joi, septembrie 29, 2011

Lansare Dragostea încurcă, dragostea descurcă...

Mâine, 30 septembrie, ora 12, vă aștept cu dragoste la lansarea cărții Dragostea încurcă, dragostea descurcă, de Rabindranath Tagore, în traducerea Amitei Bhose.

Detalii:

www.namasteindia.ro
www.edituracununidestele.ro

Pe mâine, la Festivalul Namaste India!

luni, septembrie 26, 2011

Stejarul lui Tagore


În Herăstrău, aproape de pista rollerilor, un stejar se-nalță de 50 de ani. La poalele lui, o piatră comemorativă ne anunță că stejarul a fost plantat cu ocazia sărbătoririi centenarului nașterii lui Tagore... Oamenii trec pe alee, preocupați de prezent, ignorând copacul ce-și desface coroana spre cer. Și eu l-am aflat întâmplător.

Anul acesta se împlinesc 150 de ani de la nașterea lui Tagore. Sunt aproape de vârsta stejarului și nu știu cum s-a rotit timpul. În 1981, Amita Bhose sărbătorea cu studenții 120 de ani de la venirea pe lume a poetului. Ascult caseta cu înregistrarea cântecelor din Dragostea încurcă, dragostea descurcă, din timpul reprezentației de teatru din 1981... Ca ieri. Peste câteva zile, vineri, 30 septembrie, Dragostea va fi lansată la Muzeul Satului, la ora 12... Și vor mai trece 50 de ani, și sper ca lumea să nu dispară până atunci... Sper să privească stejarul lui Tagore, în Herăstrău, în timp ce va citi traducerile poetului în română, din bengali, făcute de Didi, Amita Bhose...

sâmbătă, septembrie 24, 2011

Comoara din roabă

Am fost în această seară la un concert susținut de Tudor Anghelescu și Mihai Melinescu, la roaba de cultură, în Herăstrău. În fața mea, la câțiva metri, se afla roaba cu cărți. Am filmat artiștii și... iată ce a ieșit.
Nu e nimic regizat, totul e spontan si cred ca ar fi cea mai tare reclama la cultura.
video

vineri, septembrie 23, 2011

Porumbeii copilăriei mele

http://www.7torony.hu/content.php?c=40474 - traducerea articolului de mai jos in maghiara facuta de domnul Bige Szabolcs, căruia îi mulțumesc.





M-am născut cu porumbei în podul casei. Cu gânguritul lor a dragoste şi libertate. Erau mulţi, mulţi şi gălăgioşi şi niciodată n-am putut identifica unul, niciodată vreunul nu a avut un nume. Erau porumbeii din podul casei. Găinaţul lor nu deranja pe nimeni, că era pe cimentul de lângă casă sau că ne pica în cap, când treceam pe sub streaşină. Superstiţioasă la vremea copilăriei, consideram că am noroc în ziua aceea. Şi poate chiar aveam. Întotdeauna mama spunea că sunt prea mulţi, că ar fi bună o ciulama de porumbei. Nu se ostenea însă nimeni să se cocoaţe după ei, aşa că familia lor nu a fost niciodată despărţită. Veneau şi plecau când voiau, făceau pui şi mureau când le venea sorocul. Până şi pisicile, şi ele multe în curtea mare, parcă învăţaseră să convieţuiască paşnic cu ei.

Îmi plac porumbeii. Pentru că-mi amintesc de copilărie. De o perioadă care nu se va mai întoarce niciodată. De o vreme de care mi-e atît de dor, pentru că era senină şi a tuturor posibilităţilor. Precum acei porumbei, simţeam că pot zbura oriunde. Că pot ajunge oriunde doresc. Că dacă vreau să zbor până la soare, nu am decât să-mi întind aripile şi să mă înalţ spre cer. Nu m-am gândit că, precum Icar, s-ar putea să-mi ard aripile. Eram copil şi tot cerul era al meu.

Astăzi însă îmi întind aripile din ce în ce mai rar. Prea multă prudenţă sau neîncredere, prea multă dezamăgire. La ce bun? Cui foloseşte? sunt întrebări care fac ca aripile mele să rămână strânse de cele mai multe ori. Uneori uit că soarele arde şi mă avânt spre el, ajung până aproape de razele fierbinţi şi cad apoi. Nu mă doare decât sufletul.

