joi, decembrie 20, 2012

Lansăm Proverbele la anul!

Era vorba sa lansăm Proverbele mâine, pe 20, la Bookfest de Crăciun.

Cer iertare celor care, poate, si-au făcut planuri sa ajungă la lansare si le mulțumesc.

Nu vă pot invita însă în frig, Bookfestul desfășurându-se la parter, unde nu numai că e curent dar nici nu e încălzit cum se cuvine decât pe bucățele. Azi mi-am strâns cărțile și am plecat acasă.


O să găsim un loc frumos, prietenos unde să ne întâlnim și să stăm la povești.

Să aveți sărbători cu sănătate și bucurii.

sâmbătă, decembrie 08, 2012

Bookfest de Crăciun - Salon de carte și cadouri

Prima ediție a Salonului de carte și cadouri - Bookfest de Crăciun. La Biblioteca Națională (sediul nou, vizavi de Tribunal, lângă Unirea) la parter, între 15 și 23 decembrie.

Program:
15 decembrie: 10:00-21:00;
16-22 decembrie: 10:00-19:00;
23 decembrie: 10:00-17:00.



Vă aștept cu cărțile Cununilor de stele și vă invit la următoarele evenimente:

1. Numele tău în limba lui Tagore – Atelier de bengali. Vreți să redeveniți copii pentru o oră? Veniți să deslușiți tainele Abecedarului bengalez! Limba modernă indiană cu cea mai bogată literatură vi se dezvăluie acum și vom așterne pe hârtie „ghirlanda literelor” (varnamala),  adică alfabetul bengalez. După planșele de lucru ale Amitei Bhose. Fiecare dintre voi va învăța să-și scrie numele în bengali, limba maternă a lui Tagore.

Mulți români îl iubesc pe Rabindranath Tagore dar puțini știu în ce limbă a scris. Scurt istoric al limbii materne a poetului național al Indiei și al prezenței ei în România (limba bengali a fost predată la Universitatea București de către Amita Bhose, între 1972 și 1991).

Atelier susținut de Carmen Mușat-Coman, directoare a editurii Cununi de stele, fostă studentă și colaboratoare a profesoarei Amita Bhose. 

15 decembrie ora 17:oo - scenă



2. Lansare de carte – Proverbe și cugetări indiene, culese și traduse de Amita Bhose.

 „Literatura populară este creația unei societăți întregi și ca atare reprezintă mentalitatea unui întreg popor. Din acest punct de vedere, proverbele sunt cele mai grăitoare expresii ale gândirii unei țări. Fiind transmise din gură în gură, din loc în loc și din generație în generație, ele se integrează în viața poporului și evidențiază caracteristicile societății respective” (Amita Bhose )
Vă invităm să cunoașteți poporul indian prin acest mesager unic, Amita Bhose, prima traducătoare a lui Eminescu în spațiul asiatic.

Prezintă: Elena Andronache, Carmen Mușat-Coman

20 decembrie, ora 18:00, scenă

sâmbătă, decembrie 01, 2012

Autodenunț: sunt o trădătoare!

Pentru că eu, românul de azi, declar că-mi iubesc țara dar fac bagajele copilului meu pentru studii în străinătate. Iar de-și va găsi acolo un rost cu atât mai bine, căci aici viitorul e negru.
Spun că iubesc oamenii de lângă mine dar îi înjur când mă atinge vreunul din greșeală și-mi fac loc cu coatele în autobuz, călcând bătăturile babelor pe care le întreb ce caută pe drum când moartea le caută pe acasă. Nu mă întreb de ce nu sunt în stațiune, ca alte pensionare din Europa.
Spun că învățătorul trebuie stimat dar mă duc și-l iau de guler dacă îi dă vreun 4 copilului meu. Cum își permite el să-mi traumatizeze odrasla? Îl dau cu capul de tablă de nu se vede, să-i intre bine mințile-n cap.
Spun că ar trebui ca legile să fie mai aspre, polițiștii să-și facă datoria dar eu trec cu mașina pe roșu fiindcă legile sunt pentru fraieri,  nu pentru mine.
Spun că ar trebui să fie curățenie pe străzi dar eu arunc hârtiile pe jos, păi la ce sunt plătiți cei de la salubrizare?
Spun la multi ani vecinului, zâmbind, dar în sinea mea îl dau dracului de parvenit, că a venit de la coada sapei și s-a făcut patron, eu am uitat că și eu tot de acolo am venit.
Spun că trebuie să trăim civilizat dar să-i ia naiba pe ăștia care au ceva cu Florin Salam, mânca-ți-aș, nu știu să aprecieze o muzică bună ascultată moka la semafor.
Declar, așadar, sus și tare că-mi iubesc țara, doar e 1 decembrie.

 Fasole cu cârnați, pomană nu sărbătoare, după privirile triste ale celor care au stat la coadă „din dragoste”.



marți, noiembrie 27, 2012

”Răscoala” unei lumi ce nu trebuie să piară


Azi, 27 noiembrie, se împlinesc 127 de ani de la nașterea lui Liviu Rebreanu

Muzeul Memorial Liviu și Fanny Rebreanu

Reportaj publicat în Ziarul Lumina, 5 februarie 2011


De vizitezi apartamentul de pe strada dr. prof. Gh. Marinescu nr 19, ce găzduiește Muzeul Memorial Ion Minulescu – Claudia Millian, nu ai cum să nu treci și pragul apartamentului vecin, de la numărul 11. Astfel vei intra în lumea lui Liviu Rebreanu și a familiei sale.


