vineri, februarie 25, 2011

Bolovanul de râu - Dan Puric

din Omul frumos.

despre dezrădăcinare...

”Undeva, pe marginea râului de munte, sătea o băbuță care avea casa și gardul parcă crescute din râu. (...)
Avea o gospodărie modestă băbuța: o curte cu două găini chioare și un câine șchiop. Găinile, fiecare cu câte un ochi, se ajutau reciproc să vadă cât mai mult din viață. Era tare slabă băbuța. Arăta ca dintr-o frescă din biserică, coborâtă puțin pe lumea aceasta să facă treabă. Pescuiam prin jurul casei ei, iar ea, dincolo de gard, mă iubea cu ochi blânzi și mă chema din când în când să-mi dea prune uscate. Mâinile ei, la fel de uscate ca și prunele, mă avertizau că nu pești am să prind, ci amintiri.
(...)
Băbuța de la marginea râului a primit într-o zi o carte poșală dintr-o țară îndepărtată. Vederea arăta clădiri uriașe de beton și sticlă, nemaivăzute până atunci de ochii ei. Obișnuită cu casa de chirpici și cu celelalte dimensiuni vegetale ale satului, băbuța se mira. Pe spatele vedetii era scris: ”Mămico, vino să stai la noi!”
Mai târziu s-a aflat că vederea venea din America, de la fata ei, plecată acum treizeci de ani, și care își adusese brusc aminte de mama. După o mare de tăcere întinsă atâta vreme, vestea s-a întins în inima satului ca un meteorit căzut din cer. În jurul vederii au început să se facă subtile pelerinaje, iar oamenii șopteau excitați de noua ispită.
Băbuța și-a pus vederea în micul geam de la bucătărioara ei, alături de alte poze decupate de ziar, și a spus simplu, mai mult pentru sine:”Mamă, nu pot să-mi las gospodăria...”
Gospodăria ei cu câinele șchiop și cele două găini chioare.
Da, dar era a ei.
Acolo se iubise cu moșul ei, acolo făcuseră copilul, acolo era iubirea ei, era viața ei, acolo îi murise bărbatul. Viața ei pătrunsese în toată fibra casei. Căsuța din chirpici era frământată de mâinile ei, iar pământul, sărutat de muncă, se ridicase în picioare ca să o apere.”

Într-un colț de țară, o băbuță este ademenită să-și lase trecutul, viața în casuța din chirpici. A început să creadă chiar că ea însăși și-a dorit dintotdeauna să lase buldozerul să intre în căsuța din chirpici. Spre deosebire de băbuța lui Dan Puric, băbuța din povestea noastră se lase îmbătată de zgârâie norii orașului și își imaginează că va începe o nouă viață. Va fi doar o dezrădăcinată, nu va mai simți mirosul chirpiciului, fără amintiri, fără trecut dar și fără viitor. Între patru pereți din beton, se va stinge de dor. Va muri în fiecare zi câte puțin, între cei patru pereți din beton. Numai că nimeni nu vrea să-i spună asta. Ca să nu-i ucidă visul de a se muta la oraș.

miercuri, februarie 23, 2011

În curând, primul volum al Manualului de limba sanscrită, de Amita Bhose



Manualul de limba sanscrită, conceput în două volume de Amita Bhose, este rodul muncii de câţiva ani pe baza experienţei didactice dobândite la Universitatea Bucureşti, unde a susţinut cursuri practice facultative de limba bengali (1972-1991), limba sanscrită (1978-1991) şi civilizaţie indiană. O experienţă – de notat că a ținut cursurile numai în limba română – care i-a permis formarea unei metodologii a predării limbilor bengali și sanscrită cursanților români. Deși limbile sanscrită și bengali au avut regim de curs facultativ cu asistență de 2 ore pe săptămână, studenții acestor cursuri au reușit să traducă texte literare, unele traduceri fiind publicate în revistele românești. Periodic erau susținute spectacole literar-artisitice și sesiuni de comunicări științifice de profil indian, la care-și dădeau concursul studenții Amitei Bhose. Nici o altă secție de limbi orientale nu a avut o activitate atât de bogată. Cu alte cuvinte, nici un alt cadru didactic nu le-a insuflat studenților atâta pasiune pentru cultura de profil. Absolvenții cursurilor repartizați în provincie corespondau cu domnia-sa, trimițându-i exerciții și traduceri pentru control.

