marți, februarie 28, 2012

Cartea de vizită

Asculta cuvintele celorlalte femei, încercând, după intonaţie, modulaţia vocii, să ghicească adevărul sau minciuna, aşa cum făcea şi în urmă cu 30 de ani, când erau doar nişte adolescente ce-şi făureau multe visuri. Şi atunci vorbeau la fel de mult, dar timpul folosit era la viitor. Un viitor unde visurile deveneau realitate, căci tinereţea asta înseamnă, speranţă, încredere. Acum, după 30 de ani, trecutul revenea deseori în conversaţii, şi ea se străduia să cearnă adevărul de fabulaţie.

Ruşinea era sentimentul care le împingea să inventeze, să-şi prezinte viaţa aşa cum ar fi dorit s-o aibă, nu cum se desfăşura în realitate. Se reîntâlniseră după 30 de ani, mai erau doar 17, ceilalţi, până la 26, muriseră sau plecaseră din ţară. Câţiva dintre ei se mai întâlniseră absolut întâmplător în aceşti ani, pe stradă sau în concedii – ce ironie, nu? – schimbând rapid câteva informaţii şi numere de telefon pe care nu le folosiseră niciodată. Dar destinul celorlalţi rămăsese, totuşi, străin pentru fiecare dintre foştii elevi ai clasei a XII-a B. Ideea reîntâlnirii o avusese şeful clasei, avocat celebru acum, aflat printre puţinii care-şi împlinise visul. El dăduse telefoane, insistase, convinsese, rezervase restaurantul, meritul era al lui pentru prezenţa celor 17. La început stingheri – erau, în fond, nişte străini, 30 de ani însemnau o viaţă în care numele, prezenţa celuilalt coleg nu existase decât, eventual pentru câteva minute – cei 17 au început să se simtă în largul lor după o vreme, amintirile revenind, inevitabil, în discuţie.
Ada îşi asculta fostele colege, povestind, râzând, amintindu-şi. Se apropiau de 50 de ani, unele îşi arătau vârsta, altele, nu, dar toate erau recent coafate, manichiurate. Le privea şi-şi dădea seama imediat care dintre ele erau obişnuitele coaforului, cosmeticii. Colega ei de bancă, de exemplu, avea unghiile lungi, mâinile fine, catifelate, pe când ea avea degetele boante, umflate, zgâriate. Manichiurista se chinuise mult până când reuşise să dea unghiilor o formă, reproşându-i neglijenţa. „ Mâinile sunt cartea de vizită a femeii“, îi spusese aceasta cu oarecare dispreţ. Dispreţ pentru ceea ce însemnau mâinile ei: muncă fizică. Da, muncise toată viaţa. Cu asta se putea „lăuda“. Visurile ei se ridicaseră la nori atunci, la 18 ani, crezând că vor atinge aripile îngerilor, dar se pierduseră, rătăciseră printre nori până când dispărură, lăsând în urma lor doar nostalgie. Un înger îi apăruse ei pe pământ, când dăduse examen la facultate, sub forma unui bărbat frumos, şi toamna acelui an o găsea căsătorită, însărcinată, din prea multă dragoste şi prea multă ignoranţă. Cinci copii născuse şi crescuse, poate că ar fi fost mai mulţi, dacă n-ar fi existat acea lege care-i permitea să renunţe la sarcină într-un mod onorabil, uman, fără riscuri. Nu mai avusese timp să se gândească la visurile ei decât rareori, şi şi atunci acestea îi apăreau atât de îndepărtate, străine, încât nu le mai percepea sensul iniţial. Era aşa, ceva tulbure, un regret confuz după ceva ce n-avusese niciodată: serviciu, carieră profesională. Trupul i se deformase după atâtea naşteri, alăptări îndelungate, avorturi, şi uneori şi-l ura, ura trădarea lui. Dar copiii îi alungau întotdeauna gândurile negre, regretele: erau acolo, lângă ea şi soţul ei, frumoşi, sănătoşi, cuminţi, respectuoşi. Îi făcuse mari şi-i trimisese pe toţi la facultate, convinsă fiind că în viitorul generaţiei lor studiile superioare vor avea un rol important. Le fusese mamă care le veghease nopţile de febră, când erau răciţi, dar şi confidentă a primelor lor iubiri nevinovate… Apoi jucase la nunta primului copil, plânsese pe ascuns, înregistrând trecerea timpului, despărţirea fizică. Venise botezul primului nepot, cu emoţiile inexprimabile… Pe urmă, pensionarea pe caz de boală a soţului, mai mare cu cinci ani decât ea, drumurile la spital, internările, staţiunile balneo-climaterice… Şi între toate acestea, multă muncă fizică, multe griji, mult zbucium.
La asta se gândea când privea mâinile colegelor ei care vorbeau, vorbeau, depănându-şi amintirile pentru a trece apoi, inevitabil, la viaţa de după terminarea liceului. Iată, colega ei de bancă povestea că terminase facultatea de medicină cu 10, era medic la un dispensar dintr-o comună limitrofă oraşului lor, făcând naveta, o navetă care nu-i permisese să aibă timp să se ocupe de familie. O alta, în liceu fiind tare fluşturatică, se căsătorise cu un tip bogat, apoi cu un altul, şi un altul, adunând cam tot atâtea căsătorii câţi copii avusese ea, iar acum se pregătea să plece din ţară, bineînţeles pentru a se mărita. Vorbeau despre serviciu, carieră, insatisfacţii, şefi, promisiuni de mărire a salariului, de avansare. Erau importante, aveau funcţii importante, inspectoare de minister, funcţionare în administraţia publică, profesoare. Amintiseră de copii, aşa, în treacăt, enumerându-i ca într-un inventar – un soţ care lucrează la…, un băiat student la… Dar tot universul lor se învârtea în jurul serviciului, acolo se întâmplau lucrurile cele mai interesante, din punctul lor de vedere.
Le asculta fără să spună o vorbă, simţindu-le departe, străine, deşi aveau un trecut împreună. Dar acel trecut era foarte departe, pierdut şi el printre nori, acolo unde se rătăciseră mare parte din visurile tuturor. Şi tresări puţin speriată când i se adresă o întrebare: „Tu ce-ai făcut în aceşti ani?“. Ezită o clipă, apoi răspunse simplu, aproape şoptit: „Am trăit“. Atât, după care tăcu. Iar celelalte o priviră o clipă. Mirate, după care îşi reluară discuţia, exact de unde o lăsaseră, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

