joi, septembrie 27, 2012

La Gaudeamus carte școlară bestseller a fost… gemul



Târgul a început într-o luni, o dată cu deschiderea anului școlar. Nu știu cum au fost festivitățile de deschidere pe la școli știu însă că la târgul dedicat cărților nu s-a întâmplat nimic. N-a deschis nimeni târgul, nu s-a auzit nici măcar imnul Gaudeamus – pus cu mare pompă în ultima zi, pe 25. Pe culoarele improvizate în pavilionul mobil bătea vântul, nu la propriu, deși ar fi fost bine în zilele următoare. Apatia e starea care a stăpânit atmosfera. Ici și acolo câte un rătăcit care intra pe o parte și ieșea pe alta. Elevii treceau pe alee pâlcuri pâlcuri dar nici nu întorceau capul spre pavilionul cu cărți. Aveau și ei dreptatea lor – încă nu știau ce manuale le trebuie.

O solidaritate de breaslă îi îndemna pe expozanți să plângă unul pe umărul celuilalt iar în lipsă de clienți și-au împrumutat unii altora cărți și au pus de un salon de lectură, fiecare la standul lui. Animație a fost și vânzare așijderea la mesele sponsorului care și-a adus gemul spre vânzare, ca să recupereze investiția. Că a recuperat-o cu vârf și îndesat nu mă îndoiesc dar a fost singurul care nu a făcut reduceri, nu a făcut nici un efort să-și vândă marfa. Oamenii veneau ca muștele la miere. Întorceau spatele cărților, unii de-a dreptul deranjați de  coșulețul cu proverbe pe care li-l ofeream și cumpărau gem cu 22 de lei borcanul de 270 de grame. Nu unul, nu două ci… nouă. Cu sacoșele. Și reveneau a doua zi. În fața unei astfel de atitudini, vecinul meu și-a spânzurat cartea, eu am trecut la reduceri mari ca să-mi pot scoate măcar cheltuielile cu închirierea standului. După 9 zile de târg de carte am ajuns la concluzia aceea românească - Și așa și cu banii luați.

Întâmplări frumoase însă au fost:
Doamna Dacia Gongu, o doamnă sufletistă și optimistă, a venit cu o pungă mare de flori  origami care au și delectat privirile puținilor trecători, așa de bine că întrebau cât costă. Mare parte din ele au fost redăruite și acum sunt la loc de cinste în casele oamenilor. Pe celelalte le voi aduce la Festivalul Namaste India, să încânte sufletele și acolo.

Cristina Bucșa a venit cu cei patru băieți ai ei care au dat iama în cărțile vecinilor și văzând-o pe ea cât de calmă e în relația cu ei mi-am spus că eu sunt de-a dreptul nevrotică în relația cu fiică-mea. Cred că ea ar fi trebuit să scrie o carte cu titlul Cum s-a făcut de nu mi-am bătut copiii. Vizita lor a fost însă prilej pentru organizatori să  elimine a doua zi o masă cu patru scaune, cea la care au stat, la un moment dat, cei patru copii. Ce să-i faci, era chiar lângă masa organizatorilor.


O doamnă tare simpatică mi-a înseninat ziua respectivă, cumpărând cele trei titluri ale mele, fotografiindu-ne amândouă (m-am simțit ca marii scriitori și primul om care mi-a venit în minte a fost Dan Puric cu care toată lumea dorește să se fotografieze, bine, nu e cazul meu). Apoi a revenit și a cumpărat un set pentru mama dânsei (care e fan scriitoare românce, să înțeleg că și eu mă număr printre ele, de fapt toți, că românii sunt poeți) și încă trei seturi pentru cele trei prietene ale mamei ei. Un așa succes mai rar, pai, nu? Deși mama lor de cărți, ele chiar sunt bune dar marketingul te omoară!

Am dat interviuri de m-a durut gura - și cred că pe ascultători capul – pentru Radio România Actualități de vreo două ori, pentru Radio România Cultural, pentru  televiziunea Trinitas, emisiunea Omul priceput, de luni până vineri la ora 20,20 și m-am bucurat că mai sunt oameni pasionați, ca domnișoara Mihaela Poenaru care a reușit să elimine toate bâlbele mele și să dea coerență celor spuse de mine.

