miercuri, martie 28, 2012

Vreau și eu la primărie!

Acum aproape trei ani, într-o seară cu furtună, salcia bătrână din spatele blocului n-a mai rezistat. Văzuse multe în viața-i lungă, sub pletele-i cărunte povești și vieți se derulaseră, ea le păstrase secretul, credincioasă. În acea seară însă, ea, salcia mândră a căzut ca un bătrân frumos pe dinafară dar cu inima fragilă: o pală de vânt mai puternică a fost de ajuns, așa cum în cazul unui bătrân e de ajuns o veste proastă ca să-i oprească inima.

S-a frânt în două și a căzut, înfingându-și direct în portbagajul mașinii noastre ciotul rămas de la cine știe ce amputare antică. Nu înainte de a trece prin lunetă.

A fost nevoie de multă mobilizare, în acea noapte ploioasă, pentru a desprinde jumătatea de salcie din mașină. Înțepenit bine, ciotul făcuse corp comun cu mașina, și câteva ore o pătură (udă și ea) le-a acoperit, ca un giulgiu.

Administratorul făcuse două cereri la ADP - administratia drumurilor si parcurilor (ca nu merita sa scriu cu majuscule) - să vină naibii cineva să toaleteze salcia, că pică pe cineva sau pe ceva. N-a picat pe cineva, ci pe ceva.

Se rezolvase cu toaletarea, de la natură. Cu mașina s-a rezolvat prin Casco (pe banii noștri).

De ce spun că vreau la primărie? Pentru că tot în spatele blocului sunt niște garaje. Într-unul dintre ele își ține mașina o femeie care lucrează la primărie. Asta-iarnă, când nămeții erau cât gardul, câțiva muncitori de la adp au venit și i-au deszăpezit calea de acces la garaj. Cu lopețile. Câteva zile mai târziu, pentru că bătea vântul cam tare, au venit și au tăiat crengile copacilor din preajma garajului - doi copaci - ca nu cumva să cadă vreo creangă pe garaj.

Ieri am văzut o echipă de muncitori de la adp - toaletaseră iar cei doi copaci - și un muncitor băga crengile într-un tocător care le transforma în rumeguș direct într-o remorcă.
În urma lor au rămas ceilalți copaci și salcia cea tânără, crescută din trunchiul vechi al celei ce a murit.

De ce spun că vreau la primărie? Nu, nu vreau la primărie. Vreau doar bun simț, reguli respectate, legi aplicate. Respect.

luni, martie 26, 2012

Hai la Radio!




Fiica mea e în Corul de Copii Radio. De vreo...șapte, opt, ani? Nu i-am numărat. Așa cum nici fiica mea nu-i numără. Pentru că nu numeri anii bucuriei. De a cânta, de a fi împreună cu copii frumoși la suflet. Împreună cu doi adulți - domnul Voicu Popescu, dirijor, și doamna Camelia Chițibea, corepetitor (pian) - la fel de frumoși. Muncesc mult dar au și mulțumiri. Și noi, părinții, la fel. Datorită fiicei mele, am fost la Ateneu, Festivalul Enescu, nu mai spun de concertele de la Radio. Să fii în sală, spectator, și pe scena Ateneului să fie copilul tău... Ce motiv mai mare de mândrie? Iată-i cântând...

http://www.youtube.com/watch?v=bujhecLUV8I&feature=autoplay&list=UUoGuUcrs17yMltjmjlMJ0_A&lf=plcp&playnext=3

Pe 1 aprilie e preselecție pentru Cor. Proba nu e dificilă - să cânte un cântecel, să repete niște note auzite la pian. În afiș sunt datele...

Desigur, e multă muncă apoi. Dar cum să ajungi să participi la festivaluri internaționale fără talent și muncă? Însă nefiind o activitate impusă, copiii vin cu drag. Drag pentru muzică și pentru profesori.

Să vă spun câte ceva despre domnul Popescu, dirijorul: nu l-a auzit nimeni vreodată ridicând tonul. Observațiile pe care le face sunt pe ton de glumă și știe când să ofere pauza (printr-o glumă, un banc) care să permită corului să-și încarce bateriile.
Doamna Camelia e cea care-i mai „scutură” un pic, pe la capitolul disciplină, ținută, căci să nu vă imaginați că aici se face doar muzică. Nu vă speriați, face pe polițistul rău. E un om tare bun și copiii corului sunt copiii dânsei.

Eu, dacă aș fi acum copil, m-aș înscrie la Corul de Copii Radio. Dacă aș mai avea un copil și ar avea ureche muzicală, la fel, nu aș sta pe gânduri. De fapt, sunt câțiva frați în cor.
http://www.blogger.com/img/blank.gif
Să vă mai spun un secret: singura tabără în care o las pe fiica mea e cea cu Corul - tabără de lucru. Pentru că o știu în siguranță din toate punctele de vedere. Și e mare lucru să-ți știi copilul în siguranță în ziua de azi.

V-aș mai spune eu multe, dar poate că e bine să vedeți și singuri. Până atunci, aici este un reportaj despre Cor, scris de o bună jurnalistă, Raluca Brodner, care a prins foarte bine atmosfera Corului. De-l citiți, vă veți face o idee mai bună despre activitatea Corului.

http://www.ziarullumina.ro/articole;1910;1;30192;0;Sunt-primul-dirijor-mai-tanar-decat-Corul-de-Copii-Radio.html

Ne vedem la Radio?i

duminică, martie 25, 2012

Concurs cu premiu în carte


Dragii mei, de azi până duminică aveți vreme să vă gândiți și să ghiciți cine se află în fotografie. E o fotografie care are 50 de ani si e scanata dintr-un ziar, de aceea este destul de neclara. Efortul vostru va fi recompensat: cel care ghicește primul va primi o carte, la alegerea lui, de la editura Cununi de stele. Cărțile le puteți vedea aici www.edituracununidestele.ro iar cartea pe care o va alege câștigătorul/oarea i-o voi trimite cu bucurie prin poștă.


Comentariile se fac pe blog iar duminică o să anunț câștigătorul/oarea.
Toate bune!

vineri, martie 23, 2012

O poezie a Amitei Bhose dedicată lui Brancuși




Lui Brâncuși

Moto: „Cerul nemărginit veni de departe
Se aplecă deasupra Terrei împădurite.
Îi șopti: sunt al tău”.
Rabindranath Tagore

Terra își înalță sărutul
În Coloana nesfârșită,
Scăldată-n purpuriul înserării.

Cerul coboară la ea.
O ține-n brațele-i albastre.
Se unește cu pământul
Într-o veșnică sărutare.

Între Poartă și Coloană
Tăcerea stă-ntruchipată în Masă –
Simbol al dragostei eterne
a tuturor celor care au iubit,
iubesc, vor iubi.

Amita Bhose
15 februarie 1980

miercuri, martie 21, 2012

Ultimul drum al lui Sergiu Al-George

Pentru ca ieri a fost un reportaj despre Sergiu Al-George....

Iata si Ultimul drum al lui Sergiu Al-George, vazut de Amita Bhose
Publicat în Literatorul nr. 49/1992