marți, februarie 21, 2012

Femeia cu o infinitate de inimi

Gândul sinuciderii nu-i trecuse niciodată prin minte, şi totuşi fusese bănuită, acuzată chiar, că vrea să-şi sfârşească viaţa pământească pentru a ajunge mai repede la dreapta Tatălui. Bigotismul ei era luat, iată, în derâdere de către cei care nu puteau înţelege, nu erau aleşi să înţeleagă. Întoarse capul spre fereastră, unde cerul se mai lupta cu iarna, aruncându-şi în bătălie ultimele forţe, şi zâmbi. Aşa se întâmpla şi cu ea: se lupta mereu cu cineva, diferenţa era că nu întotdeauna ieşea învingătoare.


Viaţa ei, privită de pe acel pat de spital, unde aştepta operaţia liniştită, împăcată, nu fusese prea plină de victorii, dacă erau privite de un străin. Se căsătorise devreme, pe la 17 ani, vândută pe o bucată de pământ şi un pumn de bani. Îşi acceptase soarta, fără să se întrebe dacă e drept ori nu, aşa cum primise şi palmele bărbatului beat. Fiindcă întrebările ei primiseră acelaşi răspuns: „Aşa e pe lumea asta, mamă, n-ai ce face, îndură şi taci!“ Poate de aceea căutase alte răspunsuri la biserică, acolo unde toate suferinţele ei dispăreau, ca prin minune, acolo unde plângea împreună cu Fecioara Maria. Prilej de alte bătăi erau desele ei plecări la biserică, bărbatul nedorind să aibă drept consoartă o femeie care se închina la icoane şi lua în derâdere cuvântările tovarăşului. Dar Florica îşi văzuse de drum, ignorându-şi bărbatul care o striga prin curte „Bigoato!“, în gura mare, să audă lumea că se dezice de nevasta cam nebună, care nu ştia, nu înţelegea că lumina venea de la Răsărit şi nicidecum de la lumânările aprinse întru odihna răposaţilor. Morţii cu morţii, vii cu vii, obişnuia el să spună, mai bine ar veni la căminul cultural, la şedinţele de partid.
Multă vreme, Florica nu ştiu ce înseamnă cuvântul „bigot“, bănuia doar, după tonul bărbatului ei, că e ceva legat de biserică şi că nu e de bine. Îi explică învăţătoarea sensul şi ea începu atunci să râdă, cu mâna la gură, aşa cum făceau toate ţărăncile din sat. Păi dacă asta însemna, să urmeze cu străşnicie preceptele lui Dumnezeu, ce era de rău? Ce, ea strigase vreodată după bărbată-său „comunistule“? Îl lăsase în pace, îi respectase alegerea. Cu ea ce avea?
Toată tinereţea ei fu urmărită, cu duşmănie, de acest cuvânt, care deveni, în timp, poreclă. Se şi obişnuise ca bărbatul ei să n-o mai strige decât astfel, cu ironie. Acceptase însă cu seninătate acest apelativ, ei nu i se părea a fi nimic de râs, nimic de luat în derâdere în a te duce la biserică şi a vorbi cu Dumnezeu. Acesta era, de altfel, singurul care o asculta. Cum să-i întoarcă spatele celui care lua asupra-i toate suferinţele ei? Care-i dădea un sfat numai privind-o din icoana mare, aflată la dreapta altarului din biserica veche? La îndemnul lui dăruise unui cămin de copii toată lâna pe care o avea în pod, pentru a avea plăpumi călduroase sau pulovere care să-i ocrotească de frig. Bărbatului furios îi spusese că au intrat moliile în lână şi a trebuit s-o arunce, doar nu era să lase fluturii ăia să intre în macaturi! Din banii ei câştigaţi cu sapa, la CAP, cumpărase de multe ori caiete şi creioane pentru copiii vecinei, văduvă care trăia dintr-o amărâtă de pensie de urmaş. Pe ea n-o blagoslovise Dumnezeu cu copii, şi acceptase această hotărâre a lui fără să crâcnească, deşi şi-ar fi dorit tare mult să aibă un suflet de copil de care să aibă grijă.
Multe au fost gesturile ei spre ceilalţi, nu le ţinuse seama şi nici nu aşteptase vreo mulţumire pentru ele. Aşa simţea că trebuie să facă, aşa făcea, i se părea foarte simplu, i se părea normal să fie astfel, să-şi ajute semenii. Iar când, 20 de ani de la trecerea pragului bisericii ca mireasă află că fata vecinei avea nevoie de un transplant de rinichi, trecu din nou pragul Casei Domnului, spre a cere sfat de la El. O oră mai târziu, ieşi cu chip senin, trăgându-şi basmaua pe cap la poartă şi neoprindu-se decât la uşa vecinei. Dacă era nevoie de un rinichi, apoi ea avea doi, Dumnezeu îi spusese că poate trăi şi cu unul. Unul îi era de ajuns.
Blestemele năvăliră asupra-i, atunci, rostite cu duşmănie de bărbatul beţiv, egoist, care o acuza că şi-a pierdut minţile, că vrea să se sinucidă, că nu-i pasă că-l lasă singur. Ea zâmbi doar, hotărâtă să-l înfrunte, de data asta nu cu viclenie, pentru a-i ascunde ce s-a întâmplat cu nu ştiu ce bani care se duseseră pe pantofii unui copil din sat, ci deschis, în faţă. Da, avea să-i dea un rinichi fetei, dacă avea să se potrivească după analize, aşa o să facă, putea să se pună de-a curmezişul şi tot avea să plece la Bucureşti, la spital.
O urmăriseră foarte multă vreme vorbele lui, grele, urâte, dar aici, pe patul de spital, le uită, le iertă. Nu ştia ce spune, săracul. Nebună nu era ea, că-şi dăruia sufletul, că dăruia un rinichi din prea multă dragoste pentru semeni, nebuni erau, poate, ceilalţi, pentru că erau săraci, inima lor era uscată. Zâmbi la gândul care-i trecu prin minte, un gând năstruşnic dar care ar fi vrut tare mult să se poată îndeplini: îşi imaginase că are, în piept, o inifinitate de inimi şi că le poate dărui semenilor… Cu gândul acesta adormi, anesteziată de conţinutul injecţiei dar şi de fericire, şi zâmbetul ei blând fu martor liniştit al operaţiei. Avea să se trezească tot cu el pe buze, câteva ore mai târziu.

sâmbătă, februarie 18, 2012

Pilu e eroul meu!