Cele două familii – Rebreanu și Minulescu – au cumpărat locuințe perete-n perete în anii 30, dar dacă Minuleștii și-au petrecut viața aici, deschizând fereastra spre grădina Cotroceniului, Liviu Rebreanu a dăruit casa fiicei sale, Puia, după căsătoria acesteia cu Radu Vasilescu. Deși nu a locuit în acest bloc, ci pe bulevardul Elisabeta, cu chirie, Rebreanu își vizita fiica în fiecare zi. Fiica adoptivă, dar pe care scriitorul a numit-o întotdeauna ”Puica mea”. După moartea acestuia, în 1944 – stranie, coincidență, Minulescu și Rebreanu s-au stins în același an – Puia Rebreanu a reconstituit viața tatălui său, întru cinstirea memoriei, aducând mobilierul, obiectele personale, manuscrisele de la Valea Mare, unde scriitorul a locuit ultimii 15 ani de viață sau din locuința închiriată nu departe de ei, vizavi de Facultatea de Drept. Astfel că apartamentul cu patru camere, donat de Puia Muzeului Național al Literaturii Române în 1992, cu trei ani înainte de moarte, poartă amprenta lui Liviu Rebreanu și a soției sale, actrița Fanny Rebreanu.

Imagini în oglindă
Vestibulul te întâmpină cu semnături celebre pe portrete ale scriitorului, caricaturi, coperte: Iosif Iser, Camil Ressu, Gerard Depralon. O caricatură mare, semnată Sell, concurează cu autoportretul lui Rebreanu din 1928, sau poate că se completează, iar de sub pălăria din fotografia din tinerețe ne privește un bărbat frumos, cu ochi pătrunzători. Pasiunea primului scriitor proprietar al unui automobil nu o mai regăsești în fotografiile calme de maturitate și de aceea e bine să o privești pe aceasta cu atenție, pentru a-ți întregi o impresie despre omul Rebreanu. În oglinda înrămată, de înălțimea unui om, se răsfrânge imaginea unui costum popular din Ardeal, agățat în cuier, dar privirea se întoarce la oglindă, căci tocmai ce a început să se miște. Ascunde – o, nu așa cum te-ai fi așteptat, o intrare secretă – ci un mic șifonier, gol în prezent.


Dar de nuntă
Mobila din următoarele două camere are ceva în comun: fiecare garnitură a fost dar de nuntă: cea din living, Biedermeyer, executată la Viena, a fost primită de familia Rebreanu de la mitropolitul Nifon, Ștefania Rebreanu fiindu-i acestuia nepoată, iar cea din sufragerie, numită și camera icoanelor, datorită numărului mare de icoane, aproximativ 50, majoritatea din Ardeal, a fost dar de nuntă al familiei Rebreanu pentru fiica lor. Mobila a fost realizată la Târgu Mureș, de către furnizorii familiei regale, Szekely-Retty.

Vitrina din living e plină de păpuși din porțelan, bijuterii, evantaie, ceramică, bibelouri, darurile scriitorului pentru fiica și soția sa. Pe un perete, un portret în mărime naturală, semnat Camil Ressu, în 1929, o înfățișează pe Puia, la 21 de ani, pereții fiind plini de lucrări ale pictorilor vremii: Steriadi, Paul Constantinescu, Luki Galaction, Nicolae Dărăscu iar mobila susține, spre eternitate, pe lângă porțelanurile fine, sculpturile Miliței Petrașcu și ale lui Constantin Baraschi. Privindu-le, ai impresia că te afli într-o galerie de artă, impresie avută și în Muzeul memorial Ion Minulescu-Claudia Millian. De la înălțimea veșniciei, flancat de tablourile cu trandafiri, autorul lui Ion privește și el această colecție, imortalizat de pictorul scenograf Traian Cornescu, cel care i-a realizat ultimul portret.

Un birou pentru eternitate
Pașii te poartă, în mod natural, spre următoarea încăpere, care este însă destinată colecției Ion Pillat, donată MTLR de scriitoarea Monica Pillat-Săulescu. Colecția merită atenția unui articol separat, așa că te îndrepți spre camera unde, la fereastră, a fost instalat biroul lui Rebreanu, unde regăsești obiectele personale și instrumentele de lucru: cele două călimare, presse-papier-ul, cuțitele din lemn pentru corespondență, pipele, deși aflăm că Rebreanu își răsucea singur țigările. Ceasul de buzunar nu mai ticăie și timpul nu trece peste volumele din biblioteca unde se află volumele cu traducerile laureatului Premiului ”Năsturel Herescu”, al Academiei Române.

Amintiri, la o cafea
Vei trece din nou prin camerele sobre, impunătoare ca mobilier dar primitoare datorită bibelourilor, păpușilor din porțelan, vei privi evantaiul din pene de struț care a răcorit multe seri ale actriței Fanny Rebreanu și, când să-ți iei rămas bun de la gazdă, doamna Paraschiva, vei afla cu surprindere că mai ai o încăpere de vizitat – bucătăria. O urmezi pe femeia micuță pe un culoar strâmt, spre bucătăria cu mobilier din lemn vopsit în gri, admiri colecția de pe perete, de ulcioare în alb-albastru, din Ardeal, privești extaziat dulăpiorul cu compartimente pentru condimente, polonicele din lemn, ibricele de mărimi diferite pentru cafeaua turcească, la jar. Încerci să-ți imaginezi în ce ibric se făcea cafeaua când Rebreanu venea în vizită la Puica lui și ai da orice ca să le auzi vocea. Poate că îi povestea cum a refuzat să fie spion, sau amintiri din copilăria lui cu mulți frați. Sau poate cum a cunoscut-o pe mama sa, actrița de la Craiova care i-a cucerit inima. Poate că în fața unei cești cu cafea îi povestea despre tatăl său care l-a învățat să scrie și să citească, fiindu-i învățător, sau despre celula friguroasă de la Văcărești. Poate i-a împărtășit mândria de a fi devenit președinte al Uniunii Scriitorilor, director al Radiodifuziunii Române, al Teatrului Național. Poate că-i mărturisea bucuria de a fi izbutit să înființeze, în 1942, Muzeul Teatrului Național, fără să bănuiască o clipă că masa la care se află va fi ea parte a unui muzeu care va purta numele său și al soției sale. Nu vei ști însă niciodată ce au discutat. Așa cum nu vei ști ce resort a împins-o pe Puia să nu dea mai departe pagina calendarului de perete: acesta indică, pentru totdeauna, data 15 martie 1976, data morții mamei sale.


