Postări

Se afișează postări din septembrie, 2012

La Gaudeamus carte școlară bestseller a fost… gemul

Imagine
Târgul a început într-o luni, o dată cu deschiderea anului școlar. Nu știu cum au fost festivitățile de deschidere pe la școli știu însă că la târgul dedicat cărților nu s-a întâmplat nimic. N-a deschis nimeni târgul, nu s-a auzit nici măcar imnul Gaudeamus – pus cu mare pompă în ultima zi, pe 25. Pe culoarele improvizate în pavilionul mobil bătea vântul, nu la propriu, deși ar fi fost bine în zilele următoare. Apatia e starea care a stăpânit atmosfera. Ici și acolo câte un rătăcit care intra pe o parte și ieșea pe alta. Elevii treceau pe alee pâlcuri pâlcuri dar nici nu întorceau capul spre pavilionul cu cărți. Aveau și ei dreptatea lor – încă nu știau ce manuale le trebuie.
O solidaritate de breaslă îi îndemna pe expozanți să plângă unul pe umărul celuilalt iar în lipsă de clienți și-au împrumutat unii altora cărți și au pus de un salon de lectură, fiecare la standul lui. Animație a fost și vânzare așijderea la mesele sponsorului care și-a adus gemul spre vânzare, ca să recupereze in…

La Gaudeamus se cumpără... gem

Imagine
Dragii mei, standul Cununi de Stele de la Gaudeamus carte scolara arata asa la ora 11, ora deschiderii targului de carte. Dupa o zi de targ arata la fel - adica au venit foarte putini oameni. Hai ca pot intelege - ca e criza, ca e luni... Dar nu inteleg si n-o sa inteleg de ce oamenii care vin la un targ de carte cumpara gem de la sponsorii care se afla vizavi de mine, gem al carui pret minim porneste de la 18 lei, borcanul de 260-270 de grame, pretul mediu e 22-25, acelasi gramaj. Cate un borcan, cate trei... Deci, asa cum spun vizitatorii, cartea e scumpa - la 10 lei. Gemul de 22 de lei e ieftin, nu?
Eu, azi, am vandut trei carti - care fac cat doua borcane de gem. Putin imi pasa mie de gemul lor, sa vanda tone. Dar cand vad ca aceiasi oameni care se uita la carte si spun ca e scumpa se intorc cu spatele si cumpara trei borcane cu marmelada atunci gandesc ca nu e normal ce se intampla.

Zilele Bucureștiului

http://www.ziare.com/social/capitala/bucuresti-la-553-de-ani-vivat-nostalgia-reportaj-ziare-com-1190390  Reportaj pe ziare.com 
Mulțumesc, Diana Robu
 Orașul pe care l-am iubit și pentru care am lăsat pădurea în urmă, la 20 de ani, nu mai există. Oamenii l-au pângărit, frumusețea-i s-a retrasîn fotografiile vechi și în zâmbetul amintirilor. Îmi amintesc mai mult de oameni decât de locuri, poate fiindcă omul lesfințește. Oamenii se îmbrățișau pe bancă, nu spărgeau semințe. Își plimbau cățelul în lesă și nu știu cum se face dar nu călcai nicăieri în excremente. Oamenii ajungeau întotdeauna cu bine pe trotuarul de vizavi și nu neapărat pentru că erau mai puține mașini. Zâmbeau când îi întrebai ceva iar bătrânii aveau chipuri de sfinți senini. Pe holurile școlilor nu se auzeau manele și străzile nopții nu ascundeau suflete rătăcite. Oamenii se îmbrăcau frumos duminica și-și vizitau prietenii iat timpul nu se măsura în bani. Seara, la ora 19:00, îi vedeai la „un bilet în plus” în fața teatrul…

Luați-vă câte un lacăt. Că doar trăiți bine!

Din când în când intră în câte o biserică și aprinde o lumânare: pentru familie, prieteni. Să-i aibă Dumnezeu în pază, să-i ferească de rele, să fie sănătoși. Aprinde câte o lumânare și pentru sufletele celor plecați și apoi se simte împăcată. Nu are o biserică anume, intră unde vede una care i se pare mai liniștită, fără cerșetori în preajmă. Deunăzi a vrut să intre în biserica aflată vizavi de fostul hotel București: o biserică albă, mică. Dar cele două locuri amenajate afară, pentru aprinderea lumânărilor, aveau ușile din fierînchise și la zăvor trona câte un lacăt. Descumpănită, a vrut să se întoarcă, dar totuși a intrat în lăcaș. Bărbatul care veghea la liniștea bisericii a intrat o dată cu ea. - Știți, aș fi vrut să aprind niște lumânări, a zis ea încet, ca pentru a nu deranja sfinții. Dar văd că e închis. Bărbatul a zâmbit puțin trist. - Ne e închis, e deschis dar am lăsat așa ușile că bate vântul și stinge lumânările. Iar lacătul l-am pus ca să nu fure zăvorul. Că s-a mai furat. F…

Educația, la români

Copilul se distrează urmărind cu degetele banda neagră, o pipăie, se apleacă asupra ei, încercând să descifreze misterul mișcării. Degetele-i dispar după ea și reapar, de parcă ar fi un prestidigitator. Părinții sunt lângă el, dar se uită în altă parte, absenți, plictisiți, mulțumiți poate că au o clipă de răgaz și copilul nu-i mai întreabă ceva. - Aveți grijă la copil, îi atenționează cineva, O să-și prindă degetele! Mama îl trage de mână, brusc, prea brusc, prea brutal. - Că nu mă înțeleg cu el, că nu ascultă deloc, i-am zis de atâtea ori să stea locului... Nu mai știu ce să mă fac cu el…. Nu știi cui se adresează, ca o scuză: ei înseși, bărbatului, persoanei care o atenționase cu privire la posibilul accident? Tatăl replică enervat: - Păi, dă-i o palmă! - Păi i-am dat două! răspunde ea dezarmată. Și în ochi i se citește disperarea.

