vineri, iunie 29, 2012

Pe vremea mea...

Pe vremea mea, cu 9,70 luam premiul I cu coroniță, la liceu. Acum, cu 9,70 iei mențiune iar ultima medie din clasă e 9,30. N-am avut nici măcar 9,30 dar știu că mâncam chimia pe pâine trei sferturi din clasă când „Molecula” ne lăsa în situație de corijență. Un 5 - ma refer la cunoștințe -  la Molecula de ieri echivalează cu un an de 10 al unei întregi clase azi.

Pe vremea mea, în vacanțe citeam, pe o pătură, în curte. Spălam vase, hrăneam animalele curții. Culegeam prunele timpurii din livadă și făceam magiun. Mergeam în tabără, la mare, și mi se părea că am fost la capătul lumii. Azi, în vacanțe, liceenii umplu Lipscaniul și mall-urile și, de-i pui să spele vasele, îți vor răspunde că vor să se odihnească, sunt în vacanță. Se întreabă ce vopsea să-și mai cumpere că s-au plictisit de nuanța roșcată și ar fi în stare să doarmă cu laptopul la cap, că poate mai primesc un mesaj pe facebook.

Pe vremea mea, nu îndrăzneam să ridic tonul când vorbeam cu părinții mei. Nici nu gândeam că ar fi depășiți, așa cum gândesc și spun adolescenții de astăzi. Depășiți de ce?

Pe vremea mea....Și e abia începutul listei.

miercuri, iunie 27, 2012

Relații strâmbe



din Cum s-a făcut de nu mi-am bătut copilul

Dacă vrei să ai imaginea clară a relației copii-părinți, nu trebuie decât să te duci într-un spațiu de joacă dintr-un parc, să te așezi pe o bancă, asistând la discuțiile dintre cele două generații.

În primul rând, vei observa lipsa de politețe a copiilor. „Te rog“  și „mulțumesc“ sunt cuvinte care se aud foarte rar, de cele mai multe ori fiind înlocuite cu imperativele „dă-mi“ și „na“. Nu vei auzi vreun părinte corectându-și copilul ci executând cu docilitate cererile. „Vreau“, „fă-mi“ sunt cuvintele de ordine. Iar criticile la adresa părinților îți vor răsuna în urechi multă vreme, făcându-te să te întrebi dacă nu cumva meseria de părinte nu e pe cale de dispariție, fiindcă reacția adulților e nulă. „Ai zis că iei rachete de tenis, se rățoiește o fetiță la mama ei. Ce, astea sunt rachete de tenis? Ia uite cum arată?!“. Fetița flutură racheta scumpă prin fața mamei care dă din umeri. „Ia uite ce strâmbă e!“, continuă fetița. Mama, în continuare, nu are nici o reacție.

Ceva mai departe, vei asista la o scenă de șantaj: „Dă-i fetiței jucăria înapoi, că vrea să plece“, spune o femeie unui băiețel de vreo șase ani. E calmă și are mâna întinsă spre copil. Acesta însă ascunde jucăria la spate: „I-o dau numai dacă-mi iei alta de-acolo“, zice el hotărât și arată cu capul spre taraba cu jucării a unui vânzător. Mama încuviințează, apoi își ia copilul de mână și îi cumpără jucăria dorită. Fără să-l dojenească pentru gestul făcut, fără să i se pară nimic anormal în comportamentul acestuia.

Într-un alt colț al spațiului de joacă, lângă o bancă, o fetiță începe să plângă. „Nu vreau acasă: ești proastă și rea! Vreau să mai stau“. Mama insistă să plece. „Nu, nu înțelegi că vreau să mai stau? De ce ești rea și proastă?“. „Bine, mai stăm“, e de acord mama. Simplu, cu calm, ca și cum fetița ar fi rugat-o frumos.

Lângă tobogan, un băiețel ia pietre de jos și le aruncă în ceilalți copii. O dată, de două ori, de nenumărate ori. Nu intervine nimeni, părintele sau bunicul acestuia parcă e absent. Un singur adult îl dojenește, explicându-i că-i poate răni pe ceilalți. „Ce-ai, dom’ne, cu copilul, se joacă și el!“, îl auzi atunci pe bunicul băiețelului. Încurajat, acesta continuă să arunce cu pietre.

Lângă o altă bancă vei vedea o bătrână întinzând sticla cu apă a nepoțelului ei unei femei cu doi copii. Aceștia își vor trece unul altuia sticla, bând din ea, ștergându-se la gură cu podul palmei, după care femeia mulțumește bătrânei pentru amabilitatea de a-i fi oferit apă. Nu are nici cele mai elementare noțiuni de igienă și, cu siguranță, nici copiii ei nu vor avea de unde să le învețe.

Nu sunt incidente izolate: astfel de scene poți vedea oriunde, oricând: pe stradă, în parc, la școală, acasă. Obrăznicia, purtările urâte nu numai că nu sunt sancționate dar par a fi încurajate. Din prea multă dragoste, prea mult răsfăț – „Unul am, îi ofer tot ce am eu mai bun“ –, ignoranță (vezi paragraful cu sticla cu apă), copiii noștri vor ajunge exact contrariul a ceea ce dorim: prost crescuți, egoiști, răi. Deși, dacă te uiți în jur, dacă vezi și comportamentul adulților, ai mari dubii în ceea ce privește dorințele și speranțele acestora.


luni, iunie 25, 2012

Alba neagra și inventatorii ei

Eu până ieri am crezut că alba-neagra este invenția celor ce se duc la marginea Parisului și se întorc de acolo cu 300 de euro si cu imaginea României ferfeniță, pentru a face traseul ăsta de câteva ori pe an.

