luni, august 27, 2012

Cascada Cailor, locul unde îți regăsești sufletul


Ca sa ajungi la Cascada Cailor ori iei telescaunul din complexul Borșa (10 lei dus, 20 dus-întors) ori o iei ușor la picior în sus, până la 1300 de metri. De preferat prima variantă (de ai în calcul să te întorci perpedes). De ești montagnard articolul de față nu-și mai are rostul pentru că deja ai fost. De vrei să ajungi la Cascada Cailor cu telescaunul și vrei să te întorci tot cu el, apoi ai grijă să se întâmple pe ziuă, căci de la ora 17:00 telescaunul se odihnește. Cu puțin tupeu – Dar de urcat putem urca? – te poți arunca într-un scaun care urca exact la ora 17:00, și pe drumul care durează vreo 18 minute te intersectezi cu întârziații care coboară. Dacă n-ai rău de înălțime cerul dar mai ales pământul e al tău, cu priveliștea de rai, dacă ai rău de înălțime te vei uita drept în față, ținând strâns bara din fier și numărând stâlpii. Ajuns la capătul de sus al telescaunului,      ești pe cont propriu. Vei primi un sfat de la angajatul care se miră că te vede urcând la ora aceea, dar de, nu-i treaba lui – să cobori în stațiune pe calea marcată cu roșu, chiar de la poalele cascadei, ajungi mai repede, nu are rost să te întorci cel puțin 20 de minute până la telescaun. Drumul durează o oră, o oră și jumătate.
O stână în dreapta, oi peste tot, un câine care te ignoră. Da, până la cascadă drumul durează 20 de minute. Tragi cu urechea, te aștepți să auzi cum apa lovește stâncile, să-i auzi vocea, dominând, stăpânind ținutul. E liniște, cam prea liniște.
 



 Drumul spre cascadă, de la telescaun.




Cascada Cailor
Și totuși, la un moment dat cascada îți apare în față. Și ai scoate o exclamație de uimire dar ai mai fi în stare. Încremenești, așa cum ai încremenit cu ani în urmă pe terasa Palatului Versailles, terasa care dădea spre parc. Toata viața îți dorisei să ajungi pe terasa aceea de unde Regele Soare asista la serbările fastuoase din parcul amenajat de Andre le Notre. Și odată ajuns acolo ai exclamat, cu dezamăgire:
- Ăsta e parcul?
Așa și acum. Cascada Cailor, înaltă de 90 de metri, cea mai înaltă cascadă din România, cea mai cea e… un firicel de apă care abia, abia se scurge pe o albie deja prea mare pentru el.
Îți spui că e secetă, că n-a fost așa mereu, sigur că hergheliile de cai care s-au aruncat din vârf în cascadă, urmărite de urși – de unde numele cascadei – au fost purtate pe brațele apei ca pe un tobogan și au scăpat cu viață… Doar îți plac poveștile.
Cascada Cailor

Cascada Cailor
 Și încerci atunci să vezi cu inima măreția acestui loc. Iată, românii vin la acest firicel de apă pentru  că încă mai cred în frumosul țării noastre și-l caută. Pentru că e atât de ușor să fii fericit – să te minunezi de înălțimea unui brad, de verdele lui, de forma unei stânci, de poteca bătătorită, de liniștea care-ți țiue în urechi. Toți cei care ajung acolo, la Cascada Cailor sau în orice alt colț de munte, sunt oameni frumoși, încă nealterați în totalitate de societatea consumeristă. Cred că aceasta e adevărata frumusețe care ți se relevă la Cascada Cailor: a sufletului tău. Ești numai tu cu tine, cu sufletul tău. Și deja e un argument serios ca să urci până aici.

Drumul de întoarcere de la Cascada Cailor în stațiunea Borșa

Natură, pur și simplu

Aproape de stațiune, pe dealuri, oamenii își cosesc iarba. De mii de ani.




Notă: Nici un articol, fragment sau fotografie nu pot fi reproduse fără acordul autoarei.

duminică, august 26, 2012

Eminescu și Tagore, de Amita Bhose


din volumul De la Durga puja la lumea lui Kalidasa, emisiuni radiofonice, Amita Bhose, editura Cununi de stele 2012.

