vineri, decembrie 30, 2011

Ce va rămâne?

La mulți ani, oameni dragi!


Ce va rămâne?

din Soarele din prima zi, de Rabindranath Tagore, traducere din bengali de Amita Bhose, volum de poezii prezentat la Gaudeamus 2011 de Dan Puric.

Ce va rămâne din tot ce am scris?
O, știu bine, valul necurmat al Timpului
Zi de zi va căuta să întoarcă
Creația mea în neant.
Doar în Sinele meu sunt încrezător;
din această cupă am băut zi și noapte
nectarul nesecătuit al universului.
Clipa de clipă
Rost și-a aflat aici iubirea.
Durerea n-a supus
praful n-a înăbușit
arta sa.
Știu, când voi părăsi
terenul de joacă al lumii,
sta-vor crângurile martori
în toate anotimpurile înflorite
iubirii ce purtasem acestui univers.
Numai această iubire e adevărată,
e tot ce mi-a dăruit viața.
Când va sosi vremea să-mi iau rămas bun,
acest adevăr nu se va ofili
el va nega Moartea.

28 noiembrie 1940

miercuri, decembrie 28, 2011

O poveste despre „cabinetul II”? Sau realitate... Nu va ști decât povestitoarea.


Cartoful
din volumul Cum s-a făcut de-am rămas fată bătrână, de Carmen Muşat-Coman

Fetele povesteau despre ea că e foarte zgârcită şi rea dar eu, ardeleancă fiind, eram învăţată să nu judec omul după vorbe ci după fapte. Dacă mama făcuse ceva bun în viaţa ei, apoi asta fusese: mă învăţase să nu cred decât în ceea ce văd cu ochii mei. Sfat care a avut destule avantaje, dar care mi-a adus şi o oarecare faimă de naivă, ca să folosesc un eufemism, căci dacă vezi că bărbatul se întoarce acasă dimineaţa, cu paie în cap, apoi e destul de greu să crezi că a stat cocoţat toată noaptea în foişorul din lemn, la 15 metri înălţime de sol, şi a păzit lanul de porumb ca să nu dea iama mistreţii în el. Dar uite că eu credeam sau cel puţin mă străduiam să cred. Până într-o dimineaţă, când, întorcându-mă de la serviciu – eram telefonistă şi lucram şi noaptea - dau nas în nas, la poarta cantonului, cu o femeie din sat, una dintre zilierele de la grădină. Văzându-mă, s-a înroşit toată la faţă şi a dat să se strecoare pe lângă mine, după ce m-a salutat cu voce stinsă. I-am barat calea, cu braţul.
- Stai aici, i-am ordonat eu. Ce cauţi în curtea mea la ora asta?
- Am... am venit să las bicicleta, a mormăit ea, privind într-o parte.
Am simţit că iau foc.
- Bicicleta? Care bicicletă? Unde-i bicicleta?
Nu era nici o bicicletă. Aşa că mi-am pus mâinile în şold, ca ţaţele, şi i-am zis, răspicat:
- Auzi, femeie! Vezi că eu sunt unguroaică. Ştii cum sunt unguroaicele la mânie, da? Ei, bine, dacă te mai prind o dată pe aici rămâi fără păr în cap, ai înţeles?
Nu ştiu dacă ea a înţeles, cert e că n-am mai văzut-o dându-i târcoale lui bărbată-miu. Numai că atunci eu mi-am pierdut naivitatea. Aveam vreo 25 de ani. Fusesem naivă destulă vreme, nu? A, şi să nu uit: nu sunt unguroaică, dar am vrut s-o sperii, că se spune că unguroaicele sunt aprige la mânie.

Văd însă că m-am cam îndepărtat de subiectul poveştii mele - „tovarăşa”, căci despre ea era vorba, „cabinetul doi”, cum va fi numită mai târziu, „savanta” şi alte apelative pe care nu vreau să mi le mai amintesc. Despre „tovarăşa” se spunea că e rea şi zgârcită şi dacă fetele din casă nu o cunoşteau cel mai bine atunci cine? Ce vă povestesc eu acum se întâmpla prin 1965, când am fost martoră la o scenă care avea să mă convingă că bogăţia n-are nici o legătură cu dărnicia.

Eram câteva fete, de prin Oltenia vreo două şi restul din Ardeal. Ele veniseră la Bucureşti să se mărite, eu venisem să învăţ carte şi să mă fac doctoriţă. Un tovarăş îmbrăcat în haină din piele venise într-o zi la sanatoriul unde eram infirmieră, adunase tot personalul auxiliar în sala de mese şi întrebase:
- Sunt de la Bucureşti, de la gospodăria de partid. Am venit la dumneavoastră pentru că avem nevoie de fete care să se ocupe de curăţenie, fete muncitoare, dedicate partidului comunist. Nu o să vă pară rău. Partidul o să aibă grijă de voi, o să puteţi merge mai departe la şcoală, să învăţaţi carte, să ajungeţi oameni de nădejde ai acestei ţări. Cine vrea să meargă?
Am fost singura care a ridicat mâna. Să merg la şcoală era visul meu or, în Ardeal nu mă mai ţinea nimic, o lumânare pentru sufletul părinţilor mei puteam aprinde şi de la Bucureşti. Şi apoi, eram în grija partidului, ce rău putea să mi se întâmple?

Partidul însă a uitat repede ce a promis prin tovarăşul cu haină neagră din piele. Şi celorlalte fete din casă li se spusese acelaşi lucru dar pe ele nu le tentase şcoala – „Hai, fată, ce şcoală, ce eşti proastă, tu nu vezi că e plin Bucureştiul de bărbaţi frumoşi?” îmi răspunsese Mia, o olteancă focoasă, când o întrebasem dacă nu vrea să meargă să înveţe, aşa cum ni se promisese. Eu însă aveam planuri mari, nu voiam să fiu fată în casă la „tovarăşu” şi să pun mâna pe un bărbat, să mă mărit. Voiam să mă fac doctoriţă, doar de-asta acceptasem să şterg de praf mobila grea din lemn de nuc.

Visul meu a fost însă spulberat la vreo câteva luni de la sosirea în Bucureşti. Când l-am reîntâlnit, la bucătărie, pe tovarăşul în haină neagră din piele. Glumea cu una dintre fete, cred că-i spunea ceva vesel, că râdeau amândoi şi el o luase de bărbie, apropiindu-şi faţa destul de mult de a ei. Nu ştiu ce avea de gând să facă, poate urma să-i spună ceva la ureche, că l-am întrerupt:
- Auziţi, când mă duc la şcoală?
- La şcoală? Care şcoală? zise el nedumerit.
- Păi la şcoală, că aşa a fost vorba, că dacă vin la Bucureşti o să merg la
şcoală, să o termin.
Atunci faţa lui se lumină. Înţelesese. O secundă, dar numai o secundă, o licărire batjocoritoare îi trecu prin ochi, căci imediat chipul i se întunecă şi zise, furios:
- Auzi, fă! Ia bagă-ţi minţile-n cap!! Ce şcoală! Ce, crezi că o să şteargă
altcineva praful în locul tău ca tu să te întinzi cu vagabonzii prin oraş, sub pretext că eşti la şcoală? Ia vezi! E mare onoare să fii în casă la „tovarăşi”, tu ştii câte fete stau la uşă ca să-ţi ia locul la o adică?
- Dar aţi zis....am îndrăznit eu.
- Am zis! Ei, şi ce dacă am zis! Doar n-ai crezut! Şi dacă ai crezut apoi
eşti proastă! Hai, treci la treabă şi să nu mai aud de gărgăuni de-aştia cu şcoala că te fac pachet şi te trimit de unde ai venit.

Aşa am terminat eu şcoala înainte de a o începe. Dar iar mă îndepărtez de subiectul poveştii mele – „tovarăşa”, căci despre ea era vorba, „cabinetul doi”, cum va fi numită mai târziu, „savanta” şi alte apelative pe care nu vreau să mi le mai amintesc. Despre „tovarăşa” se spunea că e rea şi zgârcită şi dacă fetele din casă nu o cunoşteau cel mai bine atunci cine? Auzisem destule poveşti dar până nu am avut un exemplu clar am încercat să nu-mi fac vreo impresie greşită despre ea. Nu-mi plăcea, avea trăsături ascuţite, de femeie rea şi se pitula în spatele tău ca o umbră, numai ce-i auzeai glasul ridicat şi ţi se ridica şi ţie părul în cap. Venea mai mereu la bucătărie, inspectând personalul cu o privirea rea, plină de ură, de parcă fiecare fată de acolo ar fi fost o hoaţă care ar fi dosit biscuiţi sub fustă. Când intra ea în bucătărie încremenea toată lumea, de parcă sufla a îngheţ în încăpere. Avea un fel de a te privi de parcă voia să intre în mintea ta, să vadă ce gândeşti, să-ţi ştie şi cel mai ascuns gând.
În ziua cu pricina, Oltea, o olteancă, o zdrahoancă de femeie, frumoasă ca o sculptură grecească, prăjea cartofi, cântând cât o ţinea gura:
- Păi, mă duseeeei, păi mă dusei să trec la Oooolt! Păi mă duseeei...
Cu spatele la intrare şi la noi, nu văzuse nici nu auzise când intrase „tovarăşa”, nici nu simţise valul de frig care ne îngheţase suflarea. Cu o paletă din lemn, Oltea întorcea cartofii tăiaţi pai când unul, mai şugubăţ, sări din cratiţă, pe jos.
- Păi, mă duseeeei, păi mă dusei să trec la Oooolt! Păi mă duseeei......
- Ce faci aici, fato? o întrerupse „tovarăşa” care se oprise în spatele ei.
Oltea se răsuci spre ea, îi susţinu privirea rea şi-i răspunse, calmă:
- Ce să fac, prăjesc cartofi.
- Aha, prăjeşti cartofi. Şi cu ăsta ce faci? întrebă „tovarăşa” ridicând de
jos cartoful nu mai lat decât un creion.
- Cu ăsta? repetă Oltea, neînţelegând.
- Da, cu ăsta! zise ”tovarăşa” agitând cartoful prin faţa Oltei. Cu ăsta,
cu ăsta! Ce faci?
Glasul i se piţigăiase, de parcă era sugrumată, şi gesturile-i păreau ale unei marionete cu sfori rupte. Ciudat e că nici uneia dintre noi nu-i venea să râdă şi presimţeam că în funcţie de răspuns, Oltea avea să fie păstrată sau concediată. Oltea însă părea a fi ultima care să-şi fi dat seama de importanţa momentului. Aşa cum o ştiam, împrăştiată, fără să pună preţ pe lucruri, eram sigură că avea să răspundă că o să arunce cartoful, doar ce altceva putea să-i facă? Aşa era Oltea, directă, spunea ce-i trecea prin minte, fată simplă de la ţară dar fără viclenia parvenitului, cum era „tovarăşa”. Or, în faţa vulpii, până şi o găină trebuie să se gândească un pic la o portiţă de scăpare. Ceea ce n-ar fi făcut Oltea în veci. Mi-era dragă fata asta înaltă, mereu veselă şi fără grija zilei de mâine, şi nu voiam să plece cu o tinichea de coadă din casa „tovarăşilor”. Dar bănuiam că intervenţia mea ne-ar fi pus pe amândouă în pericol, aşa că am n-am schiţat nici un gest spre Oltea. De altfel, aceasta se prindea greu, era oricum inutil.
În bucătărie s-a aşternut o linişte de mormânt. Cartoful cu pricina era în continuare captiv între degetul mare şi arătătorul mâinii drepte a „tovarăşei”, un acuzator mut. Tovarăşa l-a ridicat în sus, să-l vedem toate.
- Îţi spun eu ce să faci cu el. Îl speli frumos şi-l pui în cratiţă, la loc! Nu e bine să faci risipă, că nu faci de la tine, ai înţeles?
Oltea, mută şi împietrită, ca şi noi de altfel, dădu din cap că da.
- Aşa, fato! Data viitoare o ştii cum să faci!
Zicând şi făcând. Tovarăşa deschise robinetul, lăsă apa să curgă peste bucăţica de cartof, o scutură bine ca să se scurgă şi ultimul strop de apă, să nu sară uleiul în tigaie, şi-l puse peste ceilalţi. Apoi, ştergându-se pe mâini de ştergarul aflat pe colţul mesei, ne cuprinse pe toate cu privirea, să-şi dea seama dacă am înţeles lecţia, şi ieşi din încăpere cu capul sus. În urma-i rămaserăm tăcute şi înlemnite, ca nişte statui. Şi nici un hohot de râs nu se auzi apoi, nici măcar cântecul Oltei, trecând la Olt.

marți, decembrie 27, 2011

Moș Crăciun - la stat și la particular

Să aveți sărbători fericite!