Îmi plac porumbeii. Pentru că-mi amintesc de o lume care pare foarte departe. Copilăria. Încerc s-o regăsesc prin ochii copilului meu, când întinde mâna spre porumbeii încrezători, dar ştiu că încerc să mă păcălesc.

miercuri, septembrie 21, 2011

Tagore și Eminescu la Festivalul Namaste India - Doi poeți care nu s-au întâlnit niciodată

Fragmente din conferința Doi poeți... susținută de Amita Bhose, ce va fi prezentată în cadrul Festivalului Namaste India, 2 octombrie, ora 15, Gospodăria Moișeni, Muzeul Satului.
Așa-i că aveți impresia că ambele pasaje sunt scrise de unul și același poet? Și totuși nu s-au întânit niciodată, și totuși sunt scrise de Tagore și de Eminescu...

"Numai atunci când stai aici, înţelegi cât de uluitor de măreţe sunt fenomenele universului. Dimineaţa, soarele vine dinspre răsărit şi deschide încetişor fila unei cărţi uriaşe, iar la sfârşitul zilei, seara, o întoarce tot atât de încet dinspre apus. Ce minunată e scriitura aceasta ! Râul îngust, ostrovul întins până în zare şi malul pitoresc de la marginea râului - colţ neglijat al Pământului -, ce şcoală mare, liniştită şi singuratică a lumii ! Cuvintele mele ar suna ca o «poemă» în capitală, dar nu şi aici." - Rabindreanath Tagore, Scrisori rupte.

O insulă asemănătoare şi-a închipuit Eminescu pentru Euthanashis, care îi scria lui Ieronim:
"Este o frumuseţă de zi acum când îţi scriu şi sunt atât de plin de dulceaţa cea proaspătă a zilei, de mirosul câmpiilor, de gurele înmiite ale naturii, încât pare că-mi vine să spun şi eu naturei ceea ce gândesc, ce simt, ce trăieşte în mine. Lumea mea este o vale, încunjurată din toate părţile de stânci nepătrunse cari stau ca un zid dinspre mare, astfel încât suflet de om nu poate şti acest rai pământesc unde trăiesc eu. [ ... ] O bucată de cer am numai, dar ce bucată ! Un azur întunecos, limpede, transparent, şi numai din când în când câte un nourel alb, ca şi când s-ar fi vărsat lapte pe cer. [...] Îmblu la şcoală. Şi la cine: la albinele mele. Am părerea cum că toate ideile ce plutesc pe suprafaţa vieţei oamenilor sunt creţii ce aruncă o manta pe un corp ce se mişcă." - Cezara

Amita Bhose, portret realizat de Marin Sorescu



Personalitățile culturale ale României au considerat-o prietenă, au prețuit-o la adevărata valoare. Marin Sorescu, de pildă, i-a daruit acest portret făcut pe coperta II a cărții Apă vie, apă moartă...

vineri, septembrie 16, 2011

Editura Cununi de stele la Namaste India




În perioada 30 septembrie-2 octombrie, la Muzeul Național al Satului „Dimitrie Gusti” din București va avea loc a III-a ediție a Festivalului Namaste India. Ediția este consacrată personalității lui Rabindranath Tagore, primul laureat al Premiului Nobel pentru Literatură din Asia, în 1913.

Anul acesta se împlinesc 150 de ani de la nașterea marelui poet iar editura Cununi de stele, parteneră a Festivalului, va celebra și ea evenimentul, după următorul program:
- vineri, 30 septembrie, ora 12, lansarea cărții Dragostea
încurcă, dragostea descurcă, traducere din bengali de Amita Bhose, singura traducătoare în română a scriitorului direct din limba maternă, limba bengali. Dragostea…, piesă de teatru în patru acte, este o comedie care tratează viața de familie a clasei intelectuale indiene. Acțiunile se petrec în Calcutta, dialogurile sunt pline de rafinament și umor iar încurcăturile în care se află personajele principale și care sunt create de ei înșiși provoacă râsul. Este una dintre cele mai interesante comedii din repertoriul teatrelor din Bengal, jucându-se din anii 1930 până în prezent, montată pentru întâia oară în regia autorului. În România a fost pusă în scenă în 1981, la Casa Universitarilor, în regia și interpretarea studenților Amitei Bhose. A fost, totodată, prima reprezentație de teatru indian din România. Locație: scenă
sâmbăta, 1 octombrie, ora 15, prezentarea conferinței Tagore și Eminescu – doi poeți care nu s-au cunoscut niciodată, de Amita Bhose. Lectură – Carmen Mușat-Coman, director editorial Cununi de stele. Locație: Gospodăria Moișeni.
duminică, 2 octombrie, ora 15, recital de poezie. Participă Carmen Mușat-Coman, cu traduceri ale poeziei lui Tagore realizate din limba bengali în română de către Amita Bhose. Locație: Gospodăria Moișeni.