Eminescu și Tagore

În istoria culturii universale rar s-au întâlnit două persoane atât de diferite în viața exterioară și atât de apropiate în trăirea lăuntrică.  Deși au fost contemporani, Mihai Eminescu al României și Rabindranath Tagore al Indiei nu s-au cunoscut niciodată ­ – nici personal, nici prin lecturi.
Înainte de a trece la apropierea spirituală a celor doi poeți universali, semnalăm o coincidență biografică, fapt ce a stat la baza culturii amândurora și care, la rându-i, a determinat destinele culturale ale țărilor lor. Așa cum a formulat profesorul și criticul literar George Munteanu, la 13 ani Eminescu schimbase lumea școlii pentru școala lumii. Tot așa procedase și Tagore și la aceeași vârstă. După ce a schimbat patru școli în șase ani, a refuzat categoric să mai meargă la școală.
Fiul căminarului Eminovici a fost ceva mai silitor, căci a rezistat șapte ani la Rădăuți, fie și de dragul „bătrânului dascăl”.
Intenția tatălui lui Rabi de a-l educa acasă cu ajutorul unui meditator nu avusese nici un succes până când nu s-a găsit un dascăl capabil  să aprecieze talentul elevului. Acesta l-a inițiat pe Rabi în lumea clasicilor indieni și europeni, punându-l să traducă din Kālidāsa și Shakespeare. Meditatorul uitat de istorie a pus temelia culturii universale a celui ce va întemeia cultura nouă a Indiei, reînviind-o, asemenea păsării Phoenix, din propria-i cenușă. Aceasta ne aduce aminte de Iosif Vulcan de la revista Familia care a „creat” numele cel mai de seama, mai liric și mai muzical în cultura română: Eminescu.
Tagore a scris primele versuri la șapte-opt ani, debutând în paginile unei reviste la 13 ani. Eminescu a debutat la 15 ani, dar e cert că începuse să scrie cu mult înainte.
Din septembrie 1878 până în februarie 1880, Rabindranath a stat în Anglia, asistând la unele cursuri la University College din Londra. S-a întors în țară fără nici o diplomă, utilizând popasul în străinătate pentru aprofundarea culturii și artei, mai ales a muzicii europene.
Anii de studii universitare ai lui Eminescu la Viena și apoi la Berlin au fost folosiți în adâncirea, între altele, a culturii vechiului Orient: Egipt, India, China. Studiile în străinătate le-au slujit celor doi să-și lărgească orizonturile prin cunoștințe despre cealaltă latură a culturii indo-europene. De aici înainte, viețile lor exterioare nu mai au nimic în comun.
Întors în țară. Tagore s-a dedicat întru totul creației artistice    poezie, muzică și dramă. Ceva mai târziu, responsabilitatea de a administra moșiile părintești într-o regiune înzestrată cu mare frumusețe naturală i-a priit într-un moment trist din viața personală.
Într-o completă izolare de mediul urban, în corabie pe râul Padma, singurătatea contemplativă i-a oferit ambianța cea mai viabilă pentru evoluarea geniului său poetic. Cu toate că a fost născut și crescut în orașul metropolă Calcutta, pe atunci capitala Indiei, Tagore se simțea mai la el acasă în mijlocul naturii. Reacțiile sale la artificialitatea societății citadine – așa numita elită – au fost la fel de vehemente ca ale lui Eminescu.
Amândoi poeții au recurs la școala lumii , mai ales la natură, poate pentru că de timpuriu au fost conștiență de firea lor sensibilă, de talentul lor poetic prin care se deosebeau de cei de la lumea școlii. Au știut să prețuiască acest har, au avut grijă să-l cultive, au simțit în sinea lor că poet fiind le-a fost hărăzită o altă soartă decât omului obișnuit.
Integrarea în cosmos constituie o latură foarte importantă a creațiilor celor doi poeți; totuși nici unul n-a rămas închistat în aria viziunii cosmice.  Ca adevărați purtători de cuvânt ai omenirii, cei doi au dat glas suferinței umane. În acest sens, pot să mă refer la numeroase articole de presă ale lui Eminescu pe de o parte și prelegerile ținute de Tagore în diverse situații politice, pe de alta. Dar intenționez să mă limitez la creațiile beletristice ale celor doi autori. În ochii lor, cei doi au fost mai întâi de toate poeți. De altfel, proiectate pe ecranul posterității, imaginile lor ca POET ies cel mai strălucite.
Deși inechitatea socială i-a indignat pe cei doi mari gânditori, poetul nu este numai un moralizator. Sensibilitatea artistică refuză monotonia. Astfel, atitudinea mustrătoare față de nedreptatea socială alternează, în cazul lui Eminescu, cu o „nepăsare tristă” pentru soarta omenirii. „Și de-aceea beau păharul poeziei înfocate./ Nu-mi mai chinui cugetarea cu-ntrebări nedezlegate/ Să citesc din cartea lumii semne, ce mai nu le-am scris.” (Memento mori)
Privind încântat Pământul frumos, plin de iubire și muzică în pofida atâtor suferințe, Tagore nu-și dorește decât flautul ca să cânte din tot sufletul, să creeze o lume de fericire, să inunde mizeria vieții în ambrozia muzicii.
Pornind de la premise opuse, cei doi poeți se întâlnesc la același pisc.
Eminescu a oscilat între două lumi existențiale, una de creator și cealaltă, de om chinuit de problemele cotidianului. Și Tagore a trăit pe două planuri ontice: „Fiecare om are câte două moduri de existență – spune el într-o scrisoare – unul aparține lumii omenești și celălalt, lumii cugetărilor. Multe pagini din biografia vieții mele cugetătoare sunt scrise pe ecranul cerului de deasupra Padmei”.
Atât Eminescu cât și Tagore au viețuit cele două existențe cu maximă conștiinciozitate. Aflăm din biografiile lor că în viața activității extraliterare, amândoi au fost de o corectitudine extraordinară, iar operele lor stau martore ale autoexigenței în „lumea-nchipuirii”.
Iată o mărturie a lui Tagore: „Poezia este singurul adăpost a ceea ce este profund adevărat în viața mea” și paralel, a lui Eminescu: „E menirea-mi adevărul/numa-n inima-mi să-l caut.”

