luni, ianuarie 31, 2011

Castel de povești… într-un apartament din București

publicat în Ziarul Lumina, sâmbătă 29 ianuarie 2011.

Măreția pare a fi vizavi, pe aceeași stradă prof. dr. Gh. Marinescu, unde se află porțile Palatului Cotroceni. Privirea e însă atrasă de cele trei plăcuțe din marmură care străjuiesc, de-o parte și de-a alta, ușa de intrare a blocului modest de la numărul 19.

Pașii te duc pe scările în spirală, spre cunoașterea unei lumi ce-ți va părea ireală, în apartamentul cu numărul 12 unde se află cele cinci camere care alcătuiesc Muzeul memorial Ion Minulescu- Claudia Millian, care aparține acum Muzeului Național al Literaturii Române din București. Aici familia Minulescu a locuit, a creat, și poate că inspirația Claudiei Minulescu a salvat aceste comori, în 1947, când s-a gândit să transforme în muzeu apartamentul, fiica Mioara donându-l MTLR în 1997. Istoria și viața familiei au rămas pe loc, în acest cadru originar, și nici un obiect nu a fost înstrăinat.

Viața în muzeu
Pe cele două femei, mamă și fiică, rămase singure după moartea subită a poetului Ion Minulescu, în 1944, de un atac de cord, nu le-a deranjat să trăiască într-un muzeu. Pe ușă, în interior, se mai află afișul din 1947, care anunța că muzeul e deschis duminica, între orele 11-13. Numai anii bătrâneții fiicei poetului au ținut departe vizitatorii, prin 1998, însă după stingerea din viață și a fiicei Mioara, muzeul a fost redeschis în 2001. De vei avea noroc, vizitatorule, ghid îți va fi doamna Paraschiva, care a și vegheat ultimii ani de viață ai fiicei Minuleștilor. O femeie micuță, tunsă scurt, cu amintiri unice, de invidiat.

Mică istorie a unui muzeu mare
Ca profesoară de desen, Claudia Millian, tânăra soție a lui Ion Minulescu, a putut lua cu chirie unul dintre apartamentele construite în blocul pentru profesori, în anii ’30, apartament pe care familia l-a cumpărat în 1934. Cei doi l-au amenajat după propriul gust și în timp pereții s-au împrietenit și ei cu semnăturile unor pictori celebri. Te-ai aștepta, intrând în cele cinci camere ale muzeului, să te întâmpine cărțile poetului, biroul, să adulmeci o urmă fină a trabucului pe care-l ținea, leneș, între degete, poetul, când poza pictorului Camil Ressu pentru posteritate. Te vei afla însă într-un cvadruplu muzeu, căci da, vei putea reconstitui viața poetului, dar vei vizita totodată și o galerie de artă, cuprinzând lucrările unor pictori deveniți celebri: Ciucurencu, Năsturel, Iser, Steriadi, Tonitza, Brauner, Lucian Grigorescu, Ștefan Popescu, Cecilia Cuțescu-Ștork, bună prietenă a Claudiei, Camil Ressu, Luky Galaction , Catargi, Carol Popp de Szathmary; sculpturile, lucrările în ulei și mozaicurile realizate de Claudia Millian, poetă și ea și afirmată în publicistică și dramaturgie; picturile, mozaicurile Mioarei Minulescu, fiica Minuleștilor, și ea artist plastic.

Căci autorul Romanțelor pentru mai târziu a fost un prieten al artelor plastice iar în calitate de director la Ministerul Artelor a intuit și încurajat talentul unor pictori încă neconsacrați. Colecționarul Minulescu s-a înconjurat de opere cu care avea afinități artistice, tot așa cum în biblioteca din camera de lucru a adunat cărți în limba franceză, poeții citiți la Paris. Unele tablouri sunt cumpărate, altele sunt dăruite, cu dedicații, în altele a pozat el însuși. De altfel, Claudia și Mioara au fost și ele imortalizate în tablourile purtând semnături celebre.

De vorbă cu tine însuți
Vizitatorul, de va avea răbdare, va identifica din lucrările care nu au, în expunere, nici o normă muzeografică, dar au o armonie care încântă și surprinde, pe cele ale lui Iosif Iser. Va întâlni desene în creion și tuș – Minulescu la cafeneaua Oteteleșeanu, din 1907, cu tentă caricaturală, un cărbune care o reprezintă pe Claudia Millian în brațe cu Mioara, la un an; Portretul Claudiei Millian, pastel, acuarele reprezentând peisaje din Franța, Odalisca în șalvari roșii, pictată în Franța. Vitrina din sufragerie va oferi privirii copertele originale realizate de Iser pentru volumul de versuri De vorbă cu mine însumi, ediția princeps, volumul de povestiri fantastice Cetiți-le noaptea, pentru piesa de teatru Nevasta lui Moș Zaharia. Iser a realizat și coperta și ilustrațiile pentru De vorbă cu mine însumi, coperta pentru Romanțe pentru mai târziu.