Manualul, cuprinzând aproximativ 300 de pagini de manuscris, în ciuda apariției întârziate, după aproape 20 de ani de la definitivare și tot atâția de la moartea autoarei, constituie un pionierat în direcția studierii sanscritei. În 1990 nu exista o astfel de lucrare în nici o altă limbă europeană. Astfel, Manualul reprezintă un valoros instrument de lucru pentru toți cei interesați de limba divină - filologi sau fără pregătire serioasă de specialitate.

marți, februarie 22, 2011

Muzeul Național George Enescu - locul care nu respiră muzică


Dacă România este anul acesta una dintre cele mai importante destinații turistice cu tematici culturale, datorită celei de-a XX-a ediții a Festivalului ”George Enescu”, atunci se pare că Muzeul Național George Enescu se află în altă țară.

Și aceasta, deoarece muzeul care poartă numele celui mai important muzician român pare mai degrabă pregătit de închidere decât de vizite omagiale, jubiliare, individuale, de grup român sau străin. În Casa cu lei sau Palatul Cantacuzino, cum mai este numit Muzeul Național George Enescu, de pe Calea Victoriei nr.141, vizitele par mai mult a deranja decât a bucura. Așa că după ce plătești biletul de 6 lei, nefiind pensionar sau elev ca să ai reducere (3 lei /1,5 lei), primești un pliant care nu-ți va fi de folos decât pentru identificarea vitrinelor, pe care oricum le identifici cu ochiul liber. Pliantul are o logică pe care n-o poți pricepe, fiindcă în el vei găsi și o enumerare a fotografiilor, tablourilor, obiectelor dar pe care cu greu le vei afla (multe obiecte expuse, printre care și un bust, neavând nici o explicație) în labirintul celor trei încăperi pe care le poți vizita în Palatul Cantacuzino, înainte de a fi invitat, cu destulă acreală, să ieși pe unde ai intrat și să te duci în spatele clădirii să vizitezi Casa Memorială a compozitorului.

O clădire a Patrimoniului European
Făcând abstracție de indiferența nepotrivită a muzeografelor, vizita poate fi instructivă, dacă știi de acasă câte ceva despre Enescu. Ai trecut destul de repede de poarta din fier forjat, fără să vezi blazonul Cantacuzino, atras de cei doi lei care străjuiesc treptele de marmură de la intrarea în palat și te trezești în fața uneia dintre cele mai frumoase clădiri ale Bucureștiului, aflată în Patrimoniul European din 2007. Fațada e într-adevăr impunătoare: ferestre largi, balcoane din fier forjat, statuete, decorațiuni, balustrade din piatră, lucarne… Construită la începutul secolului XX, de Gheorghe Grigore Cantacuzino, numit și Nababul, atât de bogat încât se spune că ar fi dorit să poleieze în aur acoperișul palatului ce se ridica sub ochii săi după proiectele renumitului arhitect Ioan D. Berindei, clădirea poartă amprenta artiștilor celebri ai epocii: G.D Mirea, Nicolae Vermont (picturile murale), Becker, Stork (sculpturi, ornamentația sculpturală), Casa Krieger din Paris pentru tapiserii, candelabre, lămpi, vitralii.

Moștenire pentru eternitate
Nababul, primar, prim-ministru, șef al Partidului Conservator, nu s-a bucurat mult timp de frumusețea Palatului, doar până-n 1913. Nici fiul Mihai nu a avut viață lungă, astfel că Maria (Maruca) Cantacuzino, soția lui Mihai, doamnă de companie a reginei Carmen Sylva, devine una dintre cele mai bogate văduve ale vremii. În 1937 se căsătorește cu George Enescu și cei doi vor locui, între 1945-1946, în clădirea din spatele Palatului, unde se afla, inițial, administrația. Moartea lui Enescu, în 1955, o determină pe Maruca să lase, prin testament, Palatul și clădirile anexe Muzeului care, un an mai târziu, avea să poarte numele celui care a făcut ca Rapsodia Română să răsune în toată lumea.