Crainica Radiodifuziunii Române, Puia Rebreanu Vasilescu, avea să doneze MTLR apartamentul care adăpostește amintirile familiei sale. Pentru a cinsti, lumește, memoria părinților săi. Pentru a o cinsti creștinește, prin pomeni, mergea la Biserica Elefterie, împreună cu fiica Minuleștilor, Mioara. Doamna Paraschiva a dat de urma scaunului care-i mai poartă numele. Cel al Mioarei Minulescu s-a rătăcit, dar pe un scaun din Biserica Elefterie mai stă scris Puia Rebreanu. Pentru cât timp?


Adresa:Bd. prof. dr. Gh. Marinescu, nr. 19, etaj 2, ap. 11.
Telefon: 021 317 90 42
Program vizitare: 10-17, marți-duminică, luni închis.
Acces: metrou: Stația Eroilor. Troleibuz: 61, 69, 90, 91 (Stația Facultatea de Medicină), 96 (Stația Eroilor), 62, 71, 93 (Stația Grădina Botanică); autobuz: 306, 336 (Stația Facultatea de Medicină).
Preț bilet: 4 lei. Elevi, studenți, pensionari: 2 lei.

Notă: Nici un articol, fragment sau fotografie nu pot fi reproduse fără acordul autoarei.

luni, noiembrie 19, 2012

Haideti la Gaudeamus, 21-25 noiembrie, la Romexpo

E toamna. Cu carti... Veniti la Gaudeamus? Toti cei care isi sarbatoresc ziua de nastere in perioada 21-25 noiembrie si vin la Gaudeamus, la standul editurii Cununi de Stele (nr 358 - nivel 7.70, langa Ceainarie), vor primi o carte din partea editurii. Singura conditie e sa cumpere cel putin o carte! A, si sa aiba buletinul. Adica dovada! Ne vedem?


Evenimente in cadrul Targului de carte Gaudeamus

Joi, ora 18, stand propriu - Sesiune de autografe. Carmen Musat-Coman. Seria Cum s-a facut....

Celelalte trei evenimente au loc la Spatiul de evenimente, nivel 7.70.

Vineri, ora 18:30 - "Amita Bhose, de la Gangele mãret la Bucuresti" -

"Amita Bhose, de la Gangele mãret la Bucuresti" - Prezentarea operei si personalitãtii Amitei Bhose, profesor de bengali, sanscritã, civilizatie indianã la Universitatea din Bucuresti, traducãtoare, scriitoare, exegetã a operei eminesciene, prima traducãtoare a lui Eminescu în Asia.
Invitati : Elena Andronache , Carmen Musat Coman

Sambata, ora 18:00 : "Lectia de sanscritã, limba zeilor", sustinutã de Carmen Musat-Coman

Duminica, ora 15.00 : "Lectia de bengali, limba maternã a lui Tagore", susþinutã de Carmen Musat-Coman

Va astept cu carti cu reducere 20%-50%, cu intelepciune gratis, cu voie buna si drag.

Program: 10-18.

vineri, noiembrie 16, 2012

Noaptea Bibliotecilor

A fost anul trecut, anul acesta era vorba că va fi la anul, și totuși, nu. Mâine e Noaptea Bibliotecilor. La Biblioteca Pedagogică - lângă Cișmigiu -  de va fi ca anul trecut apoi va fi veselie mare. Sălile erau neîncăpătoare, scările erau pline de copii. S-a jucat teatru, s- a recitat, s-a cântat, s-a dansat. Personalitățile culturale au venit, au vorbit, au încântat... Cele ce nu mai sunt printre noi au fost onorate....Carmen Pesantez, directoarea Bibliotecii, a mobilizat multă lume și reușita evenimentului i se datorează.

Mâine Noaptea Bibliotecilor începe la ora 18. Tot la acea oră voi fi și eu acolo, voi vorbi despre Didi.

Pe mâine!

duminică, noiembrie 11, 2012

Cu dragoste, Amitei Bhose

Ileana Ratcu, studentă și ea  a lui Didi și fiica domnului Emil Burlacu, realizatorul emisiunii Răspundem ascultătorilor, mi-a scris că mama sa a găsit, printre manuscrisele soțului său, o poezie dedicată lui Didi. „E publicată. O să-ți aduc volumul.” Și atunci m-am dus imediat la cele două volume de poezii pe care domnul Burlacu mi le-a dăruit in mai 2009, când a acceptat să vorbească despre Didi cu ocazia lansării cărții de studii Maree indiană și a poveștii de dragoste Radha și Krișna. Cu modestia sa caracteristică, nu mi-a spus că una dintre poezii e dedicată lui Didi. Cuminte, poezia se afla la pagina 35 - numărul poeziilor eminesciene traduse de Didi în bengali.

Domnul Emil Burlacu, in mai 2009, la lansarea cartilor lui Didi.
Și o reproduc aici, cu mulțumiri tardive și cu regretul că nu am citit-o înainte ca domnul Burlacu să se fi prăpădit.

Amitei Bhose*
„Vânzând cinisme și meschinărie,
te-nvață mulți ades a lumii roată,
iar, mulțumiți, averea își arată -
a reușitei lor dovadă vie.

Departe stai de profitorii-gloată
ce rostu-și cată numa-n tâlhărie,
căci este drept să-ți afli bucurie,
făr' de-a vâna din faptă vreo răsplată.

Sunt și neghiobi ce laude-or aduce
la trândăvie și nefăptuire,
găsind nefructul ideal și cruce.

Nici crez fără de steag să stea-n privire,
nici steagul pe necrez în om s-apuce
menire a avea și prețuire.”