Portretul testament
E destul de greu să te oprești asupra vreunei încăperi. Livingul se distinge prin mobilier - ”tronul” lui Minulescu, un jilț trainic - , exponate din ceramică, bronz, cristaluri, mulaje efectuate de Claudia Millian, reprezentându-i pe Eminescu și Veronica Micle, dar și bustul în bronz al Claudiei Millian, realizat de Oscar Han. De altfel, opere semnate Oscar Han se regăsesc în toată casa. Sufrageria are o masă de mijloc, cu scaune, vitrina (prima piesă amenajată a muzeului) care conține, pe lângă documentele literare – scrisori, manuscrise, coperte, fotografii – și obiecte personale – legitimații, Legiunea de onoare. Privirea e atrasă de picturile de pe pereți – aici se află și ”portretul-testament” realizat de Camil Ressu în 1942 – dar și de lucrarea impresionantă ca mărime reprezentând scene din Apocalipsă, care devin chenar al Cetății Ierusalimului, datată 1862. Dormitoarele celor două doamne poartă amprenta fiecăreia: în cel al fiicei, trei mozaicuri realizate de Mioara, fotografii și tablouri care o reprezintă, un portret al lui Minulescu semnat Victor Brauner în 1924 sunt luminate de lustra realizată de Mioara dintr-o lampă CFR. Dormitorul Claudiei se distinge prin colecția de icoane pe sticlă, din Ardeal, reprezentându-i pe Sfântul Gheorghe, Sfântul Mina, dar și o icoană din 1777 care a aparținut familiei Claudiei. Lângă fereastră îți zâmbește, dintr-o fotografie, Mioara mireasă iar masca mortuară a Claudiei realizată de Milița Pătrășcanu se află pe peretele opus.

Pașii îți vor fi purtați, spre finalul vizitei, spre camera poetului, și ușa pe care acesta o închidea, încetișor, punând astfel stavilă zgomotului casei spre a se lăsa pradă inspirației e acum larg deschisă. Un crucifix tronează pe etajera din lemn masiv care găzduiește cărțile în franceză, legate în pânză, lângă fereastră zărești portretul poetului și al mamei sale, statuete, piese japoneze, chinezești dar și tablouri semnate de Tonitza, Theodor Pallady, Ziffer, Teodorescu Sion, caricaturi de Iser și cel mai vechi tablou al poetului, făcut de Galanis la Paris, în 1903, reprezentându-l pe acesta pe un scaun, cântând la chitară, toate aceste tablouri fiind risipite pe pereți între bibliotecă și etajere. Biroul cu manuscrise, documente, parcă își așteaptă stăpânul, ca și canapeaua din nișă.


Să nu rămâi corigent la limba română
Ți-l poți imagina, vizitatorule, pe Minulescu cocoțat pe scară și fixând suporții metalici, belciugele, potrivind sforile pentru tablouri? Auzi tu, vizitatorule, râsul unora dintre acești mari oameni, prieteni ai Minuleștilor, râs care a răsunat în această casă, în timpul seratelor sau al vizitelor? Cu siguranță, da, după tot ce ai văzut. Iar când vei ieși pe ușa Muzeului vei privi mirat în urmă, convins că ai asistat la o magie: ușa se închide în urma ta, știi că nu ai vizitat decât cinci camere, dar ai impresia că ai ieșit dintr-un castel imens.

Text și foto: Carmen Mușat-Coman


Adresa:Bd. prof. dr. Gh. Marinescu, nr. 19, etaj 2, ap. 12 (interfon 5/6)
Telefon: 021 317 90 41
Program vizitare: 10-17, marți-duminică, luni închis.
Acces: metrou: Stația Eroilor. Troleibuz: 61, 69, 90, 91 (Stația Facultatea de Medicină), 96 (Stația Eroilor), 62, 71, 93 (Stația Grădina Botanică); autobuz: 306, 336 (Stația Facultatea de Medicină).

duminică, ianuarie 30, 2011

Concurs de creație

http://www.garbo.ro/articol/Lifestyle/6726/Concurs-Garbo-si-Editura-Cununi-de-Stele.html


Așterne gândurile tale pe hârtie și editura Cununi de stele te premiază. Articolul va fi postat pe site-ul www.garbo.ro si toată lumea îl va putea citi.

Spor!

joi, ianuarie 27, 2011

Cumperi o carte, primești o carte

Pentru că editura Cununi de stele împlinește doi ani pe 29 ianuarie, de azi, 27 ianuarie, până la sfârșitul lunii, de cumperi o carte primești o carte - de comanzi online cel puțin trei cărți. Le vei putea păstra, le vei putea dărui... Cum dorești.

Cu 10% reducere și fără taxe poștale. Plata ramburs, la primirea coletului. Tot ce ai de făcut e să intri pe site-ul editurii, să comanzi cărțile dorite - prin e-mail sau telefon - și să te duci la poștă să-ți ridici cărțile.

Gânduri bune de la Cununi de stele...

www.edituracununidestele.ro

marți, ianuarie 25, 2011

Un alt lucru inutil



De anul acesta am obervat că a mai apărut un semafor lângă cel clasic: negru, nou, sfidător de nou în comparație cu ce e în jur. Un semafor pentru bicicliști. Eu mă întreb cui mama mă-sii folosește un astfel de semafor: că doar nu-i vreunul tâmpit să creadă că roșul pe care-l arată semaforul clasic înseamnă verde pentru bicicliști? Când aștepți la zebră nu contează că ești pieton, biciclist, câine... Apropo de câine, până și el are instinct de conservare și așteaptă culoarea verde ca să traverseze. De ce n-ar avea bicicliștii?

O mulțime de bani intrați în buzunarul cuiva.

Și fiindcă stâlpul mai poate susține greutate, sugerez montarea unui semafor pentru câini, un altul pentru mame cu cărucioare, un altul pentru orbi (nu contează că nu le văd!, cum se spune, intenția contează pe banii publici!), un altul pentru bătrâni, un altul pentru copii și un altul pentru politicieni. Ultimul să arate mereu roșu, ca ei să stea naibii acasă și să ne lase în pace!