Viața geniului muzical Enescu – compozitor, interpret (violonist, pianist, dirijor) pedagog – a început lângă Dorohoi, în 1881, micuțul George fiind singurul supraviețuitor din cei opt copii ai familiei. La patru ani meșterea singur o vioară, pentru a reda acordurile auzite la lăutarii satului, și prima vioară primită de el la aceeași vârstă se află într-una dintre vitrinele care-i reconstituie, cronologic, parcursul. Timp de cinci ani, începând cu 1888, a studiat la Conservatorul din Viena, vioară și compoziție, iar între 1893 și 1899 și-a completat studiile la Paris. Creația sa abordează toate genurile muzicale, îmbinând arta muzicală europeană cu tradițiile muzicii folclorice românești.

Vitrine reci pentru un spirit viu
E dificil însă să-i refaci viața din vitrinele numerotate: în prima, câteva fotografii de familie, cu casa de la Liveni, în următoarele o vioară – bănuiești că e cea pe care a primit-o la 4 ani, o scrisoare emoționantă din partea mamei, fotografii de la Paris, partiturile Rapsodiei Române, și de pe perete, dintr-un tablou al lui Corneliu Baba, din 1984, Enescu îți face o plecăciune, ținând vioara în mână. Ești tentat să faci și tu o reverență, și așa observi mocheta pătată, ca într-un hotel de o stea. Preferi să admiri pianul Steinway – vei mai găsi un pian ce a aparținut lui Enescu în încăperea următoare și un altul în Casa memorială. Nu ai cum să nu admiri fotografia frumoasei Maruca.

Încăperea vecină îți atrage atenția prin cele două vitrine care adăpostesc fracul și costumul de academician ale compozitorului, prin fotografiile din timpul concertelor pentru ajutorarea răniților și refugiaților din Primul război mondial. Dintr-un anunț afli de concertul lui Enescu, în compania Cellei Delavrancea, pentru adunarea de fonduri spre instalarea unei orgi în Ateneu. Pășești mai departe, urmat ca o umbră de muzeografă, și pe un hol strâmt găsești o comoară într-o vitrină: fotografii cu Enescu la Academia Română, în compania lui Sadoveanu, partitura celebrei opere Oedip, Legiunea de Onoare.

Următoarea încăpere, Salonul de muzică, te impresionează prin bogăția ornamentelelor pereților și prin plafonul pictat de G.D. Mirea, înfățișându-i pe Apollo și muzele sale. Portretul în mărime naturală al prințesei Ecaterina Cantacuzino, soția Nababului, ulei pe pânză realizat de Elvezia Paini nu se reflectă în cele două oglinzi vecine și în vitrine vei găsi ultimele opusuri ale lui Enescu, anii celui de-al doilea război mondial și anii exilului, fotografiile cu funeraliile compozitorului și cu mormântul de la Pere Lachaise. Mulajul mânilor și masca mortuară, realizate de Margareta Lavirillier Cosăceanu întregesc acest portret unic în istoria muzicii românești. Iar cei doi interpreți în carne și oase care se pregătesc pentru repetiția concertului din ziua următoare, concert la care te invită, îți reamintesc că aici au loc periodic concerte, unele cu intrare liberă. Cum restul camerelor înalte aparține Uniunii Compozitorilor nu-ți rămâne decât să te îndrepți spre clădirea din spatele Palatului, unde se află Casa Memorială Enescu.
Frontiere între viață și artă
Până ajungi la clădirea care adăpostește Casa Memorială Enescu ai timp să-i constați degradarea: balustrada din dreapta e proptită de niște șipci din lemn, ca un gard prăpădit de țară, dar nici interiorul nu pare a fi renovat de curând. Tavanul e crăpat, la fel și pereții, și, în acordurile muzicii lui Enescu pe care muzeografa le-a eliberat dintr-un aparat pentru tine, vizitezi repede dormitorul muzicianului – masa, pat, icoanele de pe pereți, fotografiile din copilărie –, camera Marucăi, unde se află un imens șifonier cu oglinzi, canapeaua franțuzească pentru conversație, baia, Salonul de muzică, unde tronează pianul, sfeșnicele, secretaire-ul și te afli din nou în holul cu biblioteca bogată, unde zărești toate volumele Enciclopediei Larousse dar și alte cărți în franceză și germană. Cum ai ieșit din Muzeu, încetează și acordurile muzicii, dovadă că noi, oamenii de rând, nu putem spune, precum marele Enescu: ”Nu au existat la mine frontiere între viața și arta mea. Am trăit, am gândit, am respirat totul prin muzică”.