Ieri însă am descoperit că n-au nici un merit. Inventatorii acestui joc de noroc sunt... maimuțele.

În Gradina Zoologică din Călărași există o maimuță care stă-n fundul ei roșu și gol, adună câteva pietricele, ia și o bucățică de pâine, de mărimea pietricelelor, le amestecă și le schimbă între ele cu repeziciune. Apoi ia bucata de pâine, o mănâncă și reia jocul cu altă bucățică de pâine. Văzând-o amestecând pietrele ai impresia că-l vezi pe cel de la alba-neagra.

De ajungeți vreodată la Călărași, nu ocoliți Grădina Zoologică. Luați o pâine cu voi, un aparat foto sau o cameră video mai bine. Biletul de intrare e trei lei pentru adulți și doi lei pentru copil. Opriți-vă la cușca maimuțelor cu fundul roșu (nu, nu sunt babuini). O să vedeți multe, multe alte gesturi asemănătoare cu ale oamenilor.

A, când ne-am apropiat de cușca maimuțelor se auzeau niște răgete. Un bărbat stătea în fața cuștii și întărâta, prin răgete, masculul. Maimuța îi răspundea, prin răgete furioase. Dar mai tare răgea bărbatul.

Asta e cu Grădina Zoologică. La un moment dat ai impresia că aceia din afară ar cam trebui să se afle după gratii.

duminică, iunie 24, 2012

Ce te legeni... Sau Amita Bhose si Eminescu


Cu cateva zile inainte de 15 iunie dadeam intalnire iubitorilor poeziei lui Eminescu in Cismigiu. Din capat de tara, iata, un alt roman asternea pe hartie gandurile sale referitoare la Amita Bhose si Eminescu. Ii multumesc pentru dragostea si sensibilitatea de care da dovada aici, facand portretul lui Didi, Amita Bhose. Doamna Laura Popa este din Arad. Maine, Eminescu si India, Dialogurile cu Amita Bhose si poeziile lui Tagore - Soarele din prima zi - vor porni spre domnia sa. Mie mi-a facut o mare bucurie. Vorbeste despre Didi cu caldura, ca si cum ar fi cunoscut-o. Si, de fapt, aceasta este recunostinta suprema a unui om care si-a pus tot sufletul, spiritul in palmele Romaniei: cand ceilalti oameni ii recunosc valoarea.

 Ce te legeni...  Sau  Amita Bhose si Eminescu
Laura Popa, Arad


Despre Amita Bhose nu stiusem prea multe  pana de curand. Mai exact, cam in anul 1990, imediat dupa Revolutie, pe cand  rafturile librariei „Eminescu” din Timisoara incepeau sa se scuture de toata maculatura ideologica si sa imbrace straie cu adevarat literare, dadusem peste un volum de poezii de Eminescu, in limba franceza. Curioasa din fire, poate si pentru ca era unicul volum intr-o alta limba decat cea romana pe care il intalnisem pana atunci in libraria in cauza...dar si pentru ca franceza era limba pe care imi dorisem sa o pot studia in facultate, am rasfoit volumul. Avea un „Cuvant Inainte” scris de traducatorul sau francez (Nu-mi amintesc numele acestuia) si care facea referire la modul in care spiritul eminescian gaseste rezonanta si in alte culturi – aici am dat pentru prima data peste numele Amitei Bhose, care era citata de traducatorul francez in genul acesta: „Nu am cautat sa traduc cuvant cu cuvant poemele lui Eminescu, ci am cautat sa redau spiritul sau in limba mea materna”. Poate si pentru ca fusesem nevoita sa renunt la pasiunea pentru literatura si sa ma indrept catre un domeniu de studiu mai potrivit situatiei mele, si pentru ca in cei 3 ani de cand traiam singura in Timisoara, ca studenta, facusem un obicei din a-mi crea propria biblioteca, cautand, vanand chiar titlurile cele mai pretioase pe care le puteam gasi in librarii, citind cat puteam atat proza, cat si poezii, teatru sau chiar studii literare, felul in care acea Amita Bhose exprimase esenta intelegerii lui Eminescu mi-a confirmat convingerea ca o poezie splendida ramane splendida in orice limba atunci cand are sansa de a fi redata, tradusa, de un suflet pur si aflat pe aceeasi lungime de unda cu autorul sau.
Anii au trecut, pe parcursul lor am devenit eu insami traducator mai mult sau mai putin literar, si marturisesc ca principiul exprimat de Amita Bhose, asa cum il citisem in volumul acela de poezii in limba franceza, mi-a ramas intiparit in minte si in inima: tradu ceea ce citesti in asa fel incat spiritul operei sa fie perceput intocmai intentiei autorului, pentru ca doar asa vei avea succes si ii vei ajuta pe oameni sa cunoasca frumosul.
Tot de-a lungul acestor ani, am avut sansa de a cunoaste o particica din ce inseamna India, spiritul sau si gandirea indiana. Am avut sansa sa imi fie aratate valorile spirituale ale Indiei, si astfel sa inteleg cat de asemanatoare sunt, sa inteleg de ce Eminescu era atat de atras de mitologia indiana. Si, mai mult decat orice, am avut sansa de a cunoaste opera lui Rabindranath Tagore.
Cautand traduceri in limba romana ale lui Tagore iata, am intalnit din nou numele Amitei Bhose. Si am aflat ca liantul intre poezia romanului Eminescu si cea a indianului Tagore, poarta numele si spiritul unic al acestei doamne care a fost Amita Bhose. Am aflat despre felul in care domnia sa a ajuns sa cunoasca poezia eminesciana, indragostindu-se iremediabil de Eminescu dupa ce a a citit „Ce te legeni...” A iubit atat de mult poezia lui Eminescu incat cunostea mai bine decat multi dintre noi, romanii, sentimentele care razbateau din  aceasta. A vrut, si a reusit, sa il duca pe Eminescu in India, prin volumul de poezii tradus in bengali: Eminescu – Kavita, facand astfel ca marele nostru poet national sa fie adoptat pentru totdeauna de catre indieni.
Dar mai mult decat orice, ceea ce m-a impresionat in destinul Amitei  Bhose, ca si in destinul lui Eminescu, a fost dragostea pentru Romania, pentru spiritul poporului roman. O dragoste la care nu au renuntat nici unul dintre cei doi, in ciuda tuturor piedicilor si umilintelor peste care au trebuit sa treaca. Nici Eminescu, si nici Amita Bhose nu detineau alte avantaje sociale decat propria lor gandire, propriul lor spirit si dragostea pentru frumos si pentru tot ce inseamna Romania. Atat Eminescu, cat si Amita Bhose se regasesc in Toma Nour, in Dionis, sunt ceea ce Eminescu a numit „geniu pustiu”. Au stiut sa isi transforme suferintele in frumusete, in arta. Au stiut sa isi ascunda durerea provocata de societate sub dulceata cuvantului pus pe hartie, si si-au gasit sprijinul in natura si in oamenii simpli din jurul lor. Dar mai presus de orice, au stiut sa mearga inainte, sa munceasca pentru a face lumea un loc mai frumos, si pentru  a deschide inimile si mintile celor din jur, facand posibil ca oamenii sa aiba sansa de a cunoaste valorile artei, ale literaturii, de a intelege ei insisi acestea.
Versurile lui Eminescu, care au atins sufletul Amitei, sunt atat de potrivite destinului acestor doi frati de spirit. Ambii au trait pentru  frumos si ambii au avut mereu treaz in inima dorul si speranta pentru o primavara perpetua a spiritului, in care poezia sa nu-si piarda nicicand valoarea in viata omului, pentru ca atat timp cat lasam poezia sa aiba un loc in viata noastra inseamna ca pastram deschisa fereastra sufletului nostru pentru soarele sperantei ce va rasari din nou.