M-au încântat cei trei domni în vârstă – de 81, 83 și 91 de ani, domnul de 91 recitându-mi patru poezii de Radu Gyr, și am răsplătit și eu darul dumnealor – optimism, buna dispoziție – cu Proverbe și cugetări sanscrite.  Cu umor, spuneau despre dânșii că sunt fosile. Eu le-am răspuns că sunt adolescenți care deja sunt „fosile” și dacă îmi găsesc un elev care să știe cine e Radu Gyr și să-mi recite patru poezii, nu contează ale cărui poet, îi dăruiesc acestuia toate cărțile de la stand. Am rămas cu cărțile.

Apropo de elevi, a fost finala concursului de creație literară Mircea Nedelciu. La proba eliminatorie două concurente au ieșit din start pentru că poetul care a locuit în ultimii ani ai vieții la Mărțișor a fost… Ion Creangă iar personajul principal din Pădurea spânzuraților este… Da, el este. Și am înțeles de la moderatoarea concursului, doamna Mirela Nicolae de la Radio România Cultural, că la ediția aceasta elevii au fost mai buni decât la cele anterioare. Nu vreau să mă gândesc cum erau aceia!

Una peste alta, oamenii au aflat de la radio de Manualul de limba sanscrită, de la mine de Didi – Amita Bhose. Cei ce nu știau. Precum doamna Irina Cristea ca a revenit și a cumpărat cărțile lui Didi despre Eminescu, mărturisindu-mi că s-a îndrăgostit de Amita Bhose. Păi nici nu se putea altfel, nu?

M-am reîntâlnit cu o doamnă învățătoare cunoscută la Palatul Copiilor, am cunoscut alte doamne profesoare inimoase, venite cu clasa - una dintre ele dorea să cumpere pentru fiecare elev câte o carte cu 5 lei și să facă o bibliotecă a clasei și-mi cerea sfatul: Oare se vor supăra părinții dacă le va cere 5 lei pentru cărți? N-am văzut prea multe clase cu profesori cu tot. Cum ziceam, cei mai mulți erau afară iar dintre cei dinăuntru se fotografiau.

Mărturisesc că mie îmi place la târgurile de carte. Când am însă în fața mea concurență neloială – gemurile – cedez nervos. Dacă oamenii și-ar fi umplut sacoșele cu cărți de la alte edituri nu m-ar fi deranjat. Dar să fii atât de snob ba chiar de-a dreptul prost să cumperi dulceață de 22-25-30 de lei borcanul de 270 de grame… Cu prostia cum să concurezi? Când mai am în latura cealaltă a standului mesele organizatorilor și indiferența lor ba uneori chiar obrăznicia – cum a fost cazul domnului care, la 19,05 s-a uitat urât la mine și le-a zis colegilor – Haideți, măi, că doamna nu are casă! – iar cedez nervos. Doamna – adică eu, a se citi proasta târgului, că am dat bani pe un stand la un târg fără un banner la intrarea în Parcul Tineretului, care să anunțe evenimentul și fără altă popularizare decât la Radio România și și aceea subțiată până la dispariție în ultimele zile, un stand într-un pavilion unde ne-am copt de căldură (dacă mi-e cald să-mi aduc ventilator, așa cum am fost sfătuită) – deci proasta târgului era obligată prin contract să mai rămână o jumătate de oră după închiderea târgului, nu mai vorbesc că nici vânzătorul de la supermarket nu-i dă afară pe cei care au intrat în magazin până-n ora închiderii. Dar de, noi eram la un târg de carte, nu la supermarket!

Apoi să vă mai spun că s-a donat carte într-o veselie… Mormane, mii de cărți, cărți bune, cărți de care oamenii s-au lepădat ca de râie. Cu sacoșele au adus cărți, le-au lăsat cu totul și am avut senzația că dincolo de gestul frumos, de a dărui cărți unor copii, în unele situații a mai fost și desființarea bibliotecii proprii. Văzând mormanele de cărți m-am gândit că suntem de-a dreptul ca Don Quijote: pe de o parte noi ne străduim să vindem cărți și pe de alta oamenii vin și se debarasează de ele. Acesta să fie drumul cărții?