Notă: Nici un articol, fragment al unui articol sau fotografie nu pot fi reproduse fără acordul autoarei.

joi, februarie 17, 2011

Autografe pe cratiță, la librăria Eminescu


Mâine, 18 februarie, o să fiu în libraria Eminescu, începând cu ora 15, cu o cratiță. De treceți pe la Universitate mâine, apoi să știți că găsiți proverbe bengaleze, cărțile Amitei Bhose, informații despre prima traducătoare a lui Eminescu în limba lui Tagore, pe mine ca ghid și ca semnatară a autografelor pe cele două bestseller-uri: Cum s-a făcut de-am rămas fată bătrână și Cum s-a făcut de-am rămas la cratiță. Cratița nu e de vânzare, face parte din decor. Autograful e gratis, așa cum deja știți.
Pe mâine! Nu dați năvală, stau până când se termină coada la autografe! Adică până la 15,05? În fine, sunt acolo cu cratița până mai apoi!

miercuri, februarie 09, 2011

La mulți ani, Didi!


Astăzi Didi ar fi împlinit 78 de ani... În fiecare an, pe 9 februarie, reiau aceste gânduri de mai jos, adăugând un an, și mă întreb de fiecare dată câte lucruri ar fi făcut Didi în cei aproape 20 de ani de când a plecat dintre noi. De fapt nu ma întreb, știu, și de aceea sunt la fel de furioasă ca acum 20 de ani pe cei care i-au grăbit moartea.

La mulți ani, Didi!

Didi înseamnă „soră mai mare” în bengali... Aşa i se adresau studenţii Amitei Bhose, celei care, printr-o întâmplare a destinului, a ajuns să se îndrăgostească de ţara lui Eminescu şi să renunţe la soţ, avere, pentru a se stabili în patria adoptivă, România.

Era toamna anului 1984... Prima întâlnire cu Amita Bhose a fost într-un amfiteatru al Universităţii Bucureşti. Eram studentă în anul întâi, secţia franceză-română. Uşa s-a deschis în timpul unui curs şi o doamnă îmbrăcată într-un sari elegant s-a apropiat, încet, de catedră. Dintr-odată parcă am intrat în alt timp, prezenţa ei printre noi părea ireală. Putea avea 35 de ani dar la fel de bine 55. Era distinsă, se mişca lent, cu graţie, iar glasul ce rostea cuvintele într-o română perfectă era cântat ca o melodie. Deşi ne aflam sus, în băncile amfiteatrului, părea că ne domină prin prezenţa-i nobilă. Ne intimida dar ne şi fascina în acelaşi timp.

S-a prezentat şi astfel am aflat că în fiecare sâmbătă limba lui Rabindranath Tagore, bengali, era predată chiar de o vorbitoare nativă. Sanscrita, civilizaţia indiană erau şi ele cursuri facultative dar învăţate temeinic de către cei care alegeau să cunoască universul atât de fascinant al Indiei. India era atât de aproape... Şi de atunci mi-a fost şi îmi este aproape, deşi fizic nu am ajuns niciodată în ţara Mahabharatei. Curios, nici nu simt nevoia, poate pentru că am cunoscut India prin acest mesager al ei unic.

