vineri, decembrie 30, 2011

Ce va rămâne?

La mulți ani, oameni dragi!


Ce va rămâne?

din Soarele din prima zi, de Rabindranath Tagore, traducere din bengali de Amita Bhose, volum de poezii prezentat la Gaudeamus 2011 de Dan Puric.

Ce va rămâne din tot ce am scris?
O, știu bine, valul necurmat al Timpului
Zi de zi va căuta să întoarcă
Creația mea în neant.
Doar în Sinele meu sunt încrezător;
din această cupă am băut zi și noapte
nectarul nesecătuit al universului.
Clipa de clipă
Rost și-a aflat aici iubirea.
Durerea n-a supus
praful n-a înăbușit
arta sa.
Știu, când voi părăsi
terenul de joacă al lumii,
sta-vor crângurile martori
în toate anotimpurile înflorite
iubirii ce purtasem acestui univers.
Numai această iubire e adevărată,
e tot ce mi-a dăruit viața.
Când va sosi vremea să-mi iau rămas bun,
acest adevăr nu se va ofili
el va nega Moartea.

28 noiembrie 1940

miercuri, decembrie 28, 2011

O poveste despre „cabinetul II”? Sau realitate... Nu va ști decât povestitoarea.


Cartoful
din volumul Cum s-a făcut de-am rămas fată bătrână, de Carmen Muşat-Coman

Fetele povesteau despre ea că e foarte zgârcită şi rea dar eu, ardeleancă fiind, eram învăţată să nu judec omul după vorbe ci după fapte. Dacă mama făcuse ceva bun în viaţa ei, apoi asta fusese: mă învăţase să nu cred decât în ceea ce văd cu ochii mei. Sfat care a avut destule avantaje, dar care mi-a adus şi o oarecare faimă de naivă, ca să folosesc un eufemism, căci dacă vezi că bărbatul se întoarce acasă dimineaţa, cu paie în cap, apoi e destul de greu să crezi că a stat cocoţat toată noaptea în foişorul din lemn, la 15 metri înălţime de sol, şi a păzit lanul de porumb ca să nu dea iama mistreţii în el. Dar uite că eu credeam sau cel puţin mă străduiam să cred. Până într-o dimineaţă, când, întorcându-mă de la serviciu – eram telefonistă şi lucram şi noaptea - dau nas în nas, la poarta cantonului, cu o femeie din sat, una dintre zilierele de la grădină. Văzându-mă, s-a înroşit toată la faţă şi a dat să se strecoare pe lângă mine, după ce m-a salutat cu voce stinsă. I-am barat calea, cu braţul.
- Stai aici, i-am ordonat eu. Ce cauţi în curtea mea la ora asta?
- Am... am venit să las bicicleta, a mormăit ea, privind într-o parte.
Am simţit că iau foc.
- Bicicleta? Care bicicletă? Unde-i bicicleta?
Nu era nici o bicicletă. Aşa că mi-am pus mâinile în şold, ca ţaţele, şi i-am zis, răspicat:
- Auzi, femeie! Vezi că eu sunt unguroaică. Ştii cum sunt unguroaicele la mânie, da? Ei, bine, dacă te mai prind o dată pe aici rămâi fără păr în cap, ai înţeles?
Nu ştiu dacă ea a înţeles, cert e că n-am mai văzut-o dându-i târcoale lui bărbată-miu. Numai că atunci eu mi-am pierdut naivitatea. Aveam vreo 25 de ani. Fusesem naivă destulă vreme, nu? A, şi să nu uit: nu sunt unguroaică, dar am vrut s-o sperii, că se spune că unguroaicele sunt aprige la mânie.

Văd însă că m-am cam îndepărtat de subiectul poveştii mele - „tovarăşa”, căci despre ea era vorba, „cabinetul doi”, cum va fi numită mai târziu, „savanta” şi alte apelative pe care nu vreau să mi le mai amintesc. Despre „tovarăşa” se spunea că e rea şi zgârcită şi dacă fetele din casă nu o cunoşteau cel mai bine atunci cine? Ce vă povestesc eu acum se întâmpla prin 1965, când am fost martoră la o scenă care avea să mă convingă că bogăţia n-are nici o legătură cu dărnicia.