Dragii mei, Pilu, protestatarul din Baia de Aries, cel care timp de o luna a protestat singur, cu o pancarta, cerand demisia lui Basescu, Pilu cel fara dinti dar cu inima mare e eroul meu! Nu George Clooney (daca l-oi fi scris bine) sau mai stiu eu ce actor din viata sau din romane. Pilu, cel care aduna fier vechi si locuieste intr-un camin de nefamilisti, Pilu cel care nu stie sa scrie bine - Boc, Udrea si Cioru - dar stie ca nu mai poate si nu mai vrea sa traiasca intr-un stat mizerabil si nu se teme sa o spuna, sa protesteze. Pilu, cel care s-a urcat in tren si s-a dus la Buzau, sa-si deszapezeasca semenii. Pilu care a dat la lopata toata ziua si care apoi, pentru ca a fost invitat in emisiune la Realitatea TV, si-a pus probabil singura lui camasa buna, s-a pieptanat si ne-a aratat, fara emfaza, sufletul lui mare.
Pilu e eroul meu!

vineri, februarie 17, 2012

Fotografia săptămânii e multiplicată în mii de anonime

Fotografia unei bătrâne de 73 de ani, pe acoperișul casei, curățând zăpada cu lopata a fost declarată fotografia săptămânii.

Bătrână? Înseamnă că și mama mea e trecută în categoria bătrânilor, la 68 de ani. Oare ce înseamnă bătrân? O vârstă? Oare in ce categorie îl poți trece pe cel de 30 de ani care stă cu mâinile-ncrucișate în timp ce un soldat îi face cărare în curte?

Dacă mama avea un vecin cu aparat foto, atunci și fotografia mamei ar fi fost declarată fotografia săptămânii. Și la fel ar putea spune multe românce.

Mama mea e văduvă, trăiește singură într-o casă devenită prea mare pentru ea dar niciodată nu a așteptat o mână de ajutor din partea nimănui. Muncile bărbătești nu și le-a transferat după moartea tatălui meu ci cu mult înainte, poate chiar de pe la începutul căsniciei. Mama tăia și taie lemne, mama rostogolea butoiul pentru vin, după ce-l opărea, toamna, mama îl rostogolește și acum, ca să-și pună în el bruma de struguri de pe boltă. Mama a făcut și face pârtie de când se știe.

Mama și-a pus lopata-n casă, când a început să ningă zdravăn, și a doua zi dimineața a dat zăpada la o parte. Apoi, cât a ținut potopul din cer, a ieșit de câteva ori pe zi și a luat-o de la capăt, înălțând zidul de zăpadă până n-a mai avut unde. Nu i se mai vede gardul dar poteca, da. Mama mea a făcut iarna lui 54 singură în casă, o săptămână. Cu o carte de povești pe care a citit-o și răscitit-o până n-a mai văzut literele de tocite ce erau, iar noaptea, de frig lua capra în brațe și astfel adormea, în blana caprei. Mama ei, bunica mea, era printre primele femei miner din România. Se afla în mină, căci cobora cu săptămâna.

Mama mea și-a sărbătorit cei 68 de ani singură, cu un tort prea mare făcut de vecina care i-l promisese cu mult înainte de a începe viscolul. Femeie de cuvânt, i-a făcut un tort mare. N-am avut cum ajunge la ea, circulația era oprită.

Mama a râs și a zis:
- Ei, lasă, că am tort acum să mă satur! Bine că nu sunt bolnavă, să trebuiască să vină salvarea!

Fotografia mamei mele, dacă ar fi ajuns vreun reporter pe acolo, ar fi fost a săptămânii. Tot așa, dacă ar fi ajuns în multe alte locuri.

joi, februarie 09, 2012

România, țara unde nu mai poți să aprinzi o lumânare

Din când în când mai trec pragul unei biserici, spre a aprinde o lumânare pentru cei dragi mie. Cei de aici și cei de dincolo. De regulă când e ziua de naștere a unei persoane dispărute. Mă închin repede în fața icoanei, neștiind prea bine ce să-i spun, Dumnezeu e și în afara bisericii, și apoi mă îndrept spre locul unde se aprind lumânările. Căutând cu privirea locul lumânărilor pentru vii și morți, îmi trece de fiecare dată prin minte gândul poznaș să las un bilet - Morți se scrie cu un singur i și nu cu doi. Detaliu de necredincios, mi-ar spune cineva.

