Postări

Se afișează postări din ianuarie, 2011

Castel de povești… într-un apartament din București

Imagine
publicat în Ziarul Lumina, sâmbătă 29 ianuarie 2011.

Măreția pare a fi vizavi, pe aceeași stradă prof. dr. Gh. Marinescu, unde se află porțile Palatului Cotroceni. Privirea e însă atrasă de cele trei plăcuțe din marmură care străjuiesc, de-o parte și de-a alta, ușa de intrare a blocului modest de la numărul 19.

Pașii te duc pe scările în spirală, spre cunoașterea unei lumi ce-ți va părea ireală, în apartamentul cu numărul 12 unde se află cele cinci camere care alcătuiesc Muzeul memorial Ion Minulescu- Claudia Millian, care aparține acum Muzeului Național al Literaturii Române din București. Aici familia Minulescu a locuit, a creat, și poate că inspirația Claudiei Minulescu a salvat aceste comori, în 1947, când s-a gândit să transforme în muzeu apartamentul, fiica Mioara donându-l MTLR în 1997. Istoria și viața familiei au rămas pe loc, în acest cadru originar, și nici un obiect nu a fost înstrăinat.

Viața în muzeu
Pe cele două femei, mamă și fiică, rămase singure după moartea subită a p…

Concurs de creație

http://www.garbo.ro/articol/Lifestyle/6726/Concurs-Garbo-si-Editura-Cununi-de-Stele.html


Așterne gândurile tale pe hârtie și editura Cununi de stele te premiază. Articolul va fi postat pe site-ul www.garbo.ro si toată lumea îl va putea citi.

Spor!

Cumperi o carte, primești o carte

Pentru că editura Cununi de stele împlinește doi ani pe 29 ianuarie, de azi, 27 ianuarie, până la sfârșitul lunii, de cumperi o carte primești o carte - de comanzi online cel puțin trei cărți. Le vei putea păstra, le vei putea dărui... Cum dorești.

Cu 10% reducere și fără taxe poștale. Plata ramburs, la primirea coletului. Tot ce ai de făcut e să intri pe site-ul editurii, să comanzi cărțile dorite - prin e-mail sau telefon - și să te duci la poștă să-ți ridici cărțile.

Gânduri bune de la Cununi de stele...

www.edituracununidestele.ro

Un alt lucru inutil

Imagine
De anul acesta am obervat că a mai apărut un semafor lângă cel clasic: negru, nou, sfidător de nou în comparație cu ce e în jur. Un semafor pentru bicicliști. Eu mă întreb cui mama mă-sii folosește un astfel de semafor: că doar nu-i vreunul tâmpit să creadă că roșul pe care-l arată semaforul clasic înseamnă verde pentru bicicliști? Când aștepți la zebră nu contează că ești pieton, biciclist, câine... Apropo de câine, până și el are instinct de conservare și așteaptă culoarea verde ca să traverseze. De ce n-ar avea bicicliștii?

O mulțime de bani intrați în buzunarul cuiva.

Și fiindcă stâlpul mai poate susține greutate, sugerez montarea unui semafor pentru câini, un altul pentru mame cu cărucioare, un altul pentru orbi (nu contează că nu le văd!, cum se spune, intenția contează pe banii publici!), un altul pentru bătrâni, un altul pentru copii și un altul pentru politicieni. Ultimul să arate mereu roșu, ca ei să stea naibii acasă și să ne lase în pace!

Ultimul drum al lui Sergiu Al-George

de Amita Bhose
Publicat în Literatorul nr. 49/1992

L-am cunoscut pe Sergiu Al-George în preajma primei sale călătorii în străinătate, în India. Era primăvara anului 1972. Cu câteva luni înainte se ţinuse la Banaras un congres al studiilor sanscrite. Al-George, recunoscut pe plan internaţional ca unul dintre cei mai mari specialişti în lingvistica sanscrită, era singurul care putea să reprezinte România la acea întrunire. Dar fiind medic şi neavând funcţie corespunzătoare, n-a fost delegat. Altcineva a participat la Congres. După aceea, la iniţiativa ataşatului cultural, dl. Venkataraman, Ambasada Indiei la Bucureşti a obţinut o invitaţie nominalizată din partea „University Grants Commission” din New Delhi ca doctorul Sergiu Al-George să poată vizita centrele importante de sanscritologie din India. În acea perioadă, specialistul ţinea un curs de civilizaţie indiană la Universitatea din Bucureşti. În afară de cei cinci studenţi de la disciplina hindi, cărora le era adresat cursul, asistau…