* Amita Bhose - Profesoara din Calcutta, marele oraș-port în delta Gangelui și Brahmaputrei, născută la începutul lui februarie a anului 1933 și plecată din această lume a noastră în octombrie 1992... S-a îndrăgostit de România pentru totdeauna prin Mihai Eminescu. Și-a susținut doctoratul cu lucrarea „Eminescu si India”, după care n-a mai plecat de pe malurile Dâmboviței, deși în țara de naștere acea o familie cu stare și deși la București a fost suspectată de spionaj iar de compatrioții ei, de comunism. Amita Bhose a rămas, până la capătul scurtei sale treceri pe Terra, profesoară șa Facultatea de limbi străine a Universității bucureștene. Ei, Amita Bhose, doar o dedicație, versetul din cartea fundamentală a filozofiei indice Bhagavad Gita, verset citat nu o dată de aleasa doamnă din India în intervențiile la Radiodifuziunea Română și în alte împrejurări. „Numai fapta să-ți fie conducătoare și niciodată fructele. Să nu ai drept temei fructul faptelor; nu te lega de nefăptuiri”.

Dumnezeu să-i odihnească pe amândoi!

joi, noiembrie 08, 2012

Caut instalator mut și medic trădător

De te duci la un medic apoi niciodată nu-l vei auzi spunând ceva de rău de vreun coleg de-al lui. Cel dinainte ți-a scos toți dinții, ți-a pus ghipsul la celălalt picior? Nici un comentariu n-o să auzi din partea altui medic. Cel mult o ridicare din umeri, o dare din cap, din care înțelegi ce vrei. Spiritul de breaslă e puternic.
Pe cât de puternic e în tagma medicilor pe atât de inexistent e în breasla meseriașilor.
- Ce ți-a făcut domle ăsta aici? spune instalatorul, trăgând de țeava ce duce la coloana de scurgere a chiuvetei din bucătărie. Păi mai avea un pic și refula.
- Cine ți-a pus parchetul ăsta? Păi așa se pune?
- Cine ți-a zugrăvit? Păi ce caută crăpătura aia acolo?
Întotdeauna ți se pare că ai mare noroc că ai dat peste ei și că nu ai continuat cu vechii meșteri. Până la următorul eveniment - coloană înfundată, schimbare țevi etc. Când totul se reia.

Și totuși, nici cu unii nici cu alții nu vrei să ai de-a face.

luni, noiembrie 05, 2012

Mărgele, băieți, mărgele am...

Ieri am văzut o știre - un târg de bijuterii. Lume - multă. Ca la târg de bijuterii. Tare m-aș mira dacă aș vedea la postul cu pricina și o stire  despre un târg de carte.  Reporterița, na, ce să facă și ea, întreba, ca femeile:
- Și cam de câți bani cumpărați așa, pe lună, bijuterii?
Și oamenii răspundeau. Și iacă și o domnișoară profesoară care m-a lăsat cu gura căscată:
- A, eu sunt profesoară, zice domnișoara... Cam de 2-3 milioane pe lună...
Domnișoara profesoară se scuza, așadar: e bugetară, profesoară pe deasupra, că altfel și-ar fi luat de mult mai mult.
Acum să nu mă înțelegeți greșit: domnișoara cu pricina e, mai mult ca sigur, o excepție. Ori face meditații de-i ies bijuteriile pe nas ori familia o întreține. Iar salariul e așa, un moft, de bijuuri.
Bine, fiecare face ce vrea cu salariul lui, mare, mic. Salariul profesorilor e umilitor, oricum ai întoarce-o. Dar tare am eu așa o bănuială că dacă o întreabă pe domnișoara profesoară la un târg de carte cam de câți bani cumpără cărți lunar aceasta o să-i răspundă că a venit crezând că e târg de bijuuri și, ptiu, drace, pe unde e ieșirea?

duminică, noiembrie 04, 2012

Autodenunț: Azi am rupt un afiș în stația de metrou

Era, de fapt, un autocolant, un anunț lipit peste un afiș al Metrorex care ne garanta că suntem în siguranță, ceva de genul ăsta. Autocolantul spunea și el cam același lucru:
Un site oferea tinerelor de lucru - confindențialitate garantată, câștiguri mari, transport gratuit (înțeleg că în străinătate). Mai erau câteva bonusuri pe care doar prostia le-ar mai lua de bune (dar atâta timp cât se întâmplă...) și dacă acestea nu erau hotărâtoare în decizia de a te îndrepta spre site apoi sloganul site-ului făcea apel la orgoliul adormit al tinereții: „Cu noi îți câștigi independența”.

Că era un site de recrutare pentru video chat sau muncă în străinătate în bordeluri apoi nu mai era îndoială. Că n-avea ce să caute acolo iar nu mai e nici o îndoială. Și uite așa, din lipsă de îndoială în lipsă de îndoială m-am înfuriat și l-am rupt. Și na, mă și autodenunț.

vineri, noiembrie 02, 2012

Ce nu se fură

Se fură orice - orice-ul acesta însemnand orice poate fi vândut - de pildă,  fier, că e el luat din structura de rezistență a unei clădiri, de pe gurile de canal, hidranți. Telefoane, portofele, genți... Câini, copii, mașini.

Ce nu se fură? E ceva ce nu se fură în țara asta? Cărțile. Se mai fură ele de prin librării, târguri de carte, de prin metrouri - cele legate cu lanțuri de o companie de distribuție care specifica editurilor un rabat de nu șitu cât la sută în caz că se fură cartea încât mai bine le-o dăruiai - dar de prin genți, nu.

Să fiu tristă? Da, chiar sunt. Azi am găsit fermoarul rucsacului tras, pe un traseu scurt. Din buzunarul rucsacului se ițea... o carte. Hoțul n-a luat-o. Nu i-a făcut cu ochiul. Cui s-o vândă? Când la târgurile de carte cărțile sunt din ce în ce mai ieftine de nu mai știe omul ce să creadă și unii oameni, neștiind câtă muncă e la o carte, încep să desconsidere munca din spatele cărții (pe principiul - dacă e ieftin știe editura de ce, sigur e o mânărie pe undeva), deci când la târgurile de carte găsțeti cărți bune le 5 lei, 1 leu, cui să vândă hoțul o carte? Cine să i-o cumpere?