8 iunie 1990

miercuri, august 22, 2012

Sighetu Marmației, noblețe scăpătată

Sighetu Marmației ar trebui văzut cu ochii unui edil care ar avea niscai bani sa facă din centrul decadent un centru istoric vizitabil, plin de viață și activități. Un fel de Sibiu.


De treci în sus și în jos pe străzile principale, paralele, cu sens unic, ce sunt despărțite de un parc unde niște corturi albe acoperă culorile florilor și alină zăpușeala florăreselor, nu-ți trebuie mai mult de un sfert de oră, la pas lent. Clădirile își arată vârsta și nu o ascund sub nici o mână de zugrăveală, oamenii par rămași la începutul anilor 90 când turcismele îmbrăcau trupurile fără să țină cont de vreo noimă a modei, sărăcia pare a fi tovarășul buzunarelor. Lumea e pestriță și pare cuprinsă de tristețea ce se simte de dincolo de zidurile Memorialului Durerii, la doar câțiva metri de centru.

Un cărucior cu înghețată, aflat în fața unei dughene ce încă mai are prețurile pe stil vechi, îți atrage atenția prin designul simpatic însă tânăra ce se află în spatele lui pare, prin atitudinea plictisită, mai bătrână decât ursulețul Winnie. Un „glob” de înghețată costă un leu dar pare mult mamei care se scotocește în portofel.

 Din loc în loc, câte un gang lasă să se vadă o altă lume dincolo de clădirea ce odinioară aparținea, desigur, vreunui negustor mai înstărit. Căci dincolo de gang vezi alergând o fetiță spre o lume a rufelor gri, întinse pe niște sfori ce nu reușesc să umbrească două femei grase, aflate pe prispa casei dărăpănate.



Vreo două baruri au scos câteva scaune pe trotuar și au improvizat o terasă, la care câteva domnișoare stau în fața unor cești cu cafea și se uită în zare, visând, probabil, la centrul istoric de pe Lipscani, văzut la televizor, centru  pe care urbea lor în veci probabil că nu-l vor avea.