L-am cunoscut pe Sergiu Al-George în preajma primei sale călătorii în străinătate, în India. Era primăvara anului 1972. Cu câteva luni înainte se ţinuse la Banaras un congres al studiilor sanscrite. Al-George, recunoscut pe plan internaţional ca unul dintre cei mai mari specialişti în lingvistica sanscrită, era singurul care putea să reprezinte România la acea întrunire. Dar fiind medic şi neavând funcţie corespunzătoare, n-a fost delegat. Altcineva a participat la Congres. După aceea, la iniţiativa ataşatului cultural, dl. Venkataraman, Ambasada Indiei la Bucureşti a obţinut o invitaţie nominalizată din partea „University Grants Commission” din New Delhi ca doctorul Sergiu Al-George să poată vizita centrele importante de sanscritologie din India. În acea perioadă, specialistul ţinea un curs de civilizaţie indiană la Universitatea din Bucureşti. În afară de cei cinci studenţi de la disciplina hindi, cărora le era adresat cursul, asistau un mare număr de oameni din afară. Am luat legătura cu dânsul printr-un cursant extern.
Pregăteam pe atunci teza de doctorat despre influenţa indiană asupra gândirii lui Eminescu. Auzisem de indianistul român. Citisem prima sa carte – Filosofia indiană în texte (1971), lucrare care m-a surprins prin exactitatea informaţiilor şi corectitudinea interpretărilor, aspecte mai puţin obişnuite în indianistica românească. (Graţie criticii româneşti, cunoscuta teză din Chandogya-upanişad, tattvanasi, a ajuns „formula budistă”.)
Între toţi cei care se aflau în holul Universităţii, l-am recunoscut la prima vedere. Era inconfundabil. Ochii lui adânci şi privirea-i pătrunzătoare aparţineau parcă unei alte lumi – lume ce gândea în basme şi vorbea în... sutrele lui Panini. Câţiva ani mai târziu, ambasadorul Indiei, dl. A.K. Ray mi-a spus că Al-George îi amintea de profesorul Gauri Nath Shastri (cel mai mare sanscritolog la ora actuală) de la Sanskrit College din Calcutta. Avea aceeaşi structură mentală ca şi sanscritologii indieni; altfel n-ar fi putut să înţeleagă spirirtualitatea indiană în propria-i perspectivă.
Mi se pare că românii, în general, seamănă cu indienii; oamenii practici, cu cei din vestul Indiei iar cei visători şi sensibili, cu noi, bengalezii. Am şi remarcat că dintre toate popoarele europene, românii iubesc India cel mai mult, deşi ei sunt cel mai puţin informaţi despre ea. Preocupările indianistice ale lui Al-George n-au pornit însă dintr-un exotism obişnuit. A fost ceva inexplicabil, parcă o atracţie de sânge care îl împingea mereu spre India, în mod fatidic. Nimic nu-l putea opri din drum, nici măcar peripeţiile politice prin care avea să treacă din cauza acestor preocupări. Înţelegea fenomenul indian mai bine decât mulţi dintre compatrioţii mei; de aceea, îi critica sever pe intelectualii indieni care imitau Occidentul fără nici un rost.
Indianitatea lui Al-George se manifesta în viaţa lui de toate zilele. Condiţiile modeste în care trăia nu-l deranjau deloc. Din contră, îl bucurau. „Trăim ca indienii – spunea cu zâmbetul pe buze – cu toţi fraţii într-o casă”. Cu excepţia unei biblioteci de specialitate bine dotată, n-avea nici un obiect indian. Totuşi, camera aceea sumar mobilată – care era dormitor, sufragerie, sală de primire, bibliotecă şi cameră de lucru la un loc – respira un aer indian. Deoarece avea India în suflet, n-avea nevoie de bibelouri în vitrină.
Era atât de emoţionat de călătoria pe care urma să o întreprindă încât mă temeam ca nu cumva realitatea – uneori insuportabilă chiar şi pentru noi – să nu-l dezamăgească, să-l deziluzioneze. Când s-a întors, părea cuprins de o fericire sacră. Era mai vesel şi mai vioi ca niciodată. Într-o seară, la o întâlnire în familie, cu mama şi cu soţia sa, a povestit impresiile călătoriei. În clarobscurul balconului spaţios foşnea vântul prin frunzele de curmal şi de trandafir japonez, plutea mireasma iasomiei agăţată pe coloane iar noi ne plimbam, cu gândul, de-a lungul şi de-a latul Indiei. Locuri şi lucruri din ţara mea, banalizate din cauza familiarităţii, îmi apăreau în faţa ochilor sub alte forme, cu farmece nebănuite.
Şi el retrăia momentele. Când avionul s-a apropiat de Delhi, cerul toamnei i-a amintit de poemul Norul mesager al lui Kalidasa şi i s-au înlăcrimat ochii. A vizitat Grădina Zoologică din Calcutta pentru a vedea mersul elefanţilor: dorea să înţeleagă metafora sanscrită care-l compară cu eleganţii paşi feminini. Între întâlnirile cu specialiştii din diferite locuri, l-au impresionat cel mai mult discuţiile purtate la Facultatea de filosofie de la Universitatea Calcutta. Acolo s-a aflat într-o situaţie delicată, care l-a şi amuzat. A fost întrebat dacă crede în Dumnezeu. Invitatul oficial, venit dintr-o ţară condusă de un guvern socialist, a căutat argumente din cibernetică şi din informatică pentru a susţine, în mod voalat, existenţa lui Dumnezeu. Dar studentul care îi pusese întrebarea a replicat: „Cunoaştem şi noi aceste argumente. V-am întrebat, domnule profesor, dacă dumneavoastră personal credeţi sau nu în Dumnezeu”. „Da, eu cred”, a răspuns omul de ştiinţă.
Pe baza relatărilor din acea seară am redactat un interviu pe care l-am publicat în cotidianul Jugantar din Calcutta. În acelaşi ziar am publicat şi traducerea prescurtată a articolului său, Note indiene, după care am primit de la cititori scrisori emoţionante.
Îl întrebasem dacă India reală, cu toate mizeriile şi problemele ei, a corespuns imaginii pe care şi-o făurise despre ea. „ A fost mai frumoasă - a răspuns cu nostalgie – şi dacă voi avea şansa de-a o revedea, îmi va părea şi mai frumoasă”. A fost apreciat de gazdele sale. Persoanele cu care l-am pus în legătură – prof. P.C. Gupta, vice-cancelarul Universităţii Vishvabharati din Shantiniketan, poetul Nichiketa Bharatwaj, bibliotecar la National Library şi actorul Sekhar Chatterjee – ultimii doi din Calcutta – au fost puternic impresionate de erudiţia şi de personalitatea specialistului român. Le-a părut rău că a stat atât de puţin.
Ocazia de a revedea India s-a ivit peste un deceniu. Între timp mai publicase două cărţi – Limbă şi gândire în cultura indiană (1978) şi Arhaic şi universal (1981). Sănătatea îi fusese şubrezită de două infarcte. Se pensionase pentru a se putea dedica în exclusivitate cercetărilor indianistice.
Colaborarea sa cu Universitatea Bucureşti a fost întreruptă în anul 1974. Neavând diploma în filologie, n-a mai avut dreptul de a preda. Nu trebuie să ne mire faptul că nici lucrările docte de lingvistică, nici aprecierile elogioase ale tuturor specialiştilor din lume n-au contat pentru aparatul birocratic al ministerului de resort. Mă întreb totuşi: de ce i-a fost retrasă aprobarea eliberată cu patru ani mai înainte? Raţiunea în virtutea căruia cursul său fusese aprobat îşi pierduse cumva valabilitatea? Cum? Nici nu-mi explic de ce Universitatea, care iniţial l-a invitat, n-a insistat pentru a-l reţine. În fond, pierderea a fost a ei, nu a lui. Cursul iniţiat de Al-Geroge a fost continuat de un profesor universitar iar după plecarea definitivă a acestuia, el mi-a fost încredinţat mie, şi l-am ţinut până în 1990.
În afară de cursul oficial de civilizaţie indiană, adresat studenţilor de la disciplina hindi, predam şi cursuri facultative de limbile sanscrită şi bengali (limba lui Tagore). Până atunci, în ciuda prezenţei lui Sergiu Al-George, sanscrita era predată de căte un latinist, care nu se afirmase cu nimic în domeniul respectiv. La solicitarea cursanţilor mei, între care se aflau studenţi şi salariaţi din varii discipline şi de vârste diferite, precum şi scriitori şi redactori, am început un curs de cultură şi civilizaţie indiană, inclusiv filosofie. În cadrul acestuia am înfiinţat, neoficializat însă, un cenaclu de studii indiene. L-am rugat pe Al-George să-l păstorească. Simţeam că îi era dor de studenţi, că îi lipsea contactul cu tinerii interesaţi în indianistică. Adeseori îmi spunea: „Adevăratele comori sunt studenţii!”, ceea ce cred şi eu.
În prima şedinţă a cenaclului, care s-a ţinut în luna decembrie a anului 1980, mentorul său ne-a vorbit despre cosmologia vedică şi estetica lui Brâncuşi (abia terminase Arhaic şi universal). În lunile următoare, cursanţii au susţinut diferite referate, din care amintesc: „Arhitectura greacă şi arhitectura indiană”, „Estetica lui Michelancelo şi filosofia Sankhya”, „Biografia lui Korosi Sandor Csoma, întemeietorul tibetologiei” şi „Dansuri clasice indiene”.