vineri, iunie 22, 2012

Ambiţia


Din volumul Cum s-a făcut de-am rămas la cratiță.


          În afară de dragoste, se spune că femeile n-au sentimente nobile. Ambiţia, de exemplu, le lipseşte cu desăvârşire, fiind apanajul bărbaţilor, ca şi curajul, sacrificiul. 
 Numai aceştia au ambiţia de a reuşi în viaţă, de a deveni o personalitate politică, temut om de afaceri. Femeile ar avea doar… aspiraţii, repede înăbuşite la prima dificultate întâlnită. Și chiar de-ar fi aşa, dacă ne referim la gradul de dificultate, bărbaţii nu sunt în avantaj? Un bărbat care vrea să ajungă director de întreprindere are de înfruntat doar adversari palpabili, competenţa ori relaţiile învingând. Nimic nu-l opreşte să se dedice trup şi suflet ţelului propus. O femeie care aspiră la postul de  manager are, pe lângă adversarii semeni, şi hoţi de timp – copiii, şcoala, bucătăria. Dacă reuşeşte să ocupe postul, atunci ambiţia ei nu a fost mai mare decât a bărbatului, deoarece a avut mai multe piedici de trecut? O mamă singură, cu trei copii, care izbuteşte să-i întreţină la facultate, îndeplinind, pe lângă serviciu, alte munci ingrate – menaj, croitorie – ce-i aduc un câştig în plus, nu e mai ambiţioasă decât un tată singur care abandonează rolul de educator şi îngrijitor unei a doua soţii?
          E, desigur, ambiţie. De a fi mai bun, de a trăi mai bine, tu şi copiii tăi. Numai că societatea noastră nu acceptă ca acest termen să fie atribuit femeilor. Acestea, când vor să intre în politică, nu sunt ambiţioase, ci dezertoare de la obligaţiile familiale, mame denaturate, fără sentimente materne. Bărbaţii care au acelaşi scop sunt ambiţioşi, demni de apreciere, respect. Societatea noastră atribuie bărbaţilor toate calităţile şi le copleşeşte pe bietele femei cu toate epitetele negative. Societatea noastră… să fie oare o dovadă de ambiţie ceea ce am vrut să demonstrez?

miercuri, iunie 20, 2012

De ce fug oamenii?

De nesimțiți. Că nu se gândesc „Ce ție nu-ți place altuia nu-i face!” Că...

Am văzut-o. Mai bine zis am auzit-o. Se oprise în mașina de lângă. Încercase să parcheze - o, loc destul - dar nu apreciase bine distanța. Bușitura s-a auzit bine, de la 100 de metri.
A scos capul pe geamul portierei și, în timp ce își retrăgea mașina din aripa celeilalte mașini, observa paguba: destul de mare.

Și a plecat.

Ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic.

Iar eu i-am luat numărul și l-am pus în parbrizul mașinii lovite.


luni, iunie 18, 2012

Umbre în singurătate




         
Umbra se lungea şi se chircea pe zidul văruit, urmându-şi întocmai stăpâna în mişcări: se opintea puţin, lucru absolut inutil şi caraghios pentru o umbră, ce nu are nevoie de puncte de sprijin, apoi se întindea brusc, ajungând aproape de acoperiş printr-un joc al soarelui de toamnă târzie, rămânea aşa câteva clipe, mândră, puternică, dominând albul zidului, dar se ghemuia deodată, de parcă ceva sau cineva ar fi lovit-o. Şi poate că dacă ar fi avut glas şi-ar fi exprimat indignarea faţă de nerecunoştinţa bătrânei pe care o însoţise 84 de ani, care, de ceva vreme, o umilea, oprindu-i înălţarea prin gesturi neînţelese.

din volumul Cum s-a făcut de-am rămas fată bătrână.

sâmbătă, iunie 16, 2012

Din categoria „Eu te-am făcut, eu te omor!”