Primele litere scrise în bengali m-au trimis în copilărie, şi am retrăit emoţia copilului care învaţă alfabetul pentru a intra într-o lume magică, a cărţilor. La început curiozitatea ne-a înscris la cursuri pe foarte mulţi dintre noi, apoi, treptat, am rămas doar cei care într-adevăr doreau să studieze. După un an mi-am câştigat dreptul de a-i spune „Didi” – un privilegiu acordat celor care dovedeau seriozitate în studiu. Era şi dificil să rămâi la cursurile domniei sale dacă erai superficial: privirea, dojana blândă şi severă totodată îl umpleau de ruşine şi pe studentul cu obrazul cel mai gros. N-am întâlnit până acum o persoană asemănătoare lui Didi. Cu o deosebită putere de analiză, de muncă, traducea, ţinea cursuri şi conferinţe, elabora manuale şi dicţionare, scria articole şi studii comparatiste. Era un spirit viu şi ardea ca un foc. Foarte corectă, exigentă, cu un umor fin şi ironică. Foarte caldă, totodată. Câţiva dintre noi, tinerii acelor ani de dinainte de Revoluţie, am avut rarul privilegiul de a-i fi discipoli în realul sens sanscrit.

Clipele de care-mi amintesc cu nostagie sunt multe. La prima vizită a lui Didi la mine acasă, într-o comună la 30 de kilometri de Bucureşti, am cumpărat bilete de tren la clasa întâi. De obicei, personalul era plin de navetişti cu sacoşe mari, în tren era o vânzoleală permanentă, ca şi cum o piaţă imensă ar fi fost transbordată pe roţi. Didi a părut dezamagită când a văzut vagonul de clasa întâi. Ar fi dorit să călătorească la clasa a doua, deoarece: „Trenul ăsta mi-aduce aminte de Calcutta, a zis dânsa, aşa sunt trenurile şi la noi”. De atunci am călătorit întotdeauna la clasa a doua şi îi observam pe chip bucuria de a retrăi, într-un fel, atmosfera din oraşul natal.

Cele mai plăcute momente erau când îi sărbătoream ziua de naştere, pe 9 februarie. Din capătul mesei, ne privea zâmbind, pe noi, studenţii, cum ne mânjeam până la încheietura mâinii cu sosul mâncării indiene gătite special pentru noi cu această ocazie. Râdeam cu toţii, ca nişte copii, de neîndemânarea noastră, în timp ce, pentru a nu ştiu câta oară, ne arăta, cu degetele lungi şi subţiri, delicate, cum se iau boabele de orez din farfurie fără să te murdăreşti. N-am reuşit niciodată să învăţ dar de la dânsa am învăţat altceva: disciplina unei materii, seriozitatea, dragostea pentru limba lui Tagore. Să-ţi ştii valoarea, dacă o ai, să nu faci compromisuri, să ai coloana vertebrală indiferent cu ce consecinţe.

Consecinţele nu au întârziat să apară: în 1991, postul i-a fost desfiinţat de o mână de oameni care-i doreau plecarea din ţară, căci era singura care le putea dovedi impostura profesională. Am văzut-o atunci înnegurată şi tristă, dar nu s-a lăsat învinsă. Orice altă Universitate din lume ar fi fost onorată să o aibă la catedră. În România postrevoluţionară i s-a arătat uşa Universităţii, precum lui Maiorescu.

Cu seară înainte de a muri, am vizitat-o la spital. A doua zi urma să fie operată. Cea care-l tradusese pe Eminescu în bengali, care făcuse numele României cunoscut în India, era pe un pat de spital banal, într-un salon. Medicii nu-i ştiau renumele, probabil au crezut că e o refugiată. Ultimele sale cuvinte au fost: „Ia-mi te rog ochelarii şi pune-i în geantă, nu vreau să se spargă. Ne vedem mâine”. Privirea ei blândă m-a condus până la uşă. Nu aveam să ne mai revedem niciodată. A doua zi, dimineaţa la 9, patul era gol. Era 24 octombrie 1992. Pe 27, la dorinţa fratelui său din Anglia, trupul său muritor a fost redat cenuşii. Am plâns atunci în hohote, şi împreună cu mine foştii săi studenţi veniţi din toată ţara. Am plâns de durere, neputinţă, revoltă. Didi, sora noastră mai mare, nu mai era. Am plâns atunci şi de dor. Deja îmi era dor de Didi. Acel dor pe care atât de bine a ştiut să-l traducă în bengali şi pe care-l voi purta cu mine mereu.