Azi am făcut la fel, fiind 9 februarie, ziua de naștere a lui Didi. Dacă ar fi trăit, am fi sărbătorit. Ne-am fi adunat, noi, studenții ei, și am fi râs, am fi făcut planuri. Tot timpul făcea planuri Didi. Făcuse multe, mai avea multe de făcut.

Acum, de ziua ei aprind o lumânare.

La biserica Sf Dimitrie era pustiu când am ajuns eu, pe la ora 13. Am luat cinci lumânări, de la un bărbat de vreo 35-40 de ani care citea dintr-o Biblie, cred, și care, când m-a văzut, a început să se închine de parcă voia să se ferească de necuratul care îi apăruse în față - chiar m-am simțit și prost, poate că se ruga și taman atunci ajunsese omul la închinăciune, dar eu așa am simțit, că semnul crucii îl ferește de răul din fața lui. Un minut, două, să fi stat în fața icoanei și apoi am făcut cale-ntoarsă, spre ieșire. Atunci am observat-o. Stătea pe scaun, în spatele mesei cu acatiste. Ca o umbră lungă și rea, ce se alungește și mai mult la înserare. A ieșit imediat după mine, mi-a luat-o repede înainte, a deschis ușa locului unde se aprind lumânările și a început să-și facă de lucru.
- Dumnezeu să-i odihnească, mârâi ea.
Mâna ei ca o gheară lua capetele de lumânări și suflul ei zgomotos stingea flacările, apoi capetele cădeau, cu zgomot, în găleata din fier. De la morți întâi, apoi de la vii. Găleata a fost răsturată apoi într-o alta, și în liniștea aceea zgomotele erau amplificate, spărgând pioșenia, umilința. De parcă un virtuoz se afla la pian, cel mai mare virtuoz al lumii, și un muncitor cu picamărul făcea o gaură lângă el, pe scenă, pentru o țeavă.

Apoi s-a postat la ușă, cu mâinile împreunate în față, ca un cioclu.
- Sănătate, mai spuse ea, așteptând ceva de pomană.
- Sănătate, am răspuns apasat, cu obidă, cu furie, cu scârbă, cu tot ce s-a strâns în mine urât.

Doamne, unde să mă duc să aprind o lumânare și să fiu lăsată în pace, cu gândurile și micimea mea?

vineri, februarie 03, 2012

Rabindranath Tagore, artist al umbrei și al luminii*

Cuplu, 1934, desen în peniță, Rabindranath Tagore. Coperta piesei de teatru Dragostea încurcă, dragostea descurcă, editura Cununi de stele, octombrie 2011




