joi, iulie 12, 2012

Pianul vecinului




Stau în blocul acesta de 28 de ani, cunosc istoria fiecărei familii, aşa cum fiecare familie din bloc ştie ce mănânc la prânz, după conţinutul sacoşei cu care mă întorc dimineaţa de la piaţă. Sau poate că aşa îmi imaginez eu, că-mi sunt spionate mişcările. Nu, poate doar văzute, fără intenţie, fiindcă  intrarea blocului e strâmtă, doi metri îngrădiţi de un gărduleţ gri din fier, de un gust îndoielnic, creaţie a Primăriei. Iar în aceşti doi metri mai e loc şi de  băncuţă, pentru pensionari ca mine, aşa că nu ai cum să intri sau să ieşi fără să te ştergi un pic de banca din lemn, ocupată de câteva băbuţe, de dimineaţa devreme şi până seara târziu. O, nu vă imaginaţi că dorinţa de a sta de vorbă e mai puternică decât frigul. Cum cade bruma, cum se aşterne liniştea şi în faţa blocului, spartă pe alocuri de strigătele celor care cumpără fier vechi – nu-mi dau seama cum fac ei de ajung în faţa blocului nostru exact între orele de odihnă, ca şi gunoierii, de altfel. Deci spuneam că ştiu orice mişcare din bloc, că doar suntem ca o familie, după dorinţa primului şi singurului  preşedinte comunist cu patalama, Ceauşescu. Avantajul e că nu am şanse să fiu găsită în garsonieră la o săptămână după ce am murit, şi asta abia când am început să miros, semnal olfactiv pentru ceilalţi, ci chiar în ziua decesului. Dacă nu apar o zi pe hol,  seara trebuie să-mi sune cineva la uşă, să vadă dacă mai respir. Nu cred că e din spirit de solidaritate ci din curiozitate. Nimeni nu vrea să piardă un spectacol gratuit. Dezavantajul... sunt mai multe, dar n-are rost să ne supărăm aşa de dimineaţă, mai ales că nici nu am prea dormit. Ei, dar ce somn îi mai trebuie unei femei de 75 de ani? Câteva ore îi sunt suficiente, pe noapte. Adevărat, dar daţi-mi mie patru ore pe noapte, legate fedeleş, una de alta, şi o să le dorm cât ai zice „peşte”. Căci am ajuns să dorm iepureşte iar auzul, în loc să mă lase, s-a ascuţit, ca şi vederea, de altfel, am renunţat la ochelari, că am început să văd mai bine fără ei. Ştiu că asta înseamnă nu vreo minune ci că retina începe să fie măcinată şi va veni clipa când nu voi mai vedea. Cataractă se numeşte, netratată. Da, bine, mă voi duce la medic. Cu auzul însă chiar nu ştiu ce se întâmplă, de captez toate zgomotele blocului. Noi ăştia mai vechii, din bloc, avem aşa, un fel de convenţie nescrisă, nu ne deranjăm unii pe alţii, urcăm scările în tăcere, nu strigăm, nu urlăm, nu ascultăm muzică tare, nu batem covoare între orele 14 şi 17. Ce mai, sanatoriu curat. Dacă am fi numai noi, cei trecuţi binişor de 60 de ani! Însă ce te faci cu copiii noştri, cei care au vreo 40 de ani dar care nu au reuşit să se mute din apartamentul în care stau cu onorabilii părinţi şi-şi exprimă frustrarea pe scări şi în dormitor de parcă ar fi singuri pe lume? Iar de venetici ce să mai spun, nişte barbari în toată regula! Cei mutaţi peste noapte, veniţi într-o seară cu camionul cu mobilă şi instalaţi cu surle şi turle. Ăştia chiar că nu au nici un Dumnezeu, se uită la tine, de fapt, prin tine, când îi rogi să dea muzica mai încet şi zic:
- Ne scuzaţi, n-am ştiut că sunt pereţii aşa subţiri, acum dăm radioul
mai încet.
Şi juri că, un minut mai târziu, l-au dat mai tare. Adică îşi mai şi bat joc de bătrâneţile tale. Aşa ceva nu era cu putinţă acum douăzeci de ani, când educaţia era educaţie, „sărut mâna” era „sărut mâna”, nu o vorbă spusă printre dinţi, de nu ştii de te înjură sau te salută. Dar de la ce-am pornit, că nu mai ştiu... Aha, da, de la gălăgia vecinilor. Da, uite, cei de deasupra mea au o dambla cu muzica asta, şi măcar de aş pricepe care  le e stilul muzical preferat. Căci ba ascultă manele, ba pian, de la o extremă la cealaltă. Iar sâmbătă seara se uită la „Surprize, surprize”. Nu vreau să comentez acum valoarea sau lipsa de valoare a acestei emisiuni, poate că m-aş fi uitat şi eu la ea dacă ai mei vecini nu ar da sonorul la maximum, să audă şi din baie. Iar eu, când aud: „Te aştept aici.....” simt cum mi se face pielea de găină şi mă apucă turbarea.

