luni, martie 28, 2011

O casă pe lista imunizării împotriva uitării

Muzeul prof. dr. „Victor Babeș“

articol apărut în Ziarul Lumina, 26 martie a.c.

Pe când românii nici nu gândeau să-l cinstească prin botezarea unei alei măcar, în orașul Dallas o stradă principală îi purta deja numele. Când românii s-au hotărât s-o facă, probabil că gestul necesita prea multă birocrație pentru ca muzeul care adăpostește viața părintelui bacteriologiei să fie pe strada cu nume omonim. Așa se face că pe Andrei Mureșanu, ce pornește din Piața Dorobanți, la numărul 14 A se găsește Casa memorială „Victor Babeș“.


Pe străduța ce asistă, neputincioasă, la dezvoltarea haotică a construcțiilor, casa cu steag la poartă seamănă cu cea din „Marile speranțe“. Pare părăsită, iar portița deschisă care s-ar legăna, scârțâind, de ar fi vânt, îți întărește senzația de pustiu. Fără prea mare convingere că înăuntru se află cineva, apeși pe butonul soneriei, cu privirea pe ușa din lemn, pe ale cărei incrustații e un praf gros, ce te face să crezi că ușa nu a mai fost folosită de ceva vreme. Aștepți, ca un om care a ajuns la capătul unui drum închis și încă nu s-a dumirit că trebuie să se întoarcă, și, într-un târziu se aude cheia răsucindu-se cu greu în ușă.

O ordine oarecare pentru o vizită oarecare
Venirea ta seamănă cu vizita neașteptată a unui cocoș într-o curte de găini văduve. Se aprind luminile, e chemat muzeograful, pentru că ai cumpărat un pliant de un leu și două bilete – unul de intrare, de 5 lei, și un altul tot de intrare, tot de 5 lei, dar care înseamnă plata ghidajului – și, cu o oarecare lentoare, o oarecare nepăsare, „într-o ordine oarecare“, ca să-l cităm pe muzeograf, începe turul tău de vizitator. De ești femeie, vei avea parte de povești mai mult de alcov – cine cu cine s-a căsătorit, unde s-au cunoscut, că nora savantului, Sofia, foarte frumoasă și foarte cochetă, își ștersese data nașterii din buletin și nimeni n-a mai știut câți ani a avut când a murit… Îi vezi fotografia pe biroul din încăperea de la parter, pe dreapta, fotografie făcută împreună cu soțul său, Mircea Babeș, fiul lui Victor Babeș. În partea opusă, fotografia Iosefinei, soția savantului, din artistocrația vieneză.


O carieră pornind de la un jurământ
Îți rețin atenția însă biroul arcuit, din mahon, proiectat de Victor Babeș și comandat la Munchen spre a fi executat, ca și biblioteca cu triciclu de oglinzi, realizată la București tot după un proiect al său, pe care se află bustul – se presupune – al sorei lui Victor Babeș, Alma, care, la 14 ani (după muzeograf), la 12 (după alte surse) s-a îmbolnăvit de tuberculoză și a murit. Se pare că dispariția acesteia l-a determinat pe fratele său să opteze pentru medicină, deși-și dorea o carieră actoricească. O măsuță din porțelan de Sevres, înfățișând desene în medalion cu 13 ținute franțuzești înviorează atmosfera sobră și afli că aceste obiecte au fost aduse de la Institutul Victor Babeș, unde locuia familia Babeș și că savantul nu a locuit niciodată în această casă. Fiul său Mircea a cumpărat locul în 1928, a ridicat casa cu un etaj și s-a mutat aici cu mama și soția sa.

Scurtă istorie a unui savant mare
Savantul murise cu doi ani în urmă, în 1926. Născut la Viena în 1854, tatăl său fiind avocat, ziarist, om politic, apărător al drepturilor românilor din Transilvania, a moștenit de la acesta dragostea pentru România. A făcut studii la Viena, Budapesta și-a luat doctoratul și, atras de microbiologie, va lucra în laboratoare de cercetare alături de nume celebre: Pasteur, Bollinger, Koch, Victor Cornil. Devenind el însuși celebru: împreună cu Cornil publică primul Tratat de bacteriologie din lume, în 1885 (se pare că există însă o scrisoare în care acesta din urmă recunoaște că tratatul aparține în întregime lui Babeș). Pe când era profesor la Budapesta, D. A. Sturdza îi propune să vină la București unde-i oferă o catedră la Facultatea de medicină și îi promite un teren pe care acesta să poată construi un Institut de cercetare. Dragostea de România se pare că l-a privat de un premiu Nobel, dar de va fi fost așa nu avem cum ști. Ce știm sigur e că datorită descoperirilor sale acum tuberculoza este o boală care poate fi tratată, ne putem vaccina antirabic, pelagra nu mai e o amenințare și nici difteria, lepra. A descoperit peste 50 de microbi… Și printre altele, sub coordonarea activă a lui Babeș, și construit ca o școală practică superioară pentru cei din domeniul sanitar, după modelul Institutului Pasteur, Institutul se ocupa și de profilaxia bolilor contagioase, asigura metode de control și testare spre a se furniza cea mai curată apă potabilă pentru bucureșteni, prevenirea și tratarea unor boli ale animalelor. Datorită lui Babeș avem acum cel mai vechi institut științific medical din România.

În spatele draperiilor
De ce ai vrea să vezi parte din viața acestui savant sobru, aplicat, perfecționist? Să vezi tratatele de medicină, broșurile, cărțile, premiile, decorațiile primite, printre care și Legiunea de onoare dacă nu ești student la medicină și nu ești „adus“ – termenul e potrivit – de un profesor, „cu clasa“? Poate ca semn de recunoștință, căci fiecare dintre noi are o cunoștință mușcată de câine și salvată datorită vaccinului antirabic. Ar fi unul dintre motive. Sau poate că nici n-ai nevoie de motive, poate doar pentru că e vorba de unul dintre cei mai mari savanți români și ar fi suficient… Nu te tentează să vezi călimara, penița, microscopul lui Babeș, să arunci o privire în stradă de după draperiile pe care însuși Babeș le trăgea, seara…? Să vezi veioza veche de o sută de ani la care lucra savantul? Mobila, aparatul de radio din 1930 adus de Mircea Babeș din America, mare cât o noptieră, tablourile, din păcate cele mai multe nesemnate, reprezentându-l pe savant, bustul lui Babeș ? Să răsfoiești albumul cu fotografii de acum o sută de ani, cuprinzând istoria Institutului? Să stai pe canapeaua fiului lui Babeș… „Pardon, am voie?“ vei întreba, mirat de invitația muzeografului de a lua loc alături de el pe canapea și de a răsfoi albumul. „Eee!“ îți va răspunde dânsul, cu un ton care poate însemna „Cui îi pasă?“ sau „Cin’ te vede“…