Muntele, marea colonizare

Imagine
Puțini sunt cei echipați de munte și aceștia păstrează o tăcere întunecată sau e, poate, doar o părere a celui ce-i privește. Sunt, mai degrabă, precum munții în a căror inimă se vor pierde: înconjurați de nori și ceață, pentru a-și păstra intactă frumusețea interioară. Montagnarzii adevărați se vor pierde repede pe cărare, chemați de munte, amestecați cu ceilalți pentru 11-12 minute, prin forța împrejurărilor: telecabina din Bușteni. Vom rămâne noi și Babele. Ele, tăcute și protejate de un gard din sârmă, cu țepi la capăt, noi, turiștii de week-end, gălăgioși,
Nu-mi amintesc cum era muntele înainte de „marea colonizare”. Poate că era ca un bunic care-și primește nepoții în vacanță: își răsfăța oaspeții cu fructe, apă rece de izvor, anina flori în cosițele fetelor. Îi adăpostea sub o stâncă în zilele cu ploaie, le cânta printre crengile brazilor. Acum însă se răzvătește, cu ultimele puteri, împotriva celor pe care i-a hrănit și care i-au supt forța spre a o batjocori: i-au luat brazii…

Despre Omul frumos

Am auzit-o rostind, în dreapta mea, apăsat, cu obidă: - Nu-i suport pe boșorogii ăștia care trec pe roșu! O doamnă cu părul alb, scurt, în vârstă, într-un tricou alb, pantaloni trei sferturi și cu un cărucior de piață, pe roți. Poate nu remarca m-a surprins – că venea din partea unei doamne de aceeași vârstă cu cei nedisciplinați – ci faptul că, la semafor fiind și privind bătrânii de pe partea cealaltă a străzii mă gândeam cam la același lucru: ce urât îmbătrânesc oamenii. În nici cinci minute, cât am mers alături una de alta, am aflat povestea doamnei de 82 de ani care refuza să îmbătrânească urât. Mi-a fost dragă din prima. - Se spune că bătrânețea e înțeleaptă! Nu-i deloc așa! Pornim de aici – arată ea cu mâna în jos, apoi descrie o curbă și… - și ajungem tot aici, de unde am pornit. Jos! O nemulțumire civică mai degrabă decât personală. - Vezi că te agațămașina! o avertiză ea pe o tânără care mergea în spatele unei dube ce se strecura pe trotuar. Într-adevăr, din dubă ieșeau niște țevi…

Acasă.

Imagine
Acasă va fi întotdeauna… acasă. Struguri aurii cățărați pe garaj, Luluța cățelușa, tovarășa mamei de când tata s-a prăpădit, cocoșul cel mândru dar care nu-și vede goliciunea gâtului și nici nu-i pasă, roșiile Cherry, delicatese care au apărut din niște semințe de care mama nu mai poate scăpa: - Că mie dintr-astea îmi trebuie ca să fac bulion! Și le culege, înciudată, pentru fiică-sa de la București. Acasă înseamnă pomul plin de fructe, petuniile, mușcatele, cloșca mămoasă care se repede la tine de te apropii de vreun pui de-al ei, firele de iarbă ce se ițesc din cimentul crăpat, pisoiul de Angora șchiop, aruncat peste gard acum nu se mai știe câți ani și pripășit la mama în curte, la mama mea în al cărei suflet, cum spunea Didi, „s-a concentrat tot universul”.
Acasă înseamnă mama, de fapt. Și unde e fotografia mamei? Păi nu v-am spus ca acasă înseamnă mama?

Pe-aici s-au dat amenzi

- Pe-aici s-au dat amenzi, și-a motivat nemișcarea un bărbat, la semaforul din fața Muzeului de Artă- pe Calea Victoriei.
Eram vreo patru inși, eu și grupul de trei din care făcea parte și domnul cu pricina. Ne uitam toți la un semafor pe culoarea roșie și la o stradă goală, goală. Nu trecea nici o mașină. Tentația de a traversa strada era mare, mare.  Parcă eram copii în fața unei înghețate.
- Hai, de ce nu trecem? a întrebat o doamnă.
Și atunci a venit răspunsul:
- Pe-aici s-au dat amenzi. Pietonilor.

Și am rămas cu toții pe loc, până s-a făcut verde.

Pianul vecinului

Imagine
Pianul vecinului. Fragment. Din Cum s-a făcut de-am rămas fată bătrână.
După un caz real povestit de chitaristul Tudor Anghelescu
Stau în blocul acesta de 28 de ani, cunosc istoria fiecărei familii, aşa cum fiecare familie din bloc ştie ce mănânc la prânz, după conţinutul sacoşei cu care mă întorc dimineaţa de la piaţă. Sau poate că aşa îmi imaginez eu, că-mi sunt spionate mişcările. Nu, poate doar văzute, fără intenţie, fiindcăintrarea blocului e strâmtă, doi metri îngrădiţi de un gărduleţ gri din fier, de un gust îndoielnic, creaţie a Primăriei. Iar în aceşti doi metri mai e loc şi de băncuţă, pentru pensionari ca mine, aşa că nu ai cum să intri sau să ieşi fără să te ştergi un pic de banca din lemn, ocupată de câteva băbuţe, de dimineaţa devreme şi până seara târziu. O, nu vă imaginaţi că dorinţa de a sta de vorbă e mai puternică decât frigul. Cum cade bruma, cum se aşterne liniştea şi în faţa blocului, spartă pe alocuri de strigătele celor care cumpără fier vechi – nu-mi dau seama …