 .... fragment din povestirea Pianul vecinului din volumul Cum s-a făcut de-am rămas fată bătrână, editura Cununi de stele

miercuri, iulie 11, 2012

Salutul rândunelelor

Se așază pe sârma de rufe și încep să ciripească, anunțându-și sosirea. Mama iese din casă - le așteaptă de câteva zile - se apropie de ele și le întâmpină cu bucurie:
- Ce fac fetele, au venit fetele, ce faceți?
Ele ciripesc și ciripesc, îi povestesc, desigur, ce au făcut în acest an. Ce locuri au vizitat, ce oameni au întâlnit, ce le fac copiii...
Mama, cu mâna întinsă spre ele și apopriindu-se încet, până aproape că le atinge și le mângâie astfel, în aer, le povestește și ea. Copiii, da, sunt bine, parcă au venit mai rar pe la ea, o mai doare spatele, da, dar uite că se revăd și anul ăsta, cuibul e tot acolo, la locul lui.
Rândunelele își iau zborul, tot vorbind, intră prin ochiul de geam spart de mama acum câțiva ani, ca să poată intra și ieși când vor, își revăd cuibul și apoi se așază din nou pe sârmă.
- Da, frumoasele mele... Și mama le povestește și ea. Și-i vine să plângă de bucurie. Știe că vor pleca din nou, că au venit s-o salute, zece minute vor sta, cât să-i spună anul scurs, vor mai da doua-trei ture cuibului, așezându-se mereu pe sârma de rufe și apoi, ciripind întruna se vor înălța spre cer, spre a prinde din urmă cârdul mare, marea lor familie.
Vor poposi apoi în curtea unei alte case, sub o streașină sau într-o magazie, și-și vor reface cuibul, vor cloci și vor îngriji puii, apoi toamna le va trimite iar în depărtări. Vor reveni însă la anul pe sârma de rufe din curtea mamei, fiindcă în curtea mamei au crescut trei generații de pui iar mama le-a iubit și le-a protejat. Pisicile ei și ale satului însă le-au amenințat și rândunelele, cu părere de rău, și-au mutat casa, însă în fiecare an vin și o salută pe mama.
- Ia uite, știi ce m-am bucurat! mi-a zis mama. Și când te gândești că poate sunt oameni cărora le faci bine și nu mai dau un semn de viață iar ele, două rândunele, cu capul cât aluna, vin să te salute...

Iar eu mă gândesc, în timp ce scriu, că într-o zi pe sârma de rufe nu se vor mai așeza rândunele, spre salut. Și nici nu vreau să-mi duc gândul până la capăt în sens invers.