sâmbătă, ianuarie 22, 2011

Ultimul drum al lui Sergiu Al-George

de Amita Bhose
Publicat în Literatorul nr. 49/1992

L-am cunoscut pe Sergiu Al-George în preajma primei sale călătorii în străinătate, în India. Era primăvara anului 1972. Cu câteva luni înainte se ţinuse la Banaras un congres al studiilor sanscrite. Al-George, recunoscut pe plan internaţional ca unul dintre cei mai mari specialişti în lingvistica sanscrită, era singurul care putea să reprezinte România la acea întrunire. Dar fiind medic şi neavând funcţie corespunzătoare, n-a fost delegat. Altcineva a participat la Congres. După aceea, la iniţiativa ataşatului cultural, dl. Venkataraman, Ambasada Indiei la Bucureşti a obţinut o invitaţie nominalizată din partea „University Grants Commission” din New Delhi ca doctorul Sergiu Al-George să poată vizita centrele importante de sanscritologie din India. În acea perioadă, specialistul ţinea un curs de civilizaţie indiană la Universitatea din Bucureşti. În afară de cei cinci studenţi de la disciplina hindi, cărora le era adresat cursul, asistau un mare număr de oameni din afară. Am luat legătura cu dânsul printr-un cursant extern.
Pregăteam pe atunci teza de doctorat despre influenţa indiană asupra gândirii lui Eminescu. Auzisem de indianistul român. Citisem prima sa carte – Filosofia indiană în texte (1971), lucrare care m-a surprins prin exactitatea informaţiilor şi corectitudinea interpretărilor, aspecte mai puţin obişnuite în indianistica românească. (Graţie criticii româneşti, cunoscuta teză din Chandogya-upanişad, tattvanasi, a ajuns „formula budistă”.)
Între toţi cei care se aflau în holul Universităţii, l-am recunoscut la prima vedere. Era inconfundabil. Ochii lui adânci şi privirea-i pătrunzătoare aparţineau parcă unei alte lumi – lume ce gândea în basme şi vorbea în... sutrele lui Panini. Câţiva ani mai târziu, ambasadorul Indiei, dl. A.K. Ray mi-a spus că Al-George îi amintea de profesorul Gauri Nath Shastri (cel mai mare sanscritolog la ora actuală) de la Sanskrit College din Calcutta. Avea aceeaşi structură mentală ca şi sanscritologii indieni; altfel n-ar fi putut să înţeleagă spirirtualitatea indiană în propria-i perspectivă.
Mi se pare că românii, în general, seamănă cu indienii; oamenii practici, cu cei din vestul Indiei iar cei visători şi sensibili, cu noi, bengalezii. Am şi remarcat că dintre toate popoarele europene, românii iubesc India cel mai mult, deşi ei sunt cel mai puţin informaţi despre ea. Preocupările indianistice ale lui Al-George n-au pornit însă dintr-un exotism obişnuit. A fost ceva inexplicabil, parcă o atracţie de sânge care îl împingea mereu spre India, în mod fatidic. Nimic nu-l putea opri din drum, nici măcar peripeţiile politice prin care avea să treacă din cauza acestor preocupări. Înţelegea fenomenul indian mai bine decât mulţi dintre compatrioţii mei; de aceea, îi critica sever pe intelectualii indieni care imitau Occidentul fără nici un rost.
Indianitatea lui Al-George se manifesta în viaţa lui de toate zilele. Condiţiile modeste în care trăia nu-l deranjau deloc. Din contră, îl bucurau. „Trăim ca indienii – spunea cu zâmbetul pe buze – cu toţi fraţii într-o casă”. Cu excepţia unei biblioteci de specialitate bine dotată, n-avea nici un obiect indian. Totuşi, camera aceea sumar mobilată – care era dormitor, sufragerie, sală de primire, bibliotecă şi cameră de lucru la un loc – respira un aer indian. Deoarece avea India în suflet, n-avea nevoie de bibelouri în vitrină.
Era atât de emoţionat de călătoria pe care urma să o întreprindă încât mă temeam ca nu cumva realitatea – uneori insuportabilă chiar şi pentru noi – să nu-l dezamăgească, să-l deziluzioneze. Când s-a întors, părea cuprins de o fericire sacră. Era mai vesel şi mai vioi ca niciodată. Într-o seară, la o întâlnire în familie, cu mama şi cu soţia sa, a povestit impresiile călătoriei. În clarobscurul balconului spaţios foşnea vântul prin frunzele de curmal şi de trandafir japonez, plutea mireasma iasomiei agăţată pe coloane iar noi ne plimbam, cu gândul, de-a lungul şi de-a latul Indiei. Locuri şi lucruri din ţara mea, banalizate din cauza familiarităţii, îmi apăreau în faţa ochilor sub alte forme, cu farmece nebănuite.
Şi el retrăia momentele. Când avionul s-a apropiat de Delhi, cerul toamnei i-a amintit de poemul Norul mesager al lui Kalidasa şi i s-au înlăcrimat ochii. A vizitat Grădina Zoologică din Calcutta pentru a vedea mersul elefanţilor: dorea să înţeleagă metafora sanscrită care-l compară cu eleganţii paşi feminini. Între întâlnirile cu specialiştii din diferite locuri, l-au impresionat cel mai mult discuţiile purtate la Facultatea de filosofie de la Universitatea Calcutta. Acolo s-a aflat într-o situaţie delicată, care l-a şi amuzat. A fost întrebat dacă crede în Dumnezeu. Invitatul oficial, venit dintr-o ţară condusă de un guvern socialist, a căutat argumente din cibernetică şi din informatică pentru a susţine, în mod voalat, existenţa lui Dumnezeu. Dar studentul care îi pusese întrebarea a replicat: „Cunoaştem şi noi aceste argumente. V-am întrebat, domnule profesor, dacă dumneavoastră personal credeţi sau nu în Dumnezeu”. „Da, eu cred”, a răspuns omul de ştiinţă.
Pe baza relatărilor din acea seară am redactat un interviu pe care l-am publicat în cotidianul Jugantar din Calcutta. În acelaşi ziar am publicat şi traducerea prescurtată a articolului său, Note indiene, după care am primit de la cititori scrisori emoţionante.
Îl întrebasem dacă India reală, cu toate mizeriile şi problemele ei, a corespuns imaginii pe care şi-o făurise despre ea. „ A fost mai frumoasă - a răspuns cu nostalgie – şi dacă voi avea şansa de-a o revedea, îmi va părea şi mai frumoasă”. A fost apreciat de gazdele sale. Persoanele cu care l-am pus în legătură – prof. P.C. Gupta, vice-cancelarul Universităţii Vishvabharati din Shantiniketan, poetul Nichiketa Bharatwaj, bibliotecar la National Library şi actorul Sekhar Chatterjee – ultimii doi din Calcutta – au fost puternic impresionate de erudiţia şi de personalitatea specialistului român. Le-a părut rău că a stat atât de puţin.