Amitei Bhose, om al luminii, cu dragoste

Moto: „Ceea ce acceptăm singuri nu mai reprezintă o încercare grea” – Gora

Rabindranath Tagore, natură predominant literară, a adoptat ușor tot ce ținea de viața culturală națională și mondială. Omul, „nepot al naturii” , era pentru el unul singur, iar cultura universală era moștenirea sa inalienabilă. Personalitatea lui s-a manifestat în toate formele artei, fiecare formă completând-o pe cealaltă. Poeziei s-au alăturat muzica – modalitate de exprimare a sufletului –, teatrul, coregrafia și, nu în ultimul rând, pictura – formă de apropiere de ceea ce este divin în lume.
Pictura apare ca un alt mijloc de expresie a sensibilității sale. Admirase întotdeauna operele maeștrilor japonezi și europeni, pictura modernă non figurativă. Din dragoste pentru frumos, fondează în 1918 Școala de arte plastice Kālabhavana, iar în 1921, la Santiniketan (Lăcașul păcii) înființează un institut de învățământ superior, centru de cultură indiană și universală (Visvabharati), întruchipând idealul de viață al lui Tagore.
Primele sale expoziții de pictură și desen din 1930 în Franța, Anglia, Germania, Norvegia, Rusia și America și următoarea în India, în 1931, au constituit o surpriză pentru cei familiarizați cu pictura indiană. Nici o pictură nu avea titlu, absență motivată de poet prin următoarele cuvinte: „Este cu totul imposibil să-mi botez picturile. Motivul este că eu nu pictez nici o temă gândită. Din întâmplare o figură necunoscută se formează după mișcările stiloului (…) Picturile mele vin pe neașteptate și nepoftite. Eu mă ocup de crearea artei, îi las pe alții să le dea nume.”
Tagore impunea un alt ritm celor 8000 de ani de pictură tradițională. Erau cunoscute picturile rupestre de la Ajanta și Bagh din perioada Gupta (350-500 e.n.), care înfățișau scene de la curtea regilor, de un dinamism poetic al mișcării. Secolele următoare aduceau tablourilor statice o stilizare a expresiei feței; pictura miniaturală atinsese apogeul în timpul domniei lui Akbar (1556-1605) și apoi a fiului său Jahangir (1605-1627); după o perioadă de declin, pictura renaște, datorită școlii rajasthani, care se inspiră din tradițiile locale artistice și religioase. Către sfârșitul secolului XVIII și începutul secolului XIX, artiștii indieni au început să adopte pictura în ulei și în acuarelă în stilul realist, fără să aducă totuși un stil nou, diferit. În prima jumătate a secolului XX, școala din Bengal a dat naștere unui nou stil, inspirat de picturile murale; mai târziu alți artiști, printre care și Amrita Sher Gil, în ciuda influenței tradițiilor europene, au creat opere de artă adânc înrădăcinate în tradiția indiană.
Tocmai de aceea lucrările lui Tagore, în plin secol XX, au părut ciudate, nonșalante, tulburătoare, fantastice. Tagore însuși spunea: „Compatrioții mei au fost nedumeriți pentru că nu știu cum să se pronunțe asupra picturilor mele.” Esteticieni ca O.C. Gangoly și A.K. Coomaraswamy au recunoscut însă statutul lor, pe când pictorul Nandalal Bose a salutat „calitățile lor de prospețime și forță care transformă vechiul în nou”. „Trebuie să ne reeducăm în valorile fundamentale de artă – a scris Bose – și nici un altul nu poate s-o facă mai bine decât cel care creează forme, a căror forță nimicește clasificările noastre și ne face să-l admirăm pe artist. Dacă ni se pare că Rabindranath este crud și distrugător, aceasta se explică prin faptul că el sparge bolovanii din terenul nostru pentru ca viitoarele flori să fie asigurate de sevă.”