Prezenţa lui Al-George la fiecare şedinţă ne servea ca un puternic izvor de inspiraţie. Stătea în bancă, între studenţi – nu-i plăcea să stea la catedră -, urmărea discursurile cu mult interes şi participa la dezbateri ca să-l apere pe conferenţiar, aducând argumente noi şi profunde. Discuţiile erau deosebit de incitante şi se mişcau de la un pisc la altul. Pierdeam noţiunea timpului. Când apărea doamna de la palier cu mătura, ne mutam la cofetăria de peste drum, poreclită „sediu”, iar când eram daţi afară şi de acolo – cam pe la orele zece seara – continuam dezbaterile în staţia de maşini. Fie vară, fie iarnă, noi consumam îngheţată, iar Al-George stătea cu un pahar de suc în faţă. Pentru că regimul alimentar îi cerea să se odihnească după fiecare masă, când venea la cenaclu rămânea nemâncat toată seara. Oricare altul ar fi refuzat, pe bună dreptate, invitaţia de a participa la şedinţe. Dar mentorul nostru venea şi stătea cu plăcere. Cum îi străluceau ochii când un student spunea ceva ieşit din comun!
Nu-i contrazic pe toţi cei care susţin că Sergiu Al-George n-a fost comunicativ, că era închis în sine. Orice om se deschide sau se închide în funcţie de ambianţa în care se află.
Cel de-al cincilea Congres de sanscrită urma să aibă loc la Banaras în octombrie 1981. Sergiu pregătea o comunicare pe tema „Metafora şi filosofia dintr-o perspectivă indiană”. Voia s-o prezinte personal. Dar deplasarea în India era o problemă complicată, implicând cheltuieli în valută. Nu era în firea lui să apeleze la ambasadă pentru a obţine o invitaţie.
S-a ivit însă o ocazie prielnică: ambasadorul Indiei, dl. A.K. Ray, urma să-şi încheie misiunea în România. Un grup restrâns de studenţi, care îl cunoscuseră mai îndeaproape cu ocazia unor spectacole indiene prezentate de ei la Universitate şi la reşedinţa sa, l-au invitat la o masă de rămas bun la Casa Universitarilor. L-am rugat şi pe Sergiu să participe. A fost o seară de neuitat. Amândoi – dr. Al-George şi dl. Ray – au fost atât de deschişi, prietenoşi şi veseli încât studenţii şi-au depăşit emoţiile stârnite de intima lor prezenţă alături de un specialist de notorietate mondială şi un ambasador. Discuţiile mergeau de la filosofia lui Sankara şi gramatica lui Panini până la glume şi anecdote de pe toate meridianele lumii, întrerupte din când în când doar de melodiile lui R. Tagore, interpretate perfect de o studentă.
În cursul acelei seri l-am înştiinţat pe domnul ambasador despre problemele lui Sergiu legate de participarea la congres. Deoarece dumnealui dorea – aşa cum era şi firesc – să dezvolte studiile indiene în România, a considerat că vizita unui specialist de talia lui Al-George va constitui un prim pas în formarea unui nucleu de cercetare în indianistică. Mi-a cerut să-i redactez o notă pe baza căreia va proceda. I-am înmânat lucrarea în câteva zile, dar pentru a nu încălca protocolul, nu l-am mai întrebat de soarta ei. Înainte de a pleca mi-a spus că făcuse tot ce îi era în putinţă. Peste câteva săptămâni, Sergiu a primit invitaţia de la UNESCO pentru a participa la Congresul din Banaras, ca unul din cei 12 oaspeţi sponsorizaţi de organizaţia respectivă.
În starea precară a sănătăţii sale, era riscant să întreprindă o călătorie atât de lungă şi obositoare. Dar muncise şase luni de zile la conferinţă. Era o lucrare densă, de vreo cinci pagini. (Am publicat-o în Manuscriptum, nr. 3/1988). De altminteri, participarea la un atare eveniment în India a fost visul vieţii sale. Era hotărât să plece. Le spusese alor săi: „Am să mor de necaz dacă nu mă lăsaţi să plec”. La acea dată nu-l mai interesa nimic altceva.
Formalităţile plecării necesitau o recomandare din partea Academiei de ştiinţe sociale, ceea ce cădea în sarcinile doamnei prof. Zoe Dumitrescu-Buşulenga. Încântată că Sergiu va merge la Banaras, locul mult visat de dumneaei, a scris-o imediat, în cele mai elogioase cuvinte. Citind-o, funcţionarul de la paşapoarte a rămas fără replică. „E un text de înrămat şi de pus pe perete”, a observat el şi l-a întrebat pe Sergiu dacă şi-a păstrat o copie. Când mi-a povestit, l-am întrebat şi eu acelaşi lucru. A răspuns negativ. Simţise oare că la întoarcere nu va mai avea nevoie de nimic?
Ultima mea vizită la el acasă a coincis cu încheierea serbării zeiţei Durga în India. Cuprinsă de nostalgie, le-am povestit – lui Sergiu şi soţiei sale, Dorina – ritualurile pitoreşti legate de acea zi. Urma să plec peste câteva zile la Târgu Jiu, pentru a prezenta Arhaic şi universal, ultima carte a lui Sergiu, care a apărut atunci. Când a auzit că am posibilitatea să fac un pelerinaj la Hobiţa, mi-a zis: „Prezintă şi omagiile mele! N-am să mai ajung acolo”.
Fireşte că nu l-am luat în serios. Mai degrabă am discutat cu gazdele mele posibilitatea lansării cărţii la Târgu-Jiu, după întoarcerea autorului din India. Ca memento, am rupt două frunze din viţa de vie din casa lui Brâncuşi. Una se află şi azi în vitrina mea.
În drumul spre India a trebuit să facă un scurt popas la Roma. A fost cazat într-o cameră de hotel rezervată oaspeţilor de onoare ai UNESCO, cameră în care înnoptase cândva Napoleon. Am auzit ulterior că acolo a primit un semn (nu mai reţin detaliul) care i-a sugerat că i se apropie sfârşitul. Credea în semne şi ştia să le interpreteze după principiile ştiinţifice ale lui Jung. Proiectase o carte, În lumea semnelor, în care voia să analizeze credinţele populare din România şi din India.
În seara zilei de vineri, 6 noiembrie, 1981, am primit un telefon de la Sergiu. Se întorsese în ziua respectivă. Era istovit de drum. Totuşi, ţinea să-mi împărtăşească impresiile, să-mi mulţumească pentru fericita inspiraţie pe care o avusesem cu câteva luni în urmă. Dar ce eram eu, decât un instrument mărunt în mâinile Destinului? M-a invitat să-l vizitez, ca să putem discuta mai pe larg. Deşi aşteptasem cu nerăbdare să aflu veştile succesului său la Congres, am ezitat să-l solicit într-o asemenea stare a sănătăţii. Am sugerat să amânăm întâlnirea cu o săptămână. „Să nu fie prea târziu”, mi-a răspuns.
Atunci mi-a comunicat la telefon aspectele cele mai importante ale vizitei. Îi reţin ultimele cuvinte. Când stătea în sala de conferinţe a Universităţii din Banaras, prin pereţii de cristal a zărit lotuşii înfloriţi pe lac. Privindu-i, a simţit că i se împlinise menirea vieţii. „Nu mai am nimic de dorit”, a rostit cu o seninătate extraordinară.
În seara zilei de 10 noiembrie, în jurul orei zece, vorbea la telefon. Dintr-o dată, receptorul i-a căzut din mână iar cuvântul a rămas nerostit. În dubla sa calitate, de lingvist şi de medic ORL-ist, toată viaţa a slujit Logosul. Cuvântul i-a fost viaţă, cuvântul i-a fost moarte. Credinţa mea îmi şopteşte că zeiţa Vak a Rigvedei a coborât din cer ca să-şi ia fiul spiritual cu sine.
A doua zi, când voiam să-i telefonez Dorinei ca s-o întreb de sănătatea lui Sergiu după micro-infarctul pe care-l avusese în zilele trecute, m-a sunat ea ca să mă anunţe trista veste. Seara, când mă întorceam de la ei, se ridica Luna plină deasupra turlei Bisericii Sfânta Vineri. Era seara de Raspurnima, când Dumnezeu coboară pe pământ pentru a se uni cu sufletele care Îl iubesc.
Într-o clipită mi s-a luminat gândul. De ce mi-a vorbit de lotuşii din Banaras? Privindu-i, i s-a deschis oara sahasrara, lotusul conştiinţei cu o mie de petale, aducându-i suprema fericire, paramananda? A unit atman cu brahman, microcosmul cu macrocosmul? Pentru aceia care ating cel mai înalt nivel al spiritualităţii, sufletul se eliberează în timpul vieţii. Asemenea spirite se numesc jivanmukta. Iar un suflet eliberat în Banaras dobândeşte mokşa, libertatea absolută, ieşind din cercul naşterii şi morţii. Aceasta să fi fost menirea vieţii sale, răsplata jertfei necontenite a celor 59 de ani pe care i-a trăit? N-a fost oare viaţa sa un lung sacrificiu de sine – atmayajna?
Sufletul eliberat nu putea să părăsească trupul în India. Trupul trebuia să se reîntoarcă la matcă, la glia căreia îi aparţinea. Vinerea următoare, la o săptămână de la întoarcerea din India, au fost înhumate rămăşiţele sale pământeşti. Slujba s-a oficiat în Biserica Bradului, unde studenţii de la Institutul de Teologie, membri ai cenaclului, i-au cântat Veşnica pomenire. Am pornit cu cenacliştii spre Belu, dar tramvaiul având pană de curent, am sosit abia după ce s-a pus lespedea. Jerba noastră, cu inscripţia sanscrită namo srigurave namah (plecăciune lui guru), atârnată de curce, se vedea de departe.
Tradiţia indiană interzice participarea femeii la ritualurile funerare. Nu mi-a fost permis să-l conduc pe ultimul drum. Mi s-a spus că frunza din Hobiţa, pe care Dorina i-o pusese la căpătâi, precum şi buchetul de garoafe albe oferite din partea domnului Ray au fost puse în coşciug. Ca şi în viaţă, şi în moarte Sergiu Al-George a rămas legat de India, ţara lui de vis, şi de România, ţara lui de dor. Veşnica sa odihnă a fost binecuvântată de Brâncuşi şi omagiată de o solie a Indiei.