Serbare la stat și la particular

Cu tolba lui, Moș Crăciun a poposit și anul acesta în grădinițe, singurul loc unde – încă! – nu este întrebat al cui tată este. Cu ochii pe ceas ori intrând în pielea personajului, a asistat la serbarea pe care toți, de-a fir a păr, au pregătit-o în cinstea-i. O serbare care e, de fapt, un prilej de a arăta părinților pe ce se duc banii lor. Asta la particular, unde lui Moș Crăciun i s-a cântat și recitat în engleză, franceză, germană. Acesta, prea bătrân fiind, poate că ar fi ascultat mai degrabă ceva în rusă, dar grădinițele particulare n-au decât miss și frau, uneori și madam. Grație emoției prilejuite de sosirea sa, plictiseala de a repeta aceleași versuri de două luni încoace – doar totul trebuie să fie perfect, nu? – a mai dispărut, dar până la urmă somnul învinge, în cele trei ore de spectacol, și cel mai răbdător și cuminte copil. Părinții sunt încântați însă, chiar dacă-și dau seama că se cam depășește măsura timpului.
- „Domnule, dar ce putere de concentrare au, să stea trei ore nemișcați pe scenă“, se aude în sală. Puterea e, de fapt, apatie, și nici un părinte nu se gândește că timp de două luni a plătit un salariu mediu pe economie pentru ca odrasla lui să repete o strofă în engleză și un cântec în franceză. Dar nu numai asta nu-i trece prin cap părintelui care optează pentru grădiniță particulară. Nu-i trece să aibă o obiecție: că sunt prea mulți în grupă și că în sala în care se unde se joacă și mănâncă și dorm, că nu sunt scoși la aer, că a lipsit miss și o altă miss a preluat și grupa acesteia. Că nu se aerisește, că nu e afișat meniul, că nu au asistentă medicală și copilul a luat lindini, că nu s-a făcut niciodată ședință cu părinții, ci se discută numai pe la colțuri. De unde vine atitudinea asta binevoitoare, umilă chiar? Din teama ca nu cumva să se supere cea în buzunarul căreia intră dolarii săi și care, cu un zâmbet comercial, îi spune cât de talentat, deosebit etc. e copilul său. Nu contestăm faptul că sunt grădinițe particulare atestate de Ministerul Educației care nu intră în categoria celor de sus. Ce ne miră pe noi nu e că mulți părinți optează pentru o astfel de formă de învățământ, invocând mai binele, ci lipsa de atitudine, reacție a lor. N-au absolut nici o pretenție, nici o observație de făcut, oricât de mică, deși uneori își dau seama că banii lor se cam duc pe apa sâmbetei. Iar relația părinte-educator șchioapătă, deoarece se află sub semnul falsității: miss are tot interesul să aibă clienți, or, aceștia nu plătesc să audă că au copii obraznici sau cam tăntălăi.
Nu aceeași situație se întâlnește la grădinițele de stat. Aici, mentalitatea comunistă funcționează foarte bine și acum. „Ce-i al statului îmi aparține“, gândește românul, așa că i se pare normal ca, pentru alocația zilnică de hrană pe care o plătește – aceasta scăzându-i-se din suma totală când copilul absentează, situație neîntâlnită la particular, unde, indiferent de cât se lipsește, se plătește integral – să întrebe ce face educatoarea când dorm copiii, de ce i se dă copilului ciocolată la desert, că-l agită, ce studii are profesoara de engleză care face opționalul, de ce n-au fotolii pat, de ce se ține ședință, că e ocupat, are serviciu, de ce-i reproșează mereu asistenta medicală că ocolește cabinetul, de ce trebuie să facă un costum de serbare. Serbare la care participă nemulțumit, căci n-a fost de acord cu cadoul pentru care nu i s-a mai cerut nici un ban. Nu i-a plăcut nici că odrasla lui a învățat dansuri populare și a cântat colinde, a avut un rol într-o scenetă și, în timp ce repeta pentru serbare, făcea și exercițiile din programa Ministerului Educației. O bombardează pe educatoare cu întrebări de genul „Unde-i avizierul acela cu care v-ați lăudat, că eu de unde să știu ce face copilul meu toată ziua aici?“, o jignește, bârfește. E dreptul lui, doar, fiindcă educatoarea e plătită de stat. Adică de el, deci îi aparține.
Din fericire însă, pe Moș Crăciun nu-l interesează toate astea. El vine și la stat și la particular și împarte daruri tuturor. Celor mici, că pentru cei mari nu se găsește minte în sac.

vineri, decembrie 23, 2011

Viața, prin ochii unui copil și ai unui adult

Într-un magazin, un copil se uită fix la bolul cu bomboane de pe tejghea.
- Sunt pentru mine! îi spune fetița tatălui ce se așezase la rând.
Tatăl nu a auzit-o sau s-a prefăcut că nu aude. Mai degrabă a doua variantă, din moment ce eu am auzit, fiind și ceva mai departe.
Fetița de vreo 8 ani are o acadea în gură și stă exact în fața bolului cu bomboane. Nu vede nimeni că moare de poftă să ia o bomboană. O văd eu și-i împărtășesc vânzătoarei dorința copilului. Un copil bine crescut, totuși, din moment ce nu se îndreaptă spre bol, să se servească. Așteaptă să primească acordul.
Domnișoara se uită așa, cu un pic de dispreț la fetiță și spune:
- Păi, are o bomboană în mână.
Așa, deci, avem de-a face cu o mare pofticioasă. O bomboană în gură, una în mână și altele în bol, la îndemână.
Bomboanele rămân la îndemână, fetița se așază pe o canapea, tot în fața bolului, și continuă să privească bomboanele. În timpul acesta își trece acadeaua dintr-o parte în alta, strângând bine în pumnul mic bomboana din alt magazin.

marți, decembrie 20, 2011

Ce pot face un bodyguard, un paznic și un prieten la poarta liceului?

Nimic. Stau de vorbă.
Azi, ora 10 fără ceva. La colțul unui liceu cu renume mă nimeresc în spatele unei eleve care trăgea cu sete dintr-o țigară. Ca o profesionistă. Din sens opus, o doamnă mai la vreo 60 de ani vorbea singură:
- Fată tânără și la ora asta cu țigara-n gură!
Nici o reacție.
Mergem așa, eu în spatele ei, de-a lungul liceului, vreo 30 de metri - liceul da, e mare.
Ajunge la poartă. La poarta liceului la care învață și fiica mea. În poartă, un vlăjgan de body-guard - angajat de curând, clar, portarul, un moș care cică pentru o țigară te lasă să ieși din curtea școlii în pauză ca să-ți iei ceva de mâncare (sau țigări?) și un domn mai în vârstă, mecanicul sau vreo cunoștință de-a portarului. Body-guardul îi cere actele fetei, acesta parcă arată ceva, intră în curte. Eu mă postez în fața celor trei și-i întreb:
- Ziua buna. Cum o lăsați să intre în curte cu țigara-n mână?
Body-guardul, mirat, o strigă:
- Hei, fata!
Fata se întoarce, exact când își ridica baierele rucsacului cu ambele mâini. Țigara fumega în gură.
Body-guardul o cheamă, îi spune că nu are voie să intre în liceu cu țigara, fata, nestingherită, stă lângă mine pe trotuar, să-și termine bunătate de țigară.
- E fiica dumneavoastră? mă întreabă cel în uniformă. De când fumează?
Îi răspund că nu e fiica mea.
- Atunci nepoata?
Nu e nici nepoata mea. Dar fiica mea învață și ea în liceul ăsta. Și la urma urmei trebuie să fie fiica sau nepoata mea? Nu există un regulament care interzice fumatul în liceu?
- Ba da, există, nu se fumează în școală, colegul meu patrulează după ei pe hol și afară. Dar știți, ne mai scapă și nouă, n-am văzut-o...

Cum Dumnezeului că eu nimeresc numai peste scăpările lor - în curte, când vin la ședința cu părinții, azi....
Ce i-aș mai scăpa eu pe liber pe ăștia de la poartă pe care i-am amenințat că-i reclam la director... Au fost de acord, da, să-i reclam... Tonul portarului era cel cu care vorbești cu unul puțin plecat de acasă.
- Da, doamnă, reclamați-ne...
Adică - nu contrazice nebunul...

sâmbătă, decembrie 17, 2011

Reclamă la tampoane caut părinţi cu imaginaţie!


din Cum s-a făcut de nu mi-am bătut copilul.


- Mami, de ce e luna aia aşa pe cer?
- Mami, de ce arată maşinuţa aia aşa?
Sigur sunt întrebări puse de nişte prichindei care se uită la Jetix şi, dintr-odată, în pauza de publicitate, văd pe ecran nişte tampoane igienice luând forma unei luni, a unei maşinuţe care face o cursă pe curbele unui montagne-russe. Prea mici pentru o reclamă aşa de mare vor cere lămuriri. Că nu e nici bomboană, nu e nici carte, nu e nici jucărie. N-au de unde să ştie, cam la trei-cinci ani ce înseamnă un tampon igienic. Asta daca nu cumva media de vârstă a celor care urmăresc postul nu a crescut. Şi cum sunt la vârsta „de ce”-urilor, normal că vor întreba.
Ei, aici e aici. Ce le vor răspunde părinţii? Că sunt bomboane, nu, pentru că vor cere şi ei bomboane ca le televizor. Că sunt medicamente? Nu prea arată. Că sunt... Ce sunt? Ca să vă dau motive să vă antrenaţi de pe acum pentru un răspuns înţelept vă dau un exemplu de răspuns neînţelept:

Cu ani în urmă, la rând, la casă, o fetiţă de vreo patru ani a întins mâna la nivelul ei şi a luat, de pe raft, un pachet de prezervative.
- Mami, ce sunt astea? a întrebat ea tare, fluturând pachetul prin faţa maică-sii.
Mama a roşit, i-a luat repede pachetul din mână, l-a pus la loc şi a răspuns repede:
- Ce să fie, bomboane...
- Vreau şi eu, vreau şi eu... s-a smiorcăit fetiţa.
- Nu-s bune, sunt stricate!
- Atunci de ce le vând?
- Le vând pentru că, pentru că, s-a bâlbâit mama...
- Pentru că... a aşteptat fetiţa răspunsul.
- Pentru că... Hai odată că ne-a venit rândul la casă, a zis mama cu năduf şi a tras-o după ea în faţa casei de marcat.