Pictura sa era un fenomen de rebeliune, care se deosebea de valorile profunde și senine pe care poetul le prezentase și dezvoltase în opera sa literară, extinsă de-a lungul a mai mult de jumătate de secol. Înainte de a picta, în jurul lui fusese atâta lumină, „de parcă cineva își înmuia pensula în sufletul meu și-mi transmitea culoarea peisajului multicolor al Naturii” –, de aceea simțea că se contopește cu cerul, lumina, vântul și marea. Mai târziu apar întrebările, nelămuririle. Tagore avea de rezolvat conflictul dintre o lume placidă, tipică, cu valori etern moștenite și o lume plină de incertitudini, anxioasă; avea de răspuns întrebărilor secolului XX. Simte că „infinitul ne copleșește cu o profundă tristețe izvorâtă dintr-un veșnic dor de depărtări… Dacă ne străduim să ne concentrăm, vom reuși să tălmăcim doar parțial armonia vastă a îmbinării tuturor luminilor și culorilor universului într-o perfectă melodie a minților noastre.” Această criză majoră a vieții sale și-a găsit expresia în desenele pe care a încput să le facă pe paginile manuscriselor sale, care câteodată aproape că acopereau textul. Ștersăturile apăruseră încă din 1874, când avea numai 13 ani. Sunt meandre încâlcite, complicate, de unde te privesc mereu ochi vii, care încearcă să descopere sensul vieții; unghiurile atrag atenția asupra lor ca fiind configurații ritmice și complete. Tagore ștergea părțile abandonate în așa fel încât nimeni nu putea descifra nici măcar o literă din ele. Oricine ar fi vrut să dea o formă ștersăturilor. Tagore făcea doar atâta. Copilul care se afla în sufletul lui de artist zgâria hârtia cu stiloul și crea distrat diverse și stranii forme artistice. Pictura sa nu pornește din vreun motiv, n-are nici o țintă. Originea sa nu rezidă în nici o intenție de a face ceva – sau poetul nu este conștient de o astfel de intenție care stă în subconștient. Pictura lui pornește de la o formă la alta – liniile și culorile mereu transformă formele; mergând în acest fel, ele ajung la o fază când nu mai pot fi retușate. Nu se poate adăuga nici o linie, nu se poate schimba nici o nuanță de culoare. Atingând cest apogeu, ele capătă viață în ochiul lăuntric al artistului. După călătoriile în străinătate, locul ștersăturilor a fost luat de forme închise, de umbre elastice. Formele incisive de până atunci s-au transformat în monograme detaliat elaborate cu o tendință spre evocarea unor forme organice și pline de esență. Simultan a apărut o stilizare geometrică, unghiulară. Aceste schițe de început, datând din 1928, au fost lucrate cu stiloul; la puțin timp au apărut desenele în două sau trei culori, penița a început să fie folosită și lateral, apoi degetele, bucăți de cârpă și în cele din urmă, penelul. Culorile neamestecate formau structuri distincte, dar domina caligrafia originală, pură, lichidă. În locul pregătirii academice și tehnice, Tagore a putut pune simțul său înnăscut pentru ritm, semnul impecabil al sintaxei și caligrafia sa elegantă și disciplinată. Opera sa literară din această perioadă nu arată nici o dezvoltare paralelă cu pictura sa. Experiența primelor desene poate că i-a cristalizat meditația dar independența creativă a lui Tagore nu a fost delimitată de propriile teorii. Înainte ca ritmul semnificativ să fie proclamat ca ultimă și finală valoare, flexibilitatea lineară a umbrelor policrome în spațiu a fost în 1929 dintr-o dată asaltată de o policromie distinct flamboaiantă.