Cine se duce la Consiliul Europei mie îmi e perfect egal. Că e președintele sau e premierul. Lor nu le e, fiindcă se tot ceartă de vreo câteva zile. Habar n-am cine ar trebui să ne reprezinte și când să înțeleg și eu de la un om politic tânăr (măi, să fie, că nu am văzut de la început emisiunea ca să aflu și cum se numește) cum stă treaba iaca a zis una gogonată de mi se pare mie acum că nici în Europa nu ar trebui să mai fim.
Ca să înțeleagă lumea cine trebuie să reprezinte România, omul a dat un exemplu: „Dacă mama se ocupă de educația copilului e normal ca aceasta să meargă la ședința cu părinții, nu tatăl”.
Pe fază, moderatul l-a corectat dar cred că nici nu are pe cine - că ambii părinți ar trebui să se ocupe de educația copilului.

Că într-o familie s-ar putea să meargă numai mama  la ședința cu părinții, urmând logica enunțată, apoi  e mai mult sau mai puțin treaba familiei respective. Că un  om politic tânăr și în Parlament gândește astfel, apoi e grav. Cum să mai aștept eu de la el politici familiale, reformă a învățământului, egalitate de șanse între femei și bărbați?
Când  el gândește „Eu te-am făcut, eu te omor?” La 35 de ani cât o  avea? De-asta zic, că la așa mentalitate  nici în Europa nu prea avem ce căuta, darămite să mai și trimitem reprezentanți!

joi, iunie 14, 2012

Cu Eminescu și India în Cișmigiu

Oamenii vin la Izvorul lui Eminescu cu bidoane din plastic, le umplu cu apă și pleacă, neatenți la plăcuța de lângă izvor. Nu mai știu dacă e vreun anunț că apa ar fi potabilă ori nu, dar cui îi pasă?
Îl știe toată lumea. Ca și pe Eminescu. Mă întreb ce se va întâmpla mâine prin școli, pe la televiziuni.... Ce să se întâmple, e 15 iunie, e vineri. Lipscaniul se va umple cu tineri, absorbindu-i ca o gură de canal.

Tinerii nu mai vor să știe de Eminescu. Unii. Cei mulți. S-au săturat de atâta poezie, viața nu e deloc o poezie. Ei vor bani. Mulți. Să se ducă pe Lipscani, și nu la Teatrul de pe Lipscani deși și acolo se umple sala.

O doamnă din Brașov, de la librăria Imago Mundi, mi-a spus că l-a pus pe Eminescu in vitrină și într-un loc foarte vizibil în librărie mai acum ceva vreme. Printre cărți se afla și Eminescu și India. Le-a pus totuși cu o oareșce strângere de inimă. Îl mai citește cineva? Și a fost surprinsă să vadă că oamenii răsfoiau cartea, reveneau peste o saptămână, două și cumpărau Eminescu.

Eu l-am redescoperit pe Eminescu grație lui Didi - Amita Bhose. Și vă aștept să-l redescoperim împreună mâine, la Izvorul lui Eminescu din Cișmigiu. Voi fi acolo între orele 17 și 18, cu 14 volume Eminescu și India de Amita Bhose, teza sa de doctorat din 1975, sub îndrumarea științifică a doamnei Zoe Dumitrescu-Bușulenga. Pentru opera lui Eminescu Didi a lăsat totul în India și n-a venit la o viață ușoară, material vorbind. Dar a plecat de la un confort material cum puțini își pot imagina. Tatăl său era avocat la Înalta Curte de Justiție din Calcutta - vorbim de anii 1940, profesor de drept la Universitatea din Calcutta,  bunicul său era orientalist și premiat de Cambridge pentru studii în orientalistică.

Voi fi acolo, cu Eminescu, așadar. Vă ofer cartea cu mare drag, în  semn de omagiu pentru Didi și Eminescu. De aduceți cu voi un eseu despre Didi - cum o vedeți voi pe Didi - mă voi bucura. Cine știe, poate se naște o carte cu gândurile voastre despre Didi.

Pe mâine, în natura cu crengile la pământ!

Ne reorientăm profesional. Pe cultură!

Am primit un CV al unui tânăr de 31 de ani. Lucrează în construcții - placare clădiri - dar din cauza crizei economice dorește să se reorienteze profesional. Așa și motivează trimiterea CV-ului. Spune omul că experiența acumulată îl va ajuta în noua carieră.
La început am râs. Apoi mi-am dat seama că are dreptate: în actuala criză economică apoi ce mai poți face decât să te reprofilezi pe cultură? Câte clădiri s-au mai construit și câte cărți s-au mai tipărit? Omul o fi fost la Bookfest și o fi văzut munții de cărți și ce și-o fi zis:
- Măi, dar prost am fost până acum! Ia uite aici ce se construiește, aici e de mine! Ia să-mi aduc mistria că mă îmbogățesc!
El, sărmanul, avea dreptate într-un singur punct: în plină criză economică, slavarea e în cultură. 


miercuri, iunie 13, 2012

Ei mor. Noi nu trăim.