Deci, atenţie la răspuns. Pentru că s-ar putea să fiţi somaţi să cumpăraţi astfel de bomboane, medicamente prin magazine şi zău că nu v-ar plăcea situaţia. Ştiţi cam cum te simţi? Ca atunci când eşti în montagne russe şi ţi se face un gol în stomac. Şi credeţi-mă că ştiu despre ce vorbesc. Pentru că sunt mama fetiţei cu "bomboane"!

marți, decembrie 13, 2011

Lansare de lansare





Avem lansare de lansare...Avem si copil nebatut - de nu pleaca in lume chiar atunci. Avem di tăti - veselie, oameni buni, gazde bune, cred că vom avea și ceva fursecuri și cafea...
Nu suntem fițoși si vă așteptam să stăm de vorbă despre una, despre alta.

Joi mai apoi, 15 decembrie, la ora 17, la libraria Mihai Eminescu. Cu Anca Florea, Cristina Maria Mitrea si, asa cum vă ziceam, de nu pleacă în lume copilul nebătut, Ana, cea căreia îi este dedicată cartea. Bine, ea va cânta la chitară niscai tangouri. Iar doamna Geta Vadislav, ca o gazdă amabilă, ne va suporta vreo oră, o oră și un pic. Dacă n-a știut cu cine se amestecă!

sâmbătă, decembrie 10, 2011

Cum s-a făcut de președintele nu mai mănâncă zarzavat olandez

Președintele s-a supărat. Ca prostul pe sat. Pe Olanda. Și o boicotează. Nu mai cumpără zarzavat olandez. Adevărul că nici eu nu aș cumpăra și nu pentru că m-aș fi supărat pe olandezi. Nu aș cumpăra pentru că le-aș prefera pe cele românești, dar ia-le de unde nu-s. Nu că n-ar fi, dar nu ajung in supermarketuri - motivele nu sunt greu de ghicit. Asa ca luăm zarzavat turcesc, spaniol, precum președintele. O, ce bine că Turcia e cu un picior in Asia si nu stiu dacă a fost și ea pe la întâlnirile de seară, dar mă bucur tare că pot mânca în continuare zarzavat turcesc. N-are nici un gust și e scump, dar de, Turcia e prietena noastră. Ca și Spania, ce bucurie... Cât pe ce să rămână președintele flămând.

O reacție de copil de cinci ani. Îmi iau jucăriile și plec și nu mă mai joc cu tine că m-ai făcut hoț. Or, poate nu știi că eu sunt a șaptea putere in Europa....

O fi trecut și pe la alt raion înainte?

vineri, decembrie 09, 2011

Moș Crăciun – pro sau contra


din volumul Cum s-a făcut de nu mi-am bătut copilul, ce va fi lansat joi, 15 decembrie la ora 17:00 la Libraria Mihai Eminescu

În preajma Crăciunului, un părinte, crescut în spiritul arid al epocii prerevoluționare, când doar Moș Gerilă aducea cadouri, acest Moș care nu avea vreo întruchipare trupească, fiind așa, doar un nume – putea fi foarte bine folosit și termenul „cadou de la serviciu“ pentru punga ce conținea, invariabil, râvnita portocală – deci acest părinte care nu auzise nicicând vorbindu-i-se în copilărie de Moș Crăciun s-a întrebat dacă e cazul sau nu să-i mărturisească fiului lui că Moșul nu există, că de fapt ei, părinții, sunt cei care-i cumpără cadourile dorite. Că lista aceea pe care o scrie cu trei luni înainte de sărbători și pe care o pune în cutia poștală, cu speranța că va ajunge la destinație, nu iese din clădirea poștei, fiind aruncată la vreun coș de gunoi. S-a gândit să încheie cu povestea asta cu Moș Crăciun, fiindcă oricum copilul e mare, mai devreme sau mai târziu va afla că a fost mințit. „Ce să-i spun copilului meu când va veni să mă întrebe dacă e adevărat că Moș Crăciun nu există, fiindcă așa i-a zis un coleg de școală? Nu e mai bine să afle de la mine decât să-mi reproșeze că l-am mințit atâta vreme?“. Și părintele avea destule argumente în favoarea ideii susținute: că oricum de vreo doi ani băiatul lui tot întreba de ce Moș Crăciun de la grădiniță nu seamănă cu cel care vine acasă la el, de ce nu l-a întrebat ce face, dacă e cuminte, atunci când a venit la grupa cealaltă la serbare, de ce…? Răspunsurile au fost dibace, dar părintele și-a dat seama că nu vor fi mulțumitoare și peste un an, doi, când logica va crea alte întrebări. Și s-a gândit că e mai bine să-i mărturisească adevărul. Grea sarcină, să-ți privești copilul în ochi și să-i spui că totul e o minciună. Oricum ai face-o, cu oricât de mult tact l-ai pregăti pentru acest moment, e receptat ca o minciună, ca o trădare. Fiindcă poate că în sufletul lui deja își pune întrebări în legătură cu existența Moșului, dar le alungă repede, fiindcă lumea lui e mai aproape de poveste decât a noastră. De ce să-l smulgem din lumea aceasta? Va afla, cu siguranță, că nu există cu adevărat, că e doar un mit. E mai bine să nu afle de la noi, chiar dacă i se va spune cu brutalitate, de către un coleg răutăcios, că e naiv dacă mai crede că Moșul a venit cu sania sau că renul de jucărie se transformă în ren adevărat, noaptea, spion al Moșului. Mai devreme sau mai târziu va afla, dar în acele momente, când va veni la noi plângând, căutând negarea celor aflate, trebuie să avem mult tact și să încercăm să-i explicăm că poveștile frumoase nu mor niciodată. Zâna cea bună nu există decât în poveste, asta o știe el foarte bine. La fel și Moș Crăciun. E o poveste, una frumoasă, despre iubire, cadouri, bucurie, sărbătoare. Să-i explicăm că e un mit, dar că poți crede în acest mit chiar dacă ți-a fost zdruncinată credința în existența trupească a Moșului. Important e să te poți bucura de sărbători, împreună cu cei dragi. Important e să poți fi tu însuți Moș Crăciun, mai târziu, cumpărând cadouri pentru părinții tăi, pentru cei dragi. Să vă bucurați împreună de cadourile puse sub brad, împachetate cu dragoste cu o zi înainte. Să crezi în ideea de Moș Crăciun și atunci vei vedea că viața e frumoasă.

joi, decembrie 08, 2011

Amintiri in buzunarul inimii

Azi, de la ora 21:00 voi avea bucuria de a vorbi despre Didi - Amita Bhose. La emisiunea Amintiri in buzunarul inimii, realizata de Madalina Ion la Radio 3 Net Florian Pittis...

Sunt atat de multe de spus...


De pilda, cu 20 de ani in urma Didi venea lunar la Radio, fiind invitata de domnul Emil Burlacu la emisiunea Raspundem ascultatorilor - va mai amintiti emisiunea, desigur... Temele erau diferite - religie, Eminescu, sarbatori, Tagore... Cartea e in pregatire, sper sa apara la inceputul anului.

miercuri, decembrie 07, 2011

De ai prieten poți să te și angajezi

La Gaudeamus a venit o cunoștință de-a mea, împreună cu o prietenă. Cam la 22 de ani fiecare. Vesele, pline de visuri si de viața, ca la 20 de ani. Din vorbă-n vorbă aflu că prietena voise să se angajeze librar într-o rețea de librării-ceainării... Una dintre întrebări fusese:
- Ai prieten?

Că se presupunea că dacă are prieten e mai sociabilă... Așa i-au explicat.

Fata avea prieten dar nu i-a plăcut modul de socializare al angajatorilor, așa că le-a cam zis ceva în gând și și-a văzut de drum.

Acum eu mă întreb - nu, nu de ce pun astfel de întrebări legate de viața personală, întrebări pe care nu au voie să le pună -, mă întreb: au nu cumva de fapt îi angajează pe cei care nu au prieten/ă, pentru că după cum se comportă unii pe acolo prin librărie par a nu avea nici părinți, darămite prieten/ă?

marți, decembrie 06, 2011

Trei luminițe, trei suflete

Am intrat azi într-o biserică catolică. Întuneric și liniște, întru reculegere. Am aprins trei lumânări, de fapt trei candele mici, albe... Așezate una lângă alta, flăcăruiile mici parcă țineau în ele sufletele celor dragi mie - Lili, Didi, tata - Neculae. S-au cunoscut, cele trei suflete, eu le-am fost liantul și acum nu știu cum, dar am avut așa, o senzație de suflet plin de liniște. O senzație inexplicabilă, pe care o ai, probabil, de câteva ori în viața atunci când intri într-o biserică - ai impresia ca acele ființe pe care le pomenești chiar se află lângă tine, de fapt cuprinse în acele mici lumânări. Aceasta a fost senzația mea - că le țin sufletele în palmă.
Din ușă, m-am întors: luminițele ardeau lângă celelalte, aprinse de alți anonimi ca și mine, și păreau împăcate.

duminică, decembrie 04, 2011

Sora mai mare a lui Eminescu la Gaudeamus





Ati putea spune ca evocarea evenimentelor de la Târgul de carte Gaudeamus e in sens invers. Corect. Pentru ca acum am intrat in posesia câtorva fotografii de la evenimentul din prima zi - Amita Bhose, sora mai mare a lui Eminescu - iata ca dăm timpul în urmă abia azi.

Ora 18,30 a primei zile de târg a sosit într-o liniște deprimantă. Pe timp de lumină pustiul măturase culoarele dintre standuri, dracul râzându-și de puținii aventurieri - vizitatorii. Așa că întunericul a coborât peste Romexpo într-o atmosferă de mormânt aproape. Nici nu aveam cui întinde coșulețul cu proverbe bengaleze. Trist, nu? parcă eram într-un muzeu plin de cărți, înțepenit.

Cu rușine în suflet am întâmpinat-o pe doamna Maria Grapini, invitata de onoare a evenimentului. Care eveniment? Păreau a spune pereții, cărțile, scaunele. Oamenii nu aveau ce spune, pentru că erau absenți. Absenți și în zilele următoare și de la evenimente desfășurate la parter, acolo unde sunt editurile mari. De pildă, sâmbătă, un critic literar vorbea singur cu microfonul.... Nu, nu mi-a venit inima la loc, văzând că și la alții e la fel. Pentru că nu e normal ce se întâmplă. Mallurile sunt pline, cârciumile sunt pline. Cei ce citesc nu au bani? Poate. E mult de spus aici, cred însă că e o prostire calculată a poporului român.

Deci doamna Maria Grapini a venit. Ca o lumină. N-o cunoscusem decât pe facebook - poate părea ciudat, nu? Nu, iată că nu e ciudat și da, dânsa e în viața de zi cu zi așa cum am văzut-o la televizor: transmițând multă energie, optimism, bătăioasă, neîndurătoare. Un om de afaceri pe picioarele lui, un om căruia nu-i e teamă să spună lucrurilor pe lume. Om politic drept. Vă întrebați, probabil, de ce a fost invitata de onoare a unui eveniment legat de personalitatea și opera Amitei Bhose. Eu cred că știți că este și consul onorific al Ambasadei Indiei la București. Dar eu cred că a acceptat pentru Didi - Amita Bhose. Pentru că prețuiește oamenii de cultură și oamenii drepți, cu coloană verticală, iar Amita Bhose a fost un astfel de om. Citise mult despre Didi. Iar când a început să vorbească, oamenii s-au oprit, așezându-se pe scaune. Forța cuvântului, forța privirii.

A fost mai mult decât un eveniment. A fost o evocare emoționantă, la care a participat și Elena Andronache, și ea fostă studentă a lui Didi, ca și mine. Amândouă am fost impresionate de forța pe care o emană doamna Grapini. Am cunoscut un om care poate fi model pentru ceilalți. Un om care crede în cultură, în frumos. A spus: Și doi inși dacă sunt de față, cuvântul se multiplică. Și are dreptate. În viață, totul e să nu te lași călcat în picioare, să lupți pentru ideea ta. Pentru dreptate. Așa cum a făcut și Didi - Amita Bhose.