Să ne vedem sănătoși!

luni, septembrie 17, 2012

La Gaudeamus se cumpără... gem




Dragii mei, standul Cununi de Stele de la Gaudeamus carte scolara arata asa la ora 11, ora deschiderii targului de carte. Dupa o zi de targ arata la fel - adica au venit foarte putini oameni. Hai ca pot intelege - ca e criza, ca e luni... Dar nu inteleg si n-o sa inteleg de ce oamenii care vin la un targ de carte cumpara gem de la sponsorii care se afla vizavi de mine, gem al carui pret minim porneste de la 18 lei, borcanul de 260-270 de grame, pretul mediu e 22-25, acelasi gramaj. Cate un borcan, cate trei... Deci, asa cum spun vizitatorii, cartea e scumpa - la 10 lei. Gemul de 22 de lei e ieftin, nu?
Eu, azi, am vandut trei carti - care fac cat doua borcane de gem. Putin imi pasa mie de gemul lor, sa vanda tone. Dar cand vad ca aceiasi oameni care se uita la carte si spun ca e scumpa se intorc cu spatele si cumpara trei borcane cu marmelada atunci gandesc ca nu e normal ce se intampla.

duminică, septembrie 16, 2012

Zilele Bucureștiului




 Reportaj pe ziare.com 

Mulțumesc, Diana Robu

 Orașul pe care l-am iubit și pentru care am lăsat pădurea în urmă, la 20 de ani, nu mai există. Oamenii l-au pângărit, frumusețea-i s-a retras  în fotografiile vechi și în zâmbetul amintirilor. Îmi amintesc mai mult de oameni decât de locuri, poate fiindcă omul le  sfințește. Oamenii se îmbrățișau pe bancă, nu spărgeau semințe. Își plimbau cățelul în lesă și nu știu cum se face dar nu călcai nicăieri în excremente. Oamenii ajungeau întotdeauna cu bine pe trotuarul de vizavi și nu neapărat pentru că erau mai puține mașini. Zâmbeau când îi întrebai ceva iar bătrânii aveau chipuri de sfinți senini. Pe holurile școlilor nu se auzeau manele și străzile nopții nu ascundeau suflete rătăcite. Oamenii se îmbrăcau frumos duminica și-și vizitau prietenii iat timpul nu se măsura în bani. Seara, la ora 19:00, îi vedeai la „un bilet în plus” în fața teatrului și librăriile nu erau muzee. Își creșteau copiii în respect și valori morale și nu-i îndemnau să treacă peste rând,  la leagănul din parc, ca să învețe să fie șmecheri, că altfel nu reușesc în viață.
Orașul pe care l-am iubit moare în fiecare zi câte puțin și peste el se întinde liana junglei. Îl sugrumă iar noi, oamenii, chiuim de bucurie, crezând că încolăcirea puternică a plantei ne ridică spre soare. Ce doresc eu Bucureștiului e puțin și totul, totodată: oamenii să se regăsească și să se întoarcă spre frumosul din sufletele lor. Chiar dacă pare patetic, eu asta doresc. La urma urmei, îmi permit să fiu patetică. Pentru că am amintiri frumoase și vreau să iubesc din nou Bucureștiul.

vineri, septembrie 14, 2012

Luați-vă câte un lacăt. Că doar trăiți bine!