sâmbătă, martie 17, 2012

Don Quijote de Romania


Îl vezi la Universitate, trăgând după el un cărucior cu saci. Jos, jos, se zărește o carte veche, legată cu sfoară. Dar nu asta atrage privirea ci chipiul lui don quijotesc, un lighean de bărbier ce încadrează un chip frumos, senin. Bătrânul are o seninătate pe care doar nebunii sau cei înțelepți o au. Îți poți imagina orice despre el, dacă ai vreme. Dar cine are?

Deunăzi, când iarna începea să se retragă în pământ, am trecut pe lângă el: avea același cărucior plin cu saci si aceeași pălărie care ascundea sub ea visuri deșarte. Dădea cuiva un răspuns de înțelept sau de nebun:
- Lasă că trecem noi și de iarna asta!

A zâmbit și am văzut că în zâmbetul lui Don Quijote cucerise lumea.

luni, martie 12, 2012

Tagore, alaturi de Eminescu


Fotografia aceasta a stat intotdeauna langa cea a lui Eminescu, in biblioteca lui Didi - Amita Bhose. Este reprodusa si in volumul Soarele din prima zi, primele poezii ale lui Tagore traduse direct din bengali, de Amita Bhose, carte aparuta la editura Cununi de stele, noiembrie 2011

sâmbătă, martie 10, 2012

Lebăda cu fundu-n sus

Sunt grațioase, lebedele. Mai puțin când le împinge foamea în fundul lacului. Azi, Parcul Tineretului. Lebăda care seamănă cu populația (atenție, nu poporul) română: grațioasă, fudulă până când vine vorba de mâncare. Atunci își ridică poalele-n cap. De, și lebăda, săraca, a văzut trecând prin parc multe pițipoance și cocalari spărgând semințe!

joi, martie 08, 2012

La mulți ani la toată lumea!

Azi e Ziua Femeii. Da, știm cu toții, știm și noi, femeile, știu și ei, bărbații.

Într-o instituție unde femeile sunt majoritare, doamnele care o conduc s-au gândit sa le ofere salariatelor un moment de destindere, de ieșire din cotidian. Le-au invitat in sala de evenimente, au invitat și un actor, un chitarist, au pus, cum se zice, de un spectacol. Le-au oferit și un tichet cadou la un centru de înfrumusețare - deși banuiesc că multe dintre angajate vor pasa tichetul fetelor lor sau vecinelor mai tinere. Bomboane, sucuri. Că doar e sărbătoarea femeilor.

La un moment dat la microfon actorul recita o poezie închinată femeilor, a lui Păunescu, ochii erau ațintiți asupra-i. Și taman atunci a intrat pe ușă ... nea Ion o să-i spun eu. Un nene la vreo 60 de ani, cu un fes in cap, într-o salopetă bleu. Omul ducea în brațe o băncuță din lemn. Și în solemnitatea aceea impusă de actorul de la microfon, s-a auzit vocea lui nea Ion:
- La mulți ani la toată lumea!

Fără să se oprească din mers, fără să se uite la cineva anume. Fără vreo intonație ironică dar tonul lui părea a zice:
- Lasă că vă știu eu cu mofturile voastre de 8 martie! Vă las să vă faceți cheful, să aveți și voi impresia că e ziua voastră!

Nu știu de ce, dar nea Ion ăsta mi-a fost tare simpatic. Pentru că el s-a prins că de fapt Ziua femeilor nu există.

marți, martie 06, 2012

Câtă subiectivitate și câtă obiectivitate?


din Cum s-a făcut de nu mi-am bătut copilul

Privindu-și fix adversarul, băiețelul întinde mâna spre căciula acestuia, i-o smulge de pe cap și o calcă în picioare, gest care provoacă o adevărată criză de plâns a celui batjocorit. Motiv de intervenție a mamelor care, așezate pe o bancă, dezbăteau un subiect monden – ținuta prezentatoarei de la știri. Acestea se ridică în grabă de pe bancă și se îndreaptă spre locul conflictului, dojenindu-și odraslele: „Nu-i frumos ce faci, să-ți fie rușine!“ – agresor, „Hai, că nu s-a întâmplat nimic, ce plângi și tu degeaba!“ – victimă. După câteva minute cei doi copii se joacă împreună, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic, iar cele două femei își reiau locul pe bancă. Nu și discuția, fiindcă mama victimei își exprimă nemulțumirea față de atitudinea băiețelului. Cu calm și tact, în virtutea prieteniei dintre ele două, își permite să o sfătuiască pe aceasta să-și mai strunească odrasla, deoarece a observat la aceasta o bucurie anormală de a-i necăji fiul. Nu se poate să nu-și fi dat seama că este agresiv, că nu e bine ceea ce face și de aceea ea crede că ar trebui luate ceva măsuri. Sfatul e prietenesc, să nu-i fie luat în nume de rău, dar intervine tocmai pentru că sunt prietene și se simte datoare să-i atragă atenția. Știe că atunci când ești părinte riști să fii subiectiv, și ei i se întâmplă deseori să fie, de aceea se bucură atunci când cineva o mai avertizează că nu e totul în regulă cu comportamentul copilului ei. În timp ce vorbește, atitudinea celeilalte se schimbă vizibil. Chipul capătă altă expresie, din binevoitoare devine încordată, pentru a îngheța într-o ură ce săgetează vorbitoarea. Și se ridică repede, ca arsă, nu înainte de a-și manifesta îndoiala. Ea n-a observat nimic anormal la băiatul ei, crede că totul e în ordine, se joacă doar, cum de nu poate înțelege acest lucru? Apoi, cu un aer superior și ofensat își cheamă băiatul și pleacă spunând printre dinți un „la revedere“.
De acum încolo, relația dintre cele două femei nu va mai fi la fel. Furie, nemulțumire, frustrare, acestea sunt sentimentele care o domină pe mama căreia i s-a atras atenția asupra comportamentului violent al băiețelului ei. O observație pertinentă, de altfel, dar câți dintre părinți sunt dispuși să accepte faptul că un străin, un prieten au dreptate în criticile lor mai voalate sau mai directe? Câți dintre părinți pot asculta până la capăt observațiile celorlalți? De câte ori nu se încruntă o mamă atunci când copilul ei este dojenit de o altă persoană? Nu-i convine deloc, deși are dreptate. Pentru că sunt părtinitori, orbi de dragoste, nu-și pot învinge orgoliul, nu pot accepta că odrasla lor greșește, că nu se poartă frumos. Sau da, acceptă, dar nu acceptă ca observația să vină de la o altă persoană. Poate că ar trebui să fie mai puțin intransigenți cu ceilalți, să nu se mai stângă ca un arici atunci când e vorba de copilul lor. De regulă, ceilalți, străinii mai ales, sunt obiectivi iar observațiile lor ar trebui nu luate în seamă în sensul aplicării sfaturilor, dojenilor, ci ar trebui analizate la rece. Poate că acel străin are dreptate, totul e ca părintele să aibă curajul să-și privească și el copilul pentru o clipă cu detașare, fără subiectivism, și poate va fi și el de acord că atunci când calci în picioare căciula altcuiva înseamnă mai mult decât o joacă.

luni, martie 05, 2012

Umbre în singurătate

Cum se apropie Ziua Femeii...


din volumul Cum s-a făcut de-am rămas fată bătrână


Umbra se lungea şi se chircea pe zidul văruit, urmându-şi întocmai stăpâna în mişcări: se opintea puţin, lucru absolut inutil şi caraghios pentru o umbră, ce nu are nevoie de puncte de sprijin, apoi se întindea brusc, ajungând aproape de acoperiş printr-un joc al soarelui de toamnă târzie, rămânea aşa câteva clipe, mândră, puternică, dominând albul zidului, dar se ghemuia deodată, de parcă ceva sau cineva ar fi lovit-o. Şi poate că dacă ar fi avut glas şi-ar fi exprimat indignarea faţă de nerecunoştinţa bătrânei pe care o însoţise 84 de ani, care, de ceva vreme, o umilea, oprindu-i înălţarea prin gesturi neînţelese.

Statutul umbrei sale este însă ultimul lucru la care s-ar gândi ţaţa Maria, în zilele ei nesfârşite şi identice, petrecute pe prispa casei cu ziduri văruite. Aşezată pe-un taburet, cu mâinile în poală, reproducând, fără să ştie, poziţia clasică a modelelor pictorilor de portrete, scrutează zarea, cu privirea aproape în întuneric, handicap pe care nu-l compensează nici un alt simţ, obosite fiind toate de ani, şi uneori, când i se pare că a văzut poarta deschizându-se, se opinteşte puţin şi se ridică de pe taburet, nerăbdătoare şi cu speranţă. Însă lumea privită de sus e la fel cu cea de jos, era doar o părere, sau vântul, şi ţaţa Maria îşi reia locul, adâncită în puţinele gânduri pe care le mai are, ignorând furia umbrei sale de pe perete, prizonieră, ore întregi, pe albul casei.

