luni, august 22, 2011

În spitalele românești...

În spitalele românești se moare cu zile, dar asta o știm cu toții.

În spitalele românești nu mai sunt decât medici rezidenți care, săracii de ei, sunt depășiți de complicațiile cazurilor iar bunăvoința nu poate suplini nicicum lipsa de experiență.

În spitalele românești greu găsești doi medici care să-ți pună același diagnostic deși te consultă la fel, simptomele, analizele, rmn-urile tale sunt aceleași. Un neurochirurg român întors de la specializare din America – pentru că nu a vrut să rămână acolo, deși i s-a oferit salariul pe care probabil că aici nu-l câștigă în ani – îți va pune însă diagnosticul corect prin telefon, doar explicându-i parcursul bolii, spunându-i rezultatele rmn-ului. La același diagnostic vor ajunge și medicii care te vor consulta „pe viu”, dar după patru zile. Gândești că nu o fi chiar o întâmplare, nu? Și că are legătură totuși cu experiența medicului…

În spitalele românești ajungi la medicii buni cu recomandare, dar și acest lucru e cu dublu tăiș când recomandarea vine de prea sus: nu primesc bani de la tine și a doua oară nu-ți vine să-i mai deranjezi. E bine ca recomandarea să fie de nivel mediu.

În spitalele românești ambulanța te zdruncină mai tare ca o căruță, deși drumul e drept. Dar când e stricat?

În spitalele românești, într-un salon de 7 paturi, la ortopedie, 3 sunt ocupate de victime ale accidentelor rutiere: un copil-pieton, un copil pe bicicletă, un copil-pasager în mașină. Cine și cum îi pedepsește pe șoferi? Ce lege și cine o aplică?

În spitalele românești asistenta de pe etaj se duce și la sala de operație, să aducă pacienții la salon, în acest timp infirmiera păzind etajul, și poate ai noroc să nu se termine perfuzia cât e asistenta plecată. Nu mai e personal, asistentele au plecat în țări mai calde.

În spitalele românești, legislația interzice unui spital să interneze minori, dacă nu e grav – citește pe moarte - și atunci aceștia sunt plimbați spre spitale de copii – dar uite că nu a știut nimeni să-ți spună că la Grigore Alexandrescu nu există secție neurologie, oftalmologie, decât în regim de policlinică și nu ca secție de spital.

În spitalele românești vei fi întrebat de ce ai venit la ei și nu la alții, de ce te-ai adresat Spitalului Municipal și nu Spitalului de urgență Floreasca, iar de vei apuca să spui că ai fost și acolo vei auzi comentarii nu prea flatante la adresa colegilor de breaslă. S-a cam dus dracului solidaritatea lor. Întotdeauna vei auzi că spitalul dinainte, unde ai fost trimis, cam fușărește cazurile, spitalul unde ești ocupându-se însă cu seriozitate de tine. E drept că tu constați altceva, dar să ferească sfântul să zici ceva că poți fi trimis și acasă.

În spitalele de urgență, Floreasca, de pildă, un medic neurochirurg de gardă te va trata ca pe un răufăcător – deși crezi că nu-și permite să vorbească așa cu cei doi țigani care tocmai s-au bătut într-o cârciumă și acum au venit cu sângele șiroaie la ușa spitalului. Te va certa, îți va face morală, deși tu nici nu ești vinovat nici nu ești în starea cea mai potrivită pentru a fi beștelit.

În spitalele românești…. În spitalele românești știm cu toții ce se întâmplă și sunt multe de zis. Mai ales de dres. Dar guvernanții cred probabil că ei nu vor pune niciodată piciorul într-un astfel de spital, căci altfel ar schimba legile, ar acorda prioritate sănătății. Ar avea grijă ca medicii foarte buni și buni să nu mai plece din țară, după ce au fost școliți pe banii statului, nu? Pentru că păstrându-i aici, în țară, costurile sănătății ar fi mai mici. Un medic prost te poate îmbolnăvi mai rău iar costurile vindecării tale vor fi mai mari.

