Zilele Bucureștiului
Reportaj pe ziare.com
Mulțumesc, Diana Robu
Orașul pe care
l-am iubit și pentru care am lăsat pădurea în urmă, la 20 de ani, nu mai
există. Oamenii l-au pângărit, frumusețea-i s-a retras în fotografiile vechi și în zâmbetul
amintirilor. Îmi amintesc mai mult de oameni decât de locuri, poate fiindcă
omul le sfințește. Oamenii se îmbrățișau
pe bancă, nu spărgeau semințe. Își plimbau cățelul în lesă și nu știu cum se
face dar nu călcai nicăieri în excremente. Oamenii ajungeau întotdeauna cu bine
pe trotuarul de vizavi și nu neapărat pentru că erau mai puține mașini. Zâmbeau
când îi întrebai ceva iar bătrânii aveau chipuri de sfinți senini. Pe holurile
școlilor nu se auzeau manele și străzile nopții nu ascundeau suflete rătăcite.
Oamenii se îmbrăcau frumos duminica și-și vizitau prietenii iat timpul nu se
măsura în bani. Seara, la ora 19:00, îi vedeai la „un bilet în plus” în fața
teatrului și librăriile nu erau muzee. Își creșteau copiii în respect și valori
morale și nu-i îndemnau să treacă peste rând,
la leagănul din parc, ca să învețe să fie șmecheri, că altfel nu reușesc
în viață.
Orașul pe care
l-am iubit moare în fiecare zi câte puțin și peste el se întinde liana junglei.
Îl sugrumă iar noi, oamenii, chiuim de bucurie, crezând că încolăcirea
puternică a plantei ne ridică spre soare. Ce doresc eu Bucureștiului e puțin și
totul, totodată: oamenii să se regăsească și să se întoarcă spre frumosul din
sufletele lor. Chiar dacă pare patetic, eu asta doresc. La urma urmei, îmi
permit să fiu patetică. Pentru că am amintiri frumoase și vreau să iubesc din
nou Bucureștiul.
Comentarii