Reabilitarea e frumoasă când pleci cu liftul acasă
„Cin’ ne vede“ or fi zis și muncitorii care au lucrat la reabilitarea muzeului, în 1995, așa că au plecat acasă cu cutia liftului pentru alimente, de pe hol. Din lift au mai rămas doar două ușițe din lemn alb, ca și cum dincolo de ele ar fi un dulap. Dincolo de ele e însă gol… Poate că nici nu și-a imaginat o asemenea ispravă fiului savantului Victor Bebeș, văr cu Aurel A. Bebeș, cel care a publicat pentru prima oară, cu un an înaintea lui Papanicolau, cercetările care aveau să conducă la testul pentru depistarea cancerului de col uterin, numit Babeș-Papanicolau. În 1956, a fost sfătuit să doneze parterul statului, spre a fi transformat în muzeu, pentru ca vila să nu fie naționalizată, iar în 1986, soția sa Sofia, în testamentul care avea să fie pus în practică în același an, a dăruit statului, cu condiția de a fi muzeu, întreaga casă cu bunurile din ea.
Și, ca început al ironiilor ce aveau să vină, Victor Babeș e înmormântat în curtea Institutului vecin, Cantacuzino.


Dilemă: Un grup de 15 persoane plătește 15 bilete pentru ghidaj?

Locație: Str. Andrei Mureșanu, nr. 14A (zona Pieței Dorobanți)
Program de vizitare: 10-18 (luni, marți închis)

Notă: Nici un articol, fragment de articol sau fotografie nu pot fi reproduse fără acordul autoarei.

marți, martie 22, 2011

Viața oamenilor celebri, în renovare

Casele memoriale ”George Călinescu” și ”Gheorghe Tattarescu”
articol publicat în Ziarul Lumina, 19 martie 2011



Un muzeu, în mintea unui om obișnuit, e o poartă spre o lume în care pășește cu evlavie, spre a cunoaște o fărâmă din viața oamenilor care au făurit istorie și ne-au servit drept modele. O casă memorială, care oferă privirii și sufletului penița unui scriitor, trusa de machiaj a unui mare actor, vioara unui compozitor este, tot în mintea unui om obișnuit, parte a neamului nostru și de aceea ar trebui cunoscută și văzută de cât mai mulți.

Am zice că sunt lucruri de la sine înțelese, cele de mai sus, și că țin de bunul simț, căci o nație fără trecut nu există. Se pare însă că doar omul obișnuit le percepe astfel, fiindcă mai toți cei care ar trebui să conserve aceste valori sunt indiferenți. Am folosit cuvântul ”a conserva”? Da, în unele cazuri termenul ar fi corect dacă acele case memoriale închise de nu se știe când și care vor fi redeschise iar nu se știe când ar fi învelite într-un nor de cenușă, ca la Pompei. De fapt, poate că ar fi mai bine așa, chiar s-ar conserva. Pentru că dacă într-o casă memorială cu circuit deschis domnul Lupeș, coordonatorul muzeelor care aparțin de MNLR, face reuniuni în trei la masa din sufragerie a lui Minulescu, invitații stând pe scaunele lui Minulescu și frecându-și coatele de masa lui Minulescu, atunci nu vrem să ne imaginăm cam ce s-ar putea întâmpla cu obiectele de valoare din casele memoriale închise pentru o așa-zisă renovare.

Și ca să nu mai lungim vorba, pentru că până în prezent ne-ați însoțit prin Capitală, vizitând împreună locurile unde au trăit mari oameni ai țării noastre, vă invităm să ne fiți alături într-o călătorie mai puțin plăcută, căci se va dovedi a fi frustrantă. Dacă nu cumva chiar enervantă.


Marțea de vei porni spor nu va fi
Vom porni la drum într-o zi de marți, ziua când se deschid muzeele. Ajunși în piața Dorobanți, vom ține drept, spre Floreasca, iar după câteva minute, ajutați de plăcuța ce poartă numele casei memoriale pe care ne-am propus s-o vizităm – George Călinescu (1899-1965) – facem dreapta pe străduța cu pricina. Tot ocolind mașinile de pe trotuar cât pe ce să trecem de numărul 53, unde se află căsuța criticului literar. Nici nu-i de mirare, e total umbrită de o clădire maronie, ”o capodoperă” contemporană ce găzduiește birouri. Diminutivul e potrivit, e chiar o căsuță, și avem impresia că mai mare e curtea cu sculpturi. Tot mai mare, de fapt mai vizibil, pare a fi numărul de pe gard decât plăcuța pe care scrie: ”Academia Română. Casa memorială George Călinescu”. Fotografiem, ne îndepărtăm, ne apropiem, și când să punem mâna pe clanța porții un bodyguard apare pe potecuță. Salutăm și ne exprimăm dorința de a vizita muzeul. Deja suntem nerăbdători, fiindcă e 10,05, cu 5 minute peste ora la care în principiu se deschid muzeele, deși pe poarta acestuia nu e nici un orar. Și vom afla și de ce nu e: pentru că muzeul e închis pentru renovare. Ne uităm la casuță, nouă ni se pare că e deja renovată, dar poate că e ca în cazul străzilor bucureștene, înainte arată mai bine ca după. În fine, se schimbă instalațiile electrice, ceva de genul acesta. Deci ca în cazul străzilor, întâi se asfaltează și apoi se fac șanțuri pentru canalizare! Și de când se întâmplă lucrul acesta? Pentru că noi am sunat prin februarie și ni s-a spus că e deschis muzeul… Păi e închis de la jumătatea lui ianuarie. Și durează? O, nu se știe cât durează. Dar dacă venim cu cineva de la Academie îl putem vizita. O, nu, mulțumim, noi vrem să-l vizităm așa cum suntem noi, oameni obișnuiți.

Scrinul negru rămâne închis
Cu tristețe, ca atunci când din față dispare o prăjitură, ne uităm peste gard. Cine știe când vom putea vedea scrinul negru pe care Călinescu l-a cumpărat dintr-un talcioc și în care a găsit arhiva unei familii… Pianul, mobila stil Empire, covoarele orientale, tablourile semnate de Luchian, Ciucurencu, Andreescu, Pallady, Iser, Gheorghe Petrașcu… Obiectele personale, manuscrisele, fotografiile, icoanele pe sticlă. De aici nu zărim nici măcar bustul lui Călinescu ci doar cele câteva sculpturi risipite prin curte. Autorul monumentalei dar totodată și controversatei Istorii a literaturii române, scriitorul, publicistul, academicianul George Călinescu rămâne, pentru mulți dintre noi, închis ca un scrin, un nume celebru pe cărți, plăcuțe de stradă, de casă memorială sau de Institut de Istorie și Teorie Literară (din 1965, anul morții istoricului literar). Viața sa este în renovare.