Eram câteva fete, de prin Oltenia vreo două şi restul din Ardeal. Ele veniseră la Bucureşti să se mărite, eu venisem să învăţ carte şi să mă fac doctoriţă. Un tovarăş îmbrăcat în haină din piele venise într-o zi la sanatoriul unde eram infirmieră, adunase tot personalul auxiliar în sala de mese şi întrebase:
- Sunt de la Bucureşti, de la gospodăria de partid. Am venit la dumneavoastră pentru că avem nevoie de fete care să se ocupe de curăţenie, fete muncitoare, dedicate partidului comunist. Nu o să vă pară rău. Partidul o să aibă grijă de voi, o să puteţi merge mai departe la şcoală, să învăţaţi carte, să ajungeţi oameni de nădejde ai acestei ţări. Cine vrea să meargă?
Am fost singura care a ridicat mâna. Să merg la şcoală era visul meu or, în Ardeal nu mă mai ţinea nimic, o lumânare pentru sufletul părinţilor mei puteam aprinde şi de la Bucureşti. Şi apoi, eram în grija partidului, ce rău putea să mi se întâmple?

Partidul însă a uitat repede ce a promis prin tovarăşul cu haină neagră din piele. Şi celorlalte fete din casă li se spusese acelaşi lucru dar pe ele nu le tentase şcoala – „Hai, fată, ce şcoală, ce eşti proastă, tu nu vezi că e plin Bucureştiul de bărbaţi frumoşi?” îmi răspunsese Mia, o olteancă focoasă, când o întrebasem dacă nu vrea să meargă să înveţe, aşa cum ni se promisese. Eu însă aveam planuri mari, nu voiam să fiu fată în casă la „tovarăşu” şi să pun mâna pe un bărbat, să mă mărit. Voiam să mă fac doctoriţă, doar de-asta acceptasem să şterg de praf mobila grea din lemn de nuc.

Visul meu a fost însă spulberat la vreo câteva luni de la sosirea în Bucureşti. Când l-am reîntâlnit, la bucătărie, pe tovarăşul în haină neagră din piele. Glumea cu una dintre fete, cred că-i spunea ceva vesel, că râdeau amândoi şi el o luase de bărbie, apropiindu-şi faţa destul de mult de a ei. Nu ştiu ce avea de gând să facă, poate urma să-i spună ceva la ureche, că l-am întrerupt:
- Auziţi, când mă duc la şcoală?
- La şcoală? Care şcoală? zise el nedumerit.
- Păi la şcoală, că aşa a fost vorba, că dacă vin la Bucureşti o să merg la
şcoală, să o termin.
Atunci faţa lui se lumină. Înţelesese. O secundă, dar numai o secundă, o licărire batjocoritoare îi trecu prin ochi, căci imediat chipul i se întunecă şi zise, furios:
- Auzi, fă! Ia bagă-ţi minţile-n cap!! Ce şcoală! Ce, crezi că o să şteargă
altcineva praful în locul tău ca tu să te întinzi cu vagabonzii prin oraş, sub pretext că eşti la şcoală? Ia vezi! E mare onoare să fii în casă la „tovarăşi”, tu ştii câte fete stau la uşă ca să-ţi ia locul la o adică?
- Dar aţi zis....am îndrăznit eu.
- Am zis! Ei, şi ce dacă am zis! Doar n-ai crezut! Şi dacă ai crezut apoi
eşti proastă! Hai, treci la treabă şi să nu mai aud de gărgăuni de-aştia cu şcoala că te fac pachet şi te trimit de unde ai venit.