Programul detaliat se află pe site-ul organizatorilor – www.namasteindia.ro iar despre opera lui Tagore pe www.amitabhose.net și www.edituracununidestele.ro

joi, septembrie 15, 2011

Nu există actor mare sau actor mic ci bun sau prost

... spunea Nicu Constantin. Se implinesc doi ani de la dispariția lui. Am avut privilegiul de a-l cunoaste, pe dânsul si pe soția dânsului, în 2003. Iată-i:

Revista Femeia, iulie 2003


Rubrica Doi pe un balansoar
Măndița și Nicu Constantin



În anii 80, fusese transferat ca prim june comic la Teatrul de Operetă, cu ordin de sus, directorul Teatrului de revistă neputându-i-se opune, în ciuda autoblestemului :„Să-mi cadă mâna dreaptă dacă renunț la Nicu Constantin“. Aici avea s-o cunoască pe Măndița, membră a ansamblului coral și interpretă de mici roluri, cu un chip și o voce foarte frumoase. L-a impresionat discreția acesteia, simțind că e o femeie care a muncit mult în viață – un indiciu fiind, în acest sens, că amândoi aveau același număr de frați: șase. „Nu suport oamenii care nu muncesc și care mint, afirmă dumnealui. Pentru că n-am stat niciodată degeaba și nu mint“. S-au „suspectat“ (în sensul bun) trei patru ani, apoi, când și mama sa, căreia i-a prezentat-o, i-a apreciat calitățile - glezna subțire, zâmbetul frumos, iute în mișcare - s-au căsătorit, și de atunci sunt în același balansoar. „Am schimbat barca pe balansoar“, glumește domnul Nicu Constantin, căci amândoi mai fuseseră căsătoriți o dată. Și chiar au un balansoar mare în curtea casei din Eforie Sud, unde părinții săi – tatăl albanez și mama, grecoaică,veniți în România în 1912 - au fost printre primele cinci familii stabilite în Carmen Silva. „Și mi-am regăsit echilibrul, fiindcă în viață trebuie să ai un echilibru. Tata avea o vorbă: „Femeia e stâlpul casei. Dacă pleacă stâlpul, cade casa. Noi aducem ce trebuie în casă, dar ea e stâlpul“ și cât adevăr e aici!“. Doamna Măndița Constantin – puțini știu că acesta e prenumele său real și nu de alint – a mai lucrat câțiva ani, apoi s-a pensionat, „pentru că vedeta trebuie prețuită. Fiind în ansamblul coral al Operetei, am avut ocazia s-o văd pe doamna Dacian cum se comporta cu domnul Ion Dacian, câtă grijă avea de el. Am căutat să mă retrag și să fiu un sprijin soțului meu. Fiindcă publicul nu știe cum trăiește vedeta, aceasta trebuie să fie proaspătă, cu zâmbetul pe buze. Este ca preotul în biserică“. De când s-a retras de pe scenă, doamna Constantin a trăit pentru și prin soțul său, fără să se gândească o clipă că ar face un sacrificiu, fără să regrete. Pur și simplu așa a simțit, că așa vrea să facă. Prezență discretă și în timpul întâlnirii reporter- familia Constantin, ca și cum ar fi vrut să spună „Vedeți, știu eu cine este vedeta în casă“, doamna Costantin se retrage în altă cameră, cu o rudă din Albania și care lucrează la ambasada dn București, iar discuția alunecă, inevitabil, spre actorie. Printre desele, nereușitele dar calmele încercări de a-și aprinde o țigară, domnul Nicu Constantin își amintește cu plăcere de șansa pe care a avut-o în copilărie de a locui în Carmen Silva, la malul mării, unde veneau marii bogătași ai vremii dar și marii actori. Ochiul copilului care la șapte, opt ani vindea ziare, limonadă, pentru că era război și trebuia să supraviețuiască, era avid de frumusețe, de acea lume și a dorit să devină actor, lucru cu care tatăl său nu a fost de acord, așa că s-a dus la Școala de marină, la navigație, dar a făcut numai doi ani și jumătate, fiindcă a fost remarcat de Ansamblul Armatei și a fost solicitat