Din când în când intră în câte o biserică și aprinde o lumânare: pentru familie, prieteni. Să-i aibă Dumnezeu în pază, să-i ferească de rele, să fie sănătoși. Aprinde câte o lumânare și pentru sufletele celor plecați și apoi se simte împăcată. Nu are o biserică anume, intră unde vede una care i se pare mai liniștită, fără cerșetori în preajmă.
Deunăzi a vrut să intre în biserica aflată vizavi de fostul hotel București: o biserică albă, mică. Dar cele două locuri amenajate afară, pentru aprinderea lumânărilor, aveau ușile din fier  închise și la zăvor trona câte un lacăt. Descumpănită, a vrut să se întoarcă, dar totuși a intrat în lăcaș. Bărbatul care veghea la liniștea bisericii a intrat o dată cu ea.
- Știți, aș fi vrut să aprind niște lumânări, a zis ea încet, ca pentru a nu deranja sfinții. Dar văd că e închis.
Bărbatul a zâmbit puțin trist.
- Ne e închis, e deschis dar am lăsat așa ușile că bate vântul și stinge lumânările. Iar lacătul l-am pus ca să nu fure zăvorul. Că s-a mai furat.
Femeia a oftat și în timp ce lua lumânările a rostit, ca pentru ea:
- Doamne, am ajuns bine…
- Nu ne-a spus „să trăiți bine?”
Și în glasul bărbatului nu era nici revoltă, nici ironie. Ci multă amărăciune.

joi, septembrie 13, 2012

Educația, la români



Copilul se distrează urmărind cu degetele banda neagră, o pipăie, se apleacă asupra ei, încercând să descifreze misterul mișcării. Degetele-i dispar după ea și reapar, de parcă ar fi un prestidigitator.
Părinții sunt lângă el, dar se uită în altă parte, absenți, plictisiți, mulțumiți poate că au o clipă de răgaz și copilul nu-i mai întreabă ceva.
- Aveți grijă la copil, îi atenționează cineva, O să-și prindă degetele!
Mama îl trage de mână, brusc, prea brusc, prea brutal.
- Că nu mă înțeleg cu el, că nu ascultă deloc, i-am zis de atâtea ori să stea locului... Nu mai știu ce să mă fac cu el….
Nu știi cui se adresează, ca o scuză: ei înseși, bărbatului, persoanei care o atenționase cu privire la posibilul accident?
Tatăl replică enervat:
- Păi, dă-i o palmă!
- Păi i-am dat două! răspunde ea dezarmată.
Și în ochi i se citește disperarea.

luni, septembrie 10, 2012

Muntele, marea colonizare



Puțini sunt cei echipați de munte și aceștia păstrează o tăcere întunecată sau e, poate, doar o părere a celui ce-i privește. Sunt, mai degrabă, precum munții în a căror inimă se vor pierde: înconjurați de nori și ceață, pentru a-și păstra intactă frumusețea interioară. Montagnarzii adevărați se vor pierde repede pe cărare, chemați de munte, amestecați cu ceilalți pentru 11-12 minute, prin forța împrejurărilor: telecabina din Bușteni. Vom rămâne noi și Babele. Ele, tăcute și protejate de un gard din sârmă, cu țepi la capăt, noi, turiștii de week-end, gălăgioși,

Timișu de Jos, spre Canionul Șapte Scări
După o oră de mers, ajungi la baza Canionului Șapte Scări, Timișu de Jos
Nu-mi amintesc cum era muntele înainte de „marea colonizare”. Poate că era ca un bunic care-și primește nepoții în vacanță: își răsfăța oaspeții cu fructe, apă rece de izvor, anina flori în cosițele fetelor. Îi adăpostea sub o stâncă în zilele cu ploaie, le cânta printre crengile brazilor. Acum însă se răzvătește, cu ultimele puteri,  împotriva celor pe care i-a hrănit și care i-au supt forța spre a o batjocori: i-au luat brazii, i-au doborât și i-au lăsat să putrezească, i-au luat apa și i-au captat-o în  țevi groase, ducând-o, în egoismul lor, în oraș și nelăsându-i decât un firicel, cât să agonizeze. 


I-au răscolit toate ascunzișurile și l-au umplut de excremente, l-au călcat în picioare, chiuind de bucuria dezmățului. L-au acoperit cu hârtii, peturi, îi scuipă semințe pe cărare și îi scrijelesc pe scoarța copacilor nume care nu vor rămâne niciodată în istoria omenirii. Umilit, aproape înfrânt, muntele poartă însemnele cu fierul roșu, precum cei închiși în lagăre. Colonizatorii trec în hoarde vesele, cu sticle de doi litri de bere în mână, fumând și strigându-și glume deocheate. Sunt barbarii de acum sute de ani, reînviați. Câte unul se mai împiedică de vreo creangă putredă, mici piedici aproape inofensive ale muntelui, mici avertizări. Cui îi mai pasă de strigătul muntelui?

