescuţi în spiritul urii de ţară, al denigrării şi al dorinţei de a fugi cât mai departe de România. O vorbesc de rău aşa cum îl vorbesc de rău pe colegul de grădiniţă, sunt indiferenţi la legile, istoria acesteia aşa cum sunt şi când văd un bătrân căzut pe stradă. Ce legătură are colegul de grădiniţă cu patriotismul? Patriotismul înseamnă, într-adevăr, iubire de ţară, sacrificiu, dar şi spirit civic, respect pentru celălalt şi pentru sine, recunoaşterea şi cultivarea valorilor morale, respectarea legilor, drepturi şi obligaţii. Înseamnă să fii mândru de tine şi de poporul tău. Cuvinte mari, poate, dar a căror valoare se cultivă de…mici. Japonia a înşeles necesitatea acestei cultivări a sentimentului de respect al tradiţiilor şi culturii, a dragostei pentru naţiune şi a introdus în şcoli studierea patriotismului.


Gesturile mici nasc sentimente mari
La noi însă… „Ce pot pricepe nişte copii de cinci ani din circul acesta cu imnul naţional şi cu drapelul?”, s-a întrebat mama fetiţei din scena de mai sus. Prea mici pentru a pricepe ceva? Nu. Dimpotrivă. Vârsta preşcolară e cea mai indicată pentru a sădi în sufletele copiilor sentimentul că aparţin unei patrii, mândria de a fi români. Vor conştientiza acest sentiment mai târziu, dar gesturile mici şi obişnuite îi dau naştere şi-l consolidează.

Spider Man sau Ştefan cel Mare?
Şi cum să creşti un copil în spirit patriotic? Cum să fie mândru de ţara în care trăieşte? Exemplul părintelui şi al educatorului este esenţial. Vorbindu-i despre oraşul în care s-a născut, despre istoria lui, copilului i se dezvoltă sentimentul că aparţine unui loc. O vizită la muzeul de istorie, într-o zi ploioasă, poate sădi în sufletul copilului mândria de a fi strămoşul daco-romanilor. La vârsta aceasta el caută modele, eroi, şi e foarte uşor să-l dirijezi spre Ştefan cel Mare care rotea spada pe deasupra capetelor ghiaurilor şi-i băga în sperieţi. În loc să se identifice cu Spider Man se poate identifica foarte uşor cu un voievod. Adevărat, e mai comod pentru părinte să-l lase în faţa televizorului dar nici o izbândă nu s-a înregistrat decât pe câmpul de bătălie. În cazul de faţă, la muzeu. Şi nu printr-o vizită plicticoasă, ci prin explicaţii, poveşti pentru vârsta lui. Cumpărându-i cărţi şi vorbindu-i despre istorie, eroi. De asemenea, vorbindu-i despre obiceiurile poporului tău, şi chiar învăţându-l dansuri populare. Multe grădiniţe practică o astfel de metodă, deşi nu e bine înţeleasă de către majoritatea părinţilor, care ar dori ca odrasele lor să înveţe dansuri de societate. Dar pe copii de ce nu-i întreabă ce-şi doresc?

Indiferenţa are un nume: cosmopolitism
Explicaţiile trebuie date şi în sens civic: să-şi ajute colegul, să se poarte frumos cu el, să nu fie egoist, să-i respecte spaţiul. Să nu-l bruscheze, să nu-l agreseze, să-i respecte opinia, să fie unit cu colegii şi să respecte valorile specifice anturajului. Respectându-l pe celălalt se va respecta şi pe el însuşi. Să ştie ce are voie şi ce nu, pentru că oamenii trebuie să respecte regulile şi legile, altfel vor fi pedepsiţi. Adevărat că exemplele pe care adulţii le întâlnesc în viaţa de zi cu zi le contrazic cumva sfaturile pe care le dau celor mici dar poate că e timpul ca generaţiile care se formează acum să crească în spiritul dreptăţii şi nu al legii celui mai puternic. Chiar dacă încrederea părinţilor în autorităţile statului se clatină e indicat să nu arate acest lucru copiilor lor. Astfel, noi, ca naţiune, mai avem o şansă să nu cădem în cosmopolitism, adică să nu devenim indiferenţi la tot ce se întâmplă cu ţara noastră, dezinteresaţi de binele comun şi interesaţi doar de binele personal.