L-am văzut pe Gheorghe Jijie pentru prima și ultima dată la Teatrul de pe Lipscani, la premiera piesei Testament - scenariul și regia Fineta Grigorescu, membră a Companiei de Teatru Passe-Partout Dan Puric. Domnul Dan Puric i-a înmânat Premiul pentru demnitate românească al Fundației Aiud. Un bătrân înalt, slab, senin, cu umor. A urcat greu pe scenă, dar drept. Așa cum a stat, desigur, în închisorile în care a fost aruncat în 1948 pentru că „a uneltit împotriva regimului”. Domnul Dan Puric l-a ajutat să urce și să coboare pe scenă și rețin gestul domnului Jijie spre trofeu, un trofeu greu și la propriu. Deși nu l-ar fi putut ține în mâinile slăbite de viața celor 93 de ani eu cred că forța neamului l-ar fi făcut puternic fizic. Depinde, desigur, cine îți înmânează un premiu, ce reprezintă el. Și acesta nu era o formalitate, rapid bifată de vreun funcționăraș. Era un gest de pioșenie, de respect, de mulțumire. De aceea a și acceptat premiul Gheorghe Jijie, de aceea i s-a și oferit.

Ca Gheorghe Jijie vor fi fost mulți, cu siguranță. Cine să-i mai cinstească și, mai ales, cine să-i mai știe acum? Românii sunt învățați să se închine în fața banului și să nu mai aibă nici un Dumnezeu, să nu mai respecte valorile morale, să-și respingă părinții și trecutul. Steagul României este confiscat de un paznic tâmpit la un târg de carte dar poți intra fără probleme dacă ești în izmene cu steagul SUA imprimat.

Ei, martirii, mor. Ca Gheorghe Jijie. Iar noi, cei în viață, nu trăim.

luni, iunie 11, 2012

Cum s-a făcut de-am ajuns la Bucharest Music Film Festival. Cu punga cu semințe.



Fiica-mea mi-a spus că Orchestra Națională Radio cântă muzică din filme - nu mă întrebați din ce filme - iar ea, coristă fiind și aflându-se cu orchestra de  nenumărate ori pe aceeași scenă, nici n-a stat pe gânduri. Noroc cu ea, că altfel habar n-aveam că e deja a treia zi a Festivalului Bucharest Music Film, organizat de Arcub. Noroc cu mine, că au mai venit trei amice de-ale mele. Și noroc cu festivalul, că bărbații au putut sta liniștiți acasă, la meci – cam 80% din public erau femei. Revenind la invitații de pe scenă, de ce nu e invitat și Corul de Copii Radio nu știu, deși e ambasador Unesco al culturii, e invitat la Festivalul George Enescu, la Ateneu…În fine, revin la Music Film.


 Flori, dans – scoala de dans a lui Wilmark – fain decorul, excelenți dansatorii, curs interactiv – când nu se risipeau ca potârnichile spectatorii, în pauză, de teamă să nu fie aleși pe ringul de dans, spre a reveni apoi.  Flori, dans, fum – de la cartofii sau frigăruile sau ce-or fi fost în spatele scaunelor.






.  









 O corabie – loc de joacă pentru copii, un pirat și o pirată (?).


 Muzicieni buni, dirijor așișderea – Vlad Conta. M-am bucurat să-l revăd pe Adrian Naidin, la violoncel. Azi la ora 19,30 este solist al Ansamblului September, pe aceeași scenă.




Un prezentator – același de anul trecut – fără sare și piper, cu un sacou la fel de șifonat – același de anul trecut?













Cât pe ce să nu mai aplaude nimeni la final, nu pentru că nu ar fi cântat dumnezeiește Orhestra Națională Radio ci pentru că tot aplaudând între părțile aceleiași piese până la urmă oamenii s-au prins că nu e cazul, așa de bine că nici la final nu mia îndrăzneau, ca să nu se facă de râs. Publicul mi-a plăcut, rezona cu muzica, o domnișoară se simțea ca în fața blocului sau în Parcul Tineretului, mânca semințe, era fericită.

La bis m-am simțit ca la Concertul de  Anul Nou de la Viena.

Ce puțin îi trebuie unui om ca să fie fericit! Informația – muzica bună – o pungă cu semințe. Hai România! Pardon, România nu joacă în campionat. Care campionat, care România?

vineri, iunie 08, 2012

Cum s-a făcut de-am ajuns la Bookfest 2012. Cu coșul cu proverbe.

Zilele 4-5

Că am sau nu apă, că am sau nu sandvișuri mi-e cam egal, la un târg de carte. Dar nu plec la drum fără coșulețul din bambus al lui Didi - da, cel pe care-l vedeți și în fotografia din timpul piesei de teatru Dragostea încurcă, dragostea descurcă, a lui Tagore, piesă jucată în 1981 de către studenții lui Didi. Coșulețul cu înțelepciune gratis. Cu proverbe.
- V-am văzut și la Vama Veche cu proverbe, mi-a zis o doamnă la vreo 70 de ani, blondă, tunsă scurt.
- Da, dar eram în costum de baie atunci.
Și am râs. Am râs că m-a amuzat că o doamnă de 70 de ani alege Vama pentru vacanță. Și doamna a râs, dar pentru că a citit proverbul. Așa fac oamenii - râd după ce citesc proverbul pe care-l trag din coșulețul întins spre ei. Tinerii sunt cei mai îndrăzneți. Ei se apropie de coș și iau un proverb - că doar scrie pe el - Înțelepciune gratis - și dacă e pus pe stand. Cei mai în vârstă sunt mai reticenți. Adevărat, lor li s-a tot spus că li se dă ceva când de fapt și s-a tot luat ceva până când au ajuns bătrâni. Uneori, câte un bărbat ia din coșuleț două proverbe și întinde unul partenerei. E posibil să fie un semn de posesiune, de dominare deși n-aș băga mâna-n foc. Copiii sunt cei mai drăguți. Se reped ca la bomboane. Unii bărbați sunt de-a dreptul enervanți când fac un gest scurt cu mâna, a respingere:
- Eu n-am nevoie, am destulă înțelepciune.
La început tăceam, acum nu mai tac:
- Tocmai cei care spun că au destulă au nevoie, așa că luați, e gratis.
 Dar cel mai mult și mai mult mă enervează cei care trec și se uită cu coada ochiului și ignoră coșulețul întins spre ei. Se fac că nu-l văd.
Unii își aduc aminte de proverbe, că au mai tras și la alte târguri și mărturisesc că le păstrează în portofel, ba mi-au și arătat. Le iau ca pe niște mesaje personale de care să țină cont.
E bine, îmi zic. Să umplem lumea de înțelepciune.
O să spuneți că oamenii au aceeași reacție la târguri. Ei, bine, nu-i deloc așa. La Gaudeamus parcă erau toți împușcați, grăbiți, furioși, nici nu se opreau să ia proverbe. La Bookfest oamenii erau liniștiți, veniți clar pentru o zi printre cărți. Erau senini și după ce trăgeau un proverb și-l citeau deveneau și mai senini.
- Vedeți ce puțin îi trebuie unui om ca să fie fericit? le spuneam eu.
 Iar cele trei caise care  au poposit în coșuleț m-au înseninat și mai mult. Erau din partea unui domn cunoscut anul trecut la Gaudeamus.