Vi se pare că nu are legătură cu cultura? Vă asigur că are.

miercuri, noiembrie 30, 2011

Soarele din prima zi, poeziile lui Tagore, prezentate de Dan Puric, cartea cea mai vândută a editurii Cununi de stele la Gaudeamus 2011

Soarele din prima zi, poeziile lui Tagore, prezentate de Dan Puric, cartea cea mai vândută a editurii Cununi de stele la Gaudeamus 2011


foto: Cristina, Mitrea, www.4arte.ro

La Gaudeamus 2011, editura Cununi de stele a lansat volumul Soarele din prima zi, primele poezii ale lui Rabindranath Tagore traduse în română după originalul bengalez și nu dintr-o limbă europeană, traducerea fiind realizată de Amita Bhose. Invitatul, Dan Puric – actor, regizor și scriitor precum Tagore și militant pentru independența sufletului poporului, precum profetul Indiei – „nu a venit să vorbească despre Tagore ci și-a mărturisit marea dragoste pentru sufletul larg care ne-a cuprins pe toți”. Am asistat timp de o oră cum valurile de trecători își opreau unduirea și se așezau pe trepte, fascinate de puterea cuvântului. A fost, într-adevăr, o mărturisire de dragoste. Pentru traducătoare, în primul rând, Amita Bhose, pe care Dan Puric a zărit-o cu mulți ani în urmă la Botoșani, la zilele Eminescu: „Am văzut o umbră meditativă din altă lume, o picătură a omului profund venit în lumea asta. Parcă transporta cu ea toată cultura Indiei și tot sufletul românesc de care se îndrăgostise. Peste ani și ani am văzut, am citit ce efort colosal a făcut Amita Bhose din prețuirea și dragostea pentru Eminescu. E un destin aproape jertfit pe altarul culturii, e nepereche în această dragoste pe care a avut-o față de Tagore și de Eminescu.”
O mărturisire de dragoste pentru martirii neamului, cei ce au murit în închisorile românești, pentru alte mari suflete nepereche – Eminescu, Nicolae Steinhardt, Sergiu Al-George, cei ce, prin fiecare por ar ființei lor, au ales libertatea. Căci, citându-l pe Tagore, Dan Puric ne-a reamintit că „libertatea omului nu constă în faptul că dă într-o parte suferința, caută să se eschiveze. Libertatea omului și forța lui și lecția lui constau în faptul ca ia suferința și și-o face drum și poteca spre calea desăvârșirii.”
Tagore a simțit, când a venit în România anului 1926, că „ne învecinăm sufletește”. O învecinare resimțită și de Sergiu Al-George și de Amita Bhose, prima traducătoare a lui Eminescu în Asia, trăitoare în România din dragoste pentru opera eminesciană și pentru poporul român.

Într-adevăr, Dan Puric nu a vorbit despre Tagore. Nu a prezentat un om, o carte ci ne-a luat de mână, cald, cu dragoste, pentru a ne conduce spre Soarele din prima zi. Cel din sufletele noastre, întru credință și libertatea spiritului.


*

Ce va rămâne?
(poezie din volumul Soarele din prima zi)

Ce va rămâne din tot ce am scris?
O, știu bine, valul necurmat al Timpului
Zi de zi va căuta să întoarcă
Creația mea în neant.
Doar în Sinele meu sunt încrezător;
din această cupă am băut zi și noapte
nectarul nesecătuit al universului.
Clipa de clipă
Rost și-a aflat aici iubirea.
Durerea n-a supus
praful n-a înăbușit
arta sa.
Știu, când voi părăsi
terenul de joacă al lumii,
sta-vor crângurile martori
în toate anotimpurile înflorite
iubirii ce purtasem acestui univers.
Numai această iubire e adevărată,
e tot ce mi-a dăruit viața.
Când va sosi vremea să-mi iau rămas bun,
acest adevăr nu se va ofili
el va nega Moartea.

28 noiembrie 1940
*

Fragment din prefața Soarelui din prima zi,
Amita Bhose:
„Poet, filosof, romancier, eseist, estetician, dramaturg, actor, regizor, cântăreț, muzician, coregraf, pedagog și pictor, Rabindranath Tagore a dat lumii tot ce este frumos în lume. Bogata sa activitate de peste 60 de ani n-a fost decât o sinteză a marilor valori culturale și spirituale ale lumii, imaginația sa n-a lăsat nici un domeniu de artă neexplorat, gândirea sa a cuprins cele mai înalte idei și cea mai subtilă sensibilitate a sufletului omenesc. Viața pământeană i-a fost mai dragă decât orice imagine a unei lumi închipuite, lumea cealaltă; însăși imaginea morții i s-a prezentat sub un aspect tot atât de frumos și calm.
Complexitatea creației și a personalității lui Rabindranath Tagore a depășit pe intelectualii occidentului. Neștiind cum s-o explice, necunoscând nici o categorie în care să poată încadra această minte genială, criticii apuseni au găsit un singur termen de caracterizare: poet mistic. Mesajul filosofiei Upanișadelor și cel al umanismului buddhist, recreate de acest artist savant, s-au pierdut în lumea codificată a Europei; poetul Indiei a rămas un mister adorat.
În acea perioadă, o țară dintr-un colț răsăritean al Europei începea să-și scuture lanțurile opresiunilor multiseculare și căuta o nouă semnificație a vieții. Mesajul indian al adevărului, transpus în creația poetului său național, Mihai Eminescu, i se părea, poate, prielnic dezvoltării sale spirituale în continuare. Cultura bogată și sufletul duios al acestui popor, poporul român, s-au exprimat tot prin Eminescu, a cărui minte a fost atât de atotcuprinzătoare ca aceea a lui Tagore.
Crescut într-un climat cultural asemănător, accesul poporului român la operele lui Tagore a fost mai ușor decât al altor popoare și, de aceea, marele scriitor și filosof a stârnit un ecou mai statornic în această țară.”

*

Soarele din prima zi, de Rabindranath Tagore, a apărut la editura Cununi de stele, în traducerea Amitei Bhose, singura traducătoare a poetului din limba lui maternă, bengali, în limba română. Volumul reunește poezii, facsimile de manuscris, o poezie în limba bengali, fotografii inedite ale poetului și a fost lansat la Gaudeamus 2011, pe 25 noiembrie, ora 17:00, de către actorul și regizorul Dan Puric. La editura Cununi de stele, în traducerea Amitei Bhose au mai apărut volumele Scrisori rupte, Dragostea încurcă, dragostea descurcă, semnate R. Tagore.

Carmen Mușat-Coman
director Cununi de stele
office@edituracununidestele.ro
www.edituracununidestele.ro

marți, noiembrie 29, 2011

Despre libertatea omului

"Libertatea omului nu consta in faptul ca da la o parte suferinta, cauta sa se eschiveze. Libertatea omului si forta lui si lectia lui constau in faptul ca ia suferinta si si-o face drum si poteca spre calea desavarsirii."

Il veti auzi si simti pe Tagore prin vocea domnului Dan Puric...intru libertatea omului.

La Gaudeamus 2011, prezentand Soarele din prima zi, poeziile lui Tagore pe care Amita Bhose le-a transpus cu atata sensibilitate si dragoste in limba romana.

http://www.youtube.com/watch?v=YNrrs0S1uGA

marți, noiembrie 22, 2011

De maine va astept la Gaudeamus....





Impreuna cu mine, cartile lui Didi, Amita Bhose...

Si oameni de seama ii voi prezenta cartile, pentru ca ele sa ajunga la oameni de seama...

Va astept cu bucurie si cu oboseala fericita a unei munci indeplinite - Dictionarul de verbe sanscrit-roman si al doilea volum al Manualului de limba sanscrita, ale lui Didi.. De asemenea, am reunit poeziile lui Tagore traduse de Didi...

La standul 354 va astept, asadar, de maine pana duminica...Pe maine?

Evenimentele organizate
– Amita Bhose, sora mai mare a lui Eminescu.
Prezentarea operei și personalității Amitei Bhose, Miercuri, 23 noiembrie, ora 18:30, Spațiul de evenimente, nivelul 7.70.
Invitată: doamna Maria Grapini

– Cum s-a făcut de nu mi-am bătut copilul, de
Carmen Mușat-Coman. Lansare de carte. Joi, 24 noiembrie, ora 11:00, standul editurii – 354.
Invitată: doamna Anca Florea

– Soarele din prima zi, poezii de Rabindranath Tagore,
traducere din bengali de Amita Bhose. Lansare de carte.
25 noiembrie ora 17:00, Bursa de contacte, nivelul 3.20.
Invitat: domnul Dan Puric

– Dicționar de verbe sanscrit-român, de Amita Bhose,
Manual de limba sanscrită, volumul II, de Amita Bhose. Lansare dublă de carte. 26 noiembrie, ora 13:00, standul editurii – 354.
Invitați: Elena Andronache, Carmen Mușat-Coman, fosti studenți ai Amitei Bhose





Cei mici îi vor putea scrie lui Moș Crăciun și-i vor putea lăsa scrisorile în cutia pe care acesta a încredințat-o editurii. În ultima zi a târgului, 10 norocoși vor primi, de la Moș Crăciun, cărțile pentru copii – Lupii cântăreți și Ciufulici - pe care acesta le-a lăsat pentru ei la stand.

Cu bucurie, cu proverbe bengaleze, cu reduceri, zâmbet, soare în suflet, vă aștept să descoperim împreună limba divină a zeilor – sanscrita, Soarele din prima zi, pe sora mai mare a lui Eminescu și cum se face de nu ne batem copiii!

marți, noiembrie 15, 2011

Pelerinaj indian

Amita BHose înființase în 1991, la Universitatea Bucuresti, Centrul de Studii Indiene Bharat-Tirtha - Pelerinaj Indian. După un an de funcționare, Universitatea l-a desființat.

Iată însă Pelerinajul Indian al operei Amitei Bhose...o parte....





Namaste India, octombrie 2011, Muzeul Satului...





La Timișoara , iunie 2011 - Festivalul Namaste India, ediția a II-a...





Bookfest 2011





Exotique Market 2011






Carturesti Verona, lansare Dragoste incurca, dragostea descurca... 25 octombrie 2011




Bookfest 2010







Festivalul Axis Libri Galati 2010




Gaudeamus 2009




Lansare Eminescu si India, Muzeul Literaturii Romane, 15 ianuarie 2010

Mama sau tata?


din Cum s-a făcut de nu mi-am bătut copilul, ce va fi lansat pe 24 noiembrie ora 11 la Gaudeamus, standul editurii Cununi de stele - 354. Prezintă Anca Florea, Adrian Nicolae Popescu.