să colaboreze cu acesta, în Capitală, neputând fi însă angajat, căci era minor. Astfel se termina adolescența sa, fiindcă între 16 și 21 de ani a pontat, la 6 dimineața, fișa la serviciu, la gaz și electricitate apoi, după–amiaza urma școala de arte, erau și spectacolele, până la ora 22. A început să câștige premii cu brigada artistică, la concursurile de amatori, apoi, cu Margareta Pâslaru și Marina Voica a înregistrat o emisiune la televiziune. Avea 21 de ani când s-a prezentat la un concurs la Savoy, pentru două posturi înscriindu-se 251 de concurenți. Vreo 50 de persoane se perindaseră pe scenă când Sică Alexandrescu s-a întors și s-a uitat prin sală: „Pe-ăsta cu ochelari l-am văzut. Ia urcă-te pe scenă“, i-a zis acesta. „Și m-am urcat pe scenă și acolo am rămas 32 de ani. Cred că a fost și mirul, Dumnezeu. La 21 de ani consideram că nu sunt copt“. Venea pe scenă după cupluri celebre, un cuplu însemnând două caractere, doi oameni care se respectă și știu să muncească. A făcut cuplu 15 ani cu Nicu Zaharescu. Timp de 32 de ani n-a avut o zi de concediu. Și când mergea la mare juca, erau seri când avea și trei spectacole, Eforie- Neptun- Mamaia. A contribuit, prin impozitele pe care le-a reținut statul român din turneele în străinătate, la economia națională, alături de alți mari artiști, și-l dă exemplu pe Nicolae Herlea: „Herlea aducea în țară o locomotivă pe săptămână. O locomotivă costa 12 000 de dolari, atât vindea statul român, iar el la un spectacol încasa 3000 de dolari și avea săli pline“. E o comparație plastică dar adevărată, și nu poți să nu te gândești că acești mari actori care ne-au făcut zilele suportabile în trecut, ne-au făcut să zâmbim când în viața de zi cu zi nu aveam nici un motiv să zâmbim, acești actori mari sunt acum uitați de același stat care nu s-a sfiit să încaseze 80% din câștigurile lor. Un stat care își „recompensează“ valorile cu o pensie umilitoare, de trei milioane. Pe cei a căror simplă întâlnire, pe stradă, devine motiv de bucurie pentru oamenii obișnuiți, care-i arată cu degetul, privindu-i ca pe niște zei coborâți printre ei, spunând: “Uite-l pe cutare“ „L-am văzut pe cutare“. Pe cei care sunt cunoscuți ca niște „cai breji“, vorba domnului Nicu Constantin. „Dar ca să fii cunoscut ca un cal breaz, ca să ajungi la performanța asta, apoi asta n-a însemnat decât muncă de câine, respect și seriozitate“. I-a plăcut foarte mult să joace la teatrul de revistă, să se joace cu cuvintele, să satirizeze. „Cele două ofeline“, de pildă, a fost scris când Ceaușescu începuse să prctice nepotismul: „Fără mamă, fără tată/Fără frați, fără surori/ Fără rude-apropiate/Nu e bine uneori./Fără nici o cunoștință/ Fără nimeni, cum să zic/ N-are cine să te pupe/Dar nici tu nu pupi nimic.“ Actual, nu? „Căci Tănase a fost actor dintotdeauna. Astea au fost momentele importante ale teatrului de revistă, de atac, de satiră. Teatrul de revistă e teatrul fără un perete, are trei pereți și al patrulea e publicul, n-ai cum să minți, cum să trișezi“. Generația sa a fost de buni actori: Stela Popescu, Ștefan Bănică, Horia Crăciunescu, Radu Zaharescu, Dem Rădulescu, Jean Constantin. Toți cei care au jucat la revistă și au jucat și la Național au fost vârfuri: Birlic, Beligan, Carmen Stănescu și mulți alții. „Fiindcă nu există actor mare sau actor mic ci bun sau prost. Nu există actor de dramă sau de comedie. Este actorul pus în situația de a rezolva rolul comic sau dramatic în care se găsește personajul, să râdă sau să plângă. Actorul total e cel mai bun: cântă, dansează, are