Nu zic că m-as fi bucurat dacă ar fi furat-o. Dar sunt tristă ca o fată frumoasă pe care n-o invită nimeni la dans pentru că are o rochie veche, deși curată.


marți, octombrie 30, 2012

Tristete

Din cand in cand oamenii se duc la cimitir, sa aprinda o lumanare la mormantul celui ce nu mai este decat amintire. Aduc cateva flori, un borcan pentru apa, cateva fire de tamaie, o cutie de chibrituri. Batul scapara si se stinge, invariabil, privirea ramane pironita pe batul de chibrit, evitand mormantul. Unii vorbesc cu cel de sub pamant, altii tac, unii isi fac de lucru smulgand buruienile. In jur e liniste, nimeni nu vorbeste tare. De parca s-ar teme cineva ca s-ar putea trezi vreunul dintre cei ce dorm acolo.

Eu merg rar la cimitir. La tata de cateva ori pe an, la Lili am fost o singura data si nu mai stiam unde e mormantul. La Didi la fel, de vreo doua, trei ori pe an.  Pentru mine, acesti trei oameni nu se afla acolo. De ce ma duc? Poate de rusine. Daca nu m-as duce ar fi ca o tradare desi nu e deloc asa. Daca nu m-as duce eu si inca vreo doi, trei oameni mormintele poate ca ar fi in paragina. Si si mormintele trebuie ingrijite, din respect pentru cei ce dorm acolo.

Am fost la Didi. De fiecare data am o strangere de inima. E in cimitirul Andronache, in cavoul unei foste studente, Nina. Urna cu cenusa se afla intr-un cavou mare, gol, cu o cruce pe care e trecut numai numele ei. Pe crucea familiei Mihai. De fiecare data ii privesc fotografia care incepe sa se stearga si ma gandesc ca pasii nostri ne poarta pe cai nebatute si nestiute. Cine ar fi crezut ca drumul dansei se va sfarsi astfel?

Ma intreb cati dintre cei care ajung in cimitir s-au oprit in fata fotografiei ovale, ce reprezinta portretul unei indience in sari. Numele i s-a sters de pe cruce - vopseaua neagra s-a spalat, de ploi,  si a ramas doar  sapat in cruce, alb. De parca ar spune - eu nu sunt aici, de fapt. Eu sunt in sufletele voastre, in filele cartilor, in adierea vantului.

Am fost la Didi. Pe mormantul alaturat, doi caini dormeau, incalziti de soare. Cateva morminte mai incolo, cativa barbati sapau o groapa. Lumanarile ardeau cu flacara mare. Iar Didi, din fotografia stearsa, parea sa spuna:
- Stii bine unde ma gasesti. Uita-te in jurul tau si in inima ta. 

marți, octombrie 23, 2012

Didi

Sunt 20 de ani de când a plecat. Într-o sâmbătă, la ora 9:00. Întrebam unde este și nu-mi răspundea nimeni. Se uitau toți la mine, încurcați, dar eu nu înțelegeam. Într-un târziu cineva mi-a spus că „doamna indiană a murit”. Și că a venit fratele său cu o seară înainte.

„A murit.”
A fost prima oară când am pierdut pe cineva drag. Până atunci moartea fusese o noțiune abstractă. Oamenii mureau dar nimeni drag mie nu dispărea așa că nu știam ce înseamnă moartea.

După un timp înveți să trăiești cu dispariția cuiva drag. O vreme aștepți să apară, reapară, apoi înțelegi că nu va mai fi decât în amintirea ta. Și în ceea ce a făcut, a lăsat în urma sa.

În urma sa, Didi a lăsat o lume. India, România, două țări pe care dânsa le-a unit prin cultură. Iar lumea pe care a creat-o Didi nu va muri decât o dată cu globul.


Ce te legeni... în bengali



Dragii mei, Ce te legeni... poezia care i-a schimbat viața lui Didi. Publicată în Eminescu: Kobita (Poezii), 1969. 



 বনের দোলা

হে অরণ্য, দোলো তুমি কিসের দোলায়?
না বরষে বারিধারা, বহে শান্ত বায়
তবু কেন শাখা তব ভূমিতে লুটায়য়

- কি ব্যথায় শাখা মোর সদা কম্পমান?
জান না কি দিন মোর প্রায় অবসান?
দিবা হল হ্রস্বতর দীর্ঘ বিভাবরী
পত্রের সম্ভার মোর ক্রমে পড়ে ঝরি।

পত্রশিরে হানে সদা উত্তর বাতাস
গায়কের দল মোর ত্যজিছে আবাস।
শীতল পবনাঘাতে হৃদয় উদাস।
বসন্তের তরে শুধু ঝরে দীর্ঘশ্বাস।

ঘনাইল পাখিদের যাবার সময়
তবু কি হবে না মোর উতলা হৃদয়?
রিক্ত বাসা ঝন্দুনেলা ছাড়ি তরুচূড়ে
দূর  কোন বসন্তর দেশে যায় উড়ে।
দ্রুত সঞ্চালিয়া পক্ষ পলকের বেগে
দিগন্ত আঁধারি মেশে দূরান্তের মেঘে।
ভাবনা আমারো ধায় তাদেরি পাখায়
দুর্ভাগ্য আমারি শুধু রহিনু হেথায়।
শীতক্লিষ্ট শুষ্ক প্রাণে একা বহি খেদ
বন্ধু মোর রেখে গেছে শুধুই বিচ্ছেদ।

১৮৮৩

luni, octombrie 22, 2012

Haideți iar la carte! La Salonul de carte Polemos!

Între 24 și 27 octombrie, la Cercul Militar Național - Galeria Artelor. Adică la Casa Armatei, vizavi de fosta Romarta, hai că știți. Na, pe lângă Capșa.

Programul e acesta - 11-19, mai puțin sâmbătă 11-16.

Iar vineri, 26, vă aștept la prezentarea cărții Sergiu Al-George văzut de noi, indienii, de Amita Bhose.