Revoluția din 1948 nu a ajuns și la Domnița Anastasia
Din păcate, tot în renovare este și viața pictorului Gheorghe Tattarescu (1820-1894) între pereții clădirii de început de secol XIX, de pe strada Domnița Anastasia, ceva mai jos de strada Eforie, unde se află Poliția Capitalei. Lângă o covrigărie ce are în trei minute mai mulți clienți decât ar avea vecina ei într-un an, de ar fi deschisă, Casa Memorială (muzeu din 1951) e cvsiferecată de o poartă ruginită și doar zidurile-și mărturisesc celebritatea: în 1855 devin proprietatea pionierului neoclasicismului în pictura românească, a cofondatorului, alături de Theodor Aman, în 1864, a Școlii de Arte Frumoase din București, a celui datorită căruia au fost pictate, în 40 de ani, peste 50 de biserici în București - printre care și biserica Sf, Spiridon și Iași – Mitropolia. Participant la Revoluția din 1948, ne va dărui Deșteptarea României, Nemesis sau arta răzbunării, portretul lui Nicolae Bălcescu, dar nu vom putea vedea originalele deoarece sunt pe pereții casei aflate în renovare de câțiva ani. Plafonul pictat de care am auzit rămâne și el ascuns privirii și dincolo de poarta ruginită, în gangul sub formă de arc, ce ne-ar duce spre o curte interioară unde zărim, pe un scaun, un domn care lustruiește ceva ce pare a fi o sculptură din lemn, sau poate chiar sculptează, nu știm și nici nu vom ști, căci vom face doar câțiva pași. Galeria din lemn, cu geamlâc, pare dintr-o dată foarte departe, fiindcă în față ne apare prezentul: un polițist de la poliția locală, încruntat și agresiv: muzeul nu se vizitează, e închis pentru renovare de vreo doi ani, nu știu când se deschide, nu, v-am zis că e închis. ”Duceți-vă și vizitați alte muzee!” ne poruncește aproape, flancându-ne, nu care cumva să mai facem un pas. Degeaba încercăm să mai aruncăm o privire peste umăru-i, fiindcă privirea-i dură ne ținutuie și instinctul de conservare funcționează: facem stânga-mprejur.


De pe trotuar ne mai uităm o dată la clădirea pe care pictorul a renovat-o acum 150 de ani, transformându-i etajul I și decorându-i fațada în stil clasic. Au durat decenii, sperăm să nu mai dureze câteva decenii, până va fi renovată iarăși. Rămânem buimaci, pe loc. Într-o jumătate de zi am dat de două porți închise. Ceva mai încolo e Muzeul Theodor Aman, al cofondatorului Școlii frumoase de arte. Știm însă că și acesta e închis de vreo doi ani cel puțin, pentru renovare.
”Duceți-vă și vizitați alte muzee!”. Bun, unde?

joi, martie 17, 2011

O scurtă istorie a limbilor indiene

articol al Amitei Bhose
India – victima Universităţii Bucureşti
20 octombrie 1990