Aşa am terminat eu şcoala înainte de a o începe. Dar iar mă îndepărtez de subiectul poveştii mele – „tovarăşa”, căci despre ea era vorba, „cabinetul doi”, cum va fi numită mai târziu, „savanta” şi alte apelative pe care nu vreau să mi le mai amintesc. Despre „tovarăşa” se spunea că e rea şi zgârcită şi dacă fetele din casă nu o cunoşteau cel mai bine atunci cine? Auzisem destule poveşti dar până nu am avut un exemplu clar am încercat să nu-mi fac vreo impresie greşită despre ea. Nu-mi plăcea, avea trăsături ascuţite, de femeie rea şi se pitula în spatele tău ca o umbră, numai ce-i auzeai glasul ridicat şi ţi se ridica şi ţie părul în cap. Venea mai mereu la bucătărie, inspectând personalul cu o privirea rea, plină de ură, de parcă fiecare fată de acolo ar fi fost o hoaţă care ar fi dosit biscuiţi sub fustă. Când intra ea în bucătărie încremenea toată lumea, de parcă sufla a îngheţ în încăpere. Avea un fel de a te privi de parcă voia să intre în mintea ta, să vadă ce gândeşti, să-ţi ştie şi cel mai ascuns gând.
În ziua cu pricina, Oltea, o olteancă, o zdrahoancă de femeie, frumoasă ca o sculptură grecească, prăjea cartofi, cântând cât o ţinea gura:
- Păi, mă duseeeei, păi mă dusei să trec la Oooolt! Păi mă duseeei...
Cu spatele la intrare şi la noi, nu văzuse nici nu auzise când intrase „tovarăşa”, nici nu simţise valul de frig care ne îngheţase suflarea. Cu o paletă din lemn, Oltea întorcea cartofii tăiaţi pai când unul, mai şugubăţ, sări din cratiţă, pe jos.
- Păi, mă duseeeei, păi mă dusei să trec la Oooolt! Păi mă duseeei......
- Ce faci aici, fato? o întrerupse „tovarăşa” care se oprise în spatele ei.
Oltea se răsuci spre ea, îi susţinu privirea rea şi-i răspunse, calmă:
- Ce să fac, prăjesc cartofi.
- Aha, prăjeşti cartofi. Şi cu ăsta ce faci? întrebă „tovarăşa” ridicând de
jos cartoful nu mai lat decât un creion.
- Cu ăsta? repetă Oltea, neînţelegând.
- Da, cu ăsta! zise ”tovarăşa” agitând cartoful prin faţa Oltei. Cu ăsta,
cu ăsta! Ce faci?
Glasul i se piţigăiase, de parcă era sugrumată, şi gesturile-i păreau ale unei marionete cu sfori rupte. Ciudat e că nici uneia dintre noi nu-i venea să râdă şi presimţeam că în funcţie de răspuns, Oltea avea să fie păstrată sau concediată. Oltea însă părea a fi ultima care să-şi fi dat seama de importanţa momentului. Aşa cum o ştiam, împrăştiată, fără să pună preţ pe lucruri, eram sigură că avea să răspundă că o să arunce cartoful, doar ce altceva putea să-i facă? Aşa era Oltea, directă, spunea ce-i trecea prin minte, fată simplă de la ţară dar fără viclenia parvenitului, cum era „tovarăşa”. Or, în faţa vulpii, până şi o găină trebuie să se gândească un pic la o portiţă de scăpare. Ceea ce n-ar fi făcut Oltea în veci. Mi-era dragă fata asta înaltă, mereu veselă şi fără grija zilei de mâine, şi nu voiam să plece cu o tinichea de coadă din casa „tovarăşilor”. Dar bănuiam că intervenţia mea ne-ar fi pus pe amândouă în pericol, aşa că am n-am schiţat nici un gest spre Oltea. De altfel, aceasta se prindea greu, era oricum inutil.
În bucătărie s-a aşternut o linişte de mormânt. Cartoful cu pricina era în continuare captiv între degetul mare şi arătătorul mâinii drepte a „tovarăşei”, un acuzator mut. Tovarăşa l-a ridicat în sus, să-l vedem toate.
- Îţi spun eu ce să faci cu el. Îl speli frumos şi-l pui în cratiţă, la loc! Nu e bine să faci risipă, că nu faci de la tine, ai înţeles?
Oltea, mută şi împietrită, ca şi noi de altfel, dădu din cap că da.
- Aşa, fato! Data viitoare o ştii cum să faci!
Zicând şi făcând. Tovarăşa deschise robinetul, lăsă apa să curgă peste bucăţica de cartof, o scutură bine ca să se scurgă şi ultimul strop de apă, să nu sară uleiul în tigaie, şi-l puse peste ceilalţi. Apoi, ştergându-se pe mâini de ştergarul aflat pe colţul mesei, ne cuprinse pe toate cu privirea, să-şi dea seama dacă am înţeles lecţia, şi ieşi din încăpere cu capul sus. În urma-i rămaserăm tăcute şi înlemnite, ca nişte statui. Şi nici un hohot de râs nu se auzi apoi, nici măcar cântecul Oltei, trecând la Olt.

marți, decembrie 27, 2011

Moș Crăciun - la stat și la particular

Să aveți sărbători fericite!