Bucegii, aproape de cer
Îi vezi coborând cu jeepanul  pe traseul de la Cascada Urlătoarea – în fața mașinii vreo doi, în mașină vreo șase, în urmă vreo patru, vorbind între ei amestecat, țigănește cu românește, și ai în fața ta varianta modernă a șatrei de acum o sută de ani.

Ajungi la cascadă, aici câțiva oameni se odihnesc deja, cauți un loc unde să te poți odihni câteva minute, înainte de întoarcere, nu ai unde, peste tot oamenii fumează și-și ostoiesc setea cu berea la doză  pe care o vinde o femeie chiar la doi metri de cascadă.
- Avem sucuri, chipsuri, bere rece, răcită în cascadă, își laudă ea marfa aruncată pe o bucată de pefeleu.
Cascada Urlătoarea, Poiana Țapului
 Oamenii  scuipă  mucurile  de țigară și le sting cu berea rămasă în cutie, apoi se fotografiază în fața cascadei, „să le pună pe Facebook”.

 Și nimeni nu-și face palma căuș ca să păstreze, câteva clipe, inima muntelui în palme.

miercuri, septembrie 05, 2012

Despre Omul frumos




Am auzit-o rostind, în dreapta mea, apăsat, cu obidă:
- Nu-i suport pe boșorogii ăștia care trec pe roșu!
O doamnă cu părul alb, scurt, în vârstă, într-un tricou alb, pantaloni trei sferturi și cu un cărucior de piață, pe roți.
Poate nu remarca m-a surprins – că venea din partea unei doamne de aceeași vârstă cu cei nedisciplinați – ci faptul că, la semafor fiind și privind bătrânii de pe partea cealaltă a străzii mă gândeam cam la același lucru: ce urât îmbătrânesc oamenii.
În nici cinci minute, cât am mers alături una de alta, am aflat povestea doamnei de 82 de ani care refuza să îmbătrânească urât.  Mi-a fost dragă din prima.
- Se spune că bătrânețea e înțeleaptă! Nu-i deloc așa! Pornim de aici – arată ea cu mâna în jos, apoi descrie o curbă și… - și ajungem tot aici, de unde am pornit. Jos!
O nemulțumire civică mai degrabă decât personală.
- Vezi că te agață  mașina! o avertiză ea pe o tânără care mergea în spatele unei dube ce se strecura pe trotuar.
Într-adevăr, din dubă ieșeau niște țevi.
- Pf! Poftim! zise ea mustrător în urma unei tinere grăbite, care o împinsese ca să-și facă loc.
Tânăra nici n-a auzit.
-          Stați, că acesta dă peste noi, nici nu se oprește, mă avertiză ea și lăsarăm taxiul galben să treacă, deși era trecere de pietoni.
-          Îmi bag p… în mă-ta, se auzi taximetristul pe geamul deschis.
Și pe tot acest mic drum comun, povestea unui om care, săptămâna trecută a chemat de două ori Salvarea:
- Și uitați-mă, sunt tot aici. Acum în Dumnezeu mi-e nădejdea. Băiatul meu pleacă la ora 8 și vine la ora 22. Noră-mea…(face un gest a lehamite). Eu am fost inginer silvic și am lucrat zi lumină dar niciodată n-am fost așa, că tinerii de acum, să nu mai știe nimic, nimic, decât muncă, muncă, închiși într-un birou.
În 1955 se angaja inginer silvic și…
- Ce frumoasă meserie am avut! Grea dar frumoasă! Știți ce greu e pentru bărbați să accepte să lucreze cu o femeie șefă? Eu n-am știut ce e fardul, ce e rujul, n-am purtat decolteu pentru că n-am vrut să spună oamenii: Ia uite-o și pe vopsita aia, a venit să ne conducă!
Povestea cu simplitate, fără patimă, așa cum povestești unui prieten. Nu era plicticoasă, nu era plângăcioasă deși când a pomenit de băiatul ei care nu are timp să vină să-i deschidă ușa i s-au umplut ochii de lacrimi. A întors însă capul repede, crezând, sperând poate că n-am observat. Povestea ei era povestea unui om frumos. Trăsăturile-i erau frumoase prin seninătatea privirii.
Mă întreb oare cine mai are timp s-o asculte, cine o mai vede pe stradă? Oamenii frumoși dispar, vine Salvarea într-o zi prea târziu pentru ei, copiii le sunt la birou la ora 21. Rămân „boșorogii” nesimțiți, tinerii care te împing pe stradă, taximetriștii care te înjură…