În spitalele românești… ei, bine, acolo le doresc eu guvernanților să ajungă ca pacienți.

vineri, august 19, 2011

Românie, te urăsc!


Mi-am iubit întotdeauna ţara. Chiar şi pe vremea lui Ceauşescu, deşi dacă aş fi avut ocazia aş fi plecat imediat de aici. Am iubit locurile, oamenii care mi-au pus linguriţa în mână şi m-au învăţat să spun "bună ziua". Învăţătoarea care mi-a deschis abecedarul şi odată cu el o lume paralelă, a cărţilor. Am iubit şuieratul locomotivei care-şi anunţa trecerea la 100 de metri de casa de la marginea pădurii unde locuiam. Liniştea frunzelor încremenite în vară şi cântecul greierilor. Am iubit apoi Bucureştiul, descoperit la 20 de ani prin ochii unei studente căministe. Străzile cu troienile iernii 84-85, pizzeria de pe Magheru unde mâncai o pizza proastă şi beai un ceai lung, balcoanele vechi, mersul liniştit de la Operă la Institutul francez, banca din Parcul Ioanid care-mi ştia poveştile de dragoste. Am iubit metroul care mă lăsa la Gara de Nord, discoteca de pe clădirea din Complexul studenţesc Tei. Am iubit oamenii care m-au format, borcanele cu iaurt din faţa alimentarei, dimineaţa la 5. Cabina telefonică de lângă cămin, profesoara care mi-a dat să citesc "Noaptea de sânziene". Am iubit Bucureştiul cu tot ce a fost bun dar şi rău, pentru că, puse în balanţă, lucrurile frumoase trăgeau talerul în partea lor. Oamenii erau mai buni ca acum.

Nu regret vremea lui Ceauşescu, departe de mine gândul. Din punct de vedere al siguranţei, însă, pe stradă, era mai bine. Da, puteam merge liniştită pe stradă, nu se lua nimeni de mine. Acum am 20 de ani mai mult decât atunci şi normal ar fi să nu mă mai fluiere nimeni. Totuşi, ieri muncitorii de pe un şantier mă fluierau. Nu vreau să mă gândesc ce cuvinte adresează unei adolescente, fiicei mele care trece pe trotuar. Pe aceştia i-aş pune la zid şi i-aş bicui peste gură. Să nu mai fluiere niciodată după o femeie.
Oamenii, pe vremea lui Ceauşescu, erau trişti. Ponosiţi, nespălaţi, înfriguraţi. În general. În metrou îi vedeam moţăind, obosiţi de alergătura după mâncare, la cozi, şi tot ce însemna supravieţuire. Acum însă sunt la fel de trişti, ponosiţi, nespălaţi, dar în plus au devenit agresivi pentru că le-a murit speranţa. Speranţa că vor trăi mai bine dacă scapă de regimul Ceauşescu. Cei mai mulţi dintre ei nu trăiesc mai bine. De unde şi agresivitatea, mizeria morală.

Spun că nu-mi mai iubesc ţara. Ce să mai iubesc? Hoţia din jurul meu, violenţa, lipsa de cultură, copiii care stau pe messenger şi râd de cel care cântă la Corul de copii Radio? Nesimţirea oamenilor, lipsa de seriozitate în servicii, furtul? Angajările pe pile, incultura, manelele, trotuarele în care picamerele au intrat de cinci ori într-un an? Înjurăturile şoferilor, cozile de pe străzi, şmecheria ridicată la rang de virtute? Lipsa de profesionalism, bătaia de joc a funcţionarilor, lipsa de intervenţie a poliţiei, şpaga, corupţia? Drumurile inutile pe la administraţii ca să dovedesc că am plătit asigurările de sănătate? Profesorii care nu se mai implică şi dau din umeri, afirmând că n-au cum să-i pedepsească pe cei recalcitranţi? Gropile, aroganţa, nesimţirea?