(despre viaţă şi operă – http://www.amitabhose.net)
Notă: Nici un articol, fragment al unui articol sau fotografie nu pot fi reproduse fără acordul autoarei.

marți, februarie 08, 2011

”Răscoala” unei lumi ce nu trebuie să piară

Muzeul Memorial Liviu și Fanny Rebreanu

Reportaj publicat în Ziarul Lumina, 5 februarie 2011


De vizitezi apartamentul de pe strada dr. prof. Gh. Marinescu nr 19, ce găzduiește Muzeul Memorial Ion Minulescu – Claudia Millian, nu ai cum să nu treci și pragul apartamentului vecin, de la numărul 11. Astfel vei intra în lumea lui Liviu Rebreanu și a familiei sale.


Cele două familii – Rebreanu și Minulescu – au cumpărat locuințe perete-n perete în anii 30, dar dacă Minuleștii și-au petrecut viața aici, deschizând fereastra spre grădina Cotroceniului, Liviu Rebreanu a dăruit casa fiicei sale, Puia, după căsătoria acesteia cu Radu Vasilescu. Deși nu a locuit în acest bloc, ci pe bulevardul Elisabeta, cu chirie, Rebreanu își vizita fiica în fiecare zi. Fiica adoptivă, dar pe care scriitorul a numit-o întotdeauna ”Puica mea”. După moartea acestuia, în 1944 – stranie, coincidență, Minulescu și Rebreanu s-au stins în același an – Puia Rebreanu a reconstituit viața tatălui său, întru cinstirea memoriei, aducând mobilierul, obiectele personale, manuscrisele de la Valea Mare, unde scriitorul a locuit ultimii 15 ani de viață sau din locuința închiriată nu departe de ei, vizavi de Facultatea de Drept. Astfel că apartamentul cu patru camere, donat de Puia Muzeului Național al Literaturii Române în 1992, cu trei ani înainte de moarte, poartă amprenta lui Liviu Rebreanu și a soției sale, actrița Fanny Rebreanu.

Imagini în oglindă
Vestibulul te întâmpină cu semnături celebre pe portrete ale scriitorului, caricaturi, coperte: Iosif Iser, Camil Ressu, Gerard Depralon. O caricatură mare, semnată Sell, concurează cu autoportretul lui Rebreanu din 1928, sau poate că se completează, iar de sub pălăria din fotografia din tinerețe ne privește un bărbat frumos, cu ochi pătrunzători. Pasiunea primului scriitor proprietar al unui automobil nu o mai regăsești în fotografiile calme de maturitate și de aceea e bine să o privești pe aceasta cu atenție, pentru a-ți întregi o impresie despre omul Rebreanu. În oglinda înrămată, de înălțimea unui om, se răsfrânge imaginea unui costum popular din Ardeal, agățat în cuier, dar privirea se întoarce la oglindă, căci tocmai ce a început să se miște. Ascunde – o, nu așa cum te-ai fi așteptat, o intrare secretă – ci un mic șifonier, gol în prezent.


Dar de nuntă
Mobila din următoarele două camere are ceva în comun: fiecare garnitură a fost dar de nuntă: cea din living, Biedermeyer, executată la Viena, a fost primită de familia Rebreanu de la mitropolitul Nifon, Ștefania Rebreanu fiindu-i acestuia nepoată, iar cea din sufragerie, numită și camera icoanelor, datorită numărului mare de icoane, aproximativ 50, majoritatea din Ardeal, a fost dar de nuntă al familiei Rebreanu pentru fiica lor. Mobila a fost realizată la Târgu Mureș, de către furnizorii familiei regale, Szekely-Retty.