Ocazia de a revedea India s-a ivit peste un deceniu. Între timp mai publicase două cărţi – Limbă şi gândire în cultura indiană (1978) şi Arhaic şi universal (1981). Sănătatea îi fusese şubrezită de două infarcte. Se pensionase pentru a se putea dedica în exclusivitate cercetărilor indianistice.
Colaborarea sa cu Universitatea Bucureşti a fost întreruptă în anul 1974. Neavând diploma în filologie, n-a mai avut dreptul de a preda. Nu trebuie să ne mire faptul că nici lucrările docte de lingvistică, nici aprecierile elogioase ale tuturor specialiştilor din lume n-au contat pentru aparatul birocratic al ministerului de resort. Mă întreb totuşi: de ce i-a fost retrasă aprobarea eliberată cu patru ani mai înainte? Raţiunea în virtutea căruia cursul său fusese aprobat îşi pierduse cumva valabilitatea? Cum? Nici nu-mi explic de ce Universitatea, care iniţial l-a invitat, n-a insistat pentru a-l reţine. În fond, pierderea a fost a ei, nu a lui. Cursul iniţiat de Al-Geroge a fost continuat de un profesor universitar iar după plecarea definitivă a acestuia, el mi-a fost încredinţat mie, şi l-am ţinut până în 1990.
În afară de cursul oficial de civilizaţie indiană, adresat studenţilor de la disciplina hindi, predam şi cursuri facultative de limbile sanscrită şi bengali (limba lui Tagore). Până atunci, în ciuda prezenţei lui Sergiu Al-George, sanscrita era predată de căte un latinist, care nu se afirmase cu nimic în domeniul respectiv. La solicitarea cursanţilor mei, între care se aflau studenţi şi salariaţi din varii discipline şi de vârste diferite, precum şi scriitori şi redactori, am început un curs de cultură şi civilizaţie indiană, inclusiv filosofie. În cadrul acestuia am înfiinţat, neoficializat însă, un cenaclu de studii indiene. L-am rugat pe Al-George să-l păstorească. Simţeam că îi era dor de studenţi, că îi lipsea contactul cu tinerii interesaţi în indianistică. Adeseori îmi spunea: „Adevăratele comori sunt studenţii!”, ceea ce cred şi eu.
În prima şedinţă a cenaclului, care s-a ţinut în luna decembrie a anului 1980, mentorul său ne-a vorbit despre cosmologia vedică şi estetica lui Brâncuşi (abia terminase Arhaic şi universal). În lunile următoare, cursanţii au susţinut diferite referate, din care amintesc: „Arhitectura greacă şi arhitectura indiană”, „Estetica lui Michelancelo şi filosofia Sankhya”, „Biografia lui Korosi Sandor Csoma, întemeietorul tibetologiei” şi „Dansuri clasice indiene”.
Prezenţa lui Al-George la fiecare şedinţă ne servea ca un puternic izvor de inspiraţie. Stătea în bancă, între studenţi – nu-i plăcea să stea la catedră -, urmărea discursurile cu mult interes şi participa la dezbateri ca să-l apere pe conferenţiar, aducând argumente noi şi profunde. Discuţiile erau deosebit de incitante şi se mişcau de la un pisc la altul. Pierdeam noţiunea timpului. Când apărea doamna de la palier cu mătura, ne mutam la cofetăria de peste drum, poreclită „sediu”, iar când eram daţi afară şi de acolo – cam pe la orele zece seara – continuam dezbaterile în staţia de maşini. Fie vară, fie iarnă, noi consumam îngheţată, iar Al-George stătea cu un pahar de suc în faţă. Pentru că regimul alimentar îi cerea să se odihnească după fiecare masă, când venea la cenaclu rămânea nemâncat toată seara. Oricare altul ar fi refuzat, pe bună dreptate, invitaţia de a participa la şedinţe. Dar mentorul nostru venea şi stătea cu plăcere. Cum îi străluceau ochii când un student spunea ceva ieşit din comun!
Nu-i contrazic pe toţi cei care susţin că Sergiu Al-George n-a fost comunicativ, că era închis în sine. Orice om se deschide sau se închide în funcţie de ambianţa în care se află.
Cel de-al cincilea Congres de sanscrită urma să aibă loc la Banaras în octombrie 1981. Sergiu pregătea o comunicare pe tema „Metafora şi filosofia dintr-o perspectivă indiană”. Voia s-o prezinte personal. Dar deplasarea în India era o problemă complicată, implicând cheltuieli în valută. Nu era în firea lui să apeleze la ambasadă pentru a obţine o invitaţie.
S-a ivit însă o ocazie prielnică: ambasadorul Indiei, dl. A.K. Ray, urma să-şi încheie misiunea în România. Un grup restrâns de studenţi, care îl cunoscuseră mai îndeaproape cu ocazia unor spectacole indiene prezentate de ei la Universitate şi la reşedinţa sa, l-au invitat la o masă de rămas bun la Casa Universitarilor. L-am rugat şi pe Sergiu să participe. A fost o seară de neuitat. Amândoi – dr. Al-George şi dl. Ray – au fost atât de deschişi, prietenoşi şi veseli încât studenţii şi-au depăşit emoţiile stârnite de intima lor prezenţă alături de un specialist de notorietate mondială şi un ambasador. Discuţiile mergeau de la filosofia lui Sankara şi gramatica lui Panini până la glume şi anecdote de pe toate meridianele lumii, întrerupte din când în când doar de melodiile lui R. Tagore, interpretate perfect de o studentă.
În cursul acelei seri l-am înştiinţat pe domnul ambasador despre problemele lui Sergiu legate de participarea la congres. Deoarece dumnealui dorea – aşa cum era şi firesc – să dezvolte studiile indiene în România, a considerat că vizita unui specialist de talia lui Al-George va constitui un prim pas în formarea unui nucleu de cercetare în indianistică. Mi-a cerut să-i redactez o notă pe baza căreia va proceda. I-am înmânat lucrarea în câteva zile, dar pentru a nu încălca protocolul, nu l-am mai întrebat de soarta ei. Înainte de a pleca mi-a spus că făcuse tot ce îi era în putinţă. Peste câteva săptămâni, Sergiu a primit invitaţia de la UNESCO pentru a participa la Congresul din Banaras, ca unul din cei 12 oaspeţi sponsorizaţi de organizaţia respectivă.