O să-mi răspundeţi că au rămas totuşi multe lucruri pe care să le iubesc. Da, vă dau dreptate. Însă acestea mor în fiecare zi câte puţin, sufocate de urâţenia în care trăim. Eu am vrut şi vreau o viaţă frumoasă pentru România. În fiecare zi, încerc să fac lucruri bune: să pun o carte în mâna copilului meu, să duc sacoşa plină de zarzavat a unei bătrâne, să dau prioritate unui bătrân, să cedez locul în metrou. Să zâmbesc, să arunc hârtia la coşul de gunoi, să vorbesc politicos. Să-l respect pe celălalt. Să respect oraşul. În schimb, nu cer decât aceleaşi lucruri. Sunt lucruri mărunte, dar când le vor face toţi cei din jurul meu, atunci voi iubi din nou România.

Notă: Nici un articol, fragment al unui articol sau fotografie nu pot fi reproduse făcă acordul autoarei.

marți, august 09, 2011

Jocuri distractive


Jocuri distractive la OMV - un spațiu de joacă lângă benzinărie. Printre jocurile distractive nu se număra și gramatica. Nu vă uitați după al treilea i de la „copii”, nu există.

vineri, august 05, 2011

De nu te cheamă regele Mihai sau Băsescu, la hotel Cinciș poți „servii” masa




Eu nu știu cine i-a servit pe regele Mihai și regina Ana, pe Iliescu sau pe Băsescu (în acest caz e posibil să-l fi servit același chelner care ne-a servit și pe noi, cel cu respirație urâtă și puturos, lălâu, de unde constatarea lui Băsescu că nu avem școală de chelneri). Pe Jeanne Moreau etc. Cred că motelul Cinciș a închiriat niște chelneri și poate că și un hotel pentru personalitățile cu care se laudă că i-au fost oaspeți. Pentru că în realul hotel Cinciș nu găsești decât chelneri care cred că dorești să treci de la micul dejun la dejun fără să te mai ridici de pe scaun, de unde lentoarea lor. Micul dejun inclus în prețul camerei amintește – atât ca servire dar și ca prezentare – de micul dejun dinainte de 1989 și acum faceți apel la amintirile personale, de veți avea. Nota de plată pentru dejun e scrisă de mână, nota de plată pentru cameră nu există, de unde constați că evaziunea fiscală e în floare la Hotel Cinciș. Camere nu mai aveau când am ajuns noi – într-o duminică - , doar unul dintre cele două bungalow-uri. De trei stele pe firmament, bungalow-ul aducea a pensiune de o stea – exceptând livingul care avea o oarece eleganță dar prăfuită și neîngrijită, iar un panou ce părea mai potrivit într-o casă de curve ascundea un șemineu dărâmat sau ce-o fi fost. Baia era clar de o stea dar aveau săpun și șampon. E adevărat că dacă te-ai fi spălat cu șamponul cred că ți-ar fi căzut părul și dacă aveai nostagia săpunului Cheia apoi aici îți mai domoleai amintirile. Altfel, preț de trei stele – 240 pe noapte, mai puțin un loc, că eram trei, 185 – de, matematică de Cinciș. Vă cam dați seama ce se întâmpla pe nota de plată de la restaurant!

La masa de pe terasă – vederea da, era superbă, lacul Cinciș în vale, te simțeai stăpânul muntelui, până când a venit adevăratul stăpân al muntelui, un tip cu scuterul care făcea ture pe lac, deși era interzis dar lui nu-i păsa, era fericit, așa de fericit că striga la prietenul lui de la masă - și să fi fost vreo câteva sute de metri din vale până-n deal, dar noroc cu ecoul, că-l ajuta: Doctoreee! Îmi bag p…. doctoreeee….
Nu prea reușea, dovadă că tot repeta…


La piscină – o, da, aveau și piscină, vederea iar era superbă, aceeași, de fapt – lacul – era frumos tare, mai ales la intrare, unde aflai că ”poți servii masa și pe terasa restaurantului”. Eu m-am întrebat – De ce aș servi eu cuiva masa? Cu doi i? Au nu cumva ei trebuie să-mi servească mie masa? Apoi am înțeles: era, sigur, un anunț de angajare. Oamenii aveau nevoie de chelneri.