Ele două însă au avut parte şi de vremuri mai bune. Cu 64 de ani în urmă au jucat împreună la nuntă, şi râdeau amândouă de fericire, dându-şi capul pe spate în timp ce se roteau în mijlocul horei, prinse de talie de braţele puternice ale lui Sandu. Cu aceleaşi braţe el a ridicat casa asta, cea mai mândră din sat, doar era cel mai bun zidar. A pus singur toate cărămizile, nelăsând vreo mână de calfă sau de tovarăş să se atingă de ele, şi-ntr-o vară a terminat-o. Acolo s-au născut cei patru copii ai lor, şi de fiecare dată el bătuse prispa lungă, ascultând neliniştit ţipetele dinăuntru, de unde moaşa şi cumnatele izgoniseră orice picior de bărbat. Trei băieţi şi-o fată avuseseră împreună, şi s-au gândit că era bine, băieţii duceau numele mai departe, iar fata avea să-i îngrijească atunci când vor fi bătrâni. Numai că planurile sunt date peste cap, întotdeauna, de viaţă. Sandu n-apucă să construiască o casă nici unuia dintre copii: se prăbuşi într-o zi de sus, de pe-o schelă, şi-şi frânse gâtul. Cum s-a putut întâmpla ca el, meşter cu experienţă, să alunece de pe schela din lemn, n-a putut explica nimeni. Iar pentru Maria important era faptul, deznodământul: rămânea văduvă, fără bărbatul pe care-l iubise, cu patru copii dintre care cel mai mare avea 16 ani iar mezinul, 7. Ca zidar, Sandu câştiga bine, dar acum, fără el, îi pândea sărăcia.

Ajutorul veni din partea primarului, un om cumsecade în ciuda convingerilor lui, cam prea supuse regimului: o angajă femeie de serviciu la primărie. Salariul nu era mare, dar îşi putu ţine copiii la şcoală, apoi îi trimise la profesională, limita de sus pe care şi-o putea permite. Dacă vreunul dintre ei voia să înveţe mai mult, trebuia s-o facă pe cont propriu, la seral sau fără frecvenţă, ea n-avea posibilitatea să-i ţină la liceu. Numai că nici unul nu vroi – poate că nu-i ducea mintea, poate erau leneşi - şi se aleseră toţi cu câte o meserie. Aşa se risipiră care-ncotro: cel mare şi fata, la Bucureşti, la fabrică, un băiat, la Ploieşti şi numai cel mic rămase cu ea în casă, angajându-se mecanic la CAP. Când s-au căsătorit, mare lucru n-a putut să le dea ca zestre, doar o plapumă şi câteva lenjerii de pat, brodate de mâna ei.

O vreme a crezut că de-asta nu mai vin copiii ei de la oraş s-o vadă, că i-au asmuţit împotriva-i nurorile şi ginerele, dar încet, încet, a început să înţeleagă că fiecare avea viaţa, greutăţile lui. Ar fi vrut să-i vadă în casă şi la sfârşit de săptămână, nu numai câteva zile în concediu sau la botezuri, când se strângeau cu toţii. Pricepu însă că viaţa, la oraş, se mişca mai repede decât la sat. Îl avea totuşi aproape pe Mircea, băiatul cel mic, şi când acesta se însură, ea se mută în camera din spate, unde ajungea printr-o intrare separată. Fiindcă voia să le fie ajutor nu soacră. Şi aşa a şi fost. Pe cei doi copii ai lui Mircea ea i-a crescut, cu drag, căci era la pensie şi nu s-a gândit o clipă să-i interzică nurorii sale să facă naveta la Ploieşti, la serviciu. Ea gătea, spăla pentru toată lumea, ea dădea nepoţilor bani de îngheţată. Porumbul pe care-l săpa şi culegea singură îl vindea iar banii li-i dădea lor, să-şi ia bicicletă sau pantofi. N-a aşteptat vreodată vreo mulţumire căci i s-a părut normal să fie aşa. Peste câţiva ani puterea avea s-o mai lase, deja vederea îi mai slăbise, de câteva ori Andrei, nepotul cel mic, râsese de ea, înapoindu-i suta de mii pe care ea o luase drept hârtie de cinci. Dar îl avea aproape pe Mircea şi ştia că n-avea s-o lase la greu.

În câţiva ani, într-adevăr, bătrâneţea cea adevărată, urâtă, cuceri trupul ţaţei Maria. Puterea o părăsise, văzul îi juca feste, şi câteodată ameţeala o cuprindea dimineaţa, când voia să se dea jos din pat. Venise vremea ca rolurile să se inversese în familie, chiar dacă nimeni nu o spunea. Numai că vremea fusese deja schimbată între pereţii bătrâni. Într-o dimineaţă, Mircea o anunţă că ei şi-au cumpărat o casă într-un alt sat, că după amiază se vor muta, deja vorbise cu un şofer de camion să le mute mobila. Era timpul să aibă şi ei o casă a lor, o găsise la preţ bun. Degeaba îi spuse ea că asta era oricum casa lor, le rămânea lor, Mircea era hotărât să se mute.

Când îşi reveni, era întinsă pe patul din camera din spate, şi Andrei o privea, puţin mirat de neputinţa bunicii lui, puţin ruşinat de gestul pe care-l făcea tatăl său. Peste o oră, o lăsau pe prispă, luându-şi rămas bun de la ea cu o răceală şi neruşinare de străini, şi ea rămase acolo, buimacă, până când o învălui întunericul. Zilele care au urmat au început să se asemene între ele, petrecându-le pe prispă, aşezată pe-un taburet, cu puţinele ei gânduri şi cu umbra pe care-o ignora şi care i se lungea la picioare şi trecea mai târziu pe perete, unde se răzvrătea, lungindu-se şi chircindu-se, când pe poarta mică intră doar vântul sau, rareori, mult prea rar, unul dintre copiii plecaţi la oraş.

Şi-atunci umbra se lungeşte şi mai mult şi se agită în jurul bătrânei, încolăcindu-se în jurul copiilor nepăsători, încercând să-i agaţe, să-i oprească acolo, lângă stăpâna ei, neputincioasă şi singură. Dar umbra n-are glas, iar copiii ţaţei Maria n-au ochi şi suflet să vadă suferinţa şi bătrâneţea mamei lor. De aceea sătenii văd pe prispa casei doar două umbre unite în singurătate.