Anticipând întrebarea supraveghetoarei de magazin, aplecată ușor spre ea, fetița spune repede, dintr-o răsuflare, ca pentru a scăpa de o corvoadă: „Mă cheamă Mihaela și am cinci ani!“. Tânăra rămâne puțin descumpănită, dialogul părea sfârșit înainte de a începe, dar cum întotdeauna există o altă cale de acces spre celălalt, se așază pe vine în fața fetiței și, trăgând ușurel de-o ureche iepurașul roz pe care aceasta îl ține în brațe o întreabă cine i l-a cumpărat, mama sau tata? „Și mama și tata“, răspunde scurt fetița, strângând și mai tare jucăria roz, de parcă s-ar fi temut să nu-i fie luată. Supraveghetoarea își exprimă mirarea, cum, nu se poate așa ceva, sigur i l-a cumpărat ori unul ori celălalt dintre părinți, însă fetița e sigură pe răspunsul ei: i l-au cumpărat amândoi. Cum dialogul pare a duce spre drum înfundat, întrebarea își schimbă sensul, reținând doar subiecții: „Dar ia zi, pe cine iubești mai mult, pe mama sau pe tata?“. Și în ceea ce privește sentimentele, părinții se află pe picior de egalitate în inima Mihaelei. Nu pare deloc distractivă discuția asta cu răspunsuri atât de cuminți și de bun simț, așa că tânăra mai încearcă o nouă destabilizare în mintea fetiței: „Ei, dar nu se poate, păi cine-ți face ție toate mofturile, mama sau tata?“. De data aceasta, după un moment de ezitare, răspunsul îl indică pe tată ca fiind responsabil cu răsfățul, iar supraveghetoarea, declarându-se mulțumită de cele aflate, râde încântată, și odată cu ea și cele două casiere, la fel de tinere și avide de mici indiscreții în viața cumpărătorilor. Indiscreții care, oricât de nevinovate ar fi, nu sunt deloc educative iar uneori pot fi chiar păgubitoare pentru dezvoltarea personalității unui copil. Dacă întrebările banale, repetitive până la iritabilitate, de genul „Cum te cheamă?“, urmată invariabil de „Câți ani ai?“ sunt inofensive și pot provoca, în cel mai rău caz, un refuz al copilului de a răspunde sau o atitudine de bunăvoință față de lipsa de imaginație a adulților, altele însă pot pune în pericol echilibrul unei familii. Străini, cunoscuți, bunici bombardează copilul cu întrebări unde cei doi părinți se află mereu pe o balanță: Pe cine iubești mai mult?, De cine îți e mai dor?, Cine-ți cumpără mai multe jucării? etc. Ele vin, desigur, dintr-o dorință de a intra în contact cu o lume pe care adulții au depășit-o de mult și acesta e modul lor stângace și sterp de a se coborî la nivelul copilului. Dar mentalitatea ascunde o carență de educație pe care o vor perpetua la propriii copii. În concepția lor, există o permanentă dispută între părinți pentru a ocupa primul loc în sufletul copilului, și câștigător este cel care oferă mai mult, din punct de vedere material. Când normal ar fi ca toate gesturile, cuvintele să-l cuprindă și pe celălalt părinte, cel absent, aflat la serviciu, pentru ca dragostea copilului să se răsfrângă la fel asupra amândurora. NU mama sau tata, ci mama și tata. E atât de simplu să creezi o atmosferă destinsă în familie, de dragoste nepărtinitoare, completă, fără ierarhii inutile și fără răniri de orgoliu. Nu numai copilul are de câștigat, căci învață să-și aprecieze, respecte părinții, ci și relația adulților devine mai bună.

miercuri, noiembrie 09, 2011

Cum s-a făcut de nu mi-am bătut copilul





Mare lansare mare va fi pe 24 noiembrie, la ora 11, în cadrul Târgului Internațional de Carte Gaudeamus. La standul editurii Cununi de stele -adică acasă - un stand mic cu numarul 354, la nivelul 7.70 - cine vrea sa ma gaseasca mai gaseste, cine nu, zice ca s-a ratacit, va astept impreuna cu Anca Florea, Adrian Nicolae Popescu, sa ne cunoastem, sa ne imprietenim, vorba ceea. Puteti cumpara si cartea, nu ma supar, nu ca ati contribui la bunastarea familiei si nici la cea a editurii, dar as mai achita din datoriile catre tipografie....

Si ca sa nu ma mai plang, ca nu asta era scopul, iaca si un fragment, un eseu panseu, de fapt.

Mamițele secolului XXI

Paralela următoare ar putea fi o consecință a faptului că un anume an este decretat, cultural vorbind, Anul Caragiale. Chiar dacă pe scenele teatrelor românești piesele dramaturgului nu se joacă – omagiere prin omisiune? – , prin manualele școlare tot a mai fost rătăcit câte-un fragment dintr-o schiță de-a sa. Astfel, domnul Goe, Ionel au ocazia să se manifeste, amuzându-ne, căci asemenea situații nu pot fi întâlnite decât în cărți. Dar personajele nu se mulțumesc cu rolul din carte și se multiplică în realitate, acesta fiind, poate omagiul pe care-l aduc ele scriitorului. În momentul în care spiritul domnului Goe și-al lui Ionel intră în casele noastre, te întrebi însă dacă realitatea nu întrece ficțiunea. În copilăria noastră, să pui dulceață în șoșonii musafirului era un gest pe care nici nu îndrăzneai să-l gândești, darămite să-l pui în practică. Să nu-ți asculți părinții, bunicii, institutorii? Îți crăpa obrazul de rușine dacă le spuneai vreo obrăznicie.
Nu la fel se întâmplă în prezent, când nici nu mai ai nevoie să-l citești pe Caragiale, deoarece domnii Goe, Ioneii sunt pretutindeni. Copii aflați în vizită, care scotocesc peste tot, sparg obiecte, intervin în discuțiile adulților. Care răspund obraznic profesorului care le face observație. Râd de bătrânețea trecătorilor, împing vecinii pentru a ajunge primii la ușă, nu salută. Nu ei sunt problema, adică adevărata problemă. Ci mamițele. Mamițele care se distrează sau ignoră comportamentul urât, nepoliticos, al copiilor lor. Mamițele care încurajează o asemenea atitudine, considerând că unui copil nu trebuie să-i interzici nimic, deoarece îi îngrădești dezvoltarea intelectuală, îi afectezi personalitatea. De aceea-l lasă să cotrobăie peste tot, să se adreseze urât colegilor sau institutorilor. Sunt acele mamițe care râd, mândre, când odrasla lor refuză, violent, să împartă jucăriile cu un alt copil. „Are personalitate“, gândesc ele, deci n-o să-i ia nimeni cașcavalul din gură. E doar un exemplu. Mamițele acestea însă nu-și ajută deloc copiii. Fiindcă nu numai că-i dirijează spre impolitețe, neascultare, tupeu, dar nici nu suportă observațiile pertinente ale prietenilor, educatorilor. Sunt reticente la cuvinte de genul: „Copilul dumneavoastră l-a scuipat pe cel de lângă el, ar trebui să discutați cu el, să-i spuneți că nu-i frumos, nici sănătos“. Nu se poate, trebuie să fi fost provocat, el nu face asemenea gesturi! Celălalt e de vină, nu copilul ei. De asemenea, mamița nu suportă ca un alt adult să-i facă vreo observație copilului. „Cum adică să-i spună să nu mai tragă de fața de masă? Păi, știa că avem copil mic! Trebuia să-și asume riscul. Doar n-o să-l țin legat, că are ea vază de cristal pe masă!“. Cam așa gândesc mamițele. Și se manifestă ca atare. Cel care are bunul simț de a face o observație, de a o trage de mânecă pe fetița care dă iama în parfumurile gazdei și-a pierdut, în ochii acesteia, statutul de prieten. Priviri răutăcioase se îndreaptă spre cel care nu zâmbește când simte piciorul cufundându-se în dulceață. Mamița nu suportă ca cineva să-i spună că are un copil răsfățat, și cel ce face asemenea greșeală n-o să mai aibă ocazia s-o facă și a doua oară. Ce nu știe însă ea e că, nu peste mult timp, cel pe care-l „apără“ acum se va răzbuna mai târziu, fără să știe că e vorba de o răzbunare, turnându-i propriei mame dulceață în pantofi. Și o va obliga să zâmbească. Fiindcă semeni vânt, culegi furtună…

marți, noiembrie 08, 2011

Invitație la o cafea....

Mai lăsați treaba că oricum nu se termină. Veniți și voi duminică la o cafea, ca niște mari doamne ce suntem. Mă știți, nu sunt scorțoasă, iar echipa de la Styx nici atât. Eu zic să veniți, măcar urmând principiul ce-am avut și ce-am pierdut. Vom fi între prieteni.

Echipa Styx Naturcosmetic va invita duminica, 13 noiembrie 2011, intre orele 10.30 - 12.30. la o cafea sau la un ceai pentru a descoperi impreuna minunata lume a uleiurilor esentiale. Tema intalnirii noastre va fi:
“Folosirea uleiurilor esentiale
in perioadele de raceala si gripa”

Alaturi de noi va fi doamna Carmen Musat-Coman, autoarea cartii “Cum s-a facut de-am ramas la cratita”. Cartea, aparuta la Editura Cununi de stele, abordează cu (auto) ironie, umor, teme serioase: egalitatea de sanse intre femei si barbati, politici familiale, violenta impotriva femeii, feminism, reprezentarea femeii in politica, mentalitatea conform careia locul femeii e la cratita.
Va asteptam cu cafeaua aburind si multe alte surprize. Puteti testa si cumpara uleiuri esentiale pe loc.
Puteti veni si cu cei mici deoarece in tot acest timp la Hobby Cafe, Editura Mac-Mac si Eveniment Pro Kids cu ajutorul unui spiridus nastrusnic ii vor duce pe cei mici in lumea povestilor si ii vor initia in tainele ecologiei, mai precis a reciclarii si a procesului de obtinere a hartiei reciclate iar la final toti copiii vor fi rasplatiti cu cate o carte de colorat pe hartie reciclata si un audiobook cu o poveste nemuritoare de la Editura Mac-Mac. Sucurile si fursecurile sunt din partea casei.

Coordonate „Hobby Cafe": Bucuresti, strada Negustori nr. 34
(colt cu Mantuleasa, vis a vis de biserica) www.hobbycafe.ro
Va rog sa confirmati participarea la 0762.214.090 sau valentina.nistor@styx.ro

Echipa Styx Naturcosmetic
www.styx.ro
www.shop.styx.ro

sâmbătă, noiembrie 05, 2011

Ţigări am, băieţi…

...Şi vorba cântecului moldovenesc, "avem di tăti": maieuri 5 la 10 lei, bureţi de baie, levănţică, telefoane şi prosoape, şerveţele umede şi umbrele.

Uneori, îi vedeam cum îşi strâng marfa şi dispar, semn că poliţia e prin preajmă. De la o vreme nici nu mai dispar, semn că poliţia îi lasă în pace. Ar putea spune - poliţia - că nu are ce sa le facă, aşa că mai bine îi ignoră. Deşi ar avea ce să le facă: să le confişte marfa, să le dea nişte amenzi, pentru că sunt vânzători ambulanţi fără acte. Şi sunt precum ciupercile otrăvitoare: mulţi şi peste tot, oriunde găsesc un vad - metrou, piaţă. Se strâng, de fapt, precum şobolanii care au mirosit că e rost de hoit.

Lucrurile sunt mai simple decât par, totuşi: dacă n-ar fi cerere nu ar fi nici ofertă. Toată lumea ştie că telefoanele sunt furate: de la mine, de la tine, de la fiică-mea. O colegă de-a fiicei mele şi-a găsit în piaţă telefonul furat cu o seară în urmă. Şi ce-a făcut? Şi l-a cumpărat, pentru că "ţinea la el". Cât de prost să fii ca să faci un astfel de gest? Foarte prost, dar e plină lumea de ei.

Dacă oamenii ar înceta să se mai bucure de chilipiruri, dacă s-ar gândi măcar o clipă că acele bunuri oferite spre vânzare sunt furate şi ar refuza să le mai cumpere, oricât de îmbietor ar fi preţul, încet, încet ar dispărea aceşti ciocli care se năpustesc asupra ta când treci spre metrou. Dar, nu! Oamenii sunt proşti! Se bucură că nu sunt furate de la ei! Iar cei care-şi răscumpără bunurile furate sunt şi mai proşti!

Eu, una, nu cumpăr niciodată de la vânzătorii ambulanţi care-mi trec ciorapii pe sub nas sau parfumuri şi au şi grijă să mă atenţioneze, drept garanţie a autenticităţii: "Ştiţi, le-am furat!". Nu cumpăr nimic, niciodată. Nu înseamnă că sunt deşteaptă - cum ar reieşi din rândurile de mai sus, dacă ne-am pune mintea cu un silogism - am şi eu păcatele mele, dar nici aşa de proastă nu sunt, să mi se fure telefonul şi să mă duc să-l cumpăr din piaţă a doua zi, pentru că nu pot muri fără el.