Notă: Nici un fragment sau articol nu poate fi reprodus fără acordul autoarei.

duminică, iulie 08, 2012

Întoarcere în timp

Ajungi la pedale, nu mai e ca în vremea copilăriei. Bicicleta e alta și deși te amăgești nici tu nu mai ești aceeași. Lumea, de pe bicicletă, acum, pare mai mică sau tu ești mai sus, poate e doar o iluzie. Lumea nu mai e nici ea aceeași și în drumul tău o observi.
Mai întâi că nu recunoști oamenii așa cum nici ei nu te recunosc. Poate unii, mai în vârstă, să găsească, de au timp, câteva asemănări cu părinții și să spună:
- A, asta e fata lui cutare!
Dar bătrânii nu mai sunt la poartă, au dispărut, câte unul, câte unul, mutați de copiii lor în cimitirul din deal, acolo unde nu-i mai vizitează nimeni și unde pot sta de vorbă cât vor, fiindcă timpul e  al lor pe vecie.
Casele s-au cocoșat sau au fost transformate, vândute, doar casa profesoarei de matematică pare aceeași, închisă cu lacăt pentru că nu mai are cine să predea matematica de mult. Restaurantul de pe colț, o cârciumă de sat, de fapt, e închis, vândut, iar cei câțiva bețivi s-au mutat vizavi, pe scaunele din plastic din fața buticului care, la negru, mai vinde și câte o bere, amestecată cu ardeii grași scofâlciți de soare. Gara unde odinioară era forfotă și care apărea în filme, căci era frumoasă, mare și din cărămidă, pare acum părăsită și taman bună pentru un film despre apocalipsă. La etaj câteva ghivece cu flori încearcă să mai păstreze ceva din faima de odinioară dar pare un ochi fardat pe un chip bătrân și efectul e deprimant. Monumentul Eroilor e plin de buruieni și doar crucea din mijloc se mai vede, cu câteva nume rămase în piatră. Urai când diriginta vă aducea la monument, cu săpăligi, să îngrijiți memoria eroilor. Erați trei grupe în clasă, rondul era împărțit în patru, erai comandant de grupă și intrai în competiție, a cui bucată de pământ e mai bine lucrată, a patra era săpată apoi la comun, nu vă plăcea să veniți aici dar acum te pomenești gândind că ar prinde bine bălăriilor de aici o sapă.
Mai departe, pe dreapta era livada care masca șinele, acum e un parc cu alei din beton, se dau de-a dura fetele cu rolele, babele stau de vorbă pe bănci, așa cum au văzut ele la televizor, de zici că sunt la oraș. E soare dogoritor, copacii nu mai sunt de mult, nici urmă de umbră așa că e pustiu, poate mai spre seară să se adune ceva lume.
Atelierul foto cu panoul și cu măsuța de decor a lăsat loc unei frizerii - un afiș cu un tânăr fericit îți zâmbește, un capot agățat de-un umeraș încearcă să-și legene poalele pe gratiile unui magazin de țoale chinezești, alături de un lighean din plastic, dovadă că aici găsești de toate dar mai puțin ce-ți trebuie, mai încolo era poșta, o clădire cu un etaj, acum a fost retrocedată, așa că e închiriată și e un magazin cu nume de pasăre.   
Pedalezi și vezi, în toată splendoarea ei un pic decadentă marele conac care cică a fost pension pe vremuri, vița de vie din față a dispărut, nici măcar iarba cosită nu-ți trimite vreun impuls olfactiv, așa că marele conac e rece și distant ca o vedere.
Mașini scumpe în fața porților, nebăgate în curte ca să le vadă lumea, ajungi la casa boierească din curbă unde pe vremuri era un fel de dispensar deși tu n-ai văzut-o niciodată decât părăsită  și îți pare că o furtună mai zdravănă o va șterge de pe fața pământului.
Barierele de la calea ferată nu mai sunt, o lumină verde te avertizează că va sosi un tren, cândva, erai copil și te minunai de lungimea marfarelor, te amuzai alegând o Dacie din trenul care le ducea spre Europa - Uite, cea roșie e a mea - erau zeci de Dacii și zeci de marfare, acum poți trage un pui de somn pe șine până când mai trece un marfar. Nici măcar copiii cei mulți ai moldovenilor nu mai sunt în cantonul de la barieră, poate că oamenii ăștia trei, la bustul gol și care fac un balast în roabă sunt trei dintre copiii de ieri, cine să-i mai știe, cine să te mai știe...
După barieră regăsești blocurile, parcă nu mai sunt la fel de cenușii, au mai căpătat o spoială, un panou imenș te anunță că ai ajuns în locul în care  abatorul e acolo din 1963, de fapt produsele lui, abatorul cel vestit e de fapt acum un chioșc prăpădit, mai încolo zărești ruinele URF-ului, sau UFR-ului sau cine mai știe, oricum n-ai știut niciodată, nu mai are cine să-ți spună cum se numea uzina părăsită.
Mergi și mergi, pedalezi și știi că dacă ai mai face câțiva metri ai ajunge la școală, școala cu veceuri în  curte și cișmea, școala unde jucai șotronul în pauze și te alerga băiatul care te plăcea, te trăgea de cozi și acesta era gestul lui de simpatie, erai clasa a opta și nici nu-ți imaginai că dragostea se poate manifesta și altfel. Biblioteca e sediu de partid în prezent, școala are termopane dar oare mai are cine să-i învețe româna pe elevi? Vizavi e spitalul unde mergeai cu clasa la cabinetul stomatologic, ai plombe de atunci - zdravene, din material rusesc, probabil, te îngropi cu ele, acum e închis, unul dintre spitalele închise de guvern, că doar cimitirul e mai sus, acolo e destul loc.
Ai mai merge dar vrei să-ți mai păstrezi ceva amintiri, așa că faci cale întoarsă și încerci să privești cerul când te întorci, pedalezi, pedalezi...