Adevărul că aveau nevoie de multe: de bun simț, de casă de marcat, de ceva curățenie. Totală. Adică dați afară toți și angajați oameni muncitori, serioși, spălați pe dinți. În fine, poate că nu chiar toți – dar eu nu i-am văzut pe cei serioși. Și dați afară și invitații lor de onoare. Nu toți. Unul e suficient: Băsescu.

Așa că, sfatul meu, de vreți să ajungeți la Cinciș: pozele de pe site-ul hotelului Cinciș sunt reale, cele cu natura. Natura însă vă oferă cazare gratuită, nu-i nevoie să vă cazați la hotel Cinciș ca să constatați că oamenii distrug tot ce ating și-și bat joc de semenii lor. Au trebuia să scriu cu un i, semeni?

marți, august 02, 2011

Un an fără Lili

Am vrut s-o sun de câteva ori… Vești bune, mai puțin bune. S-ar fi bucurat, m-ar fi certat, așa cum fac prietenii adevărați. Mi-ar fi ținut o predică sau mi-ar fi ridicat moralul. Ea, care ar fi trebuit să aibă moralul la pământ avea o putere de viață care te ridica din morți. Morții cu care de un an împarte un tărâm de unde nu s-a întors nici măcar în vis. Nu am visat-o niciodată pe prietena mea Lili în acest an de când a murit. În capelă se afla un trup străin, care nu semăna deloc cu Lili, prietena blondă, frumoasă, cu unghii lungi, roșii și râs sănătos. Prietena mea Lili nu mai e de un an. Medical, ar fi trebuit să nu mai fie de ani buni, dar s-a luptat cu cancerul pentru familia ei, pentru prietenii ei. De câteva ori am vrut s-o sun, în acest an. Aveam impresia că e acasă, că citește o carte din teancul acela de cărți care a rămas necitit și care creștea de la o lună la alta, căci timpul ei se împuținase. Că-mi va spune că nu a dormit toată noaptea și că a ațipit abia spre dimineață. Că-mi va spune că nu se simte bine și că nu poate să mai vorbească. Că-mi va spune… Că-mi va spune orice dar că o voi auzi la capătul firului. Apoi însă îmi dădeam seama că Lili nu va mai răspunde niciodată la telefon. Și că aș fi caraghioasă dacă aș spune cuiva că am vrut s-o sun.
Mă întreb câți se gândesc că mâine e un an de când Lili s-a prăpădit. Cui îi lipsește? Mie, da. Ne-am iubit, ne-am certat, ne-am dojenit, ne-am susținut una pe alta. M-a învățat multe lucruri bune, m-a adăpostit când nu am avut unde dormi, mi-a dat o farfurie cu mâncare, m-a împrumutat cu bani și mi-a dat sfaturi bune, chiar dacă nu le-am urmat pe toate. Mi-a dat parte din sufletul ei. M-a cununat, a botezat-o pe fiica mea.
O văd acum pufăind în fața mea, ca atunci când nu-i convenea ceva. O văd cum făcea mișto de boala ei, cum se autoironiza, cum râdea de ea însăși. Acum stăm pe fotoliile din ratan, afară, numai noi două, ascultând greierii, la casa de la țară. Stam și fumam, pur și simplu.
Cu timpul se vor estompa amintirile. Și absența lui Lili va fi mai puțin dureroasă. Cu timpul îmi va lipsi mai puțin. Așa îmi spun acum dar știu că mă amăgesc, că mă mint.
Mi-e dor de Lili așa cum mi-e dor de Didi, Amita Bhose, deși au trecut 19 ani de când a plecat. Mi-e dor de tata, deși au trecut 5 ani de când s-a prăpădit. De acești trei oameni îmi va fi mereu dor, indiferent de cât timp va trece peste crucile lor.

luni, august 01, 2011

Pe Podul Minciunilor




Am trecut prin Sibiu. O încântare. Atmosferă occidentală - erau până și cerșetorii romi, adevărat, în număr mai mare ca afară. Seara oamenii ies la plimbare, mănâncă o înghețată, turiștii admiră Piața Mare de la terasele pline ochi. Calm, oameni destinși.