Ultimele două zile de Bookfest au fost aglomerate. Weekend. Lume multă. Multă. Cu sacoșe pline de cărți. Oare le citesc pe toate? m-am trezit întrebându-mă. Poate. Sper să fie așa. Oamenii vin în valuri și pleacă tot așa. Sunt minute întregi când la standul meu nu vine nimeni - în timp ce vizavi, la standul cu manuale în limbi străine e buluc de lume. Parcă am fi două lumi diferite, de fapt și suntem. Eu sunt cu Didi, cu Eminescu, ei sunt cu drumurile pe care și le pregătesc în străinătate pentru o viață mai bună. Mai bună? Și aici cine rămâne? Și Didi care a făcut drumul invers, din India în România? Mă uit la portretul ei, pe perete. Pare senină, împăcată.


Mulți, din ce în ce mai mulți îi știu povestea. Dragostea ei necondiționată pentru România.  Din când în când mai apare însă și câte o ciudată - acum doar una, însoțită de fiu-sau care îi tot dădea coate crezând că eu nu văd - și care credea că profesor înseamnă îndrumător în yoga, meditație, draci. Pentru ea profesor asta însemna. Tot nedumerită a plecat - adică nu vă învăța nimic, nici o metodă de respirație? Cum să-i explic că Didi ne-a învățat să respirăm românește, să-l apreciem pe Eminescu, Tagore, că ne-a învățat limba zeilor, sanscrita și limba lui Tagore, bengali? Apropo de limba zeilor, sanscrita, m-am mirat de numărul mare al celor ce au cumpărat cele două volume ale Manualului de sanscrită.


Și m-am mai mirat că o doamnă a cumpărat Cratița și Copilul. Cumpărase Fata bătrână din librărie, i-a plăcut cum scriu și acum, că văzuse și alte cărți le luase și pe acestea.
- Dar nici nu le-ați deschis, de unde știți că vă vor plăcea?
- N-au cum să nu-mi placă.
În timpul acesta, două doamne, auzind discuția, au și pus mâna pe cărți și s-au așezat la rând, la autograf.
Ei, drăcie, mi-am zis. Ce înseamnă să ai marketing. uite așa se vând cărțile. Mai că-mi venea s-o rog pe doamna să treacă din cinci în cinci minute și să repetăm scena.


Cele două zile au trecut repede. Cu oameni cunoscuți atunci, cu alții recunoscuți. O surpriză plăcută a fost venirea lui Andrei Bădin - a cărui activitate o știam de pe facebook -  la stand, împreună cu mama lui. Cu sfială dar și cu un zâmbet senin mă învita la lansarea cărții lui și mi-o oferea deja cu autograf. Cartea lui - Noi am început să construim România altfel! Și da, am fost la eveniment, pe 7 iunie și da, ei chiar construiesc România. Altfel.

 Cer iertare celor cu care nu am prea putut sta de vorbă pentru că eram deja în vorbă. N-am făcut-o cu intenție. Totodată îmi cer iertare dacă oi fi spus ceva nepotrivit. Am avut parte de oameni buni, sufletiști. Mi-ați fost alături, cu o vorbă bună, cu încurajări, cu un zâmbet. Maria Grapini și Dan Puric au venit la lansările cărților lui Didi din prietenie și sunt onorată de prietenia lor. Sunt oameni pe care-i respect pentru ceea ce fac, pentru modelul lor de demnitate. Le mulțumesc și vă mulțumesc.


Eu nu știu ceilalți ce simțeau dar eu, când dădeam jos afișele de pe pereții standului, deja simțeam cum crește dorul în mine. Dorul de carte, de târg de carte.


A doua zi am revenit în pavilion, spre a preda cadrul de acces în parcare. Și m-a cuprins rușinea. Era ca pe stadion. Standurile fuseseră dezmembrate și cu cât mai mare fusese editura cu atât mai mare era mizeria lăsată în urmă. Exact ca pe stadion, doar că aici nu erau sticle de bere ci hârtii, multe hârtii. Am avut un gust amar.


Să ne vedem cu bine la anul!







joi, iunie 07, 2012

Cum s-a făcut de-am ajuns la Bookfest 2012. Cu Maria Grapini.