Ne-am urat sănătate, ne-am despărțit ca și cum mâine ne vom reîntâlni. Nu știu dacă ne vom mai reîntâlni dar eu, pentru 5-10 minute am avut alături un om frumos. Și-i mulțumesc.

marți, septembrie 04, 2012

Acasă.











Acasă va fi întotdeauna… acasă. Struguri aurii cățărați pe garaj, Luluța  cățelușa,  tovarășa mamei de când tata s-a prăpădit, cocoșul cel mândru dar care nu-și vede goliciunea gâtului și nici nu-i pasă,  roșiile Cherry, delicatese care au apărut din niște semințe de care mama nu mai poate scăpa:
- Că mie dintr-astea îmi trebuie ca să fac bulion!
Și le culege, înciudată, pentru fiică-sa de la București.
Acasă înseamnă pomul plin de fructe, petuniile, mușcatele, cloșca mămoasă care se repede la tine de te apropii de vreun pui de-al ei, firele de iarbă ce se ițesc din cimentul crăpat, pisoiul de Angora șchiop, aruncat peste gard acum nu se mai știe câți ani și pripășit la mama în curte, la mama mea în al cărei suflet, cum spunea Didi, „s-a concentrat tot universul”.

Acasă înseamnă mama, de fapt. Și unde e fotografia mamei? Păi nu v-am spus ca acasă înseamnă mama?

luni, septembrie 03, 2012

Pe-aici s-au dat amenzi

- Pe-aici s-au dat amenzi, și-a motivat nemișcarea un bărbat, la semaforul din fața Muzeului de Artă- pe Calea Victoriei.
Eram vreo patru inși, eu și grupul de trei din care făcea parte și domnul cu pricina. Ne uitam toți la un semafor pe culoarea roșie și la o stradă goală, goală. Nu trecea nici o mașină. Tentația de a traversa strada era mare, mare.  Parcă eram copii în fața unei înghețate.
- Hai, de ce nu trecem? a întrebat o doamnă.
Și atunci a venit răspunsul:
- Pe-aici s-au dat amenzi. Pietonilor.

Și am rămas cu toții pe loc, până s-a făcut verde.

Pianul vecinului


 Pianul vecinului. Fragment. Din Cum s-a făcut de-am rămas fată bătrână.