haz, rostește bine cuvintele. Actorul trebuie să aibă tot în el. Si cred că aici e linia mea, în teatrul de revistă“. De aceea nici nu a stat decât trei ani la Operetă –deși în perioada aceasta am colaborat cu Teatrul de revistă, ca și cu televiziunea. „N-aveam clasă de baron, la Operetă, spune dânsul glumind. Eu eram tot Nicu, al dracu. Dar știam eu cum să mă port. Maestrul Stroe ne-a învățat că orice amănunt e important în teatru, purtarea smochingului, de exemplu. Să-l porți cu spatele drept, să nu ai o scamă pe tine, că s-a dus spectacolul, toți se uită la scama aceea. Trebuie să știi cum să apari în societate“. În timp ce vorbește, domnul Nicu Constantin se ridică din fotoliu și pășește prin cameră purtând un smoching imaginar, o adevărată lecție de mișcare scenică. Lecție pe care ar trebui s-o ia mulți dintre cei care apar la televizor în ultima vreme, gândește reporterul. Dar nu numai lecție de mișcare scenică ar trebui să ia ci și de umor. Parcă ghicindu-i gândurile, interlocutorul spune:„ Din 92 încoace tâmpim gustul publicului. Un limbaj urât, trivial, la periferia limbii române, pe posturi nu mai întâlnești divertisment de calitate. În afară de Divertis, nu mai vezi nimic. O prostituție artistică e ceea ce se întâmplă acum. Se fac improvizații, de-asta n-am mai suportat mediocritatea și prostia de pe scenă, și am plecat din teatru, dar asta m-a afectat foarte mult, am suferit foarte mult.“ Fiindcă-și iubește profesia și o respectă. Așa cum își respectă și soția care i-a adus echilibru în viață. O femeie frumoasă, în ciuda celor 65 de ani, care nu-și arată vârsta, și aceasta fiindcă, de când a pus piciorul în casa mare, cu etaj, a concediat femeia de serviciu, făcând totul de una singură. Deși au două mașini, merge la piață pe jos și tot timpul își găsește ceva de făcut – iute în mișcare, așa cum observase ochiul grecoaicei. Casa e mobilată cu gust, întreținută impecabil, unde nu există fir de praf, toate lucrurile sunt la locul lor - „Nicu e foarte ordonat, e obositor de ordonat, poate din cauza ochelarilor, declară dânsa zâmbind. Să fie totul pus așa cum îl știe el“. Întrebată dacă acasă soțul său e la fel ca pe scenă, răspunde: „Nu, e foarte interiorizat și foarte liniștit și de multe ori îl întreb dacă s-a întâmplat ceva. „Nu, nu s-a întâmplat nimic“, îmi răspunde el. Fiind o fie mai vulnerabilă, am încercat întodeauna să-l temperez, tot timpul i-am zis, când a fost vorba de copiii noștri (Răzvan e fiul din prima căsătorie a domnului Constantin, necăsătorit, iar Raluca e fiica doamnei, tot din prima căsătorie, e la casa ei, are un băiețel, Andrei Alexandru – n.n.): „Stai un pic, sunt copii, dar au alte vederi și trebuie să-i asculți, iar dacă suntem utili atunci le dăm un sfat“. În casa lor, masa e respectată: „Am mai aplicat o metodă. La masă, chiar dacă am ceva neplăcut de spus, nu spun înainte de masă, iar ora e sfântă. Mai puțin pentru copii, și-i spun lui Nicu: „Acum e secolul vitezei, nu le poți impune să mănânce o dată cu tine, vor mânca atunci când vor avea timp““. Un obicei al dânsei era să-l aștepte în toate serile când avea spectacole. Nu se culca până când nu-l vedea intrând pe ușă, liniștindu-se astfel. „O singură dată am adormit, și s-a întâmplat să aibă accident cu mașina. Nu m-a trezit când a venit acasă, dar când m-am trezit, dimineața, în vază erau crizanteme rupte și atunci am aflat ce s-a întâmplat. Am regretat foarte mult că nu l-am așteptat…“
Tace, e tăcerea celui care se reîntoarce în trecut și care ar da orice ca să schimbe acele clipe.