Binele tău e şi binele meu
Ca să fie interesaţi de binele comun părintele trebuie, aşadar, aşa cum e specificat şi în paragraful de mai sus, să-şi educe copilul în spirit civic: să-l înveţe să nu arunce hârtii decât în coşurile de gunoi, să nu distrugă spaţiile publice, să respecte regulile de circulaţie, să aibă bun simţ, să fie educat în spiritul bun.. Astfel li se va dezvolta respectul pentru oameni, pentru locul în care trăiesc şi mândria de a aparţine acelui loc. Şi pentru a simţi că aparţine acelui loc copilul trebuie să fie responsabilizat. Să aibă sarcini precise în familie, să fie lăsat să se dezvolte ca individ fără a fi mereu supravegheat din umbră şi infantilizat. Să i se acorde încredere, să fie lăudat pentru ce face bine şi pedepsit pentru ce face rău. Să ştie că regulile, legile trebuie respectate pentru că astfel va fi şi el respectat. Să-şi cunoască drepturile dar şi îndatoririle. Să-şi exprime sentimentele, emoţiile, să-şi arate sentimentele. Astfel vor avea un comportament asertiv şi nu, aşa cum declară psihoterapeutul Cristiana Alexandra Leviţchi, un comportament “defensiv-pasiv-agresiv, şi aceasta pentru că nu-şi cunosc drepturile,, nu cunosc legile. De-a lungul vremii, noi, românii ne-am comportat defensiv-agresiv: cu tendinţa să nu recunoaştem şi să nu revendicăm drepturile, să nu exteriorizam emoţiile, să nu exprimăm opiniile, să ascundem adevăratele sentimente. Această atitudine avea drept scop evitarea dezacordurilor, pentru a nu-l contrazice pe interlocutor, de obicei cineva cu un statut mai înalt decât noi şi/sau pe care-l percepem ca atare. Astfel românul dădea de înţeles că este neimportant, că poate fi exploatat. Această atitudine de servilism o avem ca naţie încă şi faţă de străini. Ne considerăm inferiori, chiar daca realitatea arată altfel. Nerespectându-ne, îi autorizăm pe ceilalţi să facă la fel şi să ne manipuleze şi/sau să ne agreseze. Am întâlnit români care în altă ţară fiind, se ruşinează că sunt români, români care emigrează pentru a fugi de fapt de vreun parinte şi simbolic fuge din ţară. Acesti români de obicei îşi neagă rădăcinile deoarece se simt inferiori, nu-şi cunosc adevărata valoare şi nu-şi afişează cu mândrie originea, tocmai pentru că le e ruşine de ea”.

Ca să nu le fie ruşine copiilor noştri că sunt români trebuie, mai întâi noi, ca părinţi, să învăţăm să nu ne mai fie. Poate că învăţăm împreună cu ei dar e o lecţie necesară.

Opinie
Psihoterapeut Cristiana Alexandra Leviţchi
Lecţia învăţării narcisismului echilibrat
Mândria autentică, echilibrată a unei persoane faţă de poporul din care face parte şi faţă de ţară se învaţă în familie şi în societatea acelui popor. Dacă familia şi membrii societăţii în general au o stimă de sine joasă şi un respect de sine la fel de jos, atunci copilul din România nu va avea şanse să înveţe respectul de sine, stima de sine şi iubirea faţă de ţară. Pe de altă parte, a avea o stimă de sine ridicată înseamnă a accepta diversitatea (culturală, etnică, religioasă etc) ceea ce la noi în ţară iar nu se prea practică. De fapt, românul proiectează complexele lui interne pe acel “altul” care nu este în “turmă”. A avea respect pentru ţară înseamnă mai întâi a avea respect pentru tine personal, pentru că respectul din interior transpare în exterior. Părinţii şi adulţii în genere nu rezolvă nimic dacă cer copilului să îi respecte dacă ei înşişi nu se respectă, daca nu îl respectă şi pe el. Copilul învaţă din fapte, nu din vorbe şi imită comportamentele adulţilor. Un adult cu stimă de sine joasă, care fie are comportament agresiv, fie defensiv nu îi va da un exemplu demn.
Pe de altă parte, avem nevoie noi, ca români, să învăţăm ce este întrajutorarea, deoarece de foarte multe ori nu dăm dovadă de aşa ceva, deşi se spune că românul este “primitor”. Romanul din vârf de munte posibil să fie primitor, însă la oraş românul nu numai că nu este astfel, ci a devenit hrăpăreţ, competitiv în sens negativ.
Din păcate există un proverb “Lauda de sine nu miroase a bine”, care, după mine, este înţeles greşit. Da, fireşte, dacă o persoană nu face nimic şi se laudă este posibil să fie grandomană... şi irealistă, însă dacă o persoană are realizări este firesc să se şi mândrească cu ele. Asta înseamnă narcisism echilibrat - sănătos pe care noi nu îl avem. Nici biserica nu îl încurajează şi astfel se creează nevroze fără rost. Un om care îşi cunoaşte valoarea are şi un narcisism sănătos care este definitoriu pentru sănătatea lui psihologică. Cred că de aici porneşte totul şi în ceea ce priveşte poporul. În definitiv, poporul este format din indivizi.

Notă: Nici un articol, fragment de articol nu poate fi reprodus fără acordul autoarei.