În starea precară a sănătăţii sale, era riscant să întreprindă o călătorie atât de lungă şi obositoare. Dar muncise şase luni de zile la conferinţă. Era o lucrare densă, de vreo cinci pagini. (Am publicat-o în Manuscriptum, nr. 3/1988). De altminteri, participarea la un atare eveniment în India a fost visul vieţii sale. Era hotărât să plece. Le spusese alor săi: „Am să mor de necaz dacă nu mă lăsaţi să plec”. La acea dată nu-l mai interesa nimic altceva.
Formalităţile plecării necesitau o recomandare din partea Academiei de ştiinţe sociale, ceea ce cădea în sarcinile doamnei prof. Zoe Dumitrescu-Buşulenga. Încântată că Sergiu va merge la Banaras, locul mult visat de dumneaei, a scris-o imediat, în cele mai elogioase cuvinte. Citind-o, funcţionarul de la paşapoarte a rămas fără replică. „E un text de înrămat şi de pus pe perete”, a observat el şi l-a întrebat pe Sergiu dacă şi-a păstrat o copie. Când mi-a povestit, l-am întrebat şi eu acelaşi lucru. A răspuns negativ. Simţise oare că la întoarcere nu va mai avea nevoie de nimic?
Ultima mea vizită la el acasă a coincis cu încheierea serbării zeiţei Durga în India. Cuprinsă de nostalgie, le-am povestit – lui Sergiu şi soţiei sale, Dorina – ritualurile pitoreşti legate de acea zi. Urma să plec peste câteva zile la Târgu Jiu, pentru a prezenta Arhaic şi universal, ultima carte a lui Sergiu, care a apărut atunci. Când a auzit că am posibilitatea să fac un pelerinaj la Hobiţa, mi-a zis: „Prezintă şi omagiile mele! N-am să mai ajung acolo”.
Fireşte că nu l-am luat în serios. Mai degrabă am discutat cu gazdele mele posibilitatea lansării cărţii la Târgu-Jiu, după întoarcerea autorului din India. Ca memento, am rupt două frunze din viţa de vie din casa lui Brâncuşi. Una se află şi azi în vitrina mea.
În drumul spre India a trebuit să facă un scurt popas la Roma. A fost cazat într-o cameră de hotel rezervată oaspeţilor de onoare ai UNESCO, cameră în care înnoptase cândva Napoleon. Am auzit ulterior că acolo a primit un semn (nu mai reţin detaliul) care i-a sugerat că i se apropie sfârşitul. Credea în semne şi ştia să le interpreteze după principiile ştiinţifice ale lui Jung. Proiectase o carte, În lumea semnelor, în care voia să analizeze credinţele populare din România şi din India.
În seara zilei de vineri, 6 noiembrie, 1981, am primit un telefon de la Sergiu. Se întorsese în ziua respectivă. Era istovit de drum. Totuşi, ţinea să-mi împărtăşească impresiile, să-mi mulţumească pentru fericita inspiraţie pe care o avusesem cu câteva luni în urmă. Dar ce eram eu, decât un instrument mărunt în mâinile Destinului? M-a invitat să-l vizitez, ca să putem discuta mai pe larg. Deşi aşteptasem cu nerăbdare să aflu veştile succesului său la Congres, am ezitat să-l solicit într-o asemenea stare a sănătăţii. Am sugerat să amânăm întâlnirea cu o săptămână. „Să nu fie prea târziu”, mi-a răspuns.
Atunci mi-a comunicat la telefon aspectele cele mai importante ale vizitei. Îi reţin ultimele cuvinte. Când stătea în sala de conferinţe a Universităţii din Banaras, prin pereţii de cristal a zărit lotuşii înfloriţi pe lac. Privindu-i, a simţit că i se împlinise menirea vieţii. „Nu mai am nimic de dorit”, a rostit cu o seninătate extraordinară.
În seara zilei de 10 noiembrie, în jurul orei zece, vorbea la telefon. Dintr-o dată, receptorul i-a căzut din mână iar cuvântul a rămas nerostit. În dubla sa calitate, de lingvist şi de medic ORL-ist, toată viaţa a slujit Logosul. Cuvântul i-a fost viaţă, cuvântul i-a fost moarte. Credinţa mea îmi şopteşte că zeiţa Vak a Rigvedei a coborât din cer ca să-şi ia fiul spiritual cu sine.
A doua zi, când voiam să-i telefonez Dorinei ca s-o întreb de sănătatea lui Sergiu după micro-infarctul pe care-l avusese în zilele trecute, m-a sunat ea ca să mă anunţe trista veste. Seara, când mă întorceam de la ei, se ridica Luna plină deasupra turlei Bisericii Sfânta Vineri. Era seara de Raspurnima, când Dumnezeu coboară pe pământ pentru a se uni cu sufletele care Îl iubesc.
Într-o clipită mi s-a luminat gândul. De ce mi-a vorbit de lotuşii din Banaras? Privindu-i, i s-a deschis oara sahasrara, lotusul conştiinţei cu o mie de petale, aducându-i suprema fericire, paramananda? A unit atman cu brahman, microcosmul cu macrocosmul? Pentru aceia care ating cel mai înalt nivel al spiritualităţii, sufletul se eliberează în timpul vieţii. Asemenea spirite se numesc jivanmukta. Iar un suflet eliberat în Banaras dobândeşte mokşa, libertatea absolută, ieşind din cercul naşterii şi morţii. Aceasta să fi fost menirea vieţii sale, răsplata jertfei necontenite a celor 59 de ani pe care i-a trăit? N-a fost oare viaţa sa un lung sacrificiu de sine – atmayajna?
Sufletul eliberat nu putea să părăsească trupul în India. Trupul trebuia să se reîntoarcă la matcă, la glia căreia îi aparţinea. Vinerea următoare, la o săptămână de la întoarcerea din India, au fost înhumate rămăşiţele sale pământeşti. Slujba s-a oficiat în Biserica Bradului, unde studenţii de la Institutul de Teologie, membri ai cenaclului, i-au cântat Veşnica pomenire. Am pornit cu cenacliştii spre Belu, dar tramvaiul având pană de curent, am sosit abia după ce s-a pus lespedea. Jerba noastră, cu inscripţia sanscrită namo srigurave namah (plecăciune lui guru), atârnată de curce, se vedea de departe.
Tradiţia indiană interzice participarea femeii la ritualurile funerare. Nu mi-a fost permis să-l conduc pe ultimul drum. Mi s-a spus că frunza din Hobiţa, pe care Dorina i-o pusese la căpătâi, precum şi buchetul de garoafe albe oferite din partea domnului Ray au fost puse în coşciug. Ca şi în viaţă, şi în moarte Sergiu Al-George a rămas legat de India, ţara lui de vis, şi de România, ţara lui de dor. Veşnica sa odihnă a fost binecuvântată de Brâncuşi şi omagiată de o solie a Indiei.