Serbare la stat și la particular

Cu tolba lui, Moș Crăciun a poposit și anul acesta în grădinițe, singurul loc unde – încă! – nu este întrebat al cui tată este. Cu ochii pe ceas ori intrând în pielea personajului, a asistat la serbarea pe care toți, de-a fir a păr, au pregătit-o în cinstea-i. O serbare care e, de fapt, un prilej de a arăta părinților pe ce se duc banii lor. Asta la particular, unde lui Moș Crăciun i s-a cântat și recitat în engleză, franceză, germană. Acesta, prea bătrân fiind, poate că ar fi ascultat mai degrabă ceva în rusă, dar grădinițele particulare n-au decât miss și frau, uneori și madam. Grație emoției prilejuite de sosirea sa, plictiseala de a repeta aceleași versuri de două luni încoace – doar totul trebuie să fie perfect, nu? – a mai dispărut, dar până la urmă somnul învinge, în cele trei ore de spectacol, și cel mai răbdător și cuminte copil. Părinții sunt încântați însă, chiar dacă-și dau seama că se cam depășește măsura timpului.
- „Domnule, dar ce putere de concentrare au, să stea trei ore nemișcați pe scenă“, se aude în sală. Puterea e, de fapt, apatie, și nici un părinte nu se gândește că timp de două luni a plătit un salariu mediu pe economie pentru ca odrasla lui să repete o strofă în engleză și un cântec în franceză. Dar nu numai asta nu-i trece prin cap părintelui care optează pentru grădiniță particulară. Nu-i trece să aibă o obiecție: că sunt prea mulți în grupă și că în sala în care se unde se joacă și mănâncă și dorm, că nu sunt scoși la aer, că a lipsit miss și o altă miss a preluat și grupa acesteia. Că nu se aerisește, că nu e afișat meniul, că nu au asistentă medicală și copilul a luat lindini, că nu s-a făcut niciodată ședință cu părinții, ci se discută numai pe la colțuri. De unde vine atitudinea asta binevoitoare, umilă chiar? Din teama ca nu cumva să se supere cea în buzunarul căreia intră dolarii săi și care, cu un zâmbet comercial, îi spune cât de talentat, deosebit etc. e copilul său. Nu contestăm faptul că sunt grădinițe particulare atestate de Ministerul Educației care nu intră în categoria celor de sus. Ce ne miră pe noi nu e că mulți părinți optează pentru o astfel de formă de învățământ, invocând mai binele, ci lipsa de atitudine, reacție a lor. N-au absolut nici o pretenție, nici o observație de făcut, oricât de mică, deși uneori își dau seama că banii lor se cam duc pe apa sâmbetei. Iar relația părinte-educator șchioapătă, deoarece se află sub semnul falsității: miss are tot interesul să aibă clienți, or, aceștia nu plătesc să audă că au copii obraznici sau cam tăntălăi.
Nu aceeași situație se întâlnește la grădinițele de stat. Aici, mentalitatea comunistă funcționează foarte bine și acum. „Ce-i al statului îmi aparține“, gândește românul, așa că i se pare normal ca, pentru alocația zilnică de hrană pe care o plătește – aceasta scăzându-i-se din suma totală când copilul absentează, situație neîntâlnită la particular, unde, indiferent de cât se lipsește, se plătește integral – să întrebe ce face educatoarea când dorm copiii, de ce i se dă copilului ciocolată la desert, că-l agită, ce studii are profesoara de engleză care face opționalul, de ce n-au fotolii pat, de ce se ține ședință, că e ocupat, are serviciu, de ce-i reproșează mereu asistenta medicală că ocolește cabinetul, de ce trebuie să facă un costum de serbare. Serbare la care participă nemulțumit, căci n-a fost de acord cu cadoul pentru care nu i s-a mai cerut nici un ban. Nu i-a plăcut nici că odrasla lui a învățat dansuri populare și a cântat colinde, a avut un rol într-o scenetă și, în timp ce repeta pentru serbare, făcea și exercițiile din programa Ministerului Educației. O bombardează pe educatoare cu întrebări de genul „Unde-i avizierul acela cu care v-ați lăudat, că eu de unde să știu ce face copilul meu toată ziua aici?“, o jignește, bârfește. E dreptul lui, doar, fiindcă educatoarea e plătită de stat. Adică de el, deci îi aparține.
Din fericire însă, pe Moș Crăciun nu-l interesează toate astea. El vine și la stat și la particular și împarte daruri tuturor. Celor mici, că pentru cei mari nu se găsește minte în sac.