sâmbătă, iulie 07, 2012

Bei apă de la noi? E bine! Nu bei? Atunci ce faci cu familia, o duci la spital?

Azi dimineață mă sună o doamnă.
- Sunt cutare, de la... și zice numele unei companii care furnizează niște bidoane cu apă.
Ca s-o scutesc de efort îi mulțumesc și-i spun că nu prea mă dau în vânt după așa ceva.
Ea, nimic. Nici pentru acasă, nici pentru firmă?
În gândul meu - Dacă ai avea livrări la firme ca pentru firma mea a doua zi n-ai mai avea obiectul muncii.
Dar să salvăm aparențele. Refuz și pentru colo și pentru colo.
Atunci femeia, văzând că sunt îndărătnică, scoate artileria grea:
- Vă mulțumesc atunci, la revedere, sunt sigură că veți lua decizia cea mai bună pentru sănătatea  familiei dumneavoastră.
Ei, am luat foc. Bine, n-am arătat în ton. Dar i-am zis așa: că nu e normal, nu e corect să apeleze la șantaj emoțional, la manipulare, să încerce să-mi inducă un sentiment de vinovăție că dacă nu iau apă de la ei îmi pun familia în pericol etc etc.
Ea s-a apărat, că nu, n-a vrut să spună așa ceva etc.
Ba da, exact așa ați vrut să spuneți. La revedere!