Iar tu, ca turist în trecere, privești cu ochi miopi clădirile ce, restaurate - măcar zugrăvite în culorile inițiale - ar face din acest centru decadent un centru atractiv, occidental. Te uiți cu ochi miopi pentru a vedea frumusețea unui oraș trist și primești în sufletul tău măreția parcului unde s-ar putea organiza niște manifestări culturale să stea mâța-n coadă. Până una, alta, orașul așteaptă ploaia, dar norii se vor roti deasupra clădirilor și vor cruța tencuiala scorojită.





Muști dintr-o banană poloneză - da, aprozarul de pe colț are banane originare din Polonia - cum adică n-ați mai văzut?  - și fotografiezi, de departe, clădirile vechi. Căci de departe totul încă e frumos.

joi, august 16, 2012

Hai să trăiești! La Săpânța!


 Cimitirul Vesel din Săpânța are, pe lângă caracteristica aceea unică  – de a privi moartea ca o trecere firească și de a o accepta cu o înțelepciune mioritică, împăciuitoare – și pe cea a unui muzeu în aer liber. Căci plimbându-te printre crucile sculptate, pictate, inscripționate cu versurile vesele ale lui Stan Pătraș, inițiatorul acestui Cimitir Vesel, loc de pelerinaj pentru turiștii români și străini, ai impresia că vizitezi un muzeu. Cei de sub pământ par a nu fi deranjați de gălăgia celor de deasupra lor, cei se plimbă printre mușuroaie, strigându-se unii pe alții, râzând, fotografiindu-se cu vreo cruce pe care o găsesc mai șugubeață decât pe alta. Poate că, de fapt, acesta e marele câștig din vizita Cimitirului Vesel: te familiarizezi cu locul în care vei ajunge și tu, la un moment dat, te lepezi de spaime și accepți că viața, atâta câtă e, e frumoasă. Cum să nu-i crezi pe cei ce se află sub pământ? Trebuie să le acorzi credit, știu ei ce știu. Și atunci?  Ce rost are să aduni bani peste bani, să-ți faci o vilă imensă în care nu va sta nimeni, să-ți schimbi mașina la doi ani, cu o alta mai mare? Viața e în
  altă parte. Paradoxal, aici, în cimitir. Stan Pătraș care – din spusele celui ce îngrijește de biserica aflată în reparație și care recită cui vrea să asculte cam toate versurile aflate pe cruci – nu știa să scrie dar a învățat tocmai pentru a putea să-și ducă la bun sfârșit proiectul și  ucenicii lui de azi oferă celui ce trece pragul cimitirului o filozofie simplă de viață:  am muncit, am făcut bine, am crescut copii, acum plec. Pe unii i-au mai și ironizat – pe cei ce s-au cam  abătut de la morală, dar au lăsat loc iertării și înțelegerii că omul e supus greșelii.

Te uimește numărul mare de turiști și coada de la casa de bilete. Te uimește și te bucură, normal. E cald, cald tare, e și miezul zilei și totuși cimitirul e plin. Observi, cu o oarecare neplăcere, că unele cruci sunt noi, nou nouțe iar cele de dinainte de 89 sunt nerecondiționate. Regăsești crucea din manualul de istorie, parcă, manualul copilăriei tale comuniste. Încă de pe atunci acest cimitir aflat la vreo 18 kilometri de Sighetul Marmației era motiv de mândrie națională. Prima cruce inscripționată de Stan Pătraș a fost prin 1935 – mormântul lui se află în fața bisericii – și oamenii continuă să-și ia loc de veci aici, amuzați probabil de ineditul locului. O bucată de carton te anunță că mormântul cu soacra e la vreo doi metri și, într-adevăr, textul te face să râzi, dacă nu ești soacră sau dacă ești, dar ai simțul umorului.

În spatele cimitirului se construiește – nu știi ce, biserica se repară (mozaicată), cele două clopote – unul turnat parcă la Timișoara – de lângă biserică sunt trase, printr-un sistem acționat de mișcarea picioarelor, oamenii râd, soarele strălucește. Ești în Cimitirul Vesel. Așa că te las să citești inscripționările de pe cruci. Hai să trăiești!
Mormântul lui Stan Ion Pătraș, inițiatorul Cimitirului Vesel.




