Zilele 2-3 - joi-vineri - 31 mai -1 iunie 2012


O să vă povestesc întâlnirile mele de la Bookfest. A, nu cele cu scriitori celebri, critici și mai celebri – sau invers? Nu, întâlnirile mele cu prietenii mei, ai editurii, cu cei care o stimează pe Didi – Amita Bhose – pentru ce a făcut pentru România, pentru viața ei pusă la picioarele românilor. Nu voi vorbi aici de un fost student al lui Didi – din generația de după 1990, student timp un an și care și-a făcut un viitor în indianistică având drept carte de vizită numele lui Didi și care, venit acum la stand, m-a întrebat:
- Crezi că-i faci bine  dacă o tămâiezi atâta pe Didi?
Trist, nu?
          Voi vorbi despre cei care chiar consideră că trebuie „tămâiată” fiindcă din dragoste pentru noi, România, a făcut gestul suprem – a renunțat la tot în India – familie, avere. Pentru că niciodată nu s-a plâns, nu a umblat după favoruri, nu a făcut compromisuri. Pentru că ne-a iubit mai mult decât am iubit-o noi și nu a fost o iubire condiționată. Pentru că e greu să înțelegi acest lucru și poate că nici nu îl pot înțelege toți.
Deci eu despre oamenii care o iubesc pe Didi voi vorbi.  Cei care au auzit pentru prima oara de ea la Bookfest și au avut lacrimi în ochi când au plecat de la stand. Au avut răbdare să-i asculte povestea, să se uite la cărți, să și cumpere cărțile – scumpe, după același fost student, la 10-15-20 de lei, cartea lui costând în 2005 aproape 30 de lei. Îmi voi aduce mereu aminte cu drag de oamenii care au revenit de la an la an și m-au încurajat, spunând să nu mă las, să continui cu tiparirea cărților lui Didi. Ei îmi dau forță să merg mai departe. Și ceilalți oameni care mă susțin. Doamna Maria Grapini, domnul Dan Puric. Oamenii aceștia minunați lasă tot deoparte dintr-o datorie morală față de Didi – pentru că a slujit acest popor pe care-l slujesc și ei - și vin la prezentările cărților lui Didi pentru a-și mărturisi dragostea și prețuirea lor pentru acest om. Nu așteaptă nimic, nici măcar mulțumiri. Li se pare firesc s-o facă, așa cum firesc li se pare să rămână aici, în țară, și să încerce să schimbe ceva.

Revenind la Bookfest, mărturisesc că nu am văzut mare lucru din târg, fiind la standul meu non stop. Am rearanjat standul, de-l comparați cu prima zi.Ziua a doua, de joi, a trecut în liniște, vineri, 1 iunie, am sperat să văd mulți părinți cu copii, nu i-am zărit, poate or fi fost la standurile unde erau cărți pentru vârsta lor, lansări. Am văzut doar câteva clase însoțite de învățătoare. M-a impresionat un puști de la o școală particulară care spunea că Eminescu este preferatul lui. Dimineața s-a scurs și ea în liniște. M-au distrat copiii care se repezeau să culeagă steluțele din hârtie, presarate lângă stand. M-am bucurat să le înlocuiesc și sper sa vină ziua când vor culege cărțile din librării, orice carte, nu contează titlul. M-a mai impresionat familia cu două fete care, în drum spre vacanța din Bulgaria, se oprise la Bookfest și pleca la mare cu câteva sacoșe cu cărți și câteva ore întârziere.
- Nu ne-am putut abține, mi-a zis mama fetelor. Asta-i culmea, să plimbăm cărțile până în Bulgaria, suntem cu mașina, e în parcare, dar nu puteam pleca fără să trecem pe la tîrg.







 Pe la ora 14, când trebuia să cânte Corul de Copii Radio pe scena din pavilionul Franței niște popi încă mai discutau și au mai discutat încă o jumătate de oră – nevorbiți mai sunt – așa că atunci când le-a venit rândul copiilor – au cântat dumnezeiește, după spusele unei doamne – darul lor pentru ceilalți copii s-a suprapus cu o lansare, așa de bine, de fapt așa de rău  că vorbitoarea a venit la doamna Camelia Chițibea, corepetitoarea, și i-a spus să cânte mai încet, că ei au treabă! Eu cred că avea sufletul ferecat, că altfel nu avea cum să nu se bucure de muzică. 

Pe la ora 15,45 am sunat-o pe doamna Maria Grapini, temându-mă că nu știe unde este pavilionul și mi-a răspuns din celălalt colț al târgului. Era acolo de două ore, trecuse pe la stand, vorbise cu mama, apoi își încărcase sufletul cu atmosfera târgului, își cumpărase vreo două sacoșe cu cărți. Când am văzut-o venind spre mine, elegantă, senină, mi-am dat seama că avea dreptate – printre cărți nu ai cum să fii încordat, nervos, încrâncenat. Cărțile îți dau o stare de liniște, o stare de ieșire din timp, de mare calm. A ajuns și Ileana, fiica domnului Emil Burlacu, realizatorul emisiunilor radio unde era Didi invitată în 1990-1991 și am pornit spre scena unde avea loc lansarea. Am uitat și apă, și floare, am ajuns numai cu cărțile. M-am bucurat că am reușit să descifrez prin calculatorul sunetistului vocea lui Didi, astfel încât  oamenii aflați la lansare să-i poată auzi  vocea. Doamna Grapini a avut emoții și acesta e un lucru care m-a impresionat profund și mi-a mers până la suflet. La suflet ne-au mers și cuvintele dânsei, ca și ale Ilenei și pe youtube Hedwig a postat cam tot evenimentul, fapt pentru care îi mulțumesc. 

Când ne-am îndreptat spre stand m-a distrat domnul care a oprit-o pe Maria Grapini și i-a spus:
-         Sunteți cea mai tare! 4-0!
Ceea ce, în limbajul lui de microbist, însemna, cred, complimentul suprem.
O doamnă a întrebat-o de ce nu mai apare la televizor, altcineva i-a admirat rochia – de, fiecare cu ce-l interesează.
         
