În spitalele românești...

În spitalele românești se moare cu zile, dar asta o știm cu toții.

În spitalele românești nu mai sunt decât medici rezidenți care, săracii de ei, sunt depășiți de complicațiile cazurilor iar bunăvoința nu poate suplini nicicum lipsa de experiență.

În spitalele românești greu găsești doi medici care să-ți pună același diagnostic deși te consultă la fel, simptomele, analizele, rmn-urile tale sunt aceleași. Un neurochirurg român întors de la specializare din America – pentru că nu a vrut să rămână acolo, deși i s-a oferit salariul pe care probabil că aici nu-l câștigă în ani – îți va pune însă diagnosticul corect prin telefon, doar explicându-i parcursul bolii, spunându-i rezultatele rmn-ului. La același diagnostic vor ajunge și medicii care te vor consulta „pe viu”, dar după patru zile. Gândești că nu o fi chiar o întâmplare, nu? Și că are legătură totuși cu experiența medicului…

În spitalele românești ajungi la medicii buni cu recomandare, dar și acest lucru e cu dublu tăiș când recomandarea vine de prea sus: nu primesc bani de la tine și a doua oară nu-ți vine să-i mai deranjezi. E bine ca recomandarea să fie de nivel mediu.

În spitalele românești ambulanța te zdruncină mai tare ca o căruță, deși drumul e drept. Dar când e stricat?

În spitalele românești, într-un salon de 7 paturi, la ortopedie, 3 sunt ocupate de victime ale accidentelor rutiere: un copil-pieton, un copil pe bicicletă, un copil-pasager în mașină. Cine și cum îi pedepsește pe șoferi? Ce lege și cine o aplică?

În spitalele românești asistenta de pe etaj se duce și la sala de operație, să aducă pacienții la salon, în acest timp infirmiera păzind etajul, și poate ai noroc să nu se termine perfuzia cât e asistenta plecată. Nu mai e personal, asistentele au plecat în țări mai calde.

În spitalele românești, legislația interzice unui spital să interneze minori, dacă nu e grav – citește pe moarte - și atunci aceștia sunt plimbați spre spitale de copii – dar uite că nu a știut nimeni să-ți spună că la Grigore Alexandrescu nu există secție neurologie, oftalmologie, decât în regim de policlinică și nu ca secție de spital.

În spitalele românești vei fi întrebat de ce ai venit la ei și nu la alții, de ce te-ai adresat Spitalului Municipal și nu Spitalului de urgență Floreasca, iar de vei apuca să spui că ai fost și acolo vei auzi comentarii nu prea flatante la adresa colegilor de breaslă. S-a cam dus dracului solidaritatea lor. Întotdeauna vei auzi că spitalul dinainte, unde ai fost trimis, cam fușărește cazurile, spitalul unde ești ocupându-se însă cu seriozitate de tine. E drept că tu constați altceva, dar să ferească sfântul să zici ceva că poți fi trimis și acasă.

În spitalele de urgență, Floreasca, de pildă, un medic neurochirurg de gardă te va trata ca pe un răufăcător – deși crezi că nu-și permite să vorbească așa cu cei doi țigani care tocmai s-au bătut într-o cârciumă și acum au venit cu sângele șiroaie la ușa spitalului. Te va certa, îți va face morală, deși tu nici nu ești vinovat nici nu ești în starea cea mai potrivită pentru a fi beștelit.

În spitalele românești…. În spitalele românești știm cu toții ce se întâmplă și sunt multe de zis. Mai ales de dres. Dar guvernanții cred probabil că ei nu vor pune niciodată piciorul într-un astfel de spital, căci altfel ar schimba legile, ar acorda prioritate sănătății. Ar avea grijă ca medicii foarte buni și buni să nu mai plece din țară, după ce au fost școliți pe banii statului, nu? Pentru că păstrându-i aici, în țară, costurile sănătății ar fi mai mici. Un medic prost te poate îmbolnăvi mai rău iar costurile vindecării tale vor fi mai mari.

În spitalele românești… ei, bine, acolo le doresc eu guvernanților să ajungă ca pacienți.