Îngrijitorul bisericii ne conduce spre cea mai veche cruce din Cimitirul Vesel.

Mormântul soacrei.

Notă: Nici un articol, fragment sau fotografie nu poate fi reprodus fără acordul autoarei.

luni, august 13, 2012

De-a hoţii şi vardiştii în şcolile româneşti



Priveşte în grădina de peste Ocean şi vei vedea acolo violenţă, mi se va spune. Şi,
totuşi, nu. Adevărul e că nici nu mai văd aşa de bine la distanţă, am citit destul la lumânare pe vremea lui Ceauşescu şi am şi eu o vârstă; şi apoi, m-am cam săturat să privesc peste gard la cei cărora ba le este mai bine ca mine, ba le este mai rău. Pentru că tot uitându-mă peste gard îmi ia mie foc casa şi se face scrum.
Deci vă avertizez de pe acum, să nu cumva să-mi prezentaţi nu ştiu ce statistici cu
elevi mitraliaţi în campusurile americane fiindcă n-o să reuşiţi decât să mă enervaţi şi o să ripostez, or, tocmai în acest articol care este despre non-violenţă? Nu se cade. Dar ca să nu spuneţi că ascult doar ce-mi convine, vă voi zice că dacă (Doamne, fereşte, fac cruce de trei ori!) armele ar fi la vânzare cvasi-liberă ca în America, numărul elevilor seceraţi în şcolile româneşti ar fi de „n” ori mai mare ca acolo. Pentru că românii au sânge de latin şi se înflăcărează mai repede? Nu, pentru că trăim în ţara junglei, unde fiecare-şi face dreptate. Pentru că autorităţile sunt neputincioase, lipsindu-le legile care să pedepsească violenţa, elevii violenţi, căci la ei mă voi referi.
Mai întâi au fost nişte camere video puse pe holurile şcolilor, spre a supraveghea elevii. Din relatările personale ale celor urmăriţi cu camera video, pumnii traşi în capetele celor mai mici nu şi-au micşorat nici frecvenţa nici intensitatea. Au fost şi sunt nişte body-guarzi la porţile şcolii, dar pe dinăuntru, în curte, şi sunt mai preocupaţi de seminţele de floarea soarelui şi de fustele elevelor decât de cine aruncă pungi cu apă de la etajul III. Pardon. Acela nu-i act de violenţă, e distracţie. Atunci să ne referim la picioarele-n gură date celor mai pişpirii, pe terenul de sport când nu e sport. Aia, da, violenţă, că doar filmele de la televizor sunt educative!
De la poarta şcolii-ncolo, unde se opreşte autoritatea unităţilor de învăţământ (care autoritate?) cică ar trebui să intervină poliţia de proximitate, dar pe aleile întunecoase, în afară de perechi de ochi roşii (ale câinilor maidanezi dar la ei violenţa are alt nume, instinct de supravieţuire) nu vezi nici girofaruri, nici jandarmi nici picior de poliţist – decât când sunt solicitaţi prin telefonul de urgenţă dar dispar de urgenţă. Vezi în schimb cete de trei-patru puradei sau mai măricei, oricum, până-n 18 ani, ca să nu intre sub incidenţă penală, că la noi legea ocroteşte minorii, fie ei şi criminali, nu?
O să spuneţi, ei, na, nişte puradei, care-i problema? Ei, nu v-aş dori ca al vostru copil să dea nas în nas cu ei. Că mici, mici, dar ştiţi ce răi sunt? Mai întâi întreabă cât e ceasul. Iar dacă elevul nu e pus în gardă, de acasă (că doar nu de la şcoală, nu?), scoate telefonul şi... harşt! Nu mai are telefonul!
Aşa-i trebuie, dacă e prost şi nu-i atent, nu? Ei, nu sunt de acord. Pentru că oricum o dai cu ei nu-i bine. Pentru că şi dacă spune că n-are telefon fac ei puradeii în aşa fel încât să nu aibă nici ghiozdan (cu chei cu tot, telefon). Şi nici dinţii din faţă. Nu mă-ntrebaţi cum, gândiţi-vă şi voi că nu e greu. Dacă vă e greu totuşi deschideţi televizorul sau staţi de vorbă cu al vostru copil.