După un caz real povestit de chitaristul Tudor Anghelescu

Stau în blocul acesta de 28 de ani, cunosc istoria fiecărei familii, aşa cum fiecare familie din bloc ştie ce mănânc la prânz, după conţinutul sacoşei cu care mă întorc dimineaţa de la piaţă. Sau poate că aşa îmi imaginez eu, că-mi sunt spionate mişcările. Nu, poate doar văzute, fără intenţie, fiindcă  intrarea blocului e strâmtă, doi metri îngrădiţi de un gărduleţ gri din fier, de un gust îndoielnic, creaţie a Primăriei. Iar în aceşti doi metri mai e loc şi de  băncuţă, pentru pensionari ca mine, aşa că nu ai cum să intri sau să ieşi fără să te ştergi un pic de banca din lemn, ocupată de câteva băbuţe, de dimineaţa devreme şi până seara târziu. O, nu vă imaginaţi că dorinţa de a sta de vorbă e mai puternică decât frigul. Cum cade bruma, cum se aşterne liniştea şi în faţa blocului, spartă pe alocuri de strigătele celor care cumpără fier vechi – nu-mi dau seama cum fac ei de ajung în faţa blocului nostru exact între orele de odihnă, ca şi gunoierii, de altfel. Deci spuneam că ştiu orice mişcare din bloc, că doar suntem ca o familie, după dorinţa primului şi singurului  preşedinte comunist cu patalama, Ceauşescu. Avantajul e că nu am şanse să fiu găsită în garsonieră la o săptămână după ce am murit, şi asta abia când am început să miros, semnal olfactiv pentru ceilalţi, ci chiar în ziua decesului. Dacă nu apar o zi pe hol,  seara trebuie să-mi sune cineva la uşă, să vadă dacă mai respir. Nu cred că e din spirit de solidaritate ci din curiozitate. Nimeni nu vrea să piardă un spectacol gratuit. Dezavantajul... sunt mai multe, dar n-are rost să ne supărăm aşa de dimineaţă, mai ales că nici nu am prea dormit. Ei, dar ce somn îi mai trebuie unei femei de 75 de ani? Câteva ore îi sunt suficiente, pe noapte. Adevărat, dar daţi-mi mie patru ore pe noapte, legate fedeleş, una de alta, şi o să le dorm cât ai zice „peşte”. Căci am ajuns să dorm iepureşte iar auzul, în loc să mă lase, s-a ascuţit, ca şi vederea, de altfel, am renunţat la ochelari, că am început să văd mai bine fără ei. Ştiu că asta înseamnă nu vreo minune ci că retina începe să fie măcinată şi va veni clipa când nu voi mai vedea. Cataractă se numeşte, netratată. Da, bine, mă voi duce la medic. Cu auzul însă chiar nu ştiu ce se întâmplă, de captez toate zgomotele blocului. Noi ăştia mai vechii, din bloc, avem aşa, un fel de convenţie nescrisă, nu ne deranjăm unii pe alţii, urcăm scările în tăcere, nu strigăm, nu urlăm, nu ascultăm muzică tare, nu batem covoare între orele 14 şi 17. Ce mai, sanatoriu curat. Dacă am fi numai noi, cei trecuţi binişor de 60 de ani! Însă ce te faci cu copiii noştri, cei care au vreo 40 de ani dar care nu au reuşit să se mute din apartamentul în care stau cu onorabilii părinţi şi-şi exprimă frustrarea pe scări şi în dormitor de parcă ar fi singuri pe lume? Iar de venetici ce să mai spun, nişte barbari în toată regula! Cei mutaţi peste noapte, veniţi într-o seară cu camionul cu mobilă şi instalaţi cu surle şi turle. Ăştia chiar că nu au nici un Dumnezeu, se uită la tine, de fapt, prin tine, când îi rogi să dea muzica mai încet şi zic:
- Ne scuzaţi, n-am ştiut că sunt pereţii aşa subţiri, acum dăm radioul mai încet.
Şi juri că, un minut mai târziu, l-au dat mai tare. Adică îşi mai şi bat joc de bătrâneţile tale. Aşa ceva nu era cu putinţă acum douăzeci de ani, când educaţia era educaţie, „sărut mâna” era „sărut mâna”, nu o vorbă spusă printre dinţi, de nu ştii de te înjură sau te salută. Dar de la ce-am pornit, că nu mai ştiu... Aha, da, de la gălăgia vecinilor. Da, uite, cei de deasupra mea au o dambla cu muzica asta, şi măcar de aş pricepe care  le e stilul muzical preferat. Căci ba ascultă manele, ba pian, de la o extremă la cealaltă. Iar sâmbătă seara se uită la „Surprize, surprize”. Nu vreau să comentez acum valoarea sau lipsa de valoare a acestei emisiuni, poate că m-aş fi uitat şi eu la ea dacă ai mei vecini nu ar da sonorul la maximum, să audă şi din baie. Iar eu, când aud: „Te aştept aici.....” simt cum mi se face pielea de găină şi mă apucă turbarea. 
.................continuarea în carte.