vineri, martie 02, 2012

India – victima „culturii” româneşti

Povestea desfiintarii postului Amitei Bhose

"Revoluţia din decembrie 1989 mi-a readus visele. Am visat din nou că voi avea posibilitatea să pregătesc specialişti în cadrul Universităţii, că studenţii mei vor traduce nemijlocit operele lui Tagore şi ale altor scriitori bengalezi, de asemenea, că vor traduce literatura română spre a fi publicată în India, unde prin activitatea mea s-a creat un interes larg pentru cultura română. Numirea domnului Mihai Şora în funcţia de ministru al Învăţământului mi-a dat o mare speranţă. Ştiindu-l un pasionat admirator al culturii indiene, am crezut că va aproba înfiinţarea unei catedre de bengali, ceea ce există în mari centre universitare din Europa, ca Londra, Paris, Moscova, Helsinki şi Praga.
Atunci au fost multe schimbări în învăţământul superior, inclusiv titularizarea şi avansarea cadrelor didactice. Dornică să ţină pasul cu ele, Catedra de limbi orientale a Universităţii Bucureşti a avansat pe toţi membrii corpului profesoral (minus unu), acoperindu-le deficienţele profesionale (unde era cazul), cu aprecieri subiective. Totodată a fost pregătit temeinic terenul pentru înlăturarea persoanei „incomode”. Voi reveni asupra acestei probleme.
Jocurile din culise cu destinul studenţilor de la hindi au început ceva mai înainte. În 1989 au fost înscrişi studenţi la această disciplină, fără să aibă nici un profesor. (Până acum cursurile au fost predate de un profesor invitat din India). Orele au fost umplute de amatorii posturilor universitare, un cercetător în lingvistică română aflându-se în fruntea lor. Persoana respectivă n-are diplomă de hindi dar a fost în India de câteva ori cu bursă de specializare în această limbă. Nu se ştie la ce instituţii s-a înscris, nici ce a făcut cu „specializările” dobândite. Dintre absolvenţii de hindi, nici unul n-a fost trimis în India pentru studii avansate.
La începutul anului 1990 am aflat că Universitatea nici n-are de gând să invite un profesor de hindi din India; atunci, noi – studenţii şi eu – am cerut schimbarea profilurilor celor două limbi – bengali (pe care o predau eu) de la facultativ la curs de zi şi hindi, invers. Fiind singura soluţionare raţională şi practică, cererea a fost susţinută de rectorat şi de ministerul de resort, dar din cauza rezistenţei puternice din alte părţi nu i s-a dat curs. Nici acum, după căderea regimului, învăţământul românesc nu i-a acordat limbii lui Tagore statutul său binemeritat şi mult solicitat. Mai mult decât atât, studenţilor de la hindi li s-a cerut să se transfere la alte limbi. Secţia indiană a ajuns în pragul demolării, de la care au salvat-o studenţii. Sperând că situaţia se va îndrepta în viitor, ei au continuat cursurile de hindi, în ciuda condiţiilor nesatisfăcătoare. Deoarece nu sunt consultată în problemele legate de secţia mea, nu ştiu ce se întâmplă în spatele urşilor închise. Iată ce înseamnă „mijloace democratice”!
Secţia indiană a fost handicapată, chiar vitregită, de la bun început. Un număr impresionant de cărţi donate de guvernul indian au fost ţinute în sediul Asociaţiei de Studii Orientale din localul Universităţii de pe strada Edgar Quinet. După un timp ne-a fost interzis accesul la ele. Donaţiile ulterioare s-au făcut Bibliotecii Centrale Universitare, din care foarte puţine au fost evidenţiate în fişier. Şi de acelea s-a ales praful în incendiul din timpul revoluţiei, fondul de la Asociaţia de Studii Orientale rămânând acum singura sursă de documentare.
După rău famata mişcare de meditaţie transcedentală, în 1982, am fost supuşi unor restricţii şi mai severe. S-a întrerupt cursul meu de civilizaţie indiană. A fost oprită activitatea cenaclului de indianistică, înfiinţat cu ajutorul ştiinţific al lui Sergiu Al-George; specialistul s-a stins din viaţă în noiembrie 1981. Au fost luate măsuri pentru reducerea asistenţei la cursurile de sanscrită. De atunci, multe cereri erau respinse la secretariat, dar n-aveam cum interveni. Trebuia să mă supun deciziei autorităţilor. De altminteri, în 1982 s-a încercat oprirea salariului meu pe tot anul, pentru că am primit studenţi din afara Universităţii. Pe de altă parte, unele persoane – tot din afară – frecventau cursurile de sanscrită pe baza unor aprobări speciale, mulţi dintre ei nu ştiau bine nici limba română. Aveau un scop vădit: a-i împiedica pe studenţi să înveţe.
Deşi nu ne-au fost oprite spectacolele anuale, asistenţa a fost controlată cu toată rigoarea. La început, ele se bucurau de o largă asistenţă publică, în rândul căreia se aflau şi unii scriitori de prima mână. Din anul 1982, intrarea spectatorilor din afara Universităţii, chiar şi a rudelor participanţilor, a fost interzisă.
Acum aud că nu toate acestea au pornit „de sus”. În fond, studiile indiene n-aveau de ce să sufere în urma mişcării de meditaţie transcedentală. După câte ştiu, ea n-a avut nici o legătură cu yoga adevărată; a fost dirijată dintr-o ţară europeană, de către o persoană expulzată din India.
Interzicerea cursurilor de aşa-zisa yoga mi-a inspirat un sentiment de linişte. În afară de a vulgariza o mare şi veche tradiţie spirituală din ţara mea, ele au adus daune fizice şi psihice populaţiei române. Am cunoscut destui români care au ajuns blocaţi sau reduşi mintal din cauza exerciţiilor de yoga sub îndrumarea „maeştrilor” nepricepuţi. Mulţi dintre „yoghinii” care asistau la cursurile de sanscrită n-au reuşit nici măcar să înveţe alfabetul.
Reînfiinţarea cursurilor de yoga, după Revoluţie, a creat din nou aceeaşi situaţie, dar acestea au rămas, ca şi înainte, în afara învăţământului universitar. Am crezut că odată cu instituirea rigorii ştiinţifice mai serioase, studenţii mai slabi – atât la disciplinele oficiale cât şi la cele facultative – se vor autoelimina şi că astfel voi putea crea o echipă formată din studenţii serioşi şi dotaţi.
Realitatea însă n-a corespuns speranţei mele. Învăţământul a ajuns acum un organ birocratic, unde studiile nu mai contează. Secţia indiană a fost mai nedreptăţită ca înainte, aşa cum am relatat mai sus.
În primăvara anului 1990, postul meu a fost scos la concurs în vederea titularizării, dar cu o serioasă modificare de normă. În afară de cele trei discipline – sanscrită, bengali şi civilizaţie indiană – pe care le predau, a fost introdusă şi hindi, ceea ce nu face parte din obligaţiile mele didactice.
Cursul de civilizaţie indiană, ţinut succesiv de dr. Sergiu Al-George, prof. C. Poghirc (care nu mai este în ţară), lectorul D. Sluşanschi de la Catedra de limbi clasice, şi de mine, aparţine disciplinei hindi şi de aceea se scrie „hindi” pe orar. Aşa s-a procedat şi cu alte limbi orientale. De exemplu, specialiştii în literatura universală au predat civilizaţie japoneză. Ne-a fost indiferent ce se scria pe orar. Nu am prevăzut că situaţia va lua o întorsătură de o atare amploare.
Mi-a fost sugerat însă că problema de hindi poate fi trecută cu vederea dacă „mă înţeleg” cu comisia. În primul rând, este sub demnitatea oricărui om competent să câştige un concurs prin relaţii şi „înţelegeri”. În al doilea rând, dacă aş fi procedat aşa, aşi fi „recunoscut” eu însămi că nu mi-am respectat programul stabilit şi ceea ce e mai grav, aş fi riscat acuzarea de a fi încercat să influenţez comisia să mă „salveze”.
Deoarece n-a fost efectuată rectificarea necesară, n-am putut să mă prezint la concurs pentru titularizare. Atunci am cerut prelungirea contractului anual pentru a-mi putea continua activitatea ca lector suplinitor. Nu am primit răspuns la nici unul dintre memoriile mele, fie predat personal, fie depus la registratură. Postul meu a fost desfiinţat – oare acesta să fi fost scopul¬? – şi eu am fost făcută vinovată pentru desfiinţarea lui!
Aşadar, un post de lector în sanscrită, înfiinţat de un inginer nomenclaturist a fost desfiinţat de un filozof disident. M-am prezentat la domnul ministru al Învăţământului de atunci, care s-a convins că se lucrează ceva în spatele meu. A fost de părere că plecare mea din ţară, determinată de destituirea din funcţie, fără nici o vină a mea, va afecta negativ relaţiile culturale dintre ţările noastre. Dar nu s-a făcut nimic pentru a îndrepta situaţia. Poate că ar fi fost un act de imprudenţă să se facă dreptate unei persoane care n-a răspuns la chemarea balconului, n-a rugat-o pe Maica Tereza să vorbească la portavoce (!) şi care a refuzat să-i instige pe studenţi împotriva guvernului în timpul orelor de curs.
În primele luni după Revoluţie, am fost supusă multor presiuni. O fată isterică a dat buzna în sala de curs, cerându-mi să-i cedez locul (aşa cum se proceda în Italia pe vremea lui Mussolini); alta a năvălit în casă, m-a înjurat şi a încercat să mă bată; am primit telefoane ciudate de la persoane necunoscute. Mi s-a oferit într-un mod voalat „recompensa” în valută, ca să mă tenteze să plec din România. Pe de altă parte, mi s-a cerut să renunţ la cetăţenia indiană, poate cu gândul bun de a mă ajuta să intru în Europa.
Încercările acestea au avut efectul de a mă convinge, mai mult decât oricând, de importanţa locului pe care societatea română mi l-a acordat în cultura ei. Ştiam că prietenii culturii indiene mă consideră o punte de legătură între India şi România; acum mi s-a relevat că şi alţii au aceeaşi părere şi că ei vor să dărâme „puntea”. Dacă aceştia din urmă s-ar fi documentat în istoria Indiei, şi-ar fi dat seama că un bengalez nu se lasă descurajat în faţa opreliştilor.
Nici românii nu sunt lipsiţi de şira spinării. Îndârjirea cu care tinerii români s-au angajat în studiile indiene, în ciuda tuturor obstacolelor, m-a convins de tăria lor de caracter. Presiunea şi sârguinţa studenţilor mi-au întrecut orice aşteptare. Orice profesor din lume s-ar fi mândrit cu astfel de studenţi. Tineretul român merită orice sacrificiu din partea unui profesor străin. Baza reală a realizărilor noastre de care am vorbit altă dată au fost relaţiile afectuoase, sentimentul de respect reciproc. Totdeauna i-am privit pe studenţii mei ca pe viitorii colegi, nu ca pe „nişte draci care ne fac zile negre”, aşa cum am auzit prin unele cercuri universitare.
Împreună cu foştii mei studenţi şi alţi oameni de cultură din Capitală şi provincie am constituit un comitet de iniţiativă pentru
Înfiinţarea unui centru de studii şi cercetări indiene, primul şi mult aşteptat în România. Eram convinşi că vom avea studenţi noi. Nici de cercetări nu duceam lipsă. Absolvenţii cursurilor mele, repartizaţi în provincie, se angajaseră în diverse proiecte de traduceri sau lucrări de sinteză, ţinând legătura cu mine prin corespondenţă. Nucleul unui centru exista.
Am fost încurajată deopotrivă de noua conducere a Ministerului Învăţământului şi Ştiinţei şi Ambasada Indiei. Guvernul indian a trimis chiar o comisie de experţi ca să discute fezabilitatea proiectului cu autorităţile române şi cu mine.
Acum a început jocul în toată regula, cu intrarea Ministerului Culturii în arenă. Ambasada a apelat la el pentru găzduirea experţilor indieni, deoarece acesta a înfiinţat un institut de cercetări orientale, pentru care solicitase sprijin de la guvernul indian. Oaspeţii au sosit şi au fost luaţi în primire de către directorul institutului, un muzeograf de profesie, absolvent al istoriei artelor, care „conduce” cercetări orientale (care sunt ele?). fără să ştie nici o limbă orientală, şi „predă” filozofia indiană la facultatea de profil a Universităţii Bucureşti. Am luat cunoştinţă de la o emisiune televizată că inaugurarea institutului a fost binecuvântată de membri ai catedrei universitare de limbi orientale. S-a recunoscut astfel că domniile lor n-au pregătit nici un specialist care ar fi putut să conducă o instituţie naţională.