Vitrina din living e plină de păpuși din porțelan, bijuterii, evantaie, ceramică, bibelouri, darurile scriitorului pentru fiica și soția sa. Pe un perete, un portret în mărime naturală, semnat Camil Ressu, în 1929, o înfățișează pe Puia, la 21 de ani, pereții fiind plini de lucrări ale pictorilor vremii: Steriadi, Paul Constantinescu, Luki Galaction, Nicolae Dărăscu iar mobila susține, spre eternitate, pe lângă porțelanurile fine, sculpturile Miliței Petrașcu și ale lui Constantin Baraschi. Privindu-le, ai impresia că te afli într-o galerie de artă, impresie avută și în Muzeul memorial Ion Minulescu-Claudia Millian. De la înălțimea veșniciei, flancat de tablourile cu trandafiri, autorul lui Ion privește și el această colecție, imortalizat de pictorul scenograf Traian Cornescu, cel care i-a realizat ultimul portret.

Un birou pentru eternitate
Pașii te poartă, în mod natural, spre următoarea încăpere, care este însă destinată colecției Ion Pillat, donată MTLR de scriitoarea Monica Pillat-Săulescu. Colecția merită atenția unui articol separat, așa că te îndrepți spre camera unde, la fereastră, a fost instalat biroul lui Rebreanu, unde regăsești obiectele personale și instrumentele de lucru: cele două călimare, presse-papier-ul, cuțitele din lemn pentru corespondență, pipele, deși aflăm că Rebreanu își răsucea singur țigările. Ceasul de buzunar nu mai ticăie și timpul nu trece peste volumele din biblioteca unde se află volumele cu traducerile laureatului Premiului ”Năsturel Herescu”, al Academiei Române.

Amintiri, la o cafea
Vei trece din nou prin camerele sobre, impunătoare ca mobilier dar primitoare datorită bibelourilor, păpușilor din porțelan, vei privi evantaiul din pene de struț care a răcorit multe seri ale actriței Fanny Rebreanu și, când să-ți iei rămas bun de la gazdă, doamna Paraschiva, vei afla cu surprindere că mai ai o încăpere de vizitat – bucătăria. O urmezi pe femeia micuță pe un culoar strâmt, spre bucătăria cu mobilier din lemn vopsit în gri, admiri colecția de pe perete, de ulcioare în alb-albastru, din Ardeal, privești extaziat dulăpiorul cu compartimente pentru condimente, polonicele din lemn, ibricele de mărimi diferite pentru cafeaua turcească, la jar. Încerci să-ți imaginezi în ce ibric se făcea cafeaua când Rebreanu venea în vizită la Puica lui și ai da orice ca să le auzi vocea. Poate că îi povestea cum a refuzat să fie spion, sau amintiri din copilăria lui cu mulți frați. Sau poate cum a cunoscut-o pe mama sa, actrița de la Craiova care i-a cucerit inima. Poate că în fața unei cești cu cafea îi povestea despre tatăl său care l-a învățat să scrie și să citească, fiindu-i învățător, sau despre celula friguroasă de la Văcărești. Poate i-a împărtășit mândria de a fi devenit președinte al Uniunii Scriitorilor, director al Radiodifuziunii Române, al Teatrului Național. Poate că-i mărturisea bucuria de a fi izbutit să înființeze, în 1942, Muzeul Teatrului Național, fără să bănuiască o clipă că masa la care se află va fi ea parte a unui muzeu care va purta numele său și al soției sale. Nu vei ști însă niciodată ce au discutat. Așa cum nu vei ști ce resort a împins-o pe Puia să nu dea mai departe pagina calendarului de perete: acesta indică, pentru totdeauna, data 15 martie 1976, data morții mamei sale.


Crainica Radiodifuziunii Române, Puia Rebreanu Vasilescu, avea să doneze MTLR apartamentul care adăpostește amintirile familiei sale. Pentru a cinsti, lumește, memoria părinților săi. Pentru a o cinsti creștinește, prin pomeni, mergea la Biserica Elefterie, împreună cu fiica Minuleștilor, Mioara. Doamna Paraschiva a dat de urma scaunului care-i mai poartă numele. Cel al Mioarei Minulescu s-a rătăcit, dar pe un scaun din Biserica Elefterie mai stă scris Puia Rebreanu. Pentru cât timp?