vineri, decembrie 23, 2011

Viața, prin ochii unui copil și ai unui adult

Într-un magazin, un copil se uită fix la bolul cu bomboane de pe tejghea.
- Sunt pentru mine! îi spune fetița tatălui ce se așezase la rând.
Tatăl nu a auzit-o sau s-a prefăcut că nu aude. Mai degrabă a doua variantă, din moment ce eu am auzit, fiind și ceva mai departe.
Fetița de vreo 8 ani are o acadea în gură și stă exact în fața bolului cu bomboane. Nu vede nimeni că moare de poftă să ia o bomboană. O văd eu și-i împărtășesc vânzătoarei dorința copilului. Un copil bine crescut, totuși, din moment ce nu se îndreaptă spre bol, să se servească. Așteaptă să primească acordul.
Domnișoara se uită așa, cu un pic de dispreț la fetiță și spune:
- Păi, are o bomboană în mână.
Așa, deci, avem de-a face cu o mare pofticioasă. O bomboană în gură, una în mână și altele în bol, la îndemână.
Bomboanele rămân la îndemână, fetița se așază pe o canapea, tot în fața bolului, și continuă să privească bomboanele. În timpul acesta își trece acadeaua dintr-o parte în alta, strângând bine în pumnul mic bomboana din alt magazin.

marți, decembrie 20, 2011

Ce pot face un bodyguard, un paznic și un prieten la poarta liceului?

Nimic. Stau de vorbă.
Azi, ora 10 fără ceva. La colțul unui liceu cu renume mă nimeresc în spatele unei eleve care trăgea cu sete dintr-o țigară. Ca o profesionistă. Din sens opus, o doamnă mai la vreo 60 de ani vorbea singură:
- Fată tânără și la ora asta cu țigara-n gură!
Nici o reacție.
Mergem așa, eu în spatele ei, de-a lungul liceului, vreo 30 de metri - liceul da, e mare.
Ajunge la poartă. La poarta liceului la care învață și fiica mea. În poartă, un vlăjgan de body-guard - angajat de curând, clar, portarul, un moș care cică pentru o țigară te lasă să ieși din curtea școlii în pauză ca să-ți iei ceva de mâncare (sau țigări?) și un domn mai în vârstă, mecanicul sau vreo cunoștință de-a portarului. Body-guardul îi cere actele fetei, acesta parcă arată ceva, intră în curte. Eu mă postez în fața celor trei și-i întreb:
- Ziua buna. Cum o lăsați să intre în curte cu țigara-n mână?
Body-guardul, mirat, o strigă:
- Hei, fata!
Fata se întoarce, exact când își ridica baierele rucsacului cu ambele mâini. Țigara fumega în gură.
Body-guardul o cheamă, îi spune că nu are voie să intre în liceu cu țigara, fata, nestingherită, stă lângă mine pe trotuar, să-și termine bunătate de țigară.
- E fiica dumneavoastră? mă întreabă cel în uniformă. De când fumează?
Îi răspund că nu e fiica mea.
- Atunci nepoata?
Nu e nici nepoata mea. Dar fiica mea învață și ea în liceul ăsta. Și la urma urmei trebuie să fie fiica sau nepoata mea? Nu există un regulament care interzice fumatul în liceu?
- Ba da, există, nu se fumează în școală, colegul meu patrulează după ei pe hol și afară. Dar știți, ne mai scapă și nouă, n-am văzut-o...

Cum Dumnezeului că eu nimeresc numai peste scăpările lor - în curte, când vin la ședința cu părinții, azi....
Ce i-aș mai scăpa eu pe liber pe ăștia de la poartă pe care i-am amenințat că-i reclam la director... Au fost de acord, da, să-i reclam... Tonul portarului era cel cu care vorbești cu unul puțin plecat de acasă.
- Da, doamnă, reclamați-ne...
Adică - nu contrazice nebunul...

sâmbătă, decembrie 17, 2011

Reclamă la tampoane caut părinţi cu imaginaţie!


din Cum s-a făcut de nu mi-am bătut copilul.


- Mami, de ce e luna aia aşa pe cer?
- Mami, de ce arată maşinuţa aia aşa?
Sigur sunt întrebări puse de nişte prichindei care se uită la Jetix şi, dintr-odată, în pauza de publicitate, văd pe ecran nişte tampoane igienice luând forma unei luni, a unei maşinuţe care face o cursă pe curbele unui montagne-russe. Prea mici pentru o reclamă aşa de mare vor cere lămuriri. Că nu e nici bomboană, nu e nici carte, nu e nici jucărie. N-au de unde să ştie, cam la trei-cinci ani ce înseamnă un tampon igienic. Asta daca nu cumva media de vârstă a celor care urmăresc postul nu a crescut. Şi cum sunt la vârsta „de ce”-urilor, normal că vor întreba.
Ei, aici e aici. Ce le vor răspunde părinţii? Că sunt bomboane, nu, pentru că vor cere şi ei bomboane ca le televizor. Că sunt medicamente? Nu prea arată. Că sunt... Ce sunt? Ca să vă dau motive să vă antrenaţi de pe acum pentru un răspuns înţelept vă dau un exemplu de răspuns neînţelept:

Cu ani în urmă, la rând, la casă, o fetiţă de vreo patru ani a întins mâna la nivelul ei şi a luat, de pe raft, un pachet de prezervative.
- Mami, ce sunt astea? a întrebat ea tare, fluturând pachetul prin faţa maică-sii.
Mama a roşit, i-a luat repede pachetul din mână, l-a pus la loc şi a răspuns repede:
- Ce să fie, bomboane...
- Vreau şi eu, vreau şi eu... s-a smiorcăit fetiţa.
- Nu-s bune, sunt stricate!
- Atunci de ce le vând?
- Le vând pentru că, pentru că, s-a bâlbâit mama...
- Pentru că... a aşteptat fetiţa răspunsul.
- Pentru că... Hai odată că ne-a venit rândul la casă, a zis mama cu năduf şi a tras-o după ea în faţa casei de marcat.

Deci, atenţie la răspuns. Pentru că s-ar putea să fiţi somaţi să cumpăraţi astfel de bomboane, medicamente prin magazine şi zău că nu v-ar plăcea situaţia. Ştiţi cam cum te simţi? Ca atunci când eşti în montagne russe şi ţi se face un gol în stomac. Şi credeţi-mă că ştiu despre ce vorbesc. Pentru că sunt mama fetiţei cu "bomboane"!

marți, decembrie 13, 2011

Lansare de lansare





Avem lansare de lansare...Avem si copil nebatut - de nu pleaca in lume chiar atunci. Avem di tăti - veselie, oameni buni, gazde bune, cred că vom avea și ceva fursecuri și cafea...
Nu suntem fițoși si vă așteptam să stăm de vorbă despre una, despre alta.

Joi mai apoi, 15 decembrie, la ora 17, la libraria Mihai Eminescu. Cu Anca Florea, Cristina Maria Mitrea si, asa cum vă ziceam, de nu pleacă în lume copilul nebătut, Ana, cea căreia îi este dedicată cartea. Bine, ea va cânta la chitară niscai tangouri. Iar doamna Geta Vadislav, ca o gazdă amabilă, ne va suporta vreo oră, o oră și un pic. Dacă n-a știut cu cine se amestecă!

sâmbătă, decembrie 10, 2011

Cum s-a făcut de președintele nu mai mănâncă zarzavat olandez

Președintele s-a supărat. Ca prostul pe sat. Pe Olanda. Și o boicotează. Nu mai cumpără zarzavat olandez. Adevărul că nici eu nu aș cumpăra și nu pentru că m-aș fi supărat pe olandezi. Nu aș cumpăra pentru că le-aș prefera pe cele românești, dar ia-le de unde nu-s. Nu că n-ar fi, dar nu ajung in supermarketuri - motivele nu sunt greu de ghicit. Asa ca luăm zarzavat turcesc, spaniol, precum președintele. O, ce bine că Turcia e cu un picior in Asia si nu stiu dacă a fost și ea pe la întâlnirile de seară, dar mă bucur tare că pot mânca în continuare zarzavat turcesc. N-are nici un gust și e scump, dar de, Turcia e prietena noastră. Ca și Spania, ce bucurie... Cât pe ce să rămână președintele flămând.

O reacție de copil de cinci ani. Îmi iau jucăriile și plec și nu mă mai joc cu tine că m-ai făcut hoț. Or, poate nu știi că eu sunt a șaptea putere in Europa....

O fi trecut și pe la alt raion înainte?

vineri, decembrie 09, 2011

Moș Crăciun – pro sau contra


din volumul Cum s-a făcut de nu mi-am bătut copilul, ce va fi lansat joi, 15 decembrie la ora 17:00 la Libraria Mihai Eminescu