Într-o bună zi din 1978 am fost invitată la rectoratul Universităţii din Bucureşti. Cum am intrat, domnul rector academician George Ciucu m-a întrebat: „Aţi adus cererea?” Când a văzut că am picat parcă din lună, a adăugat: „Fetele noastre nu v-au spus nimic?” Persoanele de la Relaţii externe m-au lămurit că s-a înfiinţat un post de lector – deocamdată suplinitor – de sanscrită şi bengali şi că Universitatea aşteaptă să-mi depun actele şi o cerere. Aşa a început cariera mea universitară la Bucureşti. A fost şi un preludiu, la care voi reveni imediat.
După atâtea biografii ale securiştilor şi infractorilor, cred că cititorii nu se vor plictisi de unele reflecţii nostalgice ale unui fost universitar, ale unui om care la îndemnul sufletului său a venit din lumea liberă într-o ţară de după cortina de fier şi care în toţi acei 18 ani de şedere în România a avut la el paşaportul său indian, adică putea să plece oricând. Poate că nici n-ar strica unele informaţii istorice despre secţia de limbi indiene în cadrul Catedrei de limbi orientale a Universităţii sus-numite. Cel puţin ca o varietate, pentru că în ultimele luni n-au prea fost discutate problemele studiilor, ale studenţilor ca atare.
Acum preludiul. La începutul anului universitar 1972-1973, când eram doctorandă la Facultatea de română, mi s-a oferit să ţin un curs facultativ de limba şi literatura bengali la catedra respectivă, unică în România. Pe atunci catedra a fost condusă de prof. Cicerone Poghirc, care ulterior a plecat din ţară. Deşi mi s-a spus că fac cinstea Universităţii, am considerat că cinstea a fost de partea mea. Am crezut că voi putea pregăti specialişti care vor continua munca mea. Am visat că studenţii mei vor traduce nemijlocit operele lui Rabindranath Tagore, atât de îndrăgite aici, din bengali în română. Vor traduce operele marilor scriitori români în bengali, pentru care vor găsi o piaţă la Calcutta, unde traducerile mele din Eminescu, Caragiale, Sadoveanu şi alţii au creat un interes în literatura română. Indiferent de dimensiunea şi populaţia Indiei, bengali a reprezentat singura cale a comunicării între cele două culturi – română şi indiană. Este şi unica limbă a celor peste o sută de milioane de oameni din Bangladesh.
Atunci am început să predau în calitate de colaborator şi aşa am continuat până în 1978. După obţinerea titlului de doctor în filologia română cu tema „Influenţa indiană în gândirea lui Eminescu” (publicată ulterior cu titlul Eminescu şi India), am beneficiat de o bursă post-doctorală, tot a guvernului român, pentru a stabili textul manuscrisului eminescian de gramatica sanscrită, în vederea încadrării sale în volumul XIV al Operelor poetului (Ed. Academiei).
În februarie 1977 am solicitat domiciliul stabil în România, fără de care nu puteam să primesc nici un post, nici un spaţiu locativ. După ce au fost rezolvate problemele legate de şederea mea în România, am făcut, în 1980, demersurile necesare pentru a înfiinţa un curs de limba şi literatura bengali ca o disciplină oficială. Este în afara oricărei discuţii faptul că nu poţi scoate specialişti dintr-un curs facultativ cu regimul de două ore pe săptămână. Decanul Facultăţii de limbi străine de atunci, dl. prof. Paul Miclău, l-a recomandat chiar ca o disciplină principală, rugându-mă în repetate rânduri să solicit sprijinul Ambasadei indiene. Ambasada Indiei, şi apoi ambasada Bangladeshului, mi-au dat conscursul. Ministerul Învăţământului din România a aprobat propunerea în principiu, dar nu i s-a dat curs atunci, din motive economice.
La această Universitate a existat disciplina oficială de limba hindi. A fost înfiinţată probabil în 1967, în cadrul colaborării cu guvernul indian şi ca atare a fost condusă totdeauna de către profesorii invitaţi din India. Dumnealor au predat în engleză. Atât pentru cursuri facultative de sanscrită şi bengali cât şi pentru cele oficiale de civilizaţia indiană şi estetica indiană destinate studenţilor de la hindi, am folosit limba română ca mijloc de predare.
Nu ştiu de ce Secţia de limbi indiene a fost handicapată de la bun început. N-au existat materiale didactice. Cărţile de hindi şi bengali, între care Operele lui R. Tagore în 30 de volume, donate de guvernul indian, au fost puse sub lacăt în sediul Asociaţiei de studii orientale. Nimeni n-avea acces la ele.
Atât colegii mei de hindi, cât şi eu, am redactat manuale şi dicţionare de sute şi mii de pagini, pe care le-am şi scris, ajutaţi de studenţii noştri, caligrafic, ca ele să fie multiplicate. Tipografiile din România nu dispun de caracterele acestor limbi, iar o maşină de scris în hindi, donată de guvernul indian, a dispărut fără să fie folosită vreodată. Gradul cunoştinţelor de hindi ale absolvenţilor, după patru ani de studii, este, aşadar, comparabil cu cel al limbii române însuşit de studenţii străini la sfârşitul primului semestru al anului pregătitor. După încă un semestru de curs intensiv, străinii se înscriu la facultăţile de specialitate. Iar „absolvenţii” de hindi, cu cunoştinţe mai puţine capătă diplome şi sunt consideraţi capabili să predea la Universitate! Nu ştiu, nici nu înţeleg de ce profesorii de hindi, care aveau statut de diplomat, n-au solicitat intervenţia guvernului indian pentru a îndrepta situaţia.
La cursurile facultative de sanscrită şi bengali pe care le conduceam se înscriau foarte mulţi studenţi din alte instituţii de învăţământ superior, precum Politehnica, Institutul de Arhitectură, Institutul de Teologie, Facultatea de Medicină şi de la alte facultăţi universitare, de ex. Matematică, Geologie, Chimie, Fizică, Istorie-Filosofie şi, de asemenea, salariaţii şi pensionarii de diverse profiluri profesionale. Nici ei, nici studenţii de la Filologie nu primeau nici măcar un certificat de absolvire. Tot ce au făcut ei au făcut de dragul culturii.
Şi au făcut multe. Au redactat lucrări de sinteză şi au tradus din bengali şi sanscrită, unele traduceri fiind chiar publicate în „Ramuri”, „Convorbiri literare”, „Orizont”, „România literar” şi apoi în „Dimineaţa” şi „Columna” (Tg.Jiu). Şi-au dovedit şi talentul artistic. Spectacolele noastre anuale literar-artistice cu ocazia zilei naşterii lui Tagore au devenit celebre. În vara anului 1981 au prezentat o piesă a aceluiaşi autor indian, în traducerea mea, la Casa Universitarilor din Bucureşti. A fost o premieră absolută pe ţară (v. Recenzia la „Teatru”, iul-aug.1881, p.162).
A fost la bază, evident, meritul profesorului. Dar incontestabil rămâne faptul că m-auinspirat întrebrile necontenite ale studenţilor. Pasiunea, dragostea şi sârguinţa lor mi-au întrecut orice aşteptare. Orice profesor din lume s-ar fi mândrit de asemenea studenţi. Baza reală a realizărilor noastre au fost relaţiile afective între profesor şi studenţi, sentimentul de respect reciproc. Îi priveam pe studenţi ca pe viitorii mei colegi, nu ca pe nişte „draci care ne fac zile negre”, aşa cum am auzit prin unele cercuri universitare.
Ţin să aduc la cunoştinţa publicului român că la solicitarea celei mai prestigioase reviste literare din Calcutta – probabil din India – am scris un studiu de vreo 60 de pagini de manuscris despre recepţionarea lui Tagore în România, din care o mare parte a fost dedicată, la sugestia redactorului şef, activităţilor studenţeşti din Bucureşti. În numărul său din 20 septembrie 1989, revista „Desh” l-a publicat ca fiind articolul cel mai important („cover story”, cum se spune în engleză) însoţit de o emoţionantă notă editorială. Câte scrisori de felicitări am primit din India atunci şi încă o dată după Revoluţie!
Aşa au mers lucrurile până în decembrie 1989. În ciuda interesului pronunţat al studenţilor, bengali a rămas curs facultativ – timp de 18 ani. Şefa catedrei de limbi orientale îmi spunea totdeauna, mai ales după întâmplările legate de „meditaţia transcedentală” în 1982, că autorităţile de partid şi de stat împiedicau încercările de a dezvolta secţia de limbi indiene, că Ministerul Învăţământului era împotriva înfiinţării disciplinei oficiale de bengali. Din acelaşi motiv nu se putea, probabil, titularizarea mea: dânsa îmi spunea că se lupta mereu ca să mă salveze de retrogradare ca asistent. Deoarece era şi secretară de partid, credeam că ştia mai bine cum stau lucrurile.
După căderea regimului, era de aşteptat că predarea limbilor indiene va fi tratată cu mai multă seriozitate, mai ales pentru că cei mai mulţi din cei care susţin că au suferit atunci, în 1982, din cauza Indiei, au fost numiţi în funcţii importante în guvernul postrevoluţionar. După Revoluţie, au fost efectuate schimbări în învăţământul superior. Catedra de limbi orientale a vrut să ţină pasul cu ele, doar prin propunerea avansării de grad vizând pe fiecare (minus unu) membru al corpului profesoral. Atât eu cât şi studenţii de la hindi, care în absenţa unui profesor asistau la orele unei colaboratoare, o „absolventă” româncă, am solicitat disciplina oficială pentru bengali.
Decanul actual al Facultăţii de limbi străine n-a aprobat-o. Postul meu a fost scos la concurs în vederea titularizării, chiar şi în absenţa unui eventual concurent sau a unei comisii competente. Nici nu înţeleg care a fost raţiunea de a anunţa un concurs pe plan naţional, şi nu internaţional, pentru discipline care nu au nici un deţinător de diplomă universitară în toată ţara. Adică sanscrită, bengali şi indianistică. Dar „raţiunea” a fost, poate, alta. Deoarece hindi a fost introdusă în mod nejustificat în norma anunţată pentru concursul privind postul meu, am cerut rectificarea şi, bineînţeles, avansarea – după 18 ani de muncă, insitând mereu asupra cazului limbii bengali. Am fost condamnată pentru nesupunere şi, ca rezultat, postul a fost desfiinţat. După expirarea contractului anual am fost, „în mod firesc”, exclusă din corpul profesoral. Iată motivul scoaterii postului la concurs!
Nu intru în detaliile birocratice. Eventualii cercetători ai autonomiei universitare vor găsi în arhiva mea personală copiile memoriilor mele – aprox. 50 de pagini în total – depuse peste tot. Originalele au prins aripi, unul – cel mai amplu – s-a rătăcit prin „bunăvoinţa” unui personaj care poartă acelaşi nume de familie ca şi câinele lui Ceauşescu. Oare tot regimul dictatorial a fost vinovat? O să tot dăm vina pe mort? Regimul a avut destule păcate ale sale, nu este cazul, nici nevoie să mai inventăm altele.
Aşa s-au terminat, efectiv, studiile indiene în România – „not with a bang, but with a whimper!” (nu cu un bubuit, ci cu un scâncet), aşa cum a spus T.S. Eliot despre sfârşitul lumii.