vineri, ianuarie 21, 2011

Pare atât de simplu

„Niciodată nu vei scăpa de ură, dacă tot mereu te gândeşti – acela m-a înjurat, acesta m-a bătut, el m-a întrecut sau el mi-a furat bunurile. Niciodată nu te va chinui ura, dacă nu te gândeşti la cei care ţi-au făcut rău”.
Buddha.

Pare atât de simplu. Și totuși de ce e complicat?

marți, ianuarie 18, 2011

La peruci nu sunt niciodată soldări

Mâine o cunoștință de-a mea începe chimioterapia. A fost anunțată că-i va fi rău, ca va primi antivomitive, iar de va slăbi sau de se va îngrășa îi vor schimba tratamentul. Va face o injecție la 21 de zile, îi va cădea părul...

Astăzi s-a tuns scurt. Pentru o nouă viață fără păr. De fapt, pentru o luptă cu moartea, pentru viață. Își caută perucă, dar a auzit că e în jur de 7 milioane o perucă ”bună”. Ce ironie, nu? Taman acum când oamenii dau buzna la reduceri, la peruci nu sunt niciodată soldări.

Îmi amintesc de prietena mea Lili, care avea un păr blond, superb. Nu ieșea din casă până nu și-l aranja și când venea la noi, pe când Ana avea cam un an, se spăla pe cap cu o zi înainte ca să aibă părul curat când Ana avea să-și înfigă mânuța în păru-i ondulat.

De atunci au trecut ani și Lili a purtat și ea peruci, perucile pe care le-a urât și la care a renunțat în ultimele luni de viață, când nici nu mai ieșea din casă.

La peruci nu sunt niciodată soldări. Oamenii își văd mai departe de țoale, îngrămădindu-le în șifonier, pe când viața e în altă parte.

