duminică, ianuarie 29, 2012

Cununi de stele a împlinit trei ani

Sunt trei ani de când am pornit la drum... Am cunoscut oameni frumoși la suflet. Didi a ajuns, prin cărțile sale, în casele și spiritele românilor, ale românilor pe care i-a iubit atât de mult încât a rămas aici, in România, țara unde nu s-a simțit niciodată o străină... Poate că editura nu are multe titluri, dar...

„Frumuseţea nu se măsoară prin volum. O singură floare pune în evidenţă un copac mare. O singură stea conferă armonie imensităţii cerului întunecat.” Rabindranath Tagore: Cântecul din iunie

din Proverbe și cugetări bengaleze, culese și traduse din bengali de Amita Bhose

Vă mulțumesc, dragi prieteni.

joi, ianuarie 12, 2012

Noi îl sărbătorim pe Eminescu în felul nostru




Vă așteptăm la întâlnirea cu sora mai mare a lui Eminescu

Joi, 19 ianuarie 2012, ora 16:00, Muzeul Naţional al Literaturii Române din Bdul Dacia nr. 12 va găzdui evenimentul intitulat „Amita Bhose, sora mai mare a lui Eminescu”, organizat de editura Cununi de stele.

Prilejuit de împlinirea a 162 de ani de la nașterea poetului Mihai Eminescu, evenimentul dorește să creioneze portretul Amitei Bhose, prima traducătoare a poetului în spațiul asiatic, totodată exeget și critic al textelor eminesciene.

Vor evoca opera și personalitatea Amitei Bhose:
– Maria Grapini, consul onorific al Republicii India, invitat special al editurii Cununi de stele.
– Elena Andronache, fostă studentă şi colaboratoare a Amitei Bhose.
– Carmen Muşat-Coman, fostă studentă, colaboratoare a Amitei Bhose, director editorial Cununi de stele.
– Lucian Chișu, director al Muzeului Național al Literaturii Române.

Spre întregirea portretului Amitei Bhose mărturiile celor ce au cunoscut acest mesager unic al Indiei în România vor fi completate de o miniexpoziție conținând fotografii, copii ale manuscriselor.
Iar întrebarea firească – oare cum sună Eminescu în bengali – își va găsi răspunsul în lectura unui vorbitor nativ al limbii bengali (înregistrare).

Detalii despre Amita Bhose – www.amitabhose.net
Informațiile de pe site pot fi reproduse de presă cu specificarea sursei.

Detalii și confirmări:
Carmen Mușat-Coman

e-mail: office@edituracununidestele.ro
edituracununidestele@yahoo.com

Amita Bhose (Calcutta,1933-Bucureşti, 1992)

Îndrăgostită de opera eminesciană după ce a descoperit-o în Manualul de limba română de la Universitatea București în 1959, Amita Bhose a renunţat la tot în India – avere, soț – pentru a trăi în România, ţara unde s-a simţit acasă, ţara pe care, aşa cum afirma Zoe Dumitrescu-Buşulenga „a iubit-o mai mult decât mulţi români şi a slujit-o cu inteligenţa şi condeiul ei”. Teza sa de doctorat, cu tema Influența indiană asupra gândirii eminesciene, susţinută sub îndrumarea prof. dr. docent Zoe Dumitrescu-Buşulenga, a fost publicată cu titlul Eminescu şi India și i-a adus renumele de „a fi unul dintre cei mai avizaţi cercetători ai istoriei pătrunderii culturii indiene în spaţiul cultural european.” (George Munteanu). A făcut parte din colectivul însărcinat cu editarea operei eminesciene – ediția Perpessicius – „ceea ce i-a dat prilejul cunoașterii adâncite a poetului, a gândirii sale. Și a început să publice pagini de analiză a textelor lui antume și postume, a însemnărilor de pe manuscrise, a variantelor, cum numai puțini eminescologi au izbutit. Cu o acirbie de om de știință și cu o intuiție ascuțită a contextului, Amita Bhose a deschis un unghi de perspectivă comparatistă între spiritualitatea indiană și română, cum nu se mai întâlnise până atunci.” (Zoe Dumitrescu-Buşulenga). Cercetările sale au demonstrat și că Eminescu a fost primul traducător român din limba sanscrită, Amita Bhose fiind prima persoană care, după aproape 100 de ani, a analizat, transcris și însoțit de aparatul critic cele trei caiete manuscrise ale poetului care conțineau traducerea Gramaticii sanscrite mici a lui Franz Bopp, aflate la Biblioteca Centrală Universitară din Iași.