P.S. Am impresia că nu toate cadrele didactice din catedra de limbi orientale au diploma de profil. Actele celor care le au sunt oare valabile, recunoscute de Universităţi străine? Ale mele sunt. Oare acesta să fi fost motivul real al destituirii mele din funcţie? Prin acest gest final, Universitatea Bucureşti mi-a făcut o cinste – una mai mare ca cea iniţială. A recunoscut competenţa mea profesională şi integritatea mea personală.

18 martie, libraria Eminescu, ora 17


Lume, lume, pe 18 martie, la ora 17 are loc un eveniment extraordinar, nemaipomenit: se dau autografe pe cratiță! Cratița, vedetă mare, va fi în librăria Eminescu. Semnatara: subsemnata!

Pe mâine, acum mă duc la cratiță!

marți, martie 15, 2011

Cuvânt înainte la Manualul de limba sanscrită, de Amita Bhose




„Am fost acuzată pentru că am iubit România. Îmi recunosc «vina». De dragul culturii române, cu dorinţa de a întemeia o şcoală serioasă de indianistică, m-am stabilit aici. Dacă am vrut să împart soarta poporului român, am suferit de frig, foame şi frică – acea teamă care aproape ne-a paralizat minţile – alături de el. Nu m-am gândit să plec de aici, nici să trâmbiţez la posturile străine de radio. Scriam cu mâna în mănuşă, umblam după lumânări pentru serile fără curent, aşa cum făceau mulţi. N-am învăţat, însă, să patinez pe străzile Capitalei, pentru că în fiecare zi studenţii mă luau de mână, mă duceau la Universitate – la cursuri sau la examene – şi mă aduceau acasă. Uitându-mă la acele fiinţe înfometate, înfrigurate, deprimate moral, uneori mi se părea că vorbesc unor statui, într-o galerie de artă. Când le ascultam lecţiile, vedeam cum le-au îngheţat buzele, în «temperatura camerei». Totuşi, lumina privirii lor mi-a dat puterea să rezist.“
*
Iată ce scria Amita Bhose în 1991, cu un an înainte de a muri. E inutil să spunem că sunt scrise în română, cum e inutil să adăugăm că a predat numai şi numai în limba română... Aceste câteva cuvinte ale domniei sale ne dezvăluie dragostea şi respectul cu care era înconjurată de studenţi şi reprezintă, totodată, o declaraţie de dragoste făcută poporului român. Că numele Amita Bhose este legat pentru totdeauna de România, ţara unde a ajuns printr-o întâmplare a destinului, ţara unde s-a stabilit şi a murit e un lucru bine ştiut. Mulţi dintre cei care vor deschide acest Manual, foşti cursanţi ai Amitei Bhose, vor retrăi, cu emoţie şi nostalgie, clipele când au redevenit copii, învăţând alfabetul sanscrit sau cel bengalez.
*
Îngrijitoarea acestui Manual a avut privilegiul de a fi studenta şi colaboratoarea Amitei Bhose. Iar dacă îşi va depăna amintirile aici, în câteva rânduri, o va face pentru a încerca să creioneze portretul acestei mesagere unice a Indiei, spre a fi cunoscută şi de către cei ce nu s-au bucurat de şansa de a o avea profesoară.
Aşadar…
„Prima întâlnire cu Didi (Amita Bhose) a fost într-un amfiteatru al Universităţii Bucureşti, în toamna anului 1984. Uşa s-a deschis în timpul unui curs şi o doamnă îmbrăcată într-un sari elegant s-a apropiat, încet, de catedră. Dintr-odată parcă am intrat în alt timp, prezenţa ei printre noi părea ireală. Putea avea 35 de ani dar la fel de bine 55. Era distinsă, se mişca lent, cu graţie, iar glasul ce rostea cuvintele într-o română perfectă era cântat ca o melodie. Deşi ne aflam sus, în băncile amfiteatrului, părea că ne domină prin prezenţa-i nobilă. Ne intimida dar ne şi fascina în acelaşi timp.
S-a prezentat şi astfel am aflat că în fiecare sâmbătă limba lui Rabindranath Tagore, bengali, era predată chiar de o vorbitoare nativă. Sanscrita, civilizaţia indiană erau şi ele cursuri facultative dar învăţate temeinic de către cei care alegeau să cunoască universul atât de fascinant al Indiei. India era atât de aproape... Şi de atunci mi-a fost şi îmi este aproape, deşi fizic nu am ajuns niciodată în ţara Mahabharatei. Curios, nici nu simt nevoia, poate pentru că am cunoscut India prin acest mesager al ei unic.

Acest mesager unic mi-a schimbat viaţa. Am cunoscut nu numai o lume la care doar în vis puteam ajunge în anii aceia ai comunismului, dar mai ales un OM cum n-am mai întâlnit de atunci. De la Didi am învăţat – şi nu numai eu – disciplina unei materii, seriozitatea, dragostea pentru India. Niciodată nu spunea că nu are timp pentru noi, discipolii săi. Era o onoare şi o bucurie să o însoţim pe drumul spre casă sau să răspundem invitaţiei de a bea o cană cu ceai. Ne răspundea întrebărilor, ne corecta traducerile, ni le trimitea apoi prin poştă în colţurile de ţară în care ne risipiseră repartiţiile guvernamentale.