Dacă veţi deschide televizorul, veţi afla că: o elevă a fost înjunghiată de către prieten în biroul directoarei; că o profesoară a fost dată cu capul de tablă; că o bătaie între fete a fost încurajată de o întreagă clasă; că o fată a fost bătută de rivală la colţul şcolii; că patru şmecheri iau taxă de protecţie; că un pedofil a luat de mână o fetiţă din faţa şcolii şi a dus-o în boscheţi; că un grup de golani tâlhăreşte elevii la colţul blocului: că un violator urcă în lift, seara, după elevele care se întorc de la şcoală.
Dacă veţi sta de vorbă cu al vostru copil veţi afla că: un coleg de-al lui a tocmit nişte elevi mai mari să-l bată pe cel care-l enerva, şi aceştia s-au achitat mai mult decât onorabil pe holul şcolii, dovadă că a venit poliţia, s-a ţinut consiliu profesoral şi va avea loc şi o şedinţă cu părinţii; că la colţul primului bloc de lângă şcoală tot timpul e un grup de patru puradele (oare există femininul?) care îl tot întreabă cât e ceasul dar a avut noroc până acum, n-au fost curioase să afle dacă are ceas în ghiozdan; că pe drumul spre casă se mai găseşte câte unul care să-l fluiere sau să-l întrebe dacă vrea bomboane că ar avea el undeva şi i-ar da, numai să-l însoţească.
Dacă vă veţi uita la televizor veţi vedea poliţiştii şi jandarmii dând din umeri, a neputinţă, de parcă adună maidanezi de pe stradă cărora trebuie să le dea drumul după două ore, căci nu au cum să-i sancţioneze pe toţi aceşti golani minori. Bine, îi veţi vedea când sunt chemaţi, adică după vreun incident, căci de prevenire se pare că au auzit doar în broşuri. Dacă vă veţi uita însă pe stradă, pe lângă al vostru copil, nu-i veţi zări, şi nu pentru că acum sunt ocupaţi cu summit-ul, ci pentru că fiind „de proximitate” sunt atât de aproape încât nu-i vedeţi, înţelegeţi dumneavoastră?
Deci dacă eu nu văd la un metru în faţa mea la ce să mă mai uit peste Ocean? Când eu trăiesc în România şi vreau legi care să-mi apere copilul, legi care să-i pedepsească pe cei care fură, agresează, omoară, şi nu mă interesează că sunt minori! M-am săturat de legi care măresc pensiile magistraţilor, ale parlamentarilor, vreau legi care să mărească pedepsele sau să le înfiinţeze acolo unde nu sunt. Nu mai vreau ridicări din umeri a neputinţă indiferentă, în timp ce copilul meu, al tău se duce şi se întoarce de la şcoală sub ameninţarea violenţei!
Nu mai vreau campanii de conştientizare a violenţei în şcoli – sau, da, vreau, dar în paralel cu înfiinţarea şi aplicarea sancţiunilor. Acum doi ani, campania „Fii deştept, nu fi violent” avea drept scop reducerea violenţei în şcolile bucureştene. Mijloacele campaniei par şi rizibile în comparaţie cu realitatea de pe stradă. Concursurile sunt bune în interiorul şcolilor doar dacă la poarta lor se află poliţişti şi jandarmi care pot aplica sancţiuni celor care sunt violenţi. Altfel ne jucăm de-a hoţii şi vardiştii cu baloane de săpun în şcoală în timp ce afară ne aşteaptă hoţii adevăraţi, cu alice.
Ca să fiu bine înţeleasă am să o spun direct, să nu mi se reproşeze că nu m-am exprimat clar: domnilor parlamentari, eu şi milioane de părinţi vrem legi care să pedepsească violenţa asupra copiilor noştri! Aţi înţeles?