Astăzi fiicei mele i-a fost furat telefonul: un țigănuș se tot băga în sufletul ei, cerșindu-i 5000 de lei vechi. Dacă n-ar fi cerere n-ar mai fi oferta...

Şi concluzia?

Cum s-a făcut de nu mi-am bătut copilul

Din cartea în curs de apariție la editura Cununi de stele, carte ce va fi lansată la Târgul Internațional de carte Gaudeamus. Mă găsiți, cu carte cu tot, la standul 354 pe toată durata Târgului de carte..


De la violența desenelor la violența reală
Epitetele curg, trec de de la un post la altul, odată cu apăsarea butonului telecomenzii, și ai impresia că următorul canal de desene animate le preia pe exact ele de care voiai să scapi. E ca în coșmarul cu urcatul scării, ale cărei trepte nu se mai termină… Așa și aici. Urci câte o treaptă, apăsând pe un alt canal, dar „cretinule“, „prostule“ sunt rostite și pe cel pe care tocmai ai schimbat. Mai urci o treaptă, dar cuvintele te urmează și ele, și ai impresia, odată ajuns la ultimul canal, că istoria se repetă, moment în care te întrebi dacă nu era mai bine să nu ai inițiativa schimbării canalului de desene animate. Copilul tău n-ar fi auzit decât o singură dată rostindu-se epitetele pe care și le aruncă personajele. Te simți oarecum vinovat pentru cele întâmplate, și-ți promiți ca data viitoare să nu mai faci aceeași greșeală: vei trece prin cameră ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic, te vei face că nu auzi. Nu? Mai bine să audă cuvinte urâte la un singur post, nu la toate. Din mai multe rele îl alegi pe cel mai mic…
Uimitoare încăpățânarea cu care este pregătit copilul „pentru viață“. Adaptând limbajul, comportamentul personajelor desenelor la realitatea străzii, copilul învață că spunându-i celuilalt „boule“ când îți cere iertare pentru că te-a călcat pe picior e mult mai bine decât să-i răspundă politicos. Că a împărți pumni în stânga și-n dreapta înseamnă să supraviețuiești într-o societate care e de mult pe panta pierzaniei și că numai așa vei ajunge respectat. Nu vorbind frumos, nu respectându-l pe celălalt. E parcă o întrecere a canalelor de desene animate în „a pregăti“ copilul pentru viață. Violență, trivialitate au invadat ecranul pentru a ieși apoi de-acolo și a trăi împreună cu privitorul. Care se va juca precum în desenele animate, va vorbi precum personajele de-acolo. „Prostule!“, va spune copilul într-un duel imaginar, rotind pe deasupra capului o sabie la fel de imaginară. Cuvintele însă rămân, ca și amprentele asupra psihicului, caracterului copilului. Va fi mai irascibil, mai obosit, mai violent. De multe ori, părinții vor căuta în altă parte cauzele comportamentului violent, prea obosiți sau prea ocupați să afle că la școală copilul lui nu se ia la ceartă cu ceilalți copii pentru a interpreta rolul Albei ca Zăpada ci pentru a demonstra că e îndreptățit să obțină rolul Morticiei din
Familia Adams, serial care, printre altele, nici nu e desen animat deși e difuzat pe un canal specializat în astfel de producții. Iar de aici până la scena de la Alexandria, unde un băiat de 14 ani și-a înjunghiat sora pentru că a visat urât, unora li s-ar putea părea că e mult. Altora însă, poate că nu.

miercuri, noiembrie 02, 2011

In lumina lunii


Fragment din Scrisori rupte, de Rabindranath Tagore, traducere din bengali de Amita Bhose...

Cartea poate fi comandata la editura - office@edituracununidestele.ro si la numarul de telefon:0725097644


Ce minunate sunt nopţile de aici în lumina lunii! Nu spun că astfel de nopţi nu există şi acolo unde sunteţi voi. Ştiu că şi la voi luna îşi revărsa farmecul calm peste câmpii, peste turnul bisericii şi peste copacii tăcuţi. Dar voi vă distraţi şi cu alte lucruri – aveţi muzică simfonică, armonia şi disonanţa, tenisul, masa de marmură din sufragerie şi serile muzicale din salon. În schimb, eu n-am decât nopţile mele liniştite. Nu pot să exprim prin cuvinte pacea şi frumuseţea nemărginită pe care mi le aduc în zilele de singurătate. Unii se agită: „De ce nu pot să exprim toate enigmele lumii?”. Alţii se chinuie: „De ce nu pot să exprim toate sentimentele”. La urma urmelor, misterele lumii rămân tot atât de nepătrunse, iar sentimentele rămân numai în suflet... Când îmi reazăm capul pe tocul ferestrei deschise şi adierea serii îmi mângâie părul, mă simt parcă alintat de degetele tandre ale Naturii. Apa susură, luna îşi revarsă lumina şi ochii mei se înviorează. Durerea şi tristeţea ascunsă se transformă în lacrimi atunci când auzi o vorbă duioasă. Tot aşa, veşnica noastră supărare pe Natură, din pricina nereuşitei vieţilor noastre, începe să se interiorizeze când Ea ne dezmiardă. Dar atunci ea ne alintă cu mai multă afecţiune şi noi o îmbrăţişăm cu mai mult drag şi ne ascundem feţele la pieptul ei ca să găsim liniştea tristă pentru „conştiinţa noastră detaşată”. Astfel îmi petrec serile.
Calcutta
1891

luni, octombrie 31, 2011

Poeziile lui Tagore lansate la Gaudeamus de Dan Puric


Imn vieții*

din volumul ”Soarele din prima zi”, de Rabindranath Tagore. Traducere de Amita Bhose. Lansare - 25 noiembrie, ora 17:00, în cadrul Târgului de carte Gaudeamus. Prezintă Dan Puric


Departe de mine moartea în aceste frumuseți
ale lumii – printre oameni vreau să trăiesc
să-mi găsesc locul în inimile vii,
în poienile în floare sub luciul solar.

Viața pulsează etern pe pământ –
din bucuria întâlnirii se ivesc surâsul
și lacrima dorului – nemuritor m-aș vrea
cântând imnuri de desfătare și omenească tristețe.

De n-am să izbutesc, cât sunt viu
caut un loc printre voi, semeni,
să isc flori noi în ritmuri alese,
pe roua zorilor, ori în amurguri să le culegeți –
luați-le, cu surâsul pe buze,
aruncați-le când se vor veșteji.

*Tagore considera acest poem ca o sinteză a gândirii sale.

joi, octombrie 27, 2011

joi, octombrie 20, 2011

Marți, la Cărturești Verona, vă așteptăm cu dragoste





Editura Cununi de stele și librăriile Cărturești vă invită marți, 25 octombrie, ora 18:00, la lansarea cărții Dragostea încurcă, dragostea descurcă, de Rabindranath Tagore, în traducerea Amitei Bhose. Evenimentul va avea loc la sediul din str. Arthur Verona, nr.13-15.

Dragostea…, piesă de teatru în patru acte, scrisă în 1982, este o comedie socială, abordând relațiile de familie din India sfârșitului de secol XIX. Actuală și astăzi, confruntă tradiția cu concepţiile moderne. Acțiunile se petrec în Calcutta, dialogurile sunt pline de rafinament și umor iar încurcăturile în care se află personajele principale și care sunt create de ei înșiși provoacă râsul. Poezie, personaje poetice, maxime, sensibilitate, prejudecăți persiflate cu ironie, quiproquo-uri, noblețe, toate acestea fac din Dragostea… una cele mai interesante și longevive comedii din repertoriul teatrelor din Bengal, jucându-se din anii 1930 până în prezent, montată pentru întâia oară în regia autorului.

În România a fost pusă în scenă în 1981, la Casa Universitarilor, în regia și interpretarea studenților Amitei Bhose. A fost, totodată, prima reprezentație de teatru indian din România.
În 2011, după 30 de ani…

Cu dragoste…
… ne vom întâlni cu personajele din piesa de teatru: Kamol, Thakurdași, Nibaron – studenții-actori din reprezentația din 1981 (Elena Andronache, Elena Mihai, Bogdan Minteanschi)…
…vom evoca personalitatea lui Tagore și a Amitei Bhose – Lelia Rădulescu (Biblioteca „Ioan Slavici”), Carmen Mușat-Coman (editura Cununi de stele) și cine va mai voi…
…vom asculta un fragment din piesa înregistrată în urmă cu 30 de ani…
…și vom reveni în prezent, prin lectura Ancăi Florea, Cătălin Roșioru (jurnaliști Realitatea FM)…
… Eugenia Deaconu (solistă în piesa jucată în 1981) ne va interpreta cântece compuse de Tagore …
…Centrul de Artă Euterpe ne va oferi o reprezentație de dans clasic indian pe muzica lui Tagore – coregrafie Carmen Coțovanu Pesantez…




Rabindranath Tagore (1861-1961). Poet, filozof, romancier, eseist, estetician, dramaturg, actor, regizor, cântăreț, muzician, coregraf, pedagog și pictor, a dat lumii tot ce este frumos în India. În 1913 a devenit primul asiatic laureat cu Premiul Nobel pentru Literatură, pentru volumul de poezii tradus de el însuși în engleză, Gitanjali. „Bogata sa activitate de peste 60 de ani n-a fost decât o sinteză a marilor valori cultruale și spirituale ale lumii, imaginația sa n-a lăsat nici un domeniu de artă neexplorat, gândirea sa a cuprins cele mai înalte idei și cea mai subtilă sensibilitate a sufletului omenesc.” (Amita Bhose, România literară, 19 mai 1977)

Amita Bhose (Calcutta,1933-Bucureşti, 1992) este prima traducătoare a lui Eminescu în spaţiul asiatic – Eminescu: Kavita (Poezii), Calcutta, 1969 –, traducerile fiind realizate în bengali, şi şi-a dedicat întreaga existenţă interpretării cât mai exacte a tuturor „urmelor” şi influenţelor indiene în opera eminesciană. Dragostea pentru poezia lui Eminescu a determinat-o să se stabilească în România, unde a predat bengali, sanscrită şi civilizaţie indiană la Universitatea Bucureşti, (1972-1991), totodată traducând în bengali literatură română, scriind articole, studii, susţinând conferinţe despre Eminescu, literatura română şi indiană. A fost – și rămâne, în continuare – prima și singura traducătoare a lui Rabindranath Tagore din limba lui maternă – bengali – în limba română: Scrisori rupte, Dragostea încurcă… Numeroase citate din opera poetului au fost publicate în prima carte românească a Amitei Bhose – Proverbe și cugetări bengaleze. Un volum de poezii – Soarele din prima zi e în curs de apariție la editura Cununi de stele și va fi lansat la Gaudeamus 2011.

luni, octombrie 17, 2011

La capătul pământului

Muierea mea nu mai este, copiii sunt la oraş, ajunşi domni mari. Ce m-ar mai ţine aici, în acest capăt al pământului?