Adevărul nu era prea departe. La şedinţele cenaclului de orientalistică studenţii citeau traducerile lor, chipurile, din poezia română în limbile de specialitate. Le ştiau aşa de bine încât abia le silabiseau, mai şi încurcau paginile. Evident, erau opere ale profesorilor, dar nefiind supuse dezbaterii, n-au fosta testate corectitudinea şi valoarea lor literară. Cu ce bagaj de cunoştinţe vor intra orientaliştii români de mâine, urmaşii lui Dimitrie Cantemir, în Universităţile Europei? Lăsând la o parte pregătirea absolvenţilor, ne putem întreba dacă pregătirea profesională a cadrelor didactice ale catedrei a fost vreodată controlată de specialişti din ţările unde se vorbesc limbile respective sau de la o universitate europeană cu tradiţie mai veche, cum ar fi Oxford sau Sorbona. Oricum atunci aproape toţi profesorii aveau diplomă de profil.
După democratizarea învăţământului, Universitatea Bucureşti a ajuns, pare-se, un loc de trecere pentru pietoni. Un alt personaj de la Ministerul Culturii, un filolog, a „predat” istoria religiilor la Facultatea de română, înlocuindu-l pe părintele prof. D. Galeriu! Nu mai există nici un discernământ, nici un control? Studenţii trebuie să-şi sacrifice orele de curs, ca diletanţii să aibă cu ce să se laude? Din banii cui sunt plătiţi oare oamenii care fac învăţământul de râs? Şi de ce atâtea împrumuturi de talente tocmai de la Ministerul Culturii?
Revenind la comisia indiană, am simţit că a fost o încercare de a o influenţa împotriva mea, prezentându-mă ca pe o persoană neautorizată, care îndrăzneşte să rivalizeze cu o persoană miruită de cârmuitorii culturii. S-a aranjat o şedinţă cu experţii indieni la Universitate, unde secţia indiană a fost reprezentată de o redactoare TV care ţinea, chipurile, orele de hindi. Contrar aşteptării părţii române, specialiştii indieni s-au pronunţat pentru continuarea limbii bengali şi au şi felicitat Universitatea pentru că are un asemenea curs. (Odată cu desfiinţarea postului meu, cursul a fost desfiinţat).
Din motive profesionale, i-am întrebat pe experţii indieni ce părere au avut despre noua generaţie de „indianişti”. Au avut reţineri serioase în ce priveşte directorului Institutului de Cercetări Orientale, institut care poartă numele lui Sergiu Al-George. Iar „profesoara” de hindi n-a ştiut decât să dea „bună ziua” în limba aceea (asta a fost şi părerea mea). S-au întrebat dacă acesta este nivelul predării limbilor străine în România.
S-a înţeles că era un alt joc la mijloc. Nici nu era greu de înţeles. În timpul unei recepţii diplomatice, în cinstea specialiştilor indieni, am remarcat că directorul respectiv şi-a dat toată osteneala să îndrepte discuţia spre subiecte care nu ţin de problemele profesionale. Dacă ar fi fost într-adevăr interesat de indianistică, n-ar fi ratat o asemenea ocazie, pentru a discuta cu persoanele avizate, care reprezintă India la congresele orientale în străinătate.
În afara întâlnirilor oficiale la Ministerul Învăţământului şi la Academie, pe care le-am organizat, i-am invitat pe profesorii indieni acasă la mine, ca să stea de vorbă cu echipa mea. Acei tineri n-au avut nici o pretenţie de specialişti; au venit, unii chiar din provincie, pentru a profita de ocazia de a-şi lărgi orizontul cunoaşterii. Au fost discutate atâtea lucruri frumoase – muzicalitatea limbii sanscrite, concepte estetice indiene, sculptura lui Brâncuşi, dans clasic indian, yoga-terapie şi multe altele.
Specialiştii au fost încântaţi de interesele şi cunoştinţele lor, au apreciat călduros un fragment al unui spectacol indian de-al nostru, înregistrat pe casetă. Traducerea românească a unei poezii sanscrite, realizată de un student, păstrând perfect ritmicitatea originalului, i-a impresionat în mod deosebit. M-au felicitat pentru eforturile mele de a crea un grup de sanscritişti adevăraţi. Pomul se cunoaşte după roade, spune un proverb sanscrit.
Nu numai comisia indiană, ci şi autorităţile Ministerului Învăţământului s-au bucurat să cunoască echipa mea – pe tinerii care vor să se angajeze în cercetări indianistice.
Ministerul şi-a dat acordul principial pentru realizarea proiectului nostru, încadrându-l în programul lui de centre de studii avansate. Specialiştii indieni au arătat disponibilitatea de a recomanda guvernului indian să ne doneze cărţi şi alte materiale didactice, după ce centrul va fi înfiinţat în mod oficial.
Datorită iniţiativei Ministerului Învăţământului şi Ştiinţei, Universitatea a aprobat fondarea unui Centru de studii şi cercetări indiene care să funcţioneze sub conducerea mea pe lângă Catedra de limbi orientale. Centrul a luat fiinţă în toamna anului 1990. Cu foarte puţină publicitate, s-au prezentat peste o sută de cursanţi pentru a se înscrie la cursurile de sanscrită, bengali şi civilizaţie indiană, pe care le ţin în afara celor aparţinând Catedrei. Centrul are în vedere un program mai amplu, pentru realizarea căruia dorim să apelăm la specialişti români şi străini. La ora actuală, cursurile se desfăşoară cu toată rigoarea. Studenţii îşi dau silinţa să profite de această posibilitate mult visată.
În afară de a aproba ceea ce a fost recomandat explicit de Minister, Universitatea n-a mai mişcat nici un deget. Dacă propunerea a venit din partea mea, trebuia ca eu singură să mă ocup de toate problemele ştiinţifice şi organizatorice. Unii membri ai comitetului de iniţiativă s-au oferit să mă ajute benevol, în afara obligaţiilor la locurile de muncă, ceea ce şi fac.
Noi am ştiut de la început că – aşa cum spune un aforism sanscrit – multe piedici se ivesc pe calea unei realizări nobile. Iată câteva mostre.
Cu toate că înfiinţarea Centrului sub conducerea mea a fost aprobată la Senatul Universităţii, decizia nu vrea să iasă. Deşi ni s-a promis un sediu în spaţiul universitar, nu se găseşte nici un loc. Se mai preconizează măsuri împotriva furturilor posibile din sălile de curs, unde n-ai ce fura chiar dacă ai vrea. Nemaiavând acces la nici o catedră, eu stau în picioare pe coridor şi în fiecare zi iau cu mine de acasă cărţi, fiţe, planşe etc, umblând prin ploi şi ninsori, câteodată pe întuneric. Deoarece nu am un post permanent, nu-i sigur nici viitorul meu nici cel al centrului. Îmi iau salariul când alţii sunt dispuşi să mi-l aprobe.
Pentru toate acestea există explicaţii birocratice din abundenţă. Unde explicaţiilor le lipseşte temeiul de adevăr, unii dau vina pe alţii. Niciodată nu mi s-a spus că n-am dreptate. Totuşi…
Deşi unora le place să creadă că este un caz personal, problema mea este şi a Universităţii. Solicit dreptul meu la muncă şi nimic mai mult. În al doilea rând, în timp ce atât Ministerul cât şi Universitatea s-au angajat la înfiinţarea Centrului de Studii şi Cercetări Indiene, sarcina de a-i rezolva problemele oficiale, administrative le revine lor.
În ce mă priveşte, suport jigniri, umilinţe şi ironii nu pentru a-mi câştiga existenţa. Puteam s-o câştig, poate chiar mai bine, în altă parte. Propria mea conştiinţă, sentimentul de obligaţie morală faţă de instituţia căreia îi datorez formaţia mea de eminescolog nu mă lasă s-o părăsesc într-un moment crucial. Plecarea mea va pune capăt tradiţiei indianisticii, existentă în singurul centru universitar din România. Studiile indiene vor trece atunci în mod absolut în mâinile unor persoane care îşi arogă dreptul de indianist. Locul profesorului indian de hindi este deja ocupat de lingvistul la care m-am referit mai sus. Iar directorului de la Institutul de Cercetări Orientale i s-a încredinţat cursul meu de civilizaţie indiană. Deşi nu cunoaşte nici măcar alfabetul limbii sanscrite, este crezut mare cunoscător al acestei limbi; este lansat ca mare specialist, chiar dacă n-a scris nici o carte. Nu ştiu prin ce împrejurări, fondul bibliotecii Asociaţiei de Studii Orientale a trecut în posesia sa personală, fără ştiinţa membrilor. Acest fond a fost constituit cu sacrificiile membrilor şi îmbogăţit cu donaţiile unor ambasade străine. Acolo se află un bogat inventar de cărţi indiene, între care Operele lui R. Tagore în 30 de volume.
Dacă studiile indiene se află într-o situaţie precară, aceasta nu face decât să reprezinte un aspect al catastrofei prin care trece cultura română. Se văd încercări de a prezenta o imagine falsă a Indiei. Odată cu redeschiderea centrelor de yoga, au început să sosească „yoghinii” de aiurea, mai puţin India. Au venit li reprezentanţii unei organizaţii interzise în India pentru acte teroriste, inclusiv incendierea clădirilor guvernamentale.
Apar publicaţii banale care caută să mistifice filozofia indiană, dar n-a apărut nici o carte serioasă în acest domeniu. Există manuscrise depuse de mult la edituri, între care un dicţionar de verbe sanscrit-român alcătuit de un tânăr clujean.
O organizaţie străină a dat spectacole de dans indian înregistrat pe video-casete; pentru ele s-au vândut bilete peste capacitatea Sălii Palatului. Iar un ansamblu indian a prezentat dans clasic religios într-o sală modestă fără nici o publicitate.
Se petrece parcă o campanie împotriva Indiei. Prin suprimarea indianismului autentic pe de o parte şi proliferarea celui fals pe de alta se încearcă demonetizarea cumplită a culturii indiene. Este limpede că un puternic sentiment anti-indian, ascuns în întuneric, a existat totdeauna. Au fost jocuri din umbră care au nimicit mereu – probabil de pe vremea lui Eminescu – eforturile de a crea o şcoală de indianistică.
Nu a fost elucidat misterul care învăluie uitarea manuscrisului eminescian de gramatică sanscrită de către critica românească. De vreme ce toate celelalte au fost păstrate cu grija cuvenită în Biblioteca Academiei, de ce tocmai acela a rămas în Iaşi? Mulţi cercetători n-au ştiut de existenţa lui, nici includerea acestui text în Operele poetului nu s-a făcut fără greutăţi. Se pot ridic şi alte întrebări.
De ce C. D. Georgian, care a învăţat sanscrită de la cunoscutul indianist Albrecht Weber la Universitatea din Berlin, n-a putut să-ţi ţină cursurile la Bucureşti? Ştim că Iulia Hasdeu, care învăţase sanscrită, a murit de boală, dar cum a murit în accident fiul lui G. Coşbuc care avea pregătiri în această limbă? De ce a fost lansată o campanie împotriva profesorului Th. Simenschy, autor al Gramaticii sanscrite în limba română? De ce orientaliştii de aici nu l-au delegat niciodată pe Sergiu Al-George să reprezinte România în congresele orientalistice din Europa sau în cele de sanscrită la Banares? De ce am fost supusă atâtor peripeţii când lucram la teza de doctorat? De ce unele cercuri au interpretat tendenţios cartea mea Eminescu şi India?
În acest context, reflecţia lui Lucian Blaga îmi pare profetică: „Prin asimilarea totală, motivele de provenienţă indică au intrat în însăţi fiinţa noastră, de unde ele nu mai pot fi smulse decât distrugând ţesuturi vitale” (Mahatma Gandhi, cum l-am cunoscut, în Saeculum, mai-iunie 1943, p.8)
Cine caută să smulgă India din fiinţa românească?