Visul său a fost să creeaze specialişti care să-i continue munca. După Revoluţie a crezut că acest lucru va fi mult mai uşor, fiindcă dispăruse cortina de fier. Paradoxal, nu a fost aşa. Manevrele mârşave au reuşit s-o îndepărteze şi s-o înnegureze. Doi ani le-a ţinut piept aproape singură, era însă prea mult chiar şi pentru un spirit luptător ca al lui Didi.“

*

Când a murit, în 1992, Amita Bhose avea multe proiecte finalizate sau începute. Definitivase Manualul de limba sanscrită – prima parte era aproape gata de tipar – vom explica în continuare în ce condiţii – , a doua parte era într-o formă finală, în ciornă. Lucrarea, în totalitatea ei, cuprindea peste 600 de pagini de manuscris. Modul de redactare a Manualului de limba sanscrită era asemănător celui primelor trei instrumente de lucru pentru cursanţii de la limba bengali – Curs de limba bengali, Manual de limba bengali, Dicţionar bengali-român, realizate tot de Amita Bhose. Cum nu existau tipografii cu caractere bengaleze şi nici măcar o maşină de scris cu caractere bengaleze, textul în română era bătut la maşină de Amita Bhose iar studenţii cu scris caligrafic copiau, din manuscris, partea în limba bengali. Aşa au fost completate sute de pagini pentru a fi multiplicate în tipografia Universităţii – numai Dicţionarul are 850.
Aceeaşi soartă urma să aibă şi Manualul de limba sanscrită. În 1990 prima parte este încredinţată, pentru transcriere în sanscrită, studentului Mircea Itu. În momentul morții, primul volum (lecțiile 1-20, fără lecția 21 și rezolvarea exercițiilor) fusese copiat, stângace, de acesta. (Nu știm ce copii ale lecțiilor se mai află în posesia lui – inclusiv ale celor excluse de autoare din Partea I și nepublicate în primul volum). Manuscrisul transcris are, pe margine, indicațiile Amitei Bhose, pentru corectarea greșelilor de copiere sau semnalând mici modificări. Pentru culegerea computerizată noi am folosit manuscrisul original, ținând cont de observațiile făcute de Amita Bhose pe exemplarul aflat în posesia lui Mircea Itu și returnat. Din păcate, deși acesta mărturisește că îi poartă Amitei Bhose „o veșnică recunoștință“, o face într-un mod josnic: prin plagiat, publicând acest prim volum în 2001, cu același titlu, sub semnătură proprie. Modificările sunt minore, intervențiile în partea sanscrită dovedindu-se a fi făcute în mod greșit. E trist și nedemn că a trădat încrederea pe care i-a acordat-o profesoara lui.

*

Manualele elaborate de Amita Bhose – de bengali şi sanscrită – au avut la bază experienţa acumulată la cursurile practice susţinute la Universitatea Bucureşti. Iată ce spune autoarea: „La cursurile facultative de sanscrită şi bengali pe care le conduceam se înscriau foarte mulţi studenţi din alte instituţii de învăţământ superior, precum Politehnica, Institutul de Arhitectură, Institutul de Teologie, Facultatea de Medicină şi de la alte facultăţi universitare, de ex. Matematică, Geologie, Chimie, Fizică, Istorie-Filosofie şi, de asemenea, salariaţii şi pensionarii de diverse profiluri profesionale. Nici ei, nici studenţii de la Filologie nu primeau nici măcar un certificat de absolvire. Tot ce au făcut ei au făcut de dragul culturii.
Şi au făcut multe. Au redactat lucrări de sinteză şi au tradus din bengali şi sanscrită, unele traduceri fiind chiar publicate în „Ramuri“, „Convorbiri literare“, „Orizont“, „România literară“ şi apoi în „Dimineaţa“ şi „Columna“ (Tg. Jiu). Şi-au dovedit şi talentul artistic. Spectacolele noastre anuale literar-artistice cu ocazia zilei naşterii lui Tagore au devenit celebre. În vara anului 1981 au prezentat o piesă a aceluiaşi autor indian, în traducerea mea, la Casa Universitarilor din Bucureşti. A fost o premieră absolută pe ţară (vezi Recenzia la „Teatru“, iul-aug.1881, p.162).
A fost la bază, evident, meritul profesorului. Dar incontestabil rămâne faptul că m-au inspirat întrebările necontenite ale studenţilor. Pasiunea, dragostea şi sârguinţa lor mi-au întrecut orice aşteptare. Orice profesor din lume s-ar fi mândrit cu asemenea studenţi. Baza reală a realizărilor noastre au fost relaţiile afective între profesor şi studenţi, sentimentul de respect reciproc. Îi priveam pe studenţi ca pe viitorii mei colegi.“
Pe lângă cursurile facultative de sanscrită – din 1978 până în 1991– şi bengali – din 1972 până în 1991, Amita Bhose a susţinut şi un curs facultativ de cultură şi civilizaţie indiană şi cursul de estetică indiană din cadrul disciplinei oficiale de hindi.
Deoarece biblioteca universitară nu dispunea de materiale necesare pentru aceste discipline, totdeauna a împrumutat studenţilor cărţi din propria bibliotecă precum şi cele împrumutate de la alte biblioteci, în vederea pregătirii examenelor. Îşi petrecea vacanţele de vară, de regulă, documen¬tându-se în bibliotecile de specialitate din Anglia şi India, întreţinându-se din propriile resurse financiare, ajutată de rudele sale. Cărţi importate din străinătate, materiale multiplicate în bibliotecile străine erau puse la dispo¬ziţia studenţilor şi absolvenţilor care voiau să-şi aprofundeze cunoştinţele. Şi una şi alta au implicat cheltuieli în valută din buzunarul propriu. Studenţii trebuie că-şi amintesc şi acum de cărticelele în bengali sau sanscrită, după care buchiseau, mici manuale după care învăţau elevii bengalezi şi pe care Amita Bhose le cumpăra din India, ca material didactic pentru cursanţii români.
*
Iată însă că, la 20 de ani de la definitivare şi tot atâţia de la dispariţia fizică a autoarei, cei ce doresc să înveţe limba divină au un material didactic în propria lor limbă, realizat, aşa cum afirmam, pe baza experienţei acumulate în timpul celor peste 20 de ani de predare a acestei discipline la Universitatea Bucureşti. Din 1990-1991, modalitatea de tipărire s-a schimbat. Paginile care odinioară au fost bătute la maşină, cu spaţii libere pentru a fi completate cu scrisul de mână, în devānagāri, spre a fi apoi multiplicate în tipografie, au fost acum culese computerizat cap-coadă. Scrisul de mână a rămas însă o mărturie a muncii titanice depuse de Amita Bhose. Pentru istoricul limbii sanscrite în România, ni s-a părut important să redăm, la finalul unor capitole şi al acestui prim volum, facsimile cu paginile originale.

luni, martie 14, 2011

Se pare că a venit primăvara



Sunt ghiocei adevărați. De pădure, cu miros de primăvară. Culeși de mine.