Cartea poate fi comandată la adresa office@edituracununidestele.ro. O veti primi cu autograf - de-l doriti. De nu, mai poftiti, avem si alte cărți.

joi, august 09, 2012

Cum s-a făcut de-am votat

Școala din Vadu Izei.
Parafrazând zicala „Eu te-am făcut, eu te omor” mi-am zis - Eu te-am pus, eu te dau jos (pus in 2004 - sau 2006? Parca a trecut o vesnicie de atunci). Cu naivitate, urmând logica de mai sus, care n-are nici o legătură cu realitatea, doar s-a dovedit, am mers la vot. Oriunde va fi fost el să mă găsească. Și m-a găsit în localitatea Vadu Izei, în Maramureș.

Plină de praf pe sandale, în pantaloni scurți, am intrat pe la un 7 seara în curtea școlii din Vadu Izei care ține totuși de Sighetul Marmației, căci altfel de ce s-ar fi numit Școala generala.... Sighetul Marmației? O școală veche, așa cum erau școlile copilăriei mele, o clasă identică cu clasa copilăriei mele. Pe peretele cu ferestrele - tablourile lui Mihai Eminescu, Creangă și Caragiale. Portretele din manuale. Pe același perete, în dreptul catedrei, Oglinda clasei - câteva compuneri prinse în pioneze. Câteva desene ale copiilor erau lipite pe pereți, spre model și fală.

Am zâmbit poate prea larg amintirilor mele - văzând afizierul improvizat cu Oglinda clasei, tablourile prăfuite ale scriitorilor noștri - încât le-am descumpănit pe cele șase-șapte persoane aflate în clasă, pentru a supraveghea votarea. Au zâmbit și ele, uitându-se la sandalele mele prăfuite.

- Turistă? Nu? la pensiunea cutare, nu? (era cea mai apropiata pensiune de școală)

Dacă ziceam Nu? Nu sunt turistă?

M-au înscris pe o listă suplimentară - la o primă vedere păream cam a 15-a - și am votat. Eu, cu zâmbetul larg pe față, ei, organizatorii, deja bănuindu-mă că ascund niscai voturi in buzunarul pantalonilor scurți.

La plecare am salutat politicos și am mai privit o dată portretele de pe pereți. Și nu știu de ce, am avut așa o senzație că în acea școală pierdută de lume, prin acea Oglindă a clasei spiritul competiției încă mai există și că Eminescu, Caragiale, Creangă încă mai sunt citiți.


miercuri, august 08, 2012

Cum să n-ai parte de oi

Erau patru, așa, la vreo 12-14 ani. Trecuseră pe lângă noi - râzând, împingându-se - și ajunseseră înaintea noastră la izvorul pe care băbuța știrbă și cam surdă ni-l indicase din confuzie. Noi o întrebasem cum ajungem la râu, ea ne explicase cum ajungem la izvorul cu apă minerală.
Culegând mure.
- Așa, apoi urci mata vreun kilometru  pe drumul ăsta - dar apoi ții drept, nici la stânga nici la dreapta și apoi la un moment dat faci o cotitură la dreapta dar apoi să ai grijă să n-o faci înainte...
Văzându-ne fețele cam nedumerite, băbuța ne-a zis, arătându-ne dealul.
- Apoi aș mere eu cu voi să vă arăt drumul...
Am refuzat cu politețe și ne-am zis că dacă ne-ar fi însoțit înseamna ca nu era chiar așa de greu drumul de urcat. Ei, aș! Ne-a ieșit sufletul.

Am ajuns și noi până la urmă la izvor. Puștii ne ignorau total și vorbeau între ei în timp ce unul își umplea sticlele din plastic cu apă. Lua bățul de care era prinsă o cană din fier, o scufunda în pătratul săpat în stâncă și apoi, cu grijă să nu risipiească vreo picătură turna conținutul în sticle.
- Apoi, măi, mai lasă-i și pe domnii, l-a îndemnat unul.
- Apoi mai am puțin...a zis el, neridicând privirea. Apoi i s-a adresat tot aceluia cu îndemnul - Păi de-aia îți dă numai trei optzeci că nu ai fost și la muls...
M-am băgat și eu în vorbă:
- Mergeți cu oile?
Puștiul nici nu s-a uitat la mine, nici nu s-a oprit. A vorbit ca pentru el:
- Apoi eu nu, numai el. (Adică puștiul care îl îndemnase să ne permită și nouă să luăm apă).
Și în timp ce-și proptea genunchiul în pământ, ca să se ridice, a mai zis:
- Apoi îți trebuie carte ca să nu ajungi la oi...