luni, iulie 02, 2012

Pe Moșilor plouă cu farfurii

Întâi am crezut că a căzut o bucată de tencuială. Uf, ce noroc, mi-am zis, câțiva metri mai în față să fi fost și-mi spărgea capul. Apoi am văzut că pe trotuar se împrăștiaseră niște cioburi, de parcă un ghiveci negru s-ar fi făcut țăndări. Precaută, am luat-o pe bordură.
- Trosc!
De data asta era clar. O farfurie!
Vreo șase persoane, printre care și eu, au rămas ca-n filmul cu Pistruiatul, când toată lumea se uita pe cer după biciclete zburătoare. Liniște.
- E de la etajul trei sau doi, l-am văzut și zilele trecute, e unul care aruncă cu farfurii - a zis o domnișoară.
- Ăsta-i un bloc de nebuni, a completat un domn. E clar unul - și aici face gestul cu mâna, la cap, a nebun - și alții care aruncă gunoaiele pe geam... N-ai, domle coș, pune-le în coș?!
- A, păi dacă e așa e plină lumea de nebuni - zice o doamnă ce se oprise și ea lângă o mașină parcată pe trotuar. Să-i vedeți pe ăaia de la mine din bloc, aruncă țigările pe geam, îți cad în cap.
- Dar n-ar fi mai bine să sunăm la poliție? mă bag și eu în vorbă.
- Și ce să facă poliția? întreabă domnul.
- Cum ce să facă? Să-l amendeze, să-l sperie măcar...
- Păi dacă nu știm de unde aruncă? 
- Păi să-l pândească...
- Fugi domnule de aici cu poliția matale....

Și s-a uitat la mine mai ceva ca la nebuni.

Așa că fiecare și-a văzut de drum. Am fotografiat în minte blocul - e cel care are la parter magazinul Germanos - și de acum înainte o s-o iau pe bordură când ajung pe acolo. La fel vă sfătuiesc și pe voi să faceți. Că doar nu  veți vrea să chemați poliția pentru atâta lucru și să se uite lumea la voi ca la nebuni, nu?

duminică, iulie 01, 2012

La Snagov-Pacea nu-i ca la Amara sau Slanic Prahova. Dar e tot în România grătarelor

Oriunde te-ai duce dai de grătare. Nu știu dacă la Amara au instalat, între timp. La Slănic Prahova, acum vreo doi ani, erau puzderie.

La Snagov-Pacea (așa-i spunea pe vremea copilăriei mele) grătarul cel mare și oficial e folosit doar de către nostalgicii locului - cei în vârstă, care veneau aici în vremurile „bune” - cei care vin acum cu scaunele pliante, masa pliantă și își petrec o zi de weekend într-o semiliniște, vorbind, probabil, de timpurile apuse.

















Tinerii vin cu grătarul lor, fumul e al tuturor. Țipetele, așișderea - acestea vin de la localnici, o grămadă  de bruneți care se aruncă în apă ca de pe trambulină, spărgându-se în  figuri și înjurându-se cu patimă. Tare, foarte tare. 




Nu sunt prea mulți cei ce trec de poarta complexului Muntenia -Electrica - parcă așa se numește acum Pacea. De intri cu mașina plătești 7,5 lei și 2,5 lei de persoană. Ai putea spune că de doi lei plătești de  doi lei primești. S-au văzut însă și alte situații când plăteai 40 și primeai tot de doi lei. Măcar aici poți fugi de fum și cu puțin noroc nimerești într-o pauză de muzică de la complex. Dacă aș fi nostalgică aș spune:
- Ehei, câtă lume era odată aici și ce mici se făceau...
Numai că nu prea-mi aduc aminte. Parcă, parcă.

Miroase însă a fân cosit. Așa că poți ignora barele din fier ruginit, ai noroc că merge cișmeaua și te poți uda dacă nu vrei să intri în Snagov, nu, dușurile nu merg dar toaletele sunt curate - cel puțin cea a bărbaților, nu, n-am fost eu în ea dar de aici am referințe. De-ți plac florile poți culege flori de câmp, îți poți face o pălărie dintr-o frunză de nufăr și poți admira nuferii. Mai de departe, totuși, căci de aproape o să vezi pachetele de țigări și dozele de bere plutind pe lângă frunzele de nufăr. Ca-n imaginea din dreapta - da, chiar în mijloc sunt un pachet de țigări pe o frunză și fundul unei doze.








Te poți uita liniștit pe cer trecând cu privirea pe lângă felinarul care probabil se mai și aprinde în noapte, luminând vreo nuntă.








A, cum e apa? Păi nu v-am spus că n-am intrat?