Pare atât de simplu

„Niciodată nu vei scăpa de ură, dacă tot mereu te gândeşti – acela m-a înjurat, acesta m-a bătut, el m-a întrecut sau el mi-a furat bunurile. Niciodată nu te va chinui ura, dacă nu te gândeşti la cei care ţi-au făcut rău”.
Buddha.

Pare atât de simplu. Și totuși de ce e complicat?

La peruci nu sunt niciodată soldări

Mâine o cunoștință de-a mea începe chimioterapia. A fost anunțată că-i va fi rău, ca va primi antivomitive, iar de va slăbi sau de se va îngrășa îi vor schimba tratamentul. Va face o injecție la 21 de zile, îi va cădea părul...

Astăzi s-a tuns scurt. Pentru o nouă viață fără păr. De fapt, pentru o luptă cu moartea, pentru viață. Își caută perucă, dar a auzit că e în jur de 7 milioane o perucă ”bună”. Ce ironie, nu? Taman acum când oamenii dau buzna la reduceri, la peruci nu sunt niciodată soldări.

Îmi amintesc de prietena mea Lili, care avea un păr blond, superb. Nu ieșea din casă până nu și-l aranja și când venea la noi, pe când Ana avea cam un an, se spăla pe cap cu o zi înainte ca să aibă părul curat când Ana avea să-și înfigă mânuța în păru-i ondulat.

De atunci au trecut ani și Lili a purtat și ea peruci, perucile pe care le-a urât și la care a renunțat în ultimele luni de viață, când nici nu mai ieșea din casă.

La peruci nu sunt niciodată soldări. Oamenii își văd mai departe de țoa…

Curat emancipare

Imagine
din volumul Cum s-a făcut de-am rămas la cratiță

Curat emancipare

De multe ori ni se cere să ne definim printr-un cuvânt și atunci adjectivele sunt amestecate într-o urnă mare din care nu știi pe care să-l extragi mai întâi. Până la urmă, trebuind să folosești unul, spui, aproape nemulțumită de strictețea răspunsului: fericită; deșteaptă; intransigentă. N-am auzit însă pe nimeni afirmând: bleagă, naivă, proastă. E problema lor, lipsa sincerității, eu nu de asta mă mir ci de faptul că n-am auzit vreo femeie răspunzând că ar fi emancipată. Poate că nu asta e importantă, libertatea câștigată? Eu însă pun pe prim plan această stare de bine pe care am obținut-o, de fapt, predecesoarele mele, și mi-au transmis-o, eu ridicând-o la rang suprem.
Deci, dacă mie mi s-ar cere să mă definesc printr-un cuvânt, aș spune fără ezitare: emancipată. Și o să vă și explic, ca să nu credeți că vorbesc fără temei. Emanciparea mea începe de cum deschid ochii, dimineața: nu mai fac cafea la ibric, am cafetier…

De ce românii iubesc India

Imagine
Fragment din interviul De ce românii iubesc India, din Dialoguri cu Amita Bhose: Eminescu este magnetul care mă atrage spre România, carte care va fi lansată vineri, 14 ianuarie 2011, la ora 12, la Libraria Mihai Eminescu.
.....

– Iată deci că... toate drumurile duc tot spre Eminescu.
– După atâtea manifestări dispersate ale dragostei pentru India a
trebuit să apară un Eminescu, simbolul aspiraţiei culturale române, pentru a da formă concretă unui sentiment amorf şi abstract.
Cunoştinţele pe care el şi le-a însuşit despre India i-au completat intuiţia înnăscută, perfecţionându-i viziunea poetică. Crescut în climatul folclorului românesc, sufletul său sensibil nutrea afecţiune faţă de natură, respect faţă de adevăr şi acuitatea penetrării în metafizica existenţei umane. Aceste caracteristici ale firii sale l-au îndreptat, cred eu, spre gândirea indiană.
Primul meu contact cu Eminescu, prin Ce te legeni codrule, mi-a sugerat un substrat indian ascuns în adâncimea creaţiei sale artistice, ca…

Va invit sa ne amintim de Eminescu si de Amita Bhose

Imagine
Dragii mei cunoscuți și necunoscuți,

sper sa ne (re)vedem vineri.