M-am uitat în urma lor. Râdeau, se împingeau. Apoi am îngenuncheat și eu în fața izvorului dătător de viață, cumva contrariată: Da, îți trebuie carte ca să nu ajungi la ori dar uite că în ziua de azi cartea nu înseamnă și bun simț. Și dintr-odată puștiul care mergea cu oile mi-a fost tare drag. Fiindcă, deși nu avea carte avea acel bun simț ancestral care nu se alterase în vârf de deal de Maramureș.


luni, august 06, 2012

Mânăstirea Bârsana într-o zi de duminică

Spre biserică.

Le vezi mai întâi pe stradă: câte două, legănându-se ca niște rațe, se îndreaptă, primenite, apretate, spre biserică. Timpul e al lor, îți dai seama după mersul legănat, lent. Nu contează când ajung la slujba de duminică, important e că ajung. Important e că e sărbătoare, că vor aprinde o lumânare și peste câteva ore vor fi la poartă, vorbind de una, de alta.
Noua biserică.
 La Mânăstirea Bârsana- la 20 de kilometri de Sighetul Marmației -  lumea se îndreaptă și pe jos și pe sus. Cu mașina, turiștii, pe jos, localnicii. Turiștii sunt ca turiștii: mai gălăgioși, mai în pantaloni scurți, cu aparatele foto de gât, se mai fâțâie. Localnicii sunt inconfundabili: femeile în vârstă au bluze albe, cu mâneci bufante și brodate, cu fuste înflorate și crețe. Cele bătrâne tare nu poartă tocuri, dar celelalte sunt cocoțate pe niște pantofi cu tocuri înalte și le vezi mușchii gambelor, mușchi de femei care merg la coasă, pe deal. Fetele păstrează și ele baticul înflorat pe cap dar pe ici, pe colo se mai vede câte un umăr dezgolit, un tricou modern, ba una chiar are un piercing în buză. Bărbații au pantalonii călcați la dungă, cu cămăși albe iar copiii sunt o încântare, mai ales dacă sunt copia mamei, în costum național.



Două generații - fiica în verde și mama cu fustă neagră.




Sunt două lumi total paralele - cea a localnicilor, veniți la slujba de duminică, ținută în foișor, și cea a turiștilor. Localnici nu par a te observa, în afara copiilor care te privesc curioși dar și cu timiditate, mai ales dacă ești mai bronzat, cum e cazul de față. Par a fi două filme suprapuse, căci cele două lumi nu seamănă deloc deși se afla în același loc. Fiecare cu lumea lui.


În dreapta, muzeul.




Ca turist, admiri noua biserică din lemn - mânăstirea are un site bine pus la punct și aici găsești toate informațiile - www.manastireabarsana.ro - , curățenia, mâna de gospodar, florile, clădirile, muzeul.



Ca turist, observi pioșenia localnicilor, respectul pentru ziua lăsată de Dumnezeu pentru odihnă, spiritul de familie, tihna.

 Ca turist, te întrebi când ai ținut cont ultima oară că e duminică și te-ai odihnit, ca turist te întrebi, văzându-i pe acești oameni împăcați, mulțumiți cu ce au și mulțumindu-i lui Dumnezeu, ce-ți mai trebuie ție de nu ești mulțumit.



Chiliile măicuțelor.



Treptele spre vechea biserică, pe deal.

Ca turist, te vei duce apoi la vechea mânăstire Bârsana, strămutată pe un deal, și vei trece prin curtea unei familii ca să urci treptele ce duc spre mica mânăstire ce, tăcută și modestă, își veghează morții fără cruce, îngropați în livada cu meri. Slujba s-a încheiat la noua mânăstire și localnicii se îndreaptă spre case, spre a se așeza la masa sfântă. Ca turist, tu vei mai bântui prin zonă, căutând o liniște pierdută și, cu harta în mână vei bifa încă un obiectiv turistic vizitat.
Vechea biserică a mânăstirii.



Vechea biserică.