În mai multe locuri din acest articol m-am referit la Ministerul Culturii. Deoarece orice critică sau chiar întrebare la adresa acestui minister este considerată un atac la persoană, subliniez că nu am nici o intenţie de a contesta valoarea domnului Andrei Pleşu ca un om de cultură. Dar nici domnia-sa n-are voie să şteargă cu buretele serviciul pe care l-am adus culturii române printr-o activitate susţinută de peste 30 de ani. La o recepţie diplomatică, domnul ministru m-a acuzat: „Aţi iubit România atunci când ea nu trebuia iubită”, la care am replicat: „Iubesc cultura română, indiferent cine o conduce”. Las la o parte comportarea oaspetelui de onoare, care a insultat o invitată. Dar mă întreb, dacă aceasta este părerea domniei sale despre mine, de ce a acceptat să participe la comemorarea lui Sergiu Al-George pe care am condus-o la Universitate în 1981? Când alţii îşi aduceau omagiile celui care plecase dintre noi abia cu zece zile înainte şi se citea din scrierile sale, domnul Pleşu se angaja în discuţii cu vecinii de tribună. A fost ultimul vorbitor şi a ţinut un discurs doar „lustruindu-se pe el”, reuşind să strice atmosfera de pioşenie în care ne aflam.
Dacă atunci aţi crezut, domnule Pleşu, că acel om nu merită nici un minim de respect din partea dumneavoastră, de ce mai puneţi acum numele lui pe firma Institutului de Cercetări Orientale pe care l-aţi înfiinţat în cadrul ministerului pe care îl conduceţi? Ca să justificaţi angajarea ca director a prietenului dumneavoastră Radu Bercea, pe care doar dumneavoastră l-aţi numit succesorul lui Al-George?
Sergiu Al-George a trăit şi a murit pentru India. Iar acum, profitând de moartea lui, analfabeţii se lansează ca mari sanscritişti şi poporul român plăteşte impostura lor.
Ruşine să le fie!

Amita Bhose
4 martie 1991"

joi, martie 01, 2012

Mama sau tata?


din cartea Cum s-a făcut de nu mi-am bătut copilul. La mulți ani!

Anticipând întrebarea supraveghetoarei de magazin, aplecată ușor spre ea, fetița spune repede, dintr-o răsuflare, ca pentru a scăpa de o corvoadă: „Mă cheamă Mihaela și am cinci ani!“. Tânăra rămâne puțin descumpănită, dialogul părea sfârșit înainte de a începe, dar cum întotdeauna există o altă cale de acces spre celălalt, se așază pe vine în fața fetiței și, trăgând ușurel de-o ureche iepurașul roz pe care aceasta îl ține în brațe o întreabă cine i l-a cumpărat, mama sau tata? „Și mama și tata“, răspunde scurt fetița, strângând și mai tare jucăria roz, de parcă s-ar fi temut să nu-i fie luată. Supraveghetoarea își exprimă mirarea, cum, nu se poate așa ceva, sigur i l-a cumpărat ori unul ori celălalt dintre părinți, însă fetița e sigură pe răspunsul ei: i l-au cumpărat amândoi. Cum dialogul pare a duce spre drum înfundat, întrebarea își schimbă sensul, reținând doar subiecții: „Dar ia zi, pe cine iubești mai mult, pe mama sau pe tata?“. Și în ceea ce privește sentimentele, părinții se află pe picior de egalitate în inima Mihaelei. Nu pare deloc distractivă discuția asta cu răspunsuri atât de cuminți și de bun simț, așa că tânăra mai încearcă o nouă destabilizare în mintea fetiței: „Ei, dar nu se poate, păi cine-ți face ție toate mofturile, mama sau tata?“. De data aceasta, după un moment de ezitare, răspunsul îl indică pe tată ca fiind responsabil cu răsfățul, iar supraveghetoarea, declarându-se mulțumită de cele aflate, râde încântată, și odată cu ea și cele două casiere, la fel de tinere și avide de mici indiscreții în viața cumpărătorilor. Indiscreții care, oricât de nevinovate ar fi, nu sunt deloc educative iar uneori pot fi chiar păgubitoare pentru dezvoltarea personalității unui copil. Dacă întrebările banale, repetitive până la iritabilitate, de genul „Cum te cheamă?“, urmată invariabil de „Câți ani ai?“ sunt inofensive și pot provoca, în cel mai rău caz, un refuz al copilului de a răspunde sau o atitudine de bunăvoință față de lipsa de imaginație a adulților, altele însă pot pune în pericol echilibrul unei familii. Străini, cunoscuți, bunici bombardează copilul cu întrebări unde cei doi părinți se află mereu pe o balanță: Pe cine iubești mai mult?, De cine îți e mai dor?, Cine-ți cumpără mai multe jucării? etc. Ele vin, desigur, dintr-o dorință de a intra în contact cu o lume pe care adulții au depășit-o de mult și acesta e modul lor stângace și sterp de a se coborî la nivelul copilului. Dar mentalitatea ascunde o carență de educație pe care o vor perpetua la propriii copii. În concepția lor, există o permanentă dispută între părinți pentru a ocupa primul loc în sufletul copilului, și câștigător este cel care oferă mai mult, din punct de vedere material. Când normal ar fi ca toate gesturile, cuvintele să-l cuprindă și pe celălalt părinte, cel absent, aflat la serviciu, pentru ca dragostea copilului să se răsfrângă la fel asupra amândurora. NU mama sau tata, ci mama și tata. E atât de simplu să creezi o atmosferă destinsă în familie, de dragoste nepărtinitoare, completă, fără ierarhii inutile și fără răniri de orgoliu. Nu numai copilul are de câștigat, căci învață să-și aprecieze, respecte părinții, ci și relația adulților devine mai bună.