Adresa:Bd. prof. dr. Gh. Marinescu, nr. 19, etaj 2, ap. 11.
Telefon: 021 317 90 42
Program vizitare: 10-17, marți-duminică, luni închis.
Acces: metrou: Stația Eroilor. Troleibuz: 61, 69, 90, 91 (Stația Facultatea de Medicină), 96 (Stația Eroilor), 62, 71, 93 (Stația Grădina Botanică); autobuz: 306, 336 (Stația Facultatea de Medicină).
Preț bilet: 4 lei. Elevi, studenți, pensionari: 2 lei.

Notă: Nici un articol, fragment sau fotografie nu pot fi reproduse fără acordul autoarei.

miercuri, februarie 02, 2011

Despre solidaritate

Vecinii mei s-au întors. Azi dimineață, după o lipsă de aproape o lună. Nu, nu au fost în vacanță. Ea e răgușită și probabil că va fi așa multă vreme, el are mâinile și un ochi bandajați. Când am urcat în lift împreună cu ei, am văzut pe chipul lor multă suferință și amărăciune.

În noaptea de Bobotează, când a fost incendiu în bloc la ora 3 noaptea, ei doi - au vreo 30-35 de ani - au coborât, de la etajul 6, pe scări, pe urma mirosului de ars. S-au gândit că arde un apartament și cum în bloc sunt mulți pensionari, s-au gândit să ajute. Nu vedeau nimic, era fum gros și când au ajuns la ușa de la intrare nu au putut ieși - fiindcă scara are interfon nu numai la intrare dar și la ieșirea din bloc. Un interfon care nu funcționa fiindcă toate cablurile erau arse iar cheia nu putea fi folosită pentru că nu se vedea nimic din cauza fumului gros dar și fiindcă era atât de fierbinte ușa că nu putea fi atinsă. El a încercat să deschidă ușa izbind cu picioarele în ea, dar fără succes, după care au încercat să urce scările. Fumul era atât de gros și înecăcios încât le-a distrus corzile vocale iar el, când a pus mâinile pe balustradă, s-a ars. Acum am văzut că a avut probleme și la un ochi.

N-am stat prea mult de vorbă, doar câteva minute, erau dornici, săracii, să ajungă acasă la ei. El spunea că a fost cinci zile în stare critică dar n-o spunea pentru a fi compătimit ci cumva, cu tristețe.
- Bine că n-a fost copilul acasă, a adăugat ea. Deși dacă ar fi fost copilul acasă nu cred că am fi ieșit.

Cine poate ști? Eu cred că totuși ar fi ieșit, poate doar el.

Au vrut să ajute. Când au venit pompierii, aceștia s-au chinuit vreo 10 minute ca să deschidă ușa de la intrare, le-a aruncat cineva o cheie până la urmă și au izbutit să intre. Spărseseră geamul ușii, crezând că în interior e un mâner, ca la toate ușile, și că-l pot trage. Dar, nu. Noi avem interfon și la ieșirea din bloc. În cele 10 minute cât au încercat să intre, am fi putut sări cu toții în aer.

Ce e trist e că oamenii nu vor, nu pot să învețe nici din propria experiență. Acum interfonul e la loc.

Din cauza acestui interfon, doi oameni puteau muri, doi oameni care au ieșit din apartament ca să-i ajute pe cei mai în vârstă, acei oameni în vârstă care au pus la loc interfonul, la ieșirea din scară. Din cauza acestui interfon noi toți puteam fi acum morți, dacă se fisura conducta de gaze cât au încercat pompierii să intre în scară.

Acești doi oameni, tineri, vecinii mei, sunt eroi anonimi. Nu le va mulțumi nimeni, niciodată, pentru gestul lor, ba din contră, oamenii vor spune că au ieșit din casă când nu trebuia să iasă.

Eu una însă, le mulțumesc aici. Nici măcar nu știu cum îi cheamă, dar știu că sunt OAMENI.