Mi-au spus de nenumărate ori: „Tată, vino la noi, ai unde să stai, nu te mai chinuieşti iarna cu lemnele, cu animalele”... Din punctul acesta de vedere sunt un om fericit, fiindcă am copii recunoscători, nu şi-au uitat părinţii, precum alţii. Numai că eu nu pot pleca la oraş, nu mă pot duce să stau acolo, fiindcă nu mi-e locul acolo. Sunt un om al pământului. Pe mine, dacă mă închizi între pereţii unui bloc, m-ai omorât, e ca şi cum m-ai fi închis în sicriu, de viu.
Eu înţeleg altfel viaţa: mă trezesc la primul cântat al cocoşului, mă spăl cu apă rece pe faţă şi mănânc o bucată de brânză cu ceapă, apoi ies la animale. Îmi place să le rânesc, să le duc găleata cu apă şi să le văd ochii blânzi. Îmi place să le vorbesc, să le mângâi, căci şi ele sunt suflete, şi ele au nevoie de dragoste. Sunt toată ziua pe afară şi niciodată nu am fost bolnav, deşi duc în spate câteva zeci de ani. Eu cred că aerul curat şi dragostea pentru pământul acesta m-au ţinut sănătos. Aşa că e normală întrebarea mea: Ce să caut eu la oraş?
Sunt însă mândru de copiii mei. I-am trimis la şcoli înalte, au ajuns oameni importanţi. Nu au însă timp să vină să mă vadă şi vinul se învecheşte în butoiaşe, fără ca ei să-l guste, iar brânza îi aşteaptă până când eu înţeleg că trebuie s-o împart vecinilor, ca să nu se piardă. Mi-au lăsat un telefon mobil ca să mă întrebe de sănătate şi uneori, seara târziu, mai primesc câte un telefon de la ei. Îi întreb de fiecare dată când vin încoace şi, deşi am observat că tonul lor este puţin iritat când îmi răspund că nu au timp, eu tot le pun aceeaşi întrebare. Fiindcă mi-e dor de ei şi aş vrea să-i văd. Îi înţeleg însă că sunt ocupaţi şi nu mă plâng, sunt mulţumit că ei sunt bine.
Uneori însă, de sărbători mai ales, aş vrea să-i am aici, să meargă împreună cu mine la grajd, să mă ajute să car bălegarul şi să le ducă animalelor câte un braţ de paie. Aşa cum făceau când erau copii. Se amuzau punând oilor câte un bolovan de sare, se distrau ore în şir pe seama lor. Sau le puneau nume pe care le schimbau a doua zi că nici nu mai ştiam cum să le strig. Oare ei îşi mai aduc aminte de toate acestea sau le-au uitat, în viaţa aceea trepidantă de la oraş? Mai ştiu ei cum se jucau în frunzele uscate, adunate cu furca? Mai ştiu ei oare cum se căţărau în cireş, până în vârf sau cum adunau prunele în găleată, pentru gem? Eu sper din tot sufletul că da, asta sper, de aici din colţul meu de lume.

miercuri, octombrie 05, 2011

joi, septembrie 29, 2011

Lansare Dragostea încurcă, dragostea descurcă...

Mâine, 30 septembrie, ora 12, vă aștept cu dragoste la lansarea cărții Dragostea încurcă, dragostea descurcă, de Rabindranath Tagore, în traducerea Amitei Bhose.

Detalii:

www.namasteindia.ro
www.edituracununidestele.ro

Pe mâine, la Festivalul Namaste India!

luni, septembrie 26, 2011

Stejarul lui Tagore


În Herăstrău, aproape de pista rollerilor, un stejar se-nalță de 50 de ani. La poalele lui, o piatră comemorativă ne anunță că stejarul a fost plantat cu ocazia sărbătoririi centenarului nașterii lui Tagore... Oamenii trec pe alee, preocupați de prezent, ignorând copacul ce-și desface coroana spre cer. Și eu l-am aflat întâmplător.

Anul acesta se împlinesc 150 de ani de la nașterea lui Tagore. Sunt aproape de vârsta stejarului și nu știu cum s-a rotit timpul. În 1981, Amita Bhose sărbătorea cu studenții 120 de ani de la venirea pe lume a poetului. Ascult caseta cu înregistrarea cântecelor din Dragostea încurcă, dragostea descurcă, din timpul reprezentației de teatru din 1981... Ca ieri. Peste câteva zile, vineri, 30 septembrie, Dragostea va fi lansată la Muzeul Satului, la ora 12... Și vor mai trece 50 de ani, și sper ca lumea să nu dispară până atunci... Sper să privească stejarul lui Tagore, în Herăstrău, în timp ce va citi traducerile poetului în română, din bengali, făcute de Didi, Amita Bhose...

sâmbătă, septembrie 24, 2011

Comoara din roabă

Am fost în această seară la un concert susținut de Tudor Anghelescu și Mihai Melinescu, la roaba de cultură, în Herăstrău. În fața mea, la câțiva metri, se afla roaba cu cărți. Am filmat artiștii și... iată ce a ieșit.
Nu e nimic regizat, totul e spontan si cred ca ar fi cea mai tare reclama la cultura.

vineri, septembrie 23, 2011

Porumbeii copilăriei mele

http://www.7torony.hu/content.php?c=40474 - traducerea articolului de mai jos in maghiara facuta de domnul Bige Szabolcs, căruia îi mulțumesc.





M-am născut cu porumbei în podul casei. Cu gânguritul lor a dragoste şi libertate. Erau mulţi, mulţi şi gălăgioşi şi niciodată n-am putut identifica unul, niciodată vreunul nu a avut un nume. Erau porumbeii din podul casei. Găinaţul lor nu deranja pe nimeni, că era pe cimentul de lângă casă sau că ne pica în cap, când treceam pe sub streaşină. Superstiţioasă la vremea copilăriei, consideram că am noroc în ziua aceea. Şi poate chiar aveam. Întotdeauna mama spunea că sunt prea mulţi, că ar fi bună o ciulama de porumbei. Nu se ostenea însă nimeni să se cocoaţe după ei, aşa că familia lor nu a fost niciodată despărţită. Veneau şi plecau când voiau, făceau pui şi mureau când le venea sorocul. Până şi pisicile, şi ele multe în curtea mare, parcă învăţaseră să convieţuiască paşnic cu ei.

Îmi plac porumbeii. Pentru că-mi amintesc de copilărie. De o perioadă care nu se va mai întoarce niciodată. De o vreme de care mi-e atît de dor, pentru că era senină şi a tuturor posibilităţilor. Precum acei porumbei, simţeam că pot zbura oriunde. Că pot ajunge oriunde doresc. Că dacă vreau să zbor până la soare, nu am decât să-mi întind aripile şi să mă înalţ spre cer. Nu m-am gândit că, precum Icar, s-ar putea să-mi ard aripile. Eram copil şi tot cerul era al meu.

Astăzi însă îmi întind aripile din ce în ce mai rar. Prea multă prudenţă sau neîncredere, prea multă dezamăgire. La ce bun? Cui foloseşte? sunt întrebări care fac ca aripile mele să rămână strânse de cele mai multe ori. Uneori uit că soarele arde şi mă avânt spre el, ajung până aproape de razele fierbinţi şi cad apoi. Nu mă doare decât sufletul.

Îmi plac porumbeii. Pentru că-mi amintesc de o lume care pare foarte departe. Copilăria. Încerc s-o regăsesc prin ochii copilului meu, când întinde mâna spre porumbeii încrezători, dar ştiu că încerc să mă păcălesc.

miercuri, septembrie 21, 2011

Tagore și Eminescu la Festivalul Namaste India - Doi poeți care nu s-au întâlnit niciodată

Fragmente din conferința Doi poeți... susținută de Amita Bhose, ce va fi prezentată în cadrul Festivalului Namaste India, 2 octombrie, ora 15, Gospodăria Moișeni, Muzeul Satului.
Așa-i că aveți impresia că ambele pasaje sunt scrise de unul și același poet? Și totuși nu s-au întânit niciodată, și totuși sunt scrise de Tagore și de Eminescu...

"Numai atunci când stai aici, înţelegi cât de uluitor de măreţe sunt fenomenele universului. Dimineaţa, soarele vine dinspre răsărit şi deschide încetişor fila unei cărţi uriaşe, iar la sfârşitul zilei, seara, o întoarce tot atât de încet dinspre apus. Ce minunată e scriitura aceasta ! Râul îngust, ostrovul întins până în zare şi malul pitoresc de la marginea râului - colţ neglijat al Pământului -, ce şcoală mare, liniştită şi singuratică a lumii ! Cuvintele mele ar suna ca o «poemă» în capitală, dar nu şi aici." - Rabindreanath Tagore, Scrisori rupte.

O insulă asemănătoare şi-a închipuit Eminescu pentru Euthanashis, care îi scria lui Ieronim:
"Este o frumuseţă de zi acum când îţi scriu şi sunt atât de plin de dulceaţa cea proaspătă a zilei, de mirosul câmpiilor, de gurele înmiite ale naturii, încât pare că-mi vine să spun şi eu naturei ceea ce gândesc, ce simt, ce trăieşte în mine. Lumea mea este o vale, încunjurată din toate părţile de stânci nepătrunse cari stau ca un zid dinspre mare, astfel încât suflet de om nu poate şti acest rai pământesc unde trăiesc eu. [ ... ] O bucată de cer am numai, dar ce bucată ! Un azur întunecos, limpede, transparent, şi numai din când în când câte un nourel alb, ca şi când s-ar fi vărsat lapte pe cer. [...] Îmblu la şcoală. Şi la cine: la albinele mele. Am părerea cum că toate ideile ce plutesc pe suprafaţa vieţei oamenilor sunt creţii ce aruncă o manta pe un corp ce se mişcă." - Cezara

Amita Bhose, portret realizat de Marin Sorescu



Personalitățile culturale ale României au considerat-o prietenă, au prețuit-o la adevărata valoare. Marin Sorescu, de pildă, i-a daruit acest portret făcut pe coperta II a cărții Apă vie, apă moartă...

vineri, septembrie 16, 2011

Editura Cununi de stele la Namaste India




În perioada 30 septembrie-2 octombrie, la Muzeul Național al Satului „Dimitrie Gusti” din București va avea loc a III-a ediție a Festivalului Namaste India. Ediția este consacrată personalității lui Rabindranath Tagore, primul laureat al Premiului Nobel pentru Literatură din Asia, în 1913.

Anul acesta se împlinesc 150 de ani de la nașterea marelui poet iar editura Cununi de stele, parteneră a Festivalului, va celebra și ea evenimentul, după următorul program:
- vineri, 30 septembrie, ora 12, lansarea cărții Dragostea
încurcă, dragostea descurcă, traducere din bengali de Amita Bhose, singura traducătoare în română a scriitorului direct din limba maternă, limba bengali. Dragostea…, piesă de teatru în patru acte, este o comedie care tratează viața de familie a clasei intelectuale indiene. Acțiunile se petrec în Calcutta, dialogurile sunt pline de rafinament și umor iar încurcăturile în care se află personajele principale și care sunt create de ei înșiși provoacă râsul. Este una dintre cele mai interesante comedii din repertoriul teatrelor din Bengal, jucându-se din anii 1930 până în prezent, montată pentru întâia oară în regia autorului. În România a fost pusă în scenă în 1981, la Casa Universitarilor, în regia și interpretarea studenților Amitei Bhose. A fost, totodată, prima reprezentație de teatru indian din România. Locație: scenă
sâmbăta, 1 octombrie, ora 15, prezentarea conferinței Tagore și Eminescu – doi poeți care nu s-au cunoscut niciodată, de Amita Bhose. Lectură – Carmen Mușat-Coman, director editorial Cununi de stele. Locație: Gospodăria Moișeni.
duminică, 2 octombrie, ora 15, recital de poezie. Participă Carmen Mușat-Coman, cu traduceri ale poeziei lui Tagore realizate din limba bengali în română de către Amita Bhose. Locație: Gospodăria Moișeni.