 Am avut impresia cu toții, vorbind despre Didi, că am ieșit din timp, că am fost sub o cupolă magică, unde aerul a fost mai pur.
          L-am respirat, îl mai păstrăm încă în noi și mergem mai departe, senini.



marți, iunie 05, 2012

Cum s-a făcut de-am ajuns la Bookfest 2012. Cu Dan Puric


Ziua I


Prin norocul prostului am ajuns la Bookfest. Ceea ce-mi dă de gândit: ori până acum am fost deșteaptă ori logica proverbului e strâmbă.

Ce mi-a plăcut de la bun început a fost spațiul larg din dreapta mea. Jamais n-am avut așa o deschidere. Și vecinii. Au fost atât de drăguți încât mi-au dăruit deskul lor din dotarea standard – că ei veniseră cu mobilier propriu și nu-l foloseau. N-am făcut nici febră musculară cu căratul cărților pentru că iar am avut noroc și am tras mașina până-n ușă – de aici au mai fost cinci metri până la stand. M-am tot gândit, răzgândit, cum să amenajez standul și în prima fază a fost bine, până când a venit un nene în salopetă, cu o listă în mână, s-a tot sucit, învârtit, apoi m-a întrebat dacă am în dotare două deskuri – deși el știa dinainte răspunsul. Necunoscând conceptul de dar, omul a zis așa:
- Nu mă interesează, e la dumneavoastră în stand și dacă-l vreți trebuie să-l plătiți!
S-au mirat toți de o așa explicație, eu m-am enervat, am luat carțile de pe desk și i-am zis:
- Poftim, luați-l!
N-am avut cum să i-l trântesc în față!

A doua zi, la deschiderea târgului, 30 mai ora 10,00, standul arăta așa:


Mai apoi, în zilele următoare, am tot mutat mesele, deskul, am urcat cuierul pe masă, cu afișele lansărilor, am mai pus niște stele, am mai redecorat. Așa de bine că oamenii veneau și-mi spuneau:
-         Felicitări, aveți un stand foarte frumos.
Și până să le zic eu ceva plecau.
Vreo câțiva – ba chiar destui – m-au întrebat pe unde sunt editurile cutare, unde găsesc scriitorul cutare, unde e toaleta, unde e restaurantul…. Adevărat, mi-ar fi plăcut să mă întrebe unde s-a născut Amita Bhose, dar… de, bine că mă băgau în seamă, nu? Ba chiar o doamnă mi-a zis că sunt cultivată – o îndrumasem spre editura care editase nu știu ce titlu (ba știu, dar nu vă spun ca să nu-i fac reclamă).

Spre deosebire de alte târguri, la acesta n-am avut parte de întâlniri sau întâmplări urâte. Ba din contră. Am avut parte de multă emoție și am cunoscut și în carne și oase oameni cu care corespondasem.



 Prima zi, cam pustie, fiind zi de miercuri, a fost însă plină de întâlniri pentru mine. Mai întâi că a venit mama să mă ajute – tot mama, cum zice o vorbă. Mama mea cea cu suflet frumos! Mai apoi că l-am reîntâlnit pe domnul Ovidiu Stanciu – vezi Cuvântul înainte al  cărții Sergiu Al-George văzut de noi, indienii, de Amita Bhose. În sfârșit am văzut și eu un om mai emoționat ca mine! Iar la ora 14,35 am ieșit în întâmpinarea domnului Dan Puric – venit de la Cluj aproape direct. Am vrut să-l îmbrățișez dar mi-a fost jenă, na, te năspustești asupra omului,  așa că ne-am strâns mâinile, camaraderește. În drum spre stand era să-l pierd, că-l tot opreau domnișoarele și doamnele, emoționate, așa că l-am întrebat dacă-mi dă voie să-l iau de braț. Eu cred că știu de ce-l iubesc oamenii: pentru că transmite mult calm, multă bunătate. De-asta nu-l iubesc intelectualii scorțoși: pentru că el are și inimă, nu numai inteligență. Dacă-l iei pe Dan Puric de braț simți că ai alături un om bun. Nu ai cum explica sentimentul, îi simți sufletul. Și eu cred, totuși, că are o vulnerabilitate – iubește oamenii. Dar această vulnerabilitate îi dă și forță.






Aș vrea să vă redau, oarecum, mărturisirea dragostei lui Dan Puric pentru Amita Bhose și pentru Sergiu Al-George, dar chiar că nu am cum. Pentru că nu ai cum să redai, trebuie să fii de față, ca să trăiești împreună cu el.

Mi-ar fi plăcut să fie mai multă lume. Era însă zi de miercuri, ora 15. În week-end mulți oameni au venit la stand și, cu mult regret în glas, au spus că nu au putut pleca de la serviciu…
 


Evenimentul ar fi meritat, desigur, 
atenția televiziunii partenere Bookfest, însă era ocupată cu tăierea panglicii și tămâierea ICR-ului și a directorilor editurilor mari. Nimic nou sub soare.

Eu nu l-am văzut pe Dan Puric vorbind așezat pe scaun – în afara emisiunilor televizate, unde așa e regula. În fața oamenilor stă în picioare, din respect. Nu se lăfăie în fotoliu, mormăind în barbă cuvinte de autosuficiență. Cum naiba să-l iubească intelectualii scorțoși pe Dan Puric când el stă demn, drept?
 
La stand, mai apoi, s-a format coadă. O amică a râs și a zis:
-         Am trăit s-o văd și p-asta, coadă la Cununi de stele!
Adevărul e că nici mie nu mi-a venit să cred.



Ce-i trebuie unui om ca să fie fericit? O coadă la cărțile Amitei Bhose!

Notă: sursa penultimei și antepenultimei fotografii - Bookfest 2012.