marți, octombrie 30, 2012

Tristete

Din cand in cand oamenii se duc la cimitir, sa aprinda o lumanare la mormantul celui ce nu mai este decat amintire. Aduc cateva flori, un borcan pentru apa, cateva fire de tamaie, o cutie de chibrituri. Batul scapara si se stinge, invariabil, privirea ramane pironita pe batul de chibrit, evitand mormantul. Unii vorbesc cu cel de sub pamant, altii tac, unii isi fac de lucru smulgand buruienile. In jur e liniste, nimeni nu vorbeste tare. De parca s-ar teme cineva ca s-ar putea trezi vreunul dintre cei ce dorm acolo.

Eu merg rar la cimitir. La tata de cateva ori pe an, la Lili am fost o singura data si nu mai stiam unde e mormantul. La Didi la fel, de vreo doua, trei ori pe an.  Pentru mine, acesti trei oameni nu se afla acolo. De ce ma duc? Poate de rusine. Daca nu m-as duce ar fi ca o tradare desi nu e deloc asa. Daca nu m-as duce eu si inca vreo doi, trei oameni mormintele poate ca ar fi in paragina. Si si mormintele trebuie ingrijite, din respect pentru cei ce dorm acolo.

Am fost la Didi. De fiecare data am o strangere de inima. E in cimitirul Andronache, in cavoul unei foste studente, Nina. Urna cu cenusa se afla intr-un cavou mare, gol, cu o cruce pe care e trecut numai numele ei. Pe crucea familiei Mihai. De fiecare data ii privesc fotografia care incepe sa se stearga si ma gandesc ca pasii nostri ne poarta pe cai nebatute si nestiute. Cine ar fi crezut ca drumul dansei se va sfarsi astfel?

Ma intreb cati dintre cei care ajung in cimitir s-au oprit in fata fotografiei ovale, ce reprezinta portretul unei indience in sari. Numele i s-a sters de pe cruce - vopseaua neagra s-a spalat, de ploi,  si a ramas doar  sapat in cruce, alb. De parca ar spune - eu nu sunt aici, de fapt. Eu sunt in sufletele voastre, in filele cartilor, in adierea vantului.

Am fost la Didi. Pe mormantul alaturat, doi caini dormeau, incalziti de soare. Cateva morminte mai incolo, cativa barbati sapau o groapa. Lumanarile ardeau cu flacara mare. Iar Didi, din fotografia stearsa, parea sa spuna:
- Stii bine unde ma gasesti. Uita-te in jurul tau si in inima ta. 

marți, octombrie 23, 2012

Didi

Sunt 20 de ani de când a plecat. Într-o sâmbătă, la ora 9:00. Întrebam unde este și nu-mi răspundea nimeni. Se uitau toți la mine, încurcați, dar eu nu înțelegeam. Într-un târziu cineva mi-a spus că „doamna indiană a murit”. Și că a venit fratele său cu o seară înainte.

„A murit.”
A fost prima oară când am pierdut pe cineva drag. Până atunci moartea fusese o noțiune abstractă. Oamenii mureau dar nimeni drag mie nu dispărea așa că nu știam ce înseamnă moartea.

După un timp înveți să trăiești cu dispariția cuiva drag. O vreme aștepți