Notă:Fotografia nu poate fi reprodusă fără acordul autoarei.

marți, martie 08, 2011

Primul Manual de limba sanscrită din România va fi în librării din 15 martie. Autoarea, Amita Bhose, a predat sanscrita la Universitatea Bucuresti


Manualul de limba sanscrită, conceput de Amita Bhose, este rodul muncii de câţiva ani pe baza experienţei didactice dobândite la Universitatea Bucureşti, unde a susţinut cursuri practice facultative de limba bengali (1972-1991), limba sanscrită (1978-1991) şi civilizaţie indiană. O experienţă – de notat că a ținut cursurile numai în limba română – care i-a permis formarea unei metodologii a predării limbilor bengali și sanscrită cursanților români. Deși limbile sanscrită și bengali au avut regim de curs facultativ cu asistență de 2 ore pe săptămână, studenții acestor cursuri au reușit să traducă texte literare, unele traduceri fiind publicate în revistele românești. Periodic erau susținute spectacole literar-artisitice și sesiuni de comunicări științifice de profil indian, la care-și dădeau concursul studenții Amitei Bhose. Nici o altă secție de limbi orientale nu a avut o activitate atât de bogată. Cu alte cuvinte, nici un alt cadru didactic nu le-a insuflat studenților atâta pasiune pentru cultura de profil. Absolvenții cursurilor repartizați în provincie corespondau cu domnia-sa, trimițându-i exerciții și traduceri pentru control.

Manualul, cuprinzând aproximativ 600 de pagini de manuscris, în ciuda apariției întârziate, după aproape 20 de ani de la definitivare și tot atâția de la moartea autoarei, constituie un pionierat în direcția studierii sanscritei. În 1990 nu exista o astfel de lucrare în română și nici într-o altă limbă europeană. Astfel, Manualul reprezintă un valoros instrument de lucru pentru toți cei interesați de limba divină - filologi sau fără pregătire serioasă de specialitate.

Primul volum din cele trei ale Manualului are 256 de pagini și costă 59 de lei. Volumul va putea fi achiziționat și de la editură, cu 10% reducere față de prețul din librării.

duminică, martie 06, 2011

Mărțișor de la editura Cununi de stele



„Dac-aș fi fost femeie…“

…rostesc ei deseori, privindu-ne îndelung, cu subînțeles. O propoziție care ne-ar putea face să credem că Dumnezeu ne-a avantajat când ne-a creat pe noi, femeile, ispititoarele lui Adam. Prin aspectul fizic am avea un atu în plus față de bărbați și lupta pentru egalitate ar trebui, așadar, s-o ducă ei, nu noi. Fiindcă bărbații ne invidiază pentru că suntem femei și nu încetează să ne-o spună, resemnați oarecum, cu atât mai mult cu cât ei nu pot recurge la miracolul cutiei cu farduri.
Candidăm pentru un post? Îl ocupăm grație picioarelor lungi, strategic descoperite de o fustiță purtată cu un aer inocent. Câștigăm încrederea intervievatorului prin gesturi grațioase, zâmbete promițătoare. Farmecele noastre îl cuceresc pe cel de dincolo de birou, pe când un bărbat nu poate face un gest de cochetărie fără a fi taxat drept homosexual.
Avem multe avantaje că suntem femei: acasă, la serviciu, pe stradă. Pretutindeni ne bucurăm de atuul de a fi femeie: ni se deschid ușile, în autobuz ne sunt cedate locurile, bagajele ne sunt cărate; nu schimbăm garniturile robinetelor, nu batem covoare; nu rămânem la ore suplimentare, deoarece avem copii.
„Dac-aș fi femeie…“, zic bărbații, și cele mai multe dintre noi cad în capcana subtil întinsă. Vezi, Doamne, trăim într-o lume unde inteligența nu este deloc un criteriu de apreciere, ci frumusețea; slăbiciunea fizică e ridicată la rang de delicatețe iar maternitatea trece drept discriminare pozitivă. Auzindu-i pe bărbați, te simți și vinovată pentru avantajele pe care ți le oferă statutul de femeie. Dacă sentimentul de vinovăție îți dă târcoale, atunci scopul bărbaților e atins: au reușit să te distragă de la adevăratele probleme: hărțuirea sexuală – angajarea în funcție de lungimea picioarelor – , timpul dublu de muncă – la serviciu și acasă.
„Dac-aș fi femeie…“, zic ei, bărbații. Tonul e de invidie, dar dacă ar fi sincer, ar denota compătimire, ar suna cam așa: „Dac-aș fi femeie, mi-aș plânge de milă, căci trăiesc într-o lume unde regulile jocului sunt conduse de către bărbați“.

Cum intrați in posesia mărțișorului? Detalii pe
www.edituracununidestele.ro

miercuri, martie 02, 2011

Casa unde te întorci în timp - Muzeul Memorial C.I și C.C. Nottara

reportaj apărut în Ziarul Lumina

Am crede, trecând pragul Muzeului Memorial C.I. și C.C. Nottara, că actorul și fiul său, compozitorul, au plecat într-o mică vacanță iar noi suntem cei care au onoarea de a se îngriji de casă în lipsa lor. Căci totul strălucește de curățenie în aceste încăperi care refac viața unor oameni ce au constituit modele pentru contemporanii lor iar dacă generația noastră va da dovadă de înțelepciune atunci vor fi și pentru noi călăuze întru frumos.

La nici 100 de metri de lumea pestriță a Pieței Gemeni, pe Bulevardul Dacia, numărul 105, o clădire de 80 de ani trece prin zile în ritm lent, păzită de bustul lui Constantin I. Nottara, realizat de Milița Petrașcu. O placă memorială ne anunță, printr-un dezacord, că aici a locuit actorul Nottara și compozitorul Nottara. Steagul zdrențuit de la etajul întâi flutură în vântul lui februarie deasupra cabinei albe din plastic a poliției comunitare, și aparatul foto face eforturi să nu prindă în cadru acest element mai puțin plăcut privirii.

În timp ce apăsăm butonul soneriei, privim afișul de pe ușă: programul de vizitare e de la 10 la 16, mai puțin lunea și marțea, când e închis. O doamnă muzeograf ne deschide și ne va fi gazdă discretă și amabilă. Biletul de intrare e 5 lei (2 lei din martie pentru elevi, pensionari) și în schimbul unui leu primim un pliant cu date despre Muzeu. Inspirată alegerea fotografiei de pe pliant, ne spunem, și pornim în vizită.