În preajma Crăciunului, un părinte, crescut în spiritul arid al epocii prerevoluționare, când doar Moș Gerilă aducea cadouri, acest Moș care nu avea vreo întruchipare trupească, fiind așa, doar un nume – putea fi foarte bine folosit și termenul „cadou de la serviciu“ pentru punga ce conținea, invariabil, râvnita portocală – deci acest părinte care nu auzise nicicând vorbindu-i-se în copilărie de Moș Crăciun s-a întrebat dacă e cazul sau nu să-i mărturisească fiului lui că Moșul nu există, că de fapt ei, părinții, sunt cei care-i cumpără cadourile dorite. Că lista aceea pe care o scrie cu trei luni înainte de sărbători și pe care o pune în cutia poștală, cu speranța că va ajunge la destinație, nu iese din clădirea poștei, fiind aruncată la vreun coș de gunoi. S-a gândit să încheie cu povestea asta cu Moș Crăciun, fiindcă oricum copilul e mare, mai devreme sau mai târziu va afla că a fost mințit. „Ce să-i spun copilului meu când va veni să mă întrebe dacă e adevărat că Moș Crăciun nu există, fiindcă așa i-a zis un coleg de școală? Nu e mai bine să afle de la mine decât să-mi reproșeze că l-am mințit atâta vreme?“. Și părintele avea destule argumente în favoarea ideii susținute: că oricum de vreo doi ani băiatul lui tot întreba de ce Moș Crăciun de la grădiniță nu seamănă cu cel care vine acasă la el, de ce nu l-a întrebat ce face, dacă e cuminte, atunci când a venit la grupa cealaltă la serbare, de ce…? Răspunsurile au fost dibace, dar părintele și-a dat seama că nu vor fi mulțumitoare și peste un an, doi, când logica va crea alte întrebări. Și s-a gândit că e mai bine să-i mărturisească adevărul. Grea sarcină, să-ți privești copilul în ochi și să-i spui că totul e o minciună. Oricum ai face-o, cu oricât de mult tact l-ai pregăti pentru acest moment, e receptat ca o minciună, ca o trădare. Fiindcă poate că în sufletul lui deja își pune întrebări în legătură cu existența Moșului, dar le alungă repede, fiindcă lumea lui e mai aproape de poveste decât a noastră. De ce să-l smulgem din lumea aceasta? Va afla, cu siguranță, că nu există cu adevărat, că e doar un mit. E mai bine să nu afle de la noi, chiar dacă i se va spune cu brutalitate, de către un coleg răutăcios, că e naiv dacă mai crede că Moșul a venit cu sania sau că renul de jucărie se transformă în ren adevărat, noaptea, spion al Moșului. Mai devreme sau mai târziu va afla, dar în acele momente, când va veni la noi plângând, căutând negarea celor aflate, trebuie să avem mult tact și să încercăm să-i explicăm că poveștile frumoase nu mor niciodată. Zâna cea bună nu există decât în poveste, asta o știe el foarte bine. La fel și Moș Crăciun. E o poveste, una frumoasă, despre iubire, cadouri, bucurie, sărbătoare. Să-i explicăm că e un mit, dar că poți crede în acest mit chiar dacă ți-a fost zdruncinată credința în existența trupească a Moșului. Important e să te poți bucura de sărbători, împreună cu cei dragi. Important e să poți fi tu însuți Moș Crăciun, mai târziu, cumpărând cadouri pentru părinții tăi, pentru cei dragi. Să vă bucurați împreună de cadourile puse sub brad, împachetate cu dragoste cu o zi înainte. Să crezi în ideea de Moș Crăciun și atunci vei vedea că viața e frumoasă.

joi, decembrie 08, 2011

Amintiri in buzunarul inimii

Azi, de la ora 21:00 voi avea bucuria de a vorbi despre Didi - Amita Bhose. La emisiunea Amintiri in buzunarul inimii, realizata de Madalina Ion la Radio 3 Net Florian Pittis...

Sunt atat de multe de spus...


De pilda, cu 20 de ani in urma Didi venea lunar la Radio, fiind invitata de domnul Emil Burlacu la emisiunea Raspundem ascultatorilor - va mai amintiti emisiunea, desigur... Temele erau diferite - religie, Eminescu, sarbatori, Tagore... Cartea e in pregatire, sper sa apara la inceputul anului.

miercuri, decembrie 07, 2011

De ai prieten poți să te și angajezi

La Gaudeamus a venit o cunoștință de-a mea, împreună cu o prietenă. Cam la 22 de ani fiecare. Vesele, pline de visuri si de viața, ca la 20 de ani. Din vorbă-n vorbă aflu că prietena voise să se angajeze librar într-o rețea de librării-ceainării... Una dintre întrebări fusese:
- Ai prieten?

Că se presupunea că dacă are prieten e mai sociabilă... Așa i-au explicat.

Fata avea prieten dar nu i-a plăcut modul de socializare al angajatorilor, așa că le-a cam zis ceva în gând și și-a văzut de drum.