marți, septembrie 13, 2011

Prima reprezentație de teatru indian din România

Fotografii de la prima reprezentație de teatru indian din România, acum 30 de ani.

Dragostea încurcă, dragostea descurcă, de Rabindranath Tagore, traducere din bengali de Amita Bhose. Regizată și interpretată de studenții Amitei Bhose.

Piesă în curs de apariție la editura Cununi de stele
www.edituracununidestele.ro




marți, septembrie 06, 2011

Dragostea încurcă, dragostea descurcă




În pregătire la editura Cununi de stele. Traducere din bengali de AMITA BHOSE.

Comedie în patru acte.

Lansarea va avea loc in cadrul Festivalului Namaste India,
30 septembrie-2 octombrie, Muzeul Satului...

Ați citit vreodată o piesă de teatru a lui Tagore? Pariu că nu. Poate ca e momentul să-l descoperiți și ca dramaturg, nu numai ca poet, scriitor. Muzician, pictor...

luni, septembrie 05, 2011

Pariu că...

dacă pun la etichete Beyonce în loc de Tagore crește traficul într-un mod nerușinat?

În altă ordine de idei, ați mâncat vreodată mere Made in Ungaria/România? (de la Billa)...Eu totuși nu le-am putut distinge pe cele ungurești de cele românești și nici invers. Erau în aceeași grămadă și erau la fel. Sau s-a schimbat numele țării și noi încă n-am aflat? Sau se pregătește terenul?...

vineri, septembrie 02, 2011

Despre cărți și cârnați

Românii sunt foarte atenți la hrana spiritului. De pildă, de văd o carte cu cotorul un pic zgâriat, un colț de pagină îndoit, nu mai cumpără cartea respectivă. O privesc dintr-odată cu dispreț - și n-ați vrea să fiți în locul sărmanei cărți! - și o aruncă, de parcă ar fi purtătoare de viruși.
Sunt aceiași oameni care vor cumpăra însă cârnații care au stat toată ziua în soarele de iunie și pe care i-a pipăit toată lumea, căci sunt pe tarabă, la îndemâna tuturor, ca să poată fi mirosiți, admirați, pipăiți. Da, sunt proaspeți, da, sunt de casă, da, sunt bio. Cartea de 15 lei e scumpă dar bucata de carnat, nu. Tu, editor și totodată promotor al cărților - căci tot tu le și promovezi, a se citi - le și vinzi, că ți-a trebuit editura, na editură, nu puteai să faci și tu cârnați - ești privit ca un hoț, că ai pus preț 15 lei pe o carte, pe când cel cu bucata de ciocolată de casă la 6 lei (numai lapte praf si cacao) e mare maestru.

Mai deunăzi, în Piața Gemeni,în fața unui butic (o, da, boutique) pe un scaun se afla o cutie din carton cu nuci curățate. 35 de lei kilogramul. Vânzătoarea, în ușă, stătea de vorbă cu tarabagista și-n timpul ăsta, că se plictisea, mai vântura nucile. Adică băga mâna în ele, așa cum faci într-un sac cu boabe de porumb, când vrei să vezi dacă sunt bune boabele. Ea nici măcar nu le privea, doar își răcorea mâna în marea de nuci.
Nu părea a fi cineva deranjat, mirat, de gest. Păi, da, că doar nu era carte. Era mâncare, și mâncarea ajunge în stomac, nu la spirit.

joi, septembrie 01, 2011

Scrisori rupte, de Rabindranath Tagore



Traducere din bengali de Amita Bhose, editura Cununi de stele, 2011.