Cu o modestie pe care doar spiritele mari o au, a considerat ca fiind o cinste faptul de a fi prima traducătoare a lui Eminescu în limba lui Tagore, bengali, cartea Eminescu: Kavita (Poezii) apărând la Calcutta în 1969. Cu aceeaşi modestie a primit, în 1972, Premiul Uniunii Scriitorilor pentru traducerea lui Eminescu în bengali.


De-a lungul anilor a predat – numai în limba română – cursuri practice de bengali, sanscrită şi cursuri teoretice de civilizaţie și estetică indiană la Universitatea Bucureşti (1972-1991) și a conceput, în premieră, instrumente de lucru pentru studenți: Manual de limba bengali, Dicționar bengali-român, Manual de limba sanscrită, Dicționar de verbe sanscrit-român. A tradus în bengali literatură română – poezie contemporană, Sadoveanu, Zaharia Stancu, Ion Agârbiceanu, Marin Sorescu, piesele lui Caragiale, Mihail Sebastian au fost jucate la Calcutta în traducerea sa. A publicat în presa culturală din India ecouri ale receptării literaturii indiene în România, în special a lui Tagore. Amita Bhose a fost, de altfel, prima și singura traducătoare din bengali în română (limba maternă a lui Tagore și a Amitei Bhose) a laureatului Premiului Nobel pentru Literatură în 1913.
În presa culturală română și indiană a publicat peste 56 de traduceri din bengali în română și din română în bengali, peste 90 de articole, studii. A susţinut peste 100 de conferinţe și emisiuni radiofonice și a acordat peste 20 de interviuri despre Eminescu, literatura română şi indiană.

Operă:
Eminescu și India.
Proza literară a lui Eminescu și gândirea indiană.
Eminescu și limba sanscrită.
Dialoguri cu Amita Bhose: Eminescu este magnetul care mă atrage spre România.
Maree indiană: Interferențe culturale indo-române.
Sărbători sezoniere din India.

Traduceri din bengali în română:
Proverbe și cugetări bengaleze.
Povestea prințului Sobur (basme bengaleze).
Radha și Krișna, de Chandidas.
Scrisori rupte, de Rabindranath Tagore
Dragostea încurcă, dragostea descurcă, de Rabindranath Tagore.
Soarele din prima zi, de Rabindranath Tagore.

Traduceri din sanscrită în română:
Natyasastra, tratat de artă dramatică.
Căruța de lut, de Șudraka.

luni, ianuarie 09, 2012

Ultima pasiune a lui Eminescu*

Amita Bhose
*Emisiunea „Răspundem ascultătorilor”, Radio România Actualități, 26 mai 1991.

publicată în volumul Eminescu și limba sanscrită, de Amita Bhose, editura Cununi de stele