Aceste fantasmagorii mai degrabă ciudate decât frumoase au relevat o lume extraordinară, capricioasă și intimă, surprinsă în procesul ei de luare a unei forme și de căpătare a unei consistențe. Reorganizarea emotivă a formelor, practicată de primii expresioniști a părut să fi fost rapidă. Culorile s-au transformat într-o luminiscență pătrunzătoare. Desenele și picturile ating proporții mai ample dar continuă să rețină verticalitatea paginii scrise. Hârtia a continuat să fie suportul acestora pentru că pe ea se putea fixa imaginea proiectată și care era prin ea însăși definitivă. Poetul și pictorul se întreabă acum „dacă e ușor să torni imaginația veșnic schimbătoare în matricea solidă a realului vieții.”
Începând din 1932, Tagore a folosit culori opace și pânză aspră; creioane, cerneluri corozive experimentale, culori vegetale, lacuri de diferite feluri erau aplicate pe orice fel de hârtie, neținând cont de felul materialului. Singura sa încercare de pictură în ulei pe pânză a fost abandonată la jumătatea drumului, pentru că se usca prea încet. Opera sa conține mai mult de 3000 de desene și picturi din perioada 1928-1940. Nandalal Bose scrie: „Numărul picturilor sale realizate în 10-12 ani întrece numărul total al picturilor realizate de toți marii pictori bengalezi la un loc în ultimii 50 de ani. Mai bine de 1500 de picturi ale sale se află la muzeul din Santiniketan.”
Arta lui are adesea tendința de a deveni halucinantă, populată de ființe care seamănă cu fantome ieșite din inconștientul poetului: panglici animate, compoziții cu flori-păsări, animale arhaice fără nume, reptile primitive, vase-monstru, nuduri senzuale pe mobilă extravagantă, protagoniști improbabili într-o misterioasă melodramă, pelerini unghiulari căutând ceva la infinit, case romantice, de vis, ilustrații pentru povești pierdute în vreme, amurguri incandescente pe câmpuri, plimbări liniștite, tipuri familiare, personaje și portrete, măști ale sarcasmului, măști ale groazei, fețe sentimentale, fețe ovale cu buze tăcute și cu ochi care te pironesc, toate proaspăt formale, rampante.
Lumea interioară a fost populată de entități proprii, aparținând atât lumii reale cât și lumii visului. „Nu știu de ce frumosul este comparat mereu cu visul, poate pentru a sublinia frumusețea, eliberând-o de toată greutatea realului.” În ciuda acestei idei, Tagore trece de la abstract la concret. Începe să picteze capete fără corp, părțile umane devenind problema cea mai importantă. Fața ovală, gânditoare a unei femei, cu ochi mari, neînsuflețiți, a fost probabil cea mai obsesivă dintre teme. Expusă pentru prima oară în 1930, această pictură a cunoscut mai multe variante. Locul fețelor ovale, alungite până la limită, alte domnișoare Pogany, a fost luat de fețe dramatice în mod excesiv, cu nări largi, pictate în culori dramatice. În contrast, picturile reprezentând peisaje tindeau adesea spre o atmosferă difuză, mătăsoasă, umedă. Peisajele sunt marcate de linii care le schimbă cursul și densitatea, urmând câte o poruncă interioară a sufletului. Aici, liniile sunt departe de a fi geometrice, ca și cum ar corespunde unor impulsuri nervoase ale autoreprezentării. Ultimele desene au fost făcute cu o tremurătoare, nervoasă sensibilitate; absorbind influențele vestice contemporane, el a creat ceea ce e privit ca genul individual. Nu poate fi integrat în nici un curent, opera sa fiind personală, originală.

