Acasă.

Acasă va fi întotdeauna… acasă. Struguri aurii cățărați pe garaj, Luluța  cățelușa,  tovarășa mamei de când tata s-a prăpădit, cocoșul cel mândru dar care nu-și vede goliciunea gâtului și nici nu-i pasă,  roșiile Cherry, delicatese care au apărut din niște semințe de care mama nu mai poate scăpa:

- Că mie dintr-astea îmi trebuie ca să fac bulion!

Și le culege, înciudată, pentru fiică-sa de la București.

Acasă înseamnă pomul plin de fructe, petuniile, mușcatele, cloșca mămoasă care se repede la tine de te apropii de vreun pui de-al ei, firele de iarbă ce se ițesc din cimentul crăpat, pisoiul de Angora șchiop, aruncat peste gard acum nu se mai știe câți ani și pripășit la mama în curte, la mama mea în al cărei suflet, cum spunea Didi, „s-a concentrat tot universul”.

Acasă înseamnă mama, de fapt. Și unde e fotografia mamei? Păi nu v-am spus ca acasă înseamnă mama?