În ultimii ani ai vieţii sale, Mihai Eminescu s-a aplecat intens asupra culturii indiene. Chiar dacă starea precară a sănătăţii nu i-a permis să se ocupe de ea aşa cum şi-ar fi dorit, unele date biografice demonstrează că în acea perioadă gândurile sale au fost adeseori îndreptate spre India.
Mai întâi mă refer la articolul de fond al cotidianului Timpul din 15 iunie 1883, unde Eminescu a pomenit, după Miron Costin, legenda legată de numele Corvinilor. După ce a relatat-o, a şi asociat-o cu legenda Śakuntalei din eposul indian Mahābhārata. A fost una dintre ultimele lucrări ale sale apărute în ziarul respectiv.
Apoi, mă gândesc la manuscrisul Gramaticii sanscrite, rămas la Biblioteca Centrală Universitară din Iaşi. În cea de-a doua perioadă ieşeană, când lucra ca subbibliotecar, Eminescu traducea Gramatica sanscrită mică a cunoscutului lingvist Franz Bopp, din germană în română. Înalta ţinută ştiinţifică a tălmăcirii, precum şi aspectul îngrijit, estetic al manuscrisului i-au derutat pe biografii poetului pentru multă vreme. S-a crezut că lucrarea a fost realizată în prima perioadă ieşeană. Am avut cinstea de a stabili textul şi de a îngriji editarea manuscrisului în „integrala Eminescu”, apărută sub egida Academiei Române. Această traducere neterminată a fost inclusă în volumul XIV al Operelor, în 1983. Cercetând atestările memorialistice, s-a constatat atunci că Eminescu s-a angajat să traducă lucrarea respectivă în perioada 1884-1886. Gramatica sanscrită a fost ultimul său act cultural de mare anvergură.
Poezia Kamadeva, inspirată din mitologia indiană, a apărut în revista ieşeană Convorbiri literare, pe data de 1 iulie 1887. Ea a fost găsită pe jos în odaia lui Eminescu, la Botoşani. A fost prelucrarea unei ciorne mai vechi. La acea dată n-avea manuscrisul vechi la îndemână; a definitivat-o din memorie. În ciuda bolii prin care trecuse, varianta finală a fost mult mai reuşită decât ciornele anterioare. Ultima poezie tipărită în timpul vieţii sale a exprimat gândurile poetului despre un zeu indian. În iulie 1987 am publicat un studiu asupra istoriei acestei poezii în aceeaşi revistă ieşeană, Convorbiri literare, unde apăruse poezia cu o sută de ani în urmă.
Două mărturisiri cu caracter biografic sunt interesante din acest punct de vedere. În primăvara anului 1889, Mite Kremnitz l-a întâlnit pe Eminescu într-o sală de teatru din Bucureşti. Poetul i-a spus că traducea din sanscrită. A doua zi a fost internat în ospiciu. Prezenţa Indiei a fost marcată în ultima conversaţie înregistrată în starea lucidă a poetului.
În luna iunie din acelaşi an, a fost lovit în frunte cu o piatră. În cadrul unui proces medico-legal, încheiat pe data de 12 iunie 1889, şi-a depus mărturia. Acestea au fost ultimele sale cuvinte atestate. Fiind întrebat de judecător ce ar dori să facă după însănătoşire, a răspuns că va studia diferite materii, între care şi limba sanscrită. Aceasta i-a fost ultima dorinţă.
Peste trei zile, sufletul său a părăsit corpul – partea sa muritoare – aşa cum spunea singur în glumă.
Cu ocazia împlinirii celor o sută şi doi ani de la trecerea la nirvāna a poetului nemuritor, îngăduiţi-mi, stimaţi ascultători, să vă citesc traducerea bengaleză a poeziei Kamadeva realizată de mine. Aşa cum ştiţi, poezia eminesciană începe cu următoarele versuri: „Cu durerile iubirii/ Voind sufletu-mi să-l vindic,/ L-am chemat în somn pe Kama – / Kamadeva, zeul indic”.
Nu am încercat să redau ritmicitatea poeziei originale. Deoarece ea tratează o temă aparţinând literaturii sanscrite, care apare şi într-un poem al lui Kālidāsa, am preferat s-o traduc într-un limbaj sanscritizant şi într-un ritm lent, aşa cum i-ar fi plăcut poetului indian.

marți, ianuarie 03, 2012

Ion nebunu’ şi ora de franceză

Ce drag mi-a fost mie Ion nebunu...



din Cum s-a făcut de nu mi-am bătut copilul, editura Cununi de stele, noiembrie 2011