luni, ianuarie 17, 2011

Curat emancipare



din volumul Cum s-a făcut de-am rămas la cratiță

Curat emancipare

De multe ori ni se cere să ne definim printr-un cuvânt și atunci adjectivele sunt amestecate într-o urnă mare din care nu știi pe care să-l extragi mai întâi. Până la urmă, trebuind să folosești unul, spui, aproape nemulțumită de strictețea răspunsului: fericită; deșteaptă; intransigentă. N-am auzit însă pe nimeni afirmând: bleagă, naivă, proastă. E problema lor, lipsa sincerității, eu nu de asta mă mir ci de faptul că n-am auzit vreo femeie răspunzând că ar fi emancipată. Poate că nu asta e importantă, libertatea câștigată? Eu însă pun pe prim plan această stare de bine pe care am obținut-o, de fapt, predecesoarele mele, și mi-au transmis-o, eu ridicând-o la rang suprem.
Deci, dacă mie mi s-ar cere să mă definesc printr-un cuvânt, aș spune fără ezitare: emancipată. Și o să vă și explic, ca să nu credeți că vorbesc fără temei. Emanciparea mea începe de cum deschid ochii, dimineața: nu mai fac cafea la ibric, am cafetieră electrică, și nici sandvișuri nu mai pregătesc, pentru pachețele, pentru că e moda chips-urilor la școala băiatului iar soțul meu mănâncă la cantina-restaurant, unde primesc tichetele de masă. După plecarea alor mei, mă pot bucura din plin de libertatea câștigată: am două telenovele pe care le văd, în reluare – și o dovadă că m-am emancipat și nu mă mai impresionează dulcegăriile e faptul că, la reluări, scenele dramatice nu-mi mai storc o lacrimă. Câteodată, o vecină îmi ține de urât, și o inițiez în de-ale emancipării și pe ea: nu-i mai dau rețeta de blat de tort, cum ar fi făcut mama, ci adresa magazinului unde-l găsește gata făcut. Un alt semn e că nu sunt sub tutela soacrei, așa cum s-ar fi întâmplat dacă nu mă emancipam: de când cu ușa asta metalică, nici nu se simte când privești prin vizor. De-asta nu sunt niciodată acasă când sună ea la ușă. Câte femei sunt libere ca mine? Apoi, nu-i mai cer acordul soțului meu când vreau să mă tund, așa cum fac multe alte semene de-ale mele. Nu-l mai cer fiindcă oricum nu-și dă seama dacă m-am tuns ori nu. Dar mai am foarte multe drepturi: de a găti ce mâncare doresc, fiindcă pe soțul meu nu-l interesează ce mănâncă, de a spăla când vreau – căci am toată ziua la dispoziție. Lecții nu mai fac cu băiatul fiindcă nu mai înțeleg nimic la matematică, deci m-am eliberat și de corvoada aceasta. Însă cel mai bun exemplu de emancipare cred că e atunci când soția aduce mai mulți bani în casă decât bărbatul. Ei, pentru visul acesta mai am de așteptat însă vreo două săptămâni: tocmai s-au făcut disponibilizări la întreprinderea unde lucrează al meu soț. Și, grație noii legi a șomajului, cei 75% pe care-i iau eu din șomaj tehnic vor reprezenta mai mult decât va aduce el în casă. Asta da emancipare, nu-i așa?

marți, ianuarie 11, 2011

De ce românii iubesc India


Fragment din interviul De ce românii iubesc India, din Dialoguri cu Amita Bhose: Eminescu este magnetul care mă atrage spre România, carte care va fi lansată vineri, 14 ianuarie 2011, la ora 12, la Libraria Mihai Eminescu.
.....

– Iată deci că... toate drumurile duc tot spre Eminescu.
– După atâtea manifestări dispersate ale dragostei pentru India a
trebuit să apară un Eminescu, simbolul aspiraţiei culturale române, pentru a da formă concretă unui sentiment amorf şi abstract.
Cunoştinţele pe care el şi le-a însuşit despre India i-au completat intuiţia înnăscută, perfecţionându-i viziunea poetică. Crescut în climatul folclorului românesc, sufletul său sensibil nutrea afecţiune faţă de natură, respect faţă de adevăr şi acuitatea penetrării în metafizica existenţei umane. Aceste caracteristici ale firii sale l-au îndreptat, cred eu, spre gândirea indiană.
Primul meu contact cu Eminescu, prin Ce te legeni codrule, mi-a sugerat un substrat indian ascuns în adâncimea creaţiei sale artistice, ca şi a literaturii populare române. Nu cred ca vreun alt popor al lumii decât cel indian sau cel român să se apropie de natură cu asemenea însufleţire!
Conturarea culturii indiene a lui Eminescu şi depistarea influenţei indiene în gândirea sa artistică au constituit tema tezei mele de doctorat. Am constatat că amprentele indiene, mai precis ale poeziei lui Kālidāsa, ale filozofiei buddhiste şi upanişadice, ale mitologiei din Rgveda sunt mai demonstrabile în Venere şi Madonă, Geniu pustiu, în poeziile de dragoste şi natură din ciclul veronian, Glossa, Odă în metru antic, Rugăciunea unui dac (cu o variantă având titlul Nirvana), Scrisoarea I, Luceafărul şi, în fine, Kamadeva, ultima poezie tipărită în timpul vieţii poetului. Eminescu şi-a petrecut ultimii ani ai scurtei sale existenţe pământene traducând din germană gramatica sanscrită a lui Franz Bopp, după un volum care aparţinuse Iuliei Hasdeu. Ataşarea puternică de buddhism a fost amintită de mai toţi contemporanii. La Viena, colegii l-au auzit rostind frecvent „O, Buddha Sakyamuni!”. În filele manuscriselor sale s-a găsit însemnarea „Eu sunt buddhist”. În articolul necrolog, prietenul lui de o viaţă, Caragiale, a observat că ferventul buddhist s-a retras în mult dorita nirvāna.
– ...Acolo unde s-a retras şi un alt mare prieten al Indiei, Sergiu Al-
George.
– El a fost unul din cei mai mari sanscritologi pe plan mondial. A
publicat trei cărţi de o valoare inestimabilă: Filozofia indiană în texte, cuprinzând traducerea unor texte fundamentale însoţite de note exhaustive; Limbă şi gândire în cultura indiană, eseu în filozofia lingvisticii indiene şi Arhaic şi universal/India în conştiinţa românească. De altfel, aici el analizează ansamblul creaţiei lui Brâncuşi în raport cu arta ţărănească din Gorj, din punctul de vedere al esteticii indiene, relevând valenţe nebănuite ale marelui artist. Orice suflet sensibil va simţi o prezenţă indiană în aerul care umple spaţiul din jurul Mesei Tăcerii, Porţii Sărutului şi Coloanei fără sfârşit. Tihna, sentimentul cel mai nobil şi mai cuprinzător după estetica indiană, domină arta brâncuşiană. După publicarea acestui volum, Al-George a pornit spre India spre a participa la Benares la cel de al cincilea congres internaţional de studii sanscrite. S-a stins din viaţă la câteva zile de la întoarcere, la Bucureşti. La congresul următor a fost ales vicepreşedinte postum. Nu cred că golul lăsat de el în cultura română se va umple curând sau vreodată. Dacă Eminescu a trăit filozofia indiană şi Blaga a cercetat-o, Al-George a făcut şi una şi alta. Împreună, ei au format trinitatea indianisticii în România.

vineri, ianuarie 07, 2011

Iar florile de pe hol au murit...