De la Ierusalim la București
Casa în care ne aflăm cuprinde două destine, structurate pe nivele – la parter, al actorului Constantin I. Nottara (1859-1935) și la etajul întâi, al fiului acestuia, compozitorul Constantin C. Nottara (1890-1951). Construită în 1931, cu ajutor din partea Sindicatului Artiștilor Dramatici și Lirici din București, pe terenul familiei stabilite în București la începutul secolului XIX dar de origine greacă, unul dintre strămoși fiind învățătorul copiilor domnitorului Nicolae Mavrocordat și patriarh al Ierusalimului în anii 1730, clădirea a devenit muzeu în 1956, prin donația Anei Nottara, soția compozitorului. Până la moarte, în 1981, aceasta a fost angajata Muzeului și a locuit în casa de la numărul 105, completând și îngrijind colecția ce poartă numele celor două mari personalități.

60 de ani pe scena Naționalului
Chiar la intrare ne întâmpină masuța de machiaj a actorului, în vitrina măsuței zărim tuburi cu urme de fard, un briceag, o pilă, și cu siguranță că unchiul care l-a adoptat pe viitorul actor și pe sora sa, după ce au rămas orfani, nu s-ar fi opus dorinței de a face teatru a nepotului său dacă ar fi știut că acesta va duce spre faimă numele familiei sale. Constantin a încercat să-și îndeplinească visul de a fi actor dar să și respecte voința unchiului, așa că pe ascuns juca teatru, devenind student al Conservatorului de Artă Dramatică și Lirică, la 16 ani, același Conservator unde va reveni ca profesor peste ani, dar urmează și cursurile Liceului Sava. La 24 de ani pornește spre Teatrul Odeon din Paris, studiind teatrul alături de frații Coquelin, Delaunay și se întoarce în țară spre a juca 60 de ani pe scena Naționalului, în aproape 700 de roluri. Profesor la Conservatorul de Artă Dramatică, director de scenă, traducător, a făcut din actorie artă și cele mai mari nume ale scenei românești i-au fost stundeți: Elvira Popescu, Constantin Tănase, Lucia Sturdza Bulandra, Tanți Cocea, George Calboreanu, George Vraca. Fotografiile și dedicațiile acestora se află de-a lungul scării care duce la etaj, o adevărată galerie a marilor artiști ai scenei teatrului secolului trecut.

”O voință de fier…”

În salonul de la parter ne vom mira de simplitatea mobilierului și privirea ne este atrasă când de bibliotecă (în tot muzeul sunt aproape 7300 de volume, cele mai multe legate în piele, în franceză, română), când de fotografiile de pe perete, înfățișându-l pe actor la trei ani, sau în rolurile jucate, când de afișele spectacolelor, caricaturi. În vitrină admirăm ochelarii, penița, inelul cu sigiliu, un jurnal al lui Nottara. Medaliile primite sunt și ele numeroase. Aici un jilț, dincolo o lampă cu un abajur imens, din pânză, acolo statuete din bronz primite de la admiratori, picturile în ulei ale lui Corneliu Baba, comandate de fiul lui C.I. Nottara, din dorința de a reface arborele genealogic al familiei sale. Dormitorul este și el simplu, fotografiile familiei veghind parcă și acum asupra actorului, deși patul în care s-a prăpădit acesta e gol din 1935. Un șifonier cu oglindă, o noptieră, o masă pe care se află o mapă mare care cuprinde extrase din presa vremii despre activitatea celor doi mari oameni și muzeografa deschide la întâmplare mapa, dăruindu-ne privirii un articol din Adevărul literar și artistic din 1920: ”O voință de fier, o pasiune de teatru susținută de o ambiție pe care nimic nu a putut-o înfrânge”, citim, și oglinda de aproape doi metri din fața noastră pare să răsfrângă imaginea actorului, refăcută din toate aceste fragmente din viața lui. Poate că e doar o părere, așa că urcăm scara în spirală, cu ochii la fotografiile de pe pereți și ne trezim la etajul întâi, în atmosfera în care a trăit fiul Eleonorei (și ea artistă dar fără a urca prea mult pe scenă din cauza sănătății șubrede după naștere) și al lui C. I. Nottara.

Când vioara cântă

Simplitatea mobilierului de la parter e înlocuită de un oarecare gust pentru lux și pentru estetic, cel care a studiat vioara de la 9 ani și a pornit și el spre studii la Paris, elev al lui Enescu și devenind un apreciat compozitor preferând mobila de palisandru comandată special pentru încăperea destinată biroului. Ne uimește iarăși numărul mare de cărți din bibliotecă și respirăm cu nesaț aerul în care se simte mirosul discret și din ce în ce mai rar de carte veche. Poate că vioara din vitrină mai cântă și acum cărților, ca în poveștile copilăriei noastre, când obiectele prindeau viață noaptea. Iar porțelanurile de Sevres, vasele japoneze, chinezești, piesele de mobilier oriental, obiecetele din sticlă de Boemia, Murano, Galle, dansează și ele, când nu le vede nimeni, sub lumina candelabrului de cristal din Boemia din sufragerie. Pianul Bechstein din micul salon nu poate rămâne deoparte în acest spectacol, deși el e singurul care prinde viață și în timpul zilei, aici având loc serate muzicale, susținute de elevii liceelor de muzică sau de studenții Conservatorului, tradiția inițiată de Ana Nottara fiind astfel dusă mai departe. În dreapta sufrageriei vom afla o vitrină, cu caseta de bijuterii care se găsea pe masuța de machiaj dar care a fost mutată aici pentru a o proteja, bomboniere din porțelanuri fine și cu privirea la ele mai să ne împiedicăm de măsuța de joc din fața vitrinei, flancată de două scaune și două jilțuri. Nu bănuim deloc că e o măsuță de joc, abia când doamna muzeografă trage un sertar și vedem locul marcat pentru jocul de table înțelegem că oamenii acelor vremuri se delectau, poate seara, cu o partidă de table. ”Când ating un obiect de aici, din casă, îmi spun că înaintea mea mâini ale unor oameni celebri l-au atins – mărturisește ca pentru sine doamna muzeografă – și am așa, un sentiment de bucurie că pot să mă aflu aici, în mijlocul acestei istorii”.

Vedeți ce simplu e să fii în mijlocul istoriei și să-ți umpli sufletul cu bucurie? E suficient doar să treci de poarta de la numărul 105, de pe bulevardul Dacia. Sau de orice ușă unde se află o casă memorială, un muzeu.

Notă: Nici un articol, fragment de articol sau fotografie nu pot fi reproduse fără acordul autoarei.