Ion nebunu’ ieşea pe uşă şi intra pe fereastră. Se ridica frumuşel din bancă, în râsetele colegilor, el însuşi cu un zâmbet larg şi fericit pe chip, se îndrepta spre uşă, o deschidea, ieşea ca un actor din scenă, în aplauze şi apoi, peste câteva minute, cât să dea ocol şcolii, intra pe fereastră în sala de clasă şi se aşeza la locul lui, în prima bancă.
Se întâmpla cu vreo trei luni înainte de Revoluţie, într-o şcoală din judeţul Argeş unde fusesem repartizată ca profesoară de franceză. Era primul meu an de stagiatură din cei trei obligatorii. Din fericire, primul a fost şi ultimul, pentru că a venit Revoluţia şi stagiatura a rămas doar prilej de bancuri pentru cei ce trecuseră prin ea. De ce bancuri? Umorul nu e şi el o armă de apărare în faţa realităţii?
Prima dată când Ion nebunu’ a făcut scena asta am înlemnit. Pe moment nici nu mi-am dat seama ce se întâmplă, apoi am asistat la repetarea ei de încă două ori în ora de franceză. Nu fusesem avertizată în nici un fel despre comportamentul lui diferit de al celorlalţi. Probabil că ai mei colegi s-au gândit la o surpriză în monotonia aceea a comunei. Mi se spusese doar, în timpul practicii agricole, la cules porumb, că „e cam nebun” şi de-aia i se spune astfel. Întrebarea o pusesem eu, din cauza poreclei.
Prima dată, spun, am înlemnit. Până să mă dezmeticesc, Ion nebunu’ era din nou în bancă, în râsetele celorlaţi. A doua oară, în timp ce se îndrepta spre uşă, l-am somat:
– Ion, stai locului în bancă.
Ion n-a văzut, n-a auzit.
Cât să fi durat circul ăsta nu-mi mai aduc aminte, dacă o oră sau mai multe. Ion îşi făcea numărul şi se ducea naibii ora de franceză a clasei a opta nu ştiu care literă.
Cum să procedez cu Ion nebunu’ ca să-l potolesc habar n-aveam. Psihologie făcusem doar un semestru la şcoală şi şi acela cu o babă nebună care avea un soţ prin minister care-i asigurase postul. Iar ea ura fetele (noi eram 99% fete în facultate) aşa că se poate înţelege cam ce psihologie am făcut.
A fost, aşadar, mai mult o întâmplare. Într-o zi, la începutul orei l-am chemat pe Ion şi i-am zis:
– Ioane, uite, vezi tu lecţia asta? Te rog frumos s-o copiezi în caiet.
Ion s-a luminat la faţă, a luat cartea, s-a aşezat în bancă şi nu s-a clintit din ea până la sfârşitul orei. A copiat cuvânt cu cuvânt lecţia în franceză, deşi habar n-avea ce copiază. Nu-mi venea să-mi cred ochilor. La sfârşitul orei, Ion a venit la catedră cu cartea şi caietul, mi le-a prezentat ca pe un trofeu, mândru şi m-a întrebat:
– Aşa-i, tovarăşa profesoară că am scris frumos?
L-am lăudat pe Ion. Da, scrisese frumos si merita o notă mare pentru ce făcuse. Cred că i-am dat un 10, nu-mi mai amintesc. Îmi amintesc însă privirea lui Ion, plină de bucurie. Bucuria că a făcut ceva bine, că a fost apreciat. Că nu a mai fost certat, că a fost băgat în seamă şi altfel, nu numai pentru a i se face observaţie.
De atunci, până când am plecat din şcoală, Ion copia, la fiecare oră de franceză, câte o lecţie în caiet. Era singurul caiet în care se afla ceva scris, cel de franceză. La sfârşitul orei venea şi-mi arăta ce a scris, mândru. Nu mai era Ion nebunu’, Ion repetentul care atrage atenţia asupra lui făcând pe bufonul. Era Ion, elevul care-şi face lecţiile. Un elev precum ceilalţi.
Ion m-a învăţat atunci multe. Fără să ştiu, din întâmplare, descoperisem graţie lui Ion nebunu’ că oamenii reacţionează mai bine la laude decât la pedepse. Că fiecare copil e diferit şi are nevoie de atenţie, de o vorbă bună, de o şansă. Că trebuie să scoţi în evidenţă calităţile acelui copil şi nu defectele, să-i spui „Bravo” şi nu „Eşti prost, nu faci nimic bine”. Că încurajându-l, laudându-l pentru lucrurile pe care le face bine va căpăta încredere în el însuşi şi îşi va corecta treptat şi micile defecte. Pentru că nu există copii răi ci doar societatea îi face astfel, aşa cum afirma Jean Jacques Rousseau.
Ion nebunu’ m-a ajutat mai mult decât l-am ajutat eu pe el. Nu ştiu ce s-a întâmplat cu el, după ce am plecat din şcoală. Probabil că a redevenit Ion nebunu’, bufonul clasei. Nu ştiu.
De ce vorbesc acum despre Ion nebunu’? Pentru că prea des copiilor, la şcoală, li se spune: „Eşti un tâmpit, un dezordonat, nu înveţi, învăţai mai bine anul trecut, eşti rău, te mişti tot timpul”... Copiii primesc numai mesaje negative la şcoală, dar şi acasă. Nu se poate să facă totul prost, cu siguranţă fac şi lucruri bune. Îi laudă cineva pentru ce fac bine? Ia încearcă şi vei vedea că – nu a doua zi dar în timp – se vor corecta. Ia propriul exemplu. Nu eşti mai eficient când eşti lăudat, răsplătit pentru ceea ce faci? De ce crezi că trebuie să urli la copil ca să-şi îndrepte comportamentul?
Mi se va spune, desigur, că dau lecţii. Nu, nu dau lecţii sau da, dau lecţii. Nu dau lecţii pentru că şi eu am greşit şi mai greşesc, deşi încerc să mă corectez şi să scot în evidenţă lucrurile bune ale copilului meu, să-l laud şi să-l încurajez. Şi zău că de multe ori copilul meu e mult mai bun decât mine.