Carmen Mușat-Coman

*Publicat în Literatorul, anul II, nr. 14 (31), 10 aprilie 1992, p.12. În Biblioteca Bucureștilor, noiembrie 2011.

Notă: Nici un articol, fragment de articol fotografie nu poate fi reprodus fără acordul autoarei.

miercuri, februarie 01, 2012

Amita Bhose la Liceul Economic Viilor - din categoria România frumoasă

Azi am fost la Liceul Economic Viilor. Un liceu care funcționează într-un alt liceu, pentru că e în reparații. 35 de minute ora, 5 minute - probabil - pauză. La capatul liniei 117, mănânci o jumătate de pâine până acolo. Profesoare tinere și mai puțin tinere, dar toate zâmbitoare și deschise, destul de senine pentru lumea învășământului de azi. Într-o sală de curs amenajată în formă de U zăresc câteva zeci de adolescenți în cămașă albă cu cravată roșie, lungă, pe care se zăresc inscripționate inițialele liceului. Sunt tineri frumoși, cu priviri vii, curioase. Catedra e acoperită cu o față de masă din matase, manuscrisele - scrisori sunt străjuite de două sfeșnice în care ard două lumânări lungi, roșii.

Începem. Ce să le spun? Eu am emoții, ei au emoții. Le vorbesc, alandala, despre Eminescu, Didi, traducerile lui Eminescu din sanscrită, viața lui Didi, Amita Bhose, aici. Le spun că sunt frumoși și au în ei sâmburele viitorului și să aibă grijă să nu ajungă adulți și să aibă numai trecut. Clopoțelul se aude, pe hol, o dată, tace, iar sună, iar tace, și tot așa, la intervale pe care nu le mai percepe nimeni și nu le mai contabilizează nimeni. Ei întreabă - cu ochi vii - dacă traducerea lui Eminescu în bengali de către Didi a fost dificilă... Ce înseamnă sanscrita pentru indieni, ca limbă...

Apoi e rândul lor. O profesoară cu accent dulce, moldovenesc, citește traducerea lui Eminescu în portugheză, apoi în rusă. Râde, glumește cu ei. Îi place ceea ce face, cred că e o profesoară bună. Profesoara de română e amfitrionul și are emoții, ca noi toți, de altfel. Copiii, cel puțin, trăiesc emoția cu degete tremurânde care fac ca foile să danseze și glasul lor ajunge la noi, în engleză, franceză... Și mă dumirit și de rostul sfeșnicelor - pentru a recrea romantismul corespondentei dintre Veronica și Emin....Și Irina și colegul ei pun pe muzică versurile lui Eminescu - voce și chitară - și o creație proprie și emoționantă, caldă și pură ne învăluie, legănându-ne...

Și Eminescu a fost cu noi, iar mie, recunosc, mi-a venit să plâng în fața frumuseții sufletelor dintr-o clasă uitată de București. Am fost parte din România frumoasă a sufletelor tinerilor!