După incendiu, de la fereastra etajului la care stau, am urmărit cum se retrăgeau cele două mașini ale pompierilor. Pe lângă ele mergeau, obosiți, cu siguranță, doi pompieri, care îi ghidau pe șoferi printre mașinile parcate în spatele blocului. Era patru dimineața și eu m-am gândit că sunt în viața datorită unor oameni cărora guvernul Boc le oferă 10-15 milioane pe lună pentru ca ei să-și riște viața. Oamenii aceștia clar nu-și fac profesia pentru bani, căci altfel ar fi plecat de mult. O fac din pasiune, pentru că vor să salveze vieți, dar nu-i normal să fie batjocoriți de niște nemernici de guvernanți!

marți, ianuarie 04, 2011

Trandafirul meu japonez a înflorit



Trandafirul meu japonez a înflorit. E bătrân - cred că are vreo 30 de ani - și a fost al lui Didi - Amita Bhose. Vara stă pe balcon și îndură căldura, când plec în vacanță rezistă stoic secetei și la întoarcerea mea frunzele palide, pleoștite, se umplu iar de viață odată cu apa turnată din belșug în găleata care-i găzduiește rădăcinile pe care le ghicesc încâlcite și revoltate. Iarna și-o petrece în bucătărie și e martorul vieții noastre de zi cu zi. Se pare că televizorul pe care soțul meu îl lasă deschis mereu când e acasă îi e un companion bun, nu pare a-l deranja și poate că el, trandafirul, crede că-i vorbește cineva de e așa verde și frumos. Cred că poartă în el amintirea vorbelor lui Didi, vorbele cântate în română dar și în bengali și poate că speră să-i mai audă vocea, fiindcă amândoi aveau cam aceleași rădăcini asiatice. Oare ce i-o fi spus Didi de a revenit la viață acum vreo 25 de ani, când îi rămăsese numai trunchiul gol, fără pic de frunză, de părea mort? Ramurile fără viață îmbrățișau un bilet mic, alb, cu scrisul mărunt al lui Didi. Pe acel bilet Didi scrisese ceva, un mesaj, din care eu acum îmi aduc aminte doar cuvântul ”dragoste”. Era un citat. Mi s-a părut ciudat gestul lui Didi, apoi, peste ani, am aflat că plantelor le face bine să le vorbești. N-am comentat atunci, cred că am zâmbit, zilele au trecut și, când am mai fost la Didi, am văzut că trandafirul japonez înviase. Era verde.

E bătrân, trandafirul meu japonez care a fost al lui Didi până acum 18 ani, când s-a prăpădit. E bătrân și nu mai face multe flori, dar are cele mai ciudate perioade de a-și dărui florile a căror frumusețe dispare după doar o zi. Acum câțiva ani a făcut doar o floare și tot în preajma Anului Nou. Prietena mea Lili, care și a dispărut vara aceasta, mi-a zis atunci:
- O să fie un an norocos.
Așa a fost.

Azi, 4 ianuarie, trandafirul meu japonez a înflorit. E bătrân dar uitați ce floare tânără are! A fost și este înconjurat de dragoste. Poartă în el memoria tinereții și înțelepciunea vârstei: înflorește atunci când totul e alb în jur și te obligă să-i admiri, prin unicitate, frumusețea. E la fel ca prima lui prietenă, Amita Bhose.

De ce nu-mi fac planuri

Pentru că întotdeauna mi le dă cineva peste cap.
Pentru că nu-mi plac bilanțurile.
Pentru că nu vreau să trăiesc agățată de limba ceasului.
Pentru că mâine s-ar putea să nu mai fiu.
Pentru că mi-e frică.
Pentru că oamenii își propun, la început de an, să fie mai buni, mai... și uită pe parcursul anului ce și-au pus în minte. Nu vreau să fiu unul dintre ei.

luni, ianuarie 03, 2011

De ce nu au vecinii mei busuioc

Să fii mai bun, mai darnic, să ai grijă de aproapele tău...

Să ai o vorbă bună pentru fiecare, o vorbă de alinare...

Cam asta ne învață preoții și de multe ori ne rușinăm că nu suntem mai buni, mai darnici.

Ieri a venit preotul cu Botezul. Duminică seara, deși nu știu de ce Boboteaza s-a mutat cu vreo patru zile mai devreme. În afara slujbei cântate nimic nu a fost diferit față de vizita celor care încasează lumina sau colindă. Același țârâit nervos, repetat, al soneriei, o apăsare grăbită pe butonul soneriei. Ușile de pe palier au rămas întredeschise, a accept, și am putut auzi dialogul vecinilor mei cu preotul cel tânăr:
- Părinte, ne dați și nouă un fir de busuioc? întreba vecina mea..
- Vedeți dumneavoastră ce strâns e legat buchetul acesta? Vă dați seama că n-aș avea cum să vă dau fără să-l rup... răspundea preotul.
Și nu i-a dat.

Apoi a venit la noi acasă. Nu, nu i-am cerut un fir de busuioc. Nici nu doream dar nici nu aș fi avut când. Preotul era ca argintul viu. A stropit repede cu aghiasmă prin casă, a mormăit ceva, La multi ani, parcă, și a tulit-o pe scări, nu înainte ca dascălul să-i facă semn soțului meu să-i dea acestuia banii.

În urma lor am auzit ropotul pașilor pe scări, și mi-am imaginat doi soldați urmăriți de tic-tacul unei bombe.