Programul detaliat se află pe site-ul organizatorilor – www.namasteindia.ro iar despre opera lui Tagore pe www.amitabhose.net și www.edituracununidestele.ro

joi, septembrie 15, 2011

Nu există actor mare sau actor mic ci bun sau prost

... spunea Nicu Constantin. Se implinesc doi ani de la dispariția lui. Am avut privilegiul de a-l cunoaste, pe dânsul si pe soția dânsului, în 2003. Iată-i:

Revista Femeia, iulie 2003


Rubrica Doi pe un balansoar
Măndița și Nicu Constantin



În anii 80, fusese transferat ca prim june comic la Teatrul de Operetă, cu ordin de sus, directorul Teatrului de revistă neputându-i-se opune, în ciuda autoblestemului :„Să-mi cadă mâna dreaptă dacă renunț la Nicu Constantin“. Aici avea s-o cunoască pe Măndița, membră a ansamblului coral și interpretă de mici roluri, cu un chip și o voce foarte frumoase. L-a impresionat discreția acesteia, simțind că e o femeie care a muncit mult în viață – un indiciu fiind, în acest sens, că amândoi aveau același număr de frați: șase. „Nu suport oamenii care nu muncesc și care mint, afirmă dumnealui. Pentru că n-am stat niciodată degeaba și nu mint“. S-au „suspectat“ (în sensul bun) trei patru ani, apoi, când și mama sa, căreia i-a prezentat-o, i-a apreciat calitățile - glezna subțire, zâmbetul frumos, iute în mișcare - s-au căsătorit, și de atunci sunt în același balansoar. „Am schimbat barca pe balansoar“, glumește domnul Nicu Constantin, căci amândoi mai fuseseră căsătoriți o dată. Și chiar au un balansoar mare în curtea casei din Eforie Sud, unde părinții săi – tatăl albanez și mama, grecoaică,veniți în România în 1912 - au fost printre primele cinci familii stabilite în Carmen Silva. „Și mi-am regăsit echilibrul, fiindcă în viață trebuie să ai un echilibru. Tata avea o vorbă: „Femeia e stâlpul casei. Dacă pleacă stâlpul, cade casa. Noi aducem ce trebuie în casă, dar ea e stâlpul“ și cât adevăr e aici!“. Doamna Măndița Constantin – puțini știu că acesta e prenumele său real și nu de alint – a mai lucrat câțiva ani, apoi s-a pensionat, „pentru că vedeta trebuie prețuită. Fiind în ansamblul coral al Operetei, am avut ocazia s-o văd pe doamna Dacian cum se comporta cu domnul Ion Dacian, câtă grijă avea de el. Am căutat să mă retrag și să fiu un sprijin soțului meu. Fiindcă publicul nu știe cum trăiește vedeta, aceasta trebuie să fie proaspătă, cu zâmbetul pe buze. Este ca preotul în biserică“. De când s-a retras de pe scenă, doamna Constantin a trăit pentru și prin soțul său, fără să se gândească o clipă că ar face un sacrificiu, fără să regrete. Pur și simplu așa a simțit, că așa vrea să facă. Prezență discretă și în timpul întâlnirii reporter- familia Constantin, ca și cum ar fi vrut să spună „Vedeți, știu eu cine este vedeta în casă“, doamna Costantin se retrage în altă cameră, cu o rudă din Albania și care lucrează la ambasada dn București, iar discuția alunecă, inevitabil, spre actorie. Printre desele, nereușitele dar calmele încercări de a-și aprinde o țigară, domnul Nicu Constantin își amintește cu plăcere de șansa pe care a avut-o în copilărie de a locui în Carmen Silva, la malul mării, unde veneau marii bogătași ai vremii dar și marii actori. Ochiul copilului care la șapte, opt ani vindea ziare, limonadă, pentru că era război și trebuia să supraviețuiască, era avid de frumusețe, de acea lume și a dorit să devină actor, lucru cu care tatăl său nu a fost de acord, așa că s-a dus la Școala de marină, la navigație, dar a făcut numai doi ani și jumătate, fiindcă a fost remarcat de Ansamblul Armatei și a fost solicitat să colaboreze cu acesta, în Capitală, neputând fi însă angajat, căci era minor. Astfel se termina adolescența sa, fiindcă între 16 și 21 de ani a pontat, la 6 dimineața, fișa la serviciu, la gaz și electricitate apoi, după–amiaza urma școala de arte, erau și spectacolele, până la ora 22. A început să câștige premii cu brigada artistică, la concursurile de amatori, apoi, cu Margareta Pâslaru și Marina Voica a înregistrat o emisiune la televiziune. Avea 21 de ani când s-a prezentat la un concurs la Savoy, pentru două posturi înscriindu-se 251 de concurenți. Vreo 50 de persoane se perindaseră pe scenă când Sică Alexandrescu s-a întors și s-a uitat prin sală: „Pe-ăsta cu ochelari l-am văzut. Ia urcă-te pe scenă“, i-a zis acesta. „Și m-am urcat pe scenă și acolo am rămas 32 de ani. Cred că a fost și mirul, Dumnezeu. La 21 de ani consideram că nu sunt copt“. Venea pe scenă după cupluri celebre, un cuplu însemnând două caractere, doi oameni care se respectă și știu să muncească. A făcut cuplu 15 ani cu Nicu Zaharescu. Timp de 32 de ani n-a avut o zi de concediu. Și când mergea la mare juca, erau seri când avea și trei spectacole, Eforie- Neptun- Mamaia. A contribuit, prin impozitele pe care le-a reținut statul român din turneele în străinătate, la economia națională, alături de alți mari artiști, și-l dă exemplu pe Nicolae Herlea: „Herlea aducea în țară o locomotivă pe săptămână. O locomotivă costa 12 000 de dolari, atât vindea statul român, iar el la un spectacol încasa 3000 de dolari și avea săli pline“. E o comparație plastică dar adevărată, și nu poți să nu te gândești că acești mari actori care ne-au făcut zilele suportabile în trecut, ne-au făcut să zâmbim când în viața de zi cu zi nu aveam nici un motiv să zâmbim, acești actori mari sunt acum uitați de același stat care nu s-a sfiit să încaseze 80% din câștigurile lor. Un stat care își „recompensează“ valorile cu o pensie umilitoare, de trei milioane. Pe cei a căror simplă întâlnire, pe stradă, devine motiv de bucurie pentru oamenii obișnuiți, care-i arată cu degetul, privindu-i ca pe niște zei coborâți printre ei, spunând: “Uite-l pe cutare“ „L-am văzut pe cutare“. Pe cei care sunt cunoscuți ca niște „cai breji“, vorba domnului Nicu Constantin. „Dar ca să fii cunoscut ca un cal breaz, ca să ajungi la performanța asta, apoi asta n-a însemnat decât muncă de câine, respect și seriozitate“. I-a plăcut foarte mult să joace la teatrul de revistă, să se joace cu cuvintele, să satirizeze. „Cele două ofeline“, de pildă, a fost scris când Ceaușescu începuse să prctice nepotismul: „Fără mamă, fără tată/Fără frați, fără surori/ Fără rude-apropiate/Nu e bine uneori./Fără nici o cunoștință/ Fără nimeni, cum să zic/ N-are cine să te pupe/Dar nici tu nu pupi nimic.“ Actual, nu? „Căci Tănase a fost actor dintotdeauna. Astea au fost momentele importante ale teatrului de revistă, de atac, de satiră. Teatrul de revistă e teatrul fără un perete, are trei pereți și al patrulea e publicul, n-ai cum să minți, cum să trișezi“. Generația sa a fost de buni actori: Stela Popescu, Ștefan Bănică, Horia Crăciunescu, Radu Zaharescu, Dem Rădulescu, Jean Constantin. Toți cei care au jucat la revistă și au jucat și la Național au fost vârfuri: Birlic, Beligan, Carmen Stănescu și mulți alții. „Fiindcă nu există actor mare sau actor mic ci bun sau prost. Nu există actor de dramă sau de comedie. Este actorul pus în situația de a rezolva rolul comic sau dramatic în care se găsește personajul, să râdă sau să plângă. Actorul total e cel mai bun: cântă, dansează, are haz, rostește bine cuvintele. Actorul trebuie să aibă tot în el. Si cred că aici e linia mea, în teatrul de revistă“. De aceea nici nu a stat decât trei ani la Operetă –deși în perioada aceasta am colaborat cu Teatrul de revistă, ca și cu televiziunea. „N-aveam clasă de baron, la Operetă, spune dânsul glumind. Eu eram tot Nicu, al dracu. Dar știam eu cum să mă port. Maestrul Stroe ne-a învățat că orice amănunt e important în teatru, purtarea smochingului, de exemplu. Să-l porți cu spatele drept, să nu ai o scamă pe tine, că s-a dus spectacolul, toți se uită la scama aceea. Trebuie să știi cum să apari în societate“. În timp ce vorbește, domnul Nicu Constantin se ridică din fotoliu și pășește prin cameră purtând un smoching imaginar, o adevărată lecție de mișcare scenică. Lecție pe care ar trebui s-o ia mulți dintre cei care apar la televizor în ultima vreme, gândește reporterul. Dar nu numai lecție de mișcare scenică ar trebui să ia ci și de umor. Parcă ghicindu-i gândurile, interlocutorul spune:„ Din 92 încoace tâmpim gustul publicului. Un limbaj urât, trivial, la periferia limbii române, pe posturi nu mai întâlnești divertisment de calitate. În afară de Divertis, nu mai vezi nimic. O prostituție artistică e ceea ce se întâmplă acum. Se fac improvizații, de-asta n-am mai suportat mediocritatea și prostia de pe scenă, și am plecat din teatru, dar asta m-a afectat foarte mult, am suferit foarte mult.“ Fiindcă-și iubește profesia și o respectă. Așa cum își respectă și soția care i-a adus echilibru în viață. O femeie frumoasă, în ciuda celor 65 de ani, care nu-și arată vârsta, și aceasta fiindcă, de când a pus piciorul în casa mare, cu etaj, a concediat femeia de serviciu, făcând totul de una singură. Deși au două mașini, merge la piață pe jos și tot timpul își găsește ceva de făcut – iute în mișcare, așa cum observase ochiul grecoaicei. Casa e mobilată cu gust, întreținută impecabil, unde nu există fir de praf, toate lucrurile sunt la locul lor - „Nicu e foarte ordonat, e obositor de ordonat, poate din cauza ochelarilor, declară dânsa zâmbind. Să fie totul pus așa cum îl știe el“. Întrebată dacă acasă soțul său e la fel ca pe scenă, răspunde: „Nu, e foarte interiorizat și foarte liniștit și de multe ori îl întreb dacă s-a întâmplat ceva. „Nu, nu s-a întâmplat nimic“, îmi răspunde el. Fiind o fie mai vulnerabilă, am încercat întodeauna să-l temperez, tot timpul i-am zis, când a fost vorba de copiii noștri (Răzvan e fiul din prima căsătorie a domnului Constantin, necăsătorit, iar Raluca e fiica doamnei, tot din prima căsătorie, e la casa ei, are un băiețel, Andrei Alexandru – n.n.): „Stai un pic, sunt copii, dar au alte vederi și trebuie să-i asculți, iar dacă suntem utili atunci le dăm un sfat“. În casa lor, masa e respectată: „Am mai aplicat o metodă. La masă, chiar dacă am ceva neplăcut de spus, nu spun înainte de masă, iar ora e sfântă. Mai puțin pentru copii, și-i spun lui Nicu: „Acum e secolul vitezei, nu le poți impune să mănânce o dată cu tine, vor mânca atunci când vor avea timp““. Un obicei al dânsei era să-l aștepte în toate serile când avea spectacole. Nu se culca până când nu-l vedea intrând pe ușă, liniștindu-se astfel. „O singură dată am adormit, și s-a întâmplat să aibă accident cu mașina. Nu m-a trezit când a venit acasă, dar când m-am trezit, dimineața, în vază erau crizanteme rupte și atunci am aflat ce s-a întâmplat. Am regretat foarte mult că nu l-am așteptat…“
Tace, e tăcerea celui care se reîntoarce în trecut și care ar da orice ca să schimbe acele clipe.