Şi da, dau lecţii pentru că dacă nu-ţi place o profesie, nu crezi că eşti făcut pentru ea, nu o faci din plăcere, atunci o schimbi. Dacă nu-ţi place să fii profesor atunci renunţi, nu urli încontinuu la copii făcându-i tâmpiţi. Eu am renunţat nu pentru că nu mi-a plăcut să fiu profesor ci pentru că nu aveam răbdare. Şi pentru că mi-am dat seama că pot să fac altceva mult mai bine. Poate că l-am făcut mai bine sau mai puţin bine decât profesoratul, dar cel puţin i-am scutit pe elevi de crizele mele de frustrări şi isterie.

duminică, ianuarie 01, 2012

Ce vă doresc și-mi doresc pentru 2012


Fragment din Scrisori rupte, de Rabindranath Tagore, traducere din bengali de Amita Bhose. editura Cununi de stele, 2011

Neglijând bucuriile mărunte ale vieţii şi rătăcindu-ne în veşnica goană a iluziei produsă de marile ambiţii, ne lăsăm sufletele înfometate. În drumul meu spre Anglia, o imagine fericită mă tenta. Cineva cânta la pian. Lumina şi aerul se strecurau în casă prin uşile şi geamurile deschise şi întrezăream copacii precum şi un coltişor al cerului îndepărtat. Eu stăteam într-un fotoliu aflat lângă o fereastră deschisă, mă uitam afară şi ascultam muzica. Nu se poate spune că este o dorinţă greu realizabilă, totuşi în câte zile dintre cele trei sute şaizeci şi cinci dintr-un an nimereşti o asemenea bucurie? Cu cât trece timpul, cu atât îmi creşte contul dorinţelor neîmplinite, legate de fericirile uşor accesibile. Mă gândesc că dacă într-o zi mi s-ar restitui toţi anii din trecut, nu aş încerca să ating nici o ţintă imposibilă, ci aş dori doar să mă bucur de acele fericiri mărunte care mi-ar veni pe neaşteptate. În sfârşit, vreau să-ţi spun pe scurt că, întorcându-mă la Calcutta, voi asculta din când în când muzica interpretată de Abhi. Când veţi dori să cântaţi la vreun instrument, includeţi-mă şi pe mine între ascultători. De data asta, ce multe am de făcut la Calcutta – să lucrez, să cânt, să râd, să stau de vorbă, să iubesc, să dorm bine noaptea şi să mă angajez la munca de fiecare zi, după ce am salutat călduros răsăritul soarelui. Adunându-mi viaţa împrăştiată, o voi străbate sub forma unui curent lin, răcoros, paşnic şi plin de muzică. A o face va fi mai greu decât s-o scriu – dar tocmai asta e cheia fericirii.