Acum eu mă întreb - nu, nu de ce pun astfel de întrebări legate de viața personală, întrebări pe care nu au voie să le pună -, mă întreb: au nu cumva de fapt îi angajează pe cei care nu au prieten/ă, pentru că după cum se comportă unii pe acolo prin librărie par a nu avea nici părinți, darămite prieten/ă?

marți, decembrie 06, 2011

Trei luminițe, trei suflete

Am intrat azi într-o biserică catolică. Întuneric și liniște, întru reculegere. Am aprins trei lumânări, de fapt trei candele mici, albe... Așezate una lângă alta, flăcăruiile mici parcă țineau în ele sufletele celor dragi mie - Lili, Didi, tata - Neculae. S-au cunoscut, cele trei suflete, eu le-am fost liantul și acum nu știu cum, dar am avut așa, o senzație de suflet plin de liniște. O senzație inexplicabilă, pe care o ai, probabil, de câteva ori în viața atunci când intri într-o biserică - ai impresia ca acele ființe pe care le pomenești chiar se află lângă tine, de fapt cuprinse în acele mici lumânări. Aceasta a fost senzația mea - că le țin sufletele în palmă.
Din ușă, m-am întors: luminițele ardeau lângă celelalte, aprinse de alți anonimi ca și mine, și păreau împăcate.

duminică, decembrie 04, 2011

Sora mai mare a lui Eminescu la Gaudeamus





Ati putea spune ca evocarea evenimentelor de la Târgul de carte Gaudeamus e in sens invers. Corect. Pentru ca acum am intrat in posesia câtorva fotografii de la evenimentul din prima zi - Amita Bhose, sora mai mare a lui Eminescu - iata ca dăm timpul în urmă abia azi.

Ora 18,30 a primei zile de târg a sosit într-o liniște deprimantă. Pe timp de lumină pustiul măturase culoarele dintre standuri, dracul râzându-și de puținii aventurieri - vizitatorii. Așa că întunericul a coborât peste Romexpo într-o atmosferă de mormânt aproape. Nici nu aveam cui întinde coșulețul cu proverbe bengaleze. Trist, nu? parcă eram într-un muzeu plin de cărți, înțepenit.

Cu rușine în suflet am întâmpinat-o pe doamna Maria Grapini, invitata de onoare a evenimentului. Care eveniment? Păreau a spune pereții, cărțile, scaunele. Oamenii nu aveau ce spune, pentru că erau absenți. Absenți și în zilele următoare și de la evenimente desfășurate la parter, acolo unde sunt editurile mari. De pildă, sâmbătă, un critic literar vorbea singur cu microfonul.... Nu, nu mi-a venit inima la loc, văzând că și la alții e la fel. Pentru că nu e normal ce se întâmplă. Mallurile sunt pline, cârciumile sunt pline. Cei ce citesc nu au bani? Poate. E mult de spus aici, cred însă că e o prostire calculată a poporului român.

Deci doamna Maria Grapini a venit. Ca o lumină. N-o cunoscusem decât pe facebook - poate părea ciudat, nu? Nu, iată că nu e ciudat și da, dânsa e în viața de zi cu zi așa cum am văzut-o la televizor: transmițând multă energie, optimism, bătăioasă, neîndurătoare. Un om de afaceri pe picioarele lui, un om căruia nu-i e teamă să spună lucrurilor pe lume. Om politic drept. Vă întrebați, probabil, de ce a fost invitata de onoare a unui eveniment legat de personalitatea și opera Amitei Bhose. Eu cred că știți că este și consul onorific al Ambasadei Indiei la București. Dar eu cred că a acceptat pentru Didi - Amita Bhose. Pentru că prețuiește oamenii de cultură și oamenii drepți, cu coloană verticală, iar Amita Bhose a fost un astfel de om. Citise mult despre Didi. Iar când a început să vorbească, oamenii s-au oprit, așezându-se pe scaune. Forța cuvântului, forța privirii.

A fost mai mult decât un eveniment. A fost o evocare emoționantă, la care a participat și Elena Andronache, și ea fostă studentă a lui Didi, ca și mine. Amândouă am fost impresionate de forța pe care o emană doamna Grapini. Am cunoscut un om care poate fi model pentru ceilalți. Un om care crede în cultură, în frumos. A spus: Și doi inși dacă sunt de față, cuvântul se multiplică. Și are dreptate. În viață, totul e să nu te lași călcat în picioare, să lupți pentru ideea ta. Pentru dreptate. Așa cum a făcut și Didi - Amita Bhose.

Vi se pare că nu are legătură cu cultura? Vă asigur că are.