Iar florile de pe hol au murit...

Imagine
După incendiu, de la fereastra etajului la care stau, am urmărit cum se retrăgeau cele două mașini ale pompierilor. Pe lângă ele mergeau, obosiți, cu siguranță, doi pompieri, care îi ghidau pe șoferi printre mașinile parcate în spatele blocului. Era patru dimineața și eu m-am gândit că sunt în viața datorită unor oameni cărora guvernul Boc le oferă 10-15 milioane pe lună pentru ca ei să-și riște viața. Oamenii aceștia clar nu-și fac profesia pentru bani, căci altfel ar fi plecat de mult. O fac din pasiune, pentru că vor să salveze vieți, dar nu-i normal să fie batjocoriți de niște nemernici de guvernanți!

Trandafirul meu japonez a înflorit

Imagine
Trandafirul meu japonez a înflorit. E bătrân - cred că are vreo 30 de ani - și a fost al lui Didi - Amita Bhose. Vara stă pe balcon și îndură căldura, când plec în vacanță rezistă stoic secetei și la întoarcerea mea frunzele palide, pleoștite, se umplu iar de viață odată cu apa turnată din belșug în găleata care-i găzduiește rădăcinile pe care le ghicesc încâlcite și revoltate. Iarna și-o petrece în bucătărie și e martorul vieții noastre de zi cu zi. Se pare că televizorul pe care soțul meu îl lasă deschis mereu când e acasă îi e un companion bun, nu pare a-l deranja și poate că el, trandafirul, crede că-i vorbește cineva de e așa verde și frumos. Cred că poartă în el amintirea vorbelor lui Didi, vorbele cântate în română dar și în bengali și poate că speră să-i mai audă vocea, fiindcă amândoi aveau cam aceleași rădăcini asiatice. Oare ce i-o fi spus Didi de a revenit la viață acum vreo 25 de ani, când îi rămăsese numai trunchiul gol, fără pic de frunză, de părea mort? Ramurile fără v…

De ce nu-mi fac planuri

Pentru că întotdeauna mi le dă cineva peste cap.
Pentru că nu-mi plac bilanțurile.
Pentru că nu vreau să trăiesc agățată de limba ceasului.
Pentru că mâine s-ar putea să nu mai fiu.
Pentru că mi-e frică.
Pentru că oamenii își propun, la început de an, să fie mai buni, mai... și uită pe parcursul anului ce și-au pus în minte. Nu vreau să fiu unul dintre ei.

De ce nu au vecinii mei busuioc

Să fii mai bun, mai darnic, să ai grijă de aproapele tău...

Să ai o vorbă bună pentru fiecare, o vorbă de alinare...

Cam asta ne învață preoții și de multe ori ne rușinăm că nu suntem mai buni, mai darnici.

Ieri a venit preotul cu Botezul. Duminică seara, deși nu știu de ce Boboteaza s-a mutat cu vreo patru zile mai devreme. În afara slujbei cântate nimic nu a fost diferit față de vizita celor care încasează lumina sau colindă. Același țârâit nervos, repetat, al soneriei, o apăsare grăbită pe butonul soneriei. Ușile de pe palier au rămas întredeschise, a accept, și am putut auzi dialogul vecinilor mei cu preotul cel tânăr:
- Părinte, ne dați și nouă un fir de busuioc? întreba vecina mea..
- Vedeți dumneavoastră ce strâns e legat buchetul acesta? Vă dați seama că n-aș avea cum să vă dau fără să-l rup... răspundea preotul.
Și nu i-a dat.

Apoi a venit la noi acasă. Nu, nu i-am cerut un fir de busuioc. Nici nu doream dar nici nu aș fi avut când. Preotul era ca argintul viu. A stropit repede cu …