Așa că  dacă aveți drum prin centru și vreți să ne revedem, să mai schimbăm o vorbă, să mai cumpărați o carte a lui Didi - in octombrie, cum spuneam, cărțile Cununilor costă 10 lei (cu trei excepții) - mă găsiți la Polemos.

Intrarea e liberă!


vineri, octombrie 19, 2012

Cum se face de-ți dă viața peste nas.

Prin vocea unei domnișoare aiurite. Simplu. Cumperi un borcan de ness, răzuiești un talon și câștigi... o borsetă pentru gustare.
- O, bravo, bravo, zice domnișoara, excelent...
Te simți de parcă ai fi descoperit America. Și-i dai un număr fals de telefon. Sau cine știe, poate e chiar bun dar nu e al tău.
Glumești:
- O să mă duc la grădiniță...
- O, bravo, bravo, excelent, ați văzut? mai zice ea zâmbindu-ți larg. Ce bine, nu?
Și atunci simți nevoia să-i tai avântul, că doar nu ți-a dăruit o insulă.
- De fapt nu mă duc la grădiniță.
- Nu? întreabă ea foarte mirată.
Și te simți vinovată. Uite, fata asta crede că tu ai copil mic, de grădiniță și tu... Dar până să-ți duci gândul la capăt și să-i întorci și tu un zâmbet tâmp viața te lovește în moalele capului.
- Păi mă gândeam că e taman bună pentru pachețel, pentru nepoți...
Păi tu ce credeai? Hai, revino-ți!

joi, octombrie 18, 2012

La Namaste India nu ne-a fost frig

Pentru că atunci când iubești ploaia care ți se strecoară în păr nu intră și în suflet ci în pământul de sub tălpile tale, spre a hrăni rădăcinile copacilor. Pentru că atunci când iubești frigul nu te înfioară deși îți dă târcoale cu rafale de vânt. Când iubești India nu ți-e frig. 5100 de cumpărători de bilete - și oare câți or fi intrat fără, strecurându-se (românește) au venit la Namaste India - Festivalul culturii indiene, desfășurat la Muzeul Național al Satului în zilele 12-14 octombrie. Bineînțeles, ar fi fost bine să fie soare. Dar ploaia și frigul nu ne-au împiedicat să celebrăm India.
Iuliana, Maria, Mihaela - am numit aici Centrul Cultural Rabindranath Tagore. Iulia - am numit acum Muzeul Național al Satului. De afară pare ușor să organizezi un eveniment, dinăuntru... Numai cel ce nu a făcut vreo lansare de carte (și cum cam toți românii sunt poeți...) nu știe câtă alergătură implică.
Atelierul de bengali
Eu am avut același loc ca anul trecut - o masă lungă, pe care am așezat cărțile și portretul lui Didi. Și ce bucuroasă am fost că în acest răstimp am putut adăuga câteva titluri noi. Pot spune că de la masa mea vedeam toată India - exagerez, desigur, dar scena fiind lângă mine și eu fiind cam la intrare i-am putut întâmpina pe toți cei care veneau la Festival. Cu înțelepciune gratis - adică proverbe - bengaleze, sanscrite, culese și traduse, normal, de Didi.

M-am bucurat să-mi revăd prietenii - unii dintre ei făcuți chiar anul trecut, la același festival - Cristina, de pildă, cu cei patru băieți ai ei năzdrăvani si curioși (au venit cu steagul Indiei, desenat de ei) și deștepți. Pe doamna Dacia Gongu, care a venit iar cu o pungă mare de flori origami pe care mi le-a dăruit și care au fost redăruite, mare parte, spre încântare. Pe Lăcrămioara și Petra, Adriana, iar Adriana, Aura și Elena (nașa mică și nașa și mai mică). Pe domnul Nicu Lescu și soția dânsului. Pe Angelica (o credeam în Franța). Pe Aurelia. Pe...să mă ierte de nu-i numesc acum.

Prima zi - și cea mai friguroasă, dar cine a pomenit de frig? - a fost dedicată și atelierului de bengali. După mai bine de 20 de ani planșele lui Didi - cu vocale și cu consoane - s-au aflat în fața pseudocursanților. Spun pseudocursanți pentru că a fost ca o joacă. Să auzim alfabetul, să-l repetăm, să salutăm, să învățăm câteva cuvinte, câteva litere. Mulți tineri, mulți dintre ei curioși. Limba lui Tagore pare să suscite interes.

Manualul de limba bengali și Dicționarul bengali-român, realizate de Didi - Amita Bhose
Și mama mi-a fost alături, mama mea cea dragă.

Și a doua zi a plouat. Și ne-am strâns sub streașină, și un indian-expozant a trecut pe la fiecare dintre noi și ne-a îmbiat cu un pahar cu ceai. Și un alt indian mi-a dăruit un trandafir origami - mi-a și arătat cum se face dar am uitat, deși el zicea că e simplu. Adevărat, și eu ziceam că e simplu să scrii Ana în bengali. Și un alt indian mă ajutase, dimineața, să car cărțile depozitate peste noapte. Și aceste gesturi fac parte din India. Ca și sariul Iulianei sau sariul Mariei - la 10 grade ele erau îmbrăcate în sari, din respect pentru India pe care o găzduiau în Muzeul Satului.

Iată vocalele - 12
Și apoi, după vreo două ore ne-am reluat locurile, și fiecare trecător a dus cu el acasă o parte din India - o carte, o bijuterie, o haină, un șal, condimente, ceai, ceva de mâncare, clinchetul clopoțeilor de la picioarele goale ale dansatoarelor -  (au dansat pe mocheta udă, fără o grimasă). Poate au luat cu ei acasă unduirile grațioase pe  muzica lui Tagore din timpul dansului clasic susținut de Centrul de artă Euterpe sau privirea expresivă a dansatoarei indiene Srinwanti Chakrabarti. Sau au participat la atelierul de mehndi al Hildei (care a făcut și un fotoreportaj reușit al Festivalului -dați căutare Hedwig Silver pe Facebook. Au ajuns sau au dorit să ajungă la lansările de carte. Au venit la atelierul de „înțelepciune” - unde ne-am amuzat pe seama zicătorilor românești și proverbelor indiene, concluzionând că tarele omenești sunt ironizate pretutindeni, fie că o facem în sanscrită, bengali sau română.
Și consoanele - 40. Planșele au fost realizate de Alo - Alexandru Chitul, cel mai bun student al lui Didi.