Scrisoarea 22

Sajadpur
Sâmbătă, 4 iulie 1391

La cheiul nostru se află o barcă în fața căreia s-au adunat multe „femei din cartierele omeneşti” (1) ... Am impresia că pleacă cineva din sat şi ai lui au venit să-l conducă. S-au strâns o mulțime de copii, femei cu capetele acoperite de sari și de asemenea multe capete albe. Dintre toți, o singură fată îmi atrage în mod deosebit atenția. Are vreo doisprezece sau treisprezece ani, dar e destul de plinuță şi de aceea arată ca o tânără de cincisprezece ani. Are trăsături plăcute, culoarea tenului este cam măslinie, totuşi e frumoasă. Părul îi e tuns scurt, băiețeşte şi îi stă bine. Pare inteligentă, deloc timidă și expresia feței dezvăluie un suflet curat și o minte dreaptă. Stă în picioare ținând un prunc în brațe şi se uită la mine fără sfială... Într-adevăr, are un chip şi un corp frumos; pare să aibă o fire simplă şi cu totul sinceră. Mai ales silueta ei, puțin cam băiețoasă, te atrage mult. Nici nu m-am aşteptat să văd o astfel de „femeie din cartierele omeneşti” în Bengal.(2) Dar cred că aşa este neamul ei, căci nici celelalte femei din familia sa nu par timide. O femeie stă pe mal, la soare, și în timp ce își aeriseşte părul descurcându-l cu ambele mâini, îi povesteşte cu voce tare unei femei aflată într-o barcă despre căminul ei. Aflu astfel că are o singură fată şi n-are nici un băiat – şi fata este cam prostuță, nu știe să se poarte în lume, n-are nici o reținere față de străini... Mai aflu că Gopal (3) Sa n-a avut noroc cu ginerele său: fiica lui nu vrea să meargă la soț. În sfârşit, când s-a apropiat ora plecării, oamenii încercau s-o urce în barcă pe fetița cea plinuță, cu fața senină şi naivă şi cu brățări pe mână, dar ea nu voia. Mi-am dat seama că biata fată pleacă de la părinți la socri. După ce barca a pornit, celelalte femei au mai rămas puțin timp pe mal, uitându-se după ea. Unele îşi ștergeau ochii cu sariul. O copiliță, cu părul strâns tare într-un coc, stătea în brațele unei bătrâne. Ea îşi culcase capul pe umărul bătrânei şi vărsa lacrimi, fără să scoată nici o vorbă. Fata care a plecat o fi fost sora ei, poate amândouă se jucau cu păpușile și dacă cea mică nu era cuminte, cea mare o mai şi pocnea. Mi s-a părut că o profundă tristețe a cuprins malul înseninat de lumina dimineții. Întâmplarea aceasta m-a impresionat ca o melodie patetică. Ce frumoasă şi ce jalnică e lumea!.. Povestea acestei fete necunoscute mi-a atins sufletul.(4)
Plecarea ei pe râu cu barca e şi mai tristă. Ea se aseamănă morții (5) – e ca o plecare spre depărtări. Cei care rămân își şterg lacrimile şi se întorc, știind că nu vor mai putea să-l vadă niciodată pe cel plecat. Totuși cei care au rămas precum şi persoana care a plecat vor uita în curând această durere profundă, poate până acum au și uitat-o parțial. Durerea e momentană, iar uitarea e veşnică. Dar dacă te gândeşti bine, ai să constați că durerea, nu uitarea, e reală. Numai atunci când eşti confruntat cu o despărțire grea sau chiar cu moartea cuiva simți cât de inevitabil de reale sunt durerile noastre. Doar în acele momente înțelegi că liniştea sufletească poți s-o afli numai când nu cunoşti durerea; aspectele reale ale vieții sunt tristețea şi anticiparea ei. Faptul că nimeni sau nimic nu va rămâne pe vecie e atât de adevărat încât adeseori tristețea dispare fără să lase nici o urmă în amintire. Dar tocmai acest sentiment te frământă. Ştii că nu vei rămâne în lume, dar te împaci greu cu gândul că nimeni nu-şi va aminti de tine. E o uitare totală. Numai melodiile noastre triste au puterea de-a rămâne pentru totdeauna. Și pentru omenirea întreagă.

Note:
1.Poetul foloseşte în mod glumeț o expresie sanscrită din opera lui Kālidāsa.
2.Femeile bengaleze sunt în genere timide şi pudice.
3.Probabil un vecin al femeii.
4.Mrinmoyi, personajul principal din cunoscuta nuvelă Mrin¬moyi i-a fost inspirată autorului de apariția acestei fete.
5.În societatea hindusă, corpul mort se incinerează pe malul apei curgătoare.