 În afara unui mic incident - o mamă care și-a pălmuit copilul rătăcit, disperată că-l pierduse - eu cred că tarele omenești au fost lăsate la poarta Muzeului  pentru trei zile și că o parte din libertatea spiritului indian ne-a cuprins pe toți. N-am auzit oameni certându-se, n-am auzit oameni văicărindu-se, n-am văzut oameni triști, încruntați. Și pun pariu că nu sunt așa de obicei. Poate pentru că aici, la Namaste India de la Muzeul Național al Satului locul și evenimentul sfințesc oamenii.

Vă mulțumesc tuturor - organizatori și vizitatori - pentru dragostea pentru India lui Didi - Amita Bhose. Pentru dragostea pentru Didi - Amita Bhose.

Să ne vedem sănătoși la anul!
Și de doriți mai multe fotografii, impresii - pe www.namasteindia.ro și pe facebook. Pentru că aici e doar o parte din India.

Mulți tineri, așa-i?
Deja avem un elev.

Pe unii i-a luat durerea de cap, alții notează, alții memorează...

Aproape toți trecătorii s-au servit cu înțelepciune.

Cărți și flori




La atelierul de „înțelepciune” nu știu dacă am devenit mai înțelepți dar ne-am amuzat.





Oameni. India.

Să ne reîntâlnim sănătoși.
Notă: Nici un fragment, articol sau fotografie nu pot fi reproduse fără acordul autoarei. 

miercuri, octombrie 10, 2012

Vă aștept la Namaste India - Festivalul culturii indiene


Anul trecut, Festivalul a fost dedicat lui Tagore. Iar Cununi de stele a lansat Dragostea încurcă, dragostea descurcă, piesă de teatru a lui Tagore, în traducerea lui Didi - Amita Bhose. Piesa s-a jucat la Casa Universitarilor în 1981, fiind regizată și jucată de către studenții de atunci ai Amitei Bhose.
Ați fost anul trecut la Muzeul Satului, la Namaste India? Dacă da, atunci veți reveni, dacă nu, vă invit să descoperiți o parte din India alături de organizatori - Centrul Cultural Rabindranath Tagore si Muzeul Național al Satului. Mai jos e programul, vă alegeți ce vi se potrivește, ce vă place. Eu sunt acolo, aș zice, non stop și vă aștept cu bucurie.  


http://namasteindia.ro/program/

luni, octombrie 08, 2012

Domnitor pentru o zi



De ridici privirea vezi numai cerul, de închizi ochii simți cum soarele lui octombrie văratic îți mângâie pleoapele, de ciulești urechea auzi numai zgomotul înfundat al mașinilor și îndemnurile jucătorilor de fotbal de pe terenul din vecinătate. Totul ajunge la tine filtrat, de departe, tu ești liber și singur și simți că ai putea rămâne aici pe veci: ești la 27 de metri înălțime, pe terasa Turnului Chindia al Curții Domnești Târgoviște.

Biserica Mare Domnească și Palatul Domnesc văzute din Turnul Chindia - chindie înseamnă asfințit.


De la București, cei 80 de kilometri  i-ai străbătut cu mașina într-o oră și jumătate,  într-o duminică de octombrie cald ca o lună de vară. Totul e încă verde, oamenii sunt încă veseli, solari. Ai zice că sunt mulți turiști pentru un obiectiv românesc, dacă ai vedea partea plină a paharului, partea goală ar cam căina însă puținătatea lor, având în vedere că  palma aceasta  de pământ a simțit tălpile lui Mircea cel Bătrân, Vlad Țepeș, Petru Cercel, Matei Basarab, Constantin Brâncoveanu.

Așa și cu biletul de intrare: 9 lei pentru adulți  și  jumătate pentru elevi, studenți, pensionari. Unii zic că e mult, alții că e puțin. Cert e un lucru: Complexul Muzeal „Curtea Domnească” Târgoviște, reabilitat cu 3,5 milioane de lei din fonduri Phare arată ca un muzeu din străinătate. De la intrare până la ieșire (care oricum e tot pe la intrare). De la indicatoare la accesul în beciul domnesc, de la explicații bilingve  pe panouri, în fața obiectivelor, la cea din urmă piatră a zidului de împrejmuire. Iarba încă verde e tunsă, o tufă de viță de vie păzește, cochetă, intrarea Casei Bălașa, purtând numele soției lui Constantin Șerban, casă care fusese destinată spre „odihnă creștinilor care cad la nevoie”. Merele se răsfață în pomi, spre ciuda nucului cel mare, ale cărui fructe, căzute de bătrânețe, sunt vânate de turistele pofticioase. Tâșnitoarele funcționează, băncile din lemn grupate în pătrat te îmbie la leneveală, spre a privi măreția lumii apuse.
Câteva ore bune trec aici ca o zi: cât să cutreieri cu pași înceți ruinele Palatului domnesc, încăpere după încăpere, fără să știi prea  bine ce vizitezi – aici poate că ar fi fost potrivite niște indicații – dar altfel nu l-ai mai vedea pe puștiul care se cățără pe ziduri, la câțiva metri înălțime, și se amuză strigându-și tovarășii.  Din „palatul mic dar frumos și măreț”  au rămas doar pietrele, cărămizile și… cimentul – restaurarea încă e recentă. Pivința se întinde sub palat, Lapidarium în prezent, Biserica Mare Domnească ctitorită de Petru Cercel dar pictată în timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu te întâmpină cu cea mai mare galerie a portretelor domnitorilor dintr-o biserică – și aici te urmărește fotografia din Manualul de istorie al copilăriei tale.  Turnul Chindia, ridicat de Vlad Dracul peste turnul bisericii paraclis  - din biserică păstrându-se numai zidurile la o înălțime de 2 metri – găzduiește o expoziție dedicată lui Vlad Țepeș și constați pentru a doua oară existența virgulei între subiect și predicat „Vlad Țepeș, acordă…”, îți spui iar că ești cârcotaș, așa că citești, mai încolo, panoul despre baia domnească, pus cam la trei metri de balustradă – aici și să fie o virgulă nu o vezi. Fortificațiile Curții Domnești, Biserica Sfânta Vineri, Grădinile domnești pe care le vezi din, poate, sala de bal a palatului– acum parc al orașului, Muzeul Tiparului și al Cărții Vechi Românești, toate aceste obiective te cuceresc nu neapărat prin istoria pe care o poartă ci prin modul cum a fost restituită românilor: cu respect atât pentru cărămida din zid cât și pentru cel ce o privește. Și, privind apoi spre cer, înțelegi vorbele lui Iov, cioplite pe piatra de mormânt a domniței Elina: „Omul născut din femee în timpul scurt cât trăiește este plin de multe necazuri cari ca și floarea răsare și se trece și dispare ca umbra.” Omul dispare ca umbra, rămâne istoria, „spre pomenire mângâietoare pentru țărâna vitejilor (… ) și de îndemn puternic ca să-și aducă aminte ce au fost și ceea ce pot fi.” (prințul Gheorghe Bibescu).
Turnul Chindia nu se poate ascunde în spatele zidurilor.


Poarta de intrare - dreapta - și Biserica Mare Domnească

Fortificațiile Curții Domnești și parte din Casa Domnească

Ctitorii Bisericii Mari Domnești: Petru Cercel și Constantin Brâncoveanu
Imagine din interiorul Bisericii Mari Domnești.

Clopotul, la intrarea în biserică


Balconul (cafas) pentru familia domnească, deasupra intrării în naos.
x

Muzeul Tiparului și al Cărții Vechi Românești

Biserica Sfânta Vineri

Fortificațiile și, în parc, ruinele Foișorului.


Pivința, Lapidarium în prezent
Muzeu în aer liber

Turnul Chindia, văzut din dreptul bisericii paraclis.

Agățat de istorie....

...nu va ajunge niciodată așa.
Notă: nici un articol, fragment sau fotografie nu pot fi reproduse fără acordul scris al autoarei.

miercuri, octombrie 03, 2012

Cum s-a făcut de japonezii sunt înaintea noastră cu o mie de ani

Păi... simplu. Că lucrurile clare sunt simple. Luăm exemplu un liceu obișnuit -Liceul de stat Yasaka din Japonia. Aflăm din prezentarea Corului venit în vizită în România că  liceul e situat în orașul Sagamihara din prefectura Kanagawa. Mai pe românește, undeva în Japonia. Că am lămurit aspectul acesta mai aflăm că
 „e o instituție de învățământ care reunește patru profiluri educaționale: profilul de arte (muzică și arte plastice), profilul de științe reale, profilul de limbi străine și profilul de sport.
Instituția noastră de învățământ își propune să aprofundeze și să solidifice programa școlară tradițională, atât în cazul cursurilor vocaționale cât și în cel al cursurilor obligatorii, indiferent de profil.
În acest scop, începând din anul 2007 am organizat în fiecare an călătorii de studii în Europa, urmărind să dezvoltăm originalitatea fiecăruia dintre elevii noștri și, de asemenea, să perfecționăm un sistem de învățare care să poată răspunde atât specializărilor de studiu cât și aptitudinilor personale.
Grupul care va veni în vizită anul acesta este format din elevi în anul doi de liceu, care studiază ca specializare principală muzica.”
Cam așa gândesc japonezii educația în școli. Dezvoltarea originalității, a aptitudinilor....
Corul de Copii Radio și Corul Liceului Yasaka

Și au venit. Și au cântat. Cu tot respectul, copiii Corului Radio sunt de zece ori mai bine pregătiți decât elevii Corului japonez și ei nu sunt la liceu de profil. Fac muzică în timpul lor liber, seara, după ore, sâmbăta, în vacanțe și asta pentru că mai există doi oameni entuziaști care mai cred în frumosul pe care-l poate dărui muzica.  Pentru Corul de Copii Radio statul român nu găsește bani nici pentru transport până-n Bulgaria, la un Festival, darămite să-i mai și trimită în lume, auzi, să-și dezvolte originalitatea!

O să spuneți, bine, Japonia e o țară bogată... Păi e, pentru că știe care-i e bogăția - copiii. Educația, cultura. Statul investește în copii. Nu s-au clintit de lângă perete cât timp a cântat Corul de Copii Radio. Au ascultat în profundă tăcere, ca și cum nu ar fi fost în sală. O, pe elevii români de la Liceul de muzică i-am văzut cândva: butonau telefoanele, gălăgioși, vorbeau întruna.

Azi, în sală se aflau vreo două clase de la Liceul Gh. Lazăr. La vreo 10-12 ani. Profesoarele îi stăpâneau cu greu - și-au dat totuși silința și e de apreciat că i-au adus. Oricum, au avut telefoanele închise, chiar dacă mai butonau sau mai scăpau câte un telefon pe jos. Le-am rugat să anunțe părinții că se fac preselecții pentru Cor.
- Și cine să-i aducă? a întrebat una dintre profesoare. Nu era o întrebare obraznică, era doar informativă. Noi, de mânuță... a răspuns tot ea, văzându-mă oarecum nedumerită.
- Păi nu, părinții, că repetițiile au loc seara...
- A, nu mai au părinții timp de așa ceva, sunt ocupați. Dar noi ne facem datoria, o să le spunem.
Și s-a grăbit să prindă clasa din urmă.

Și am rămas uitându-mă și eu în urma lor, cu programul în mână, acolo unde se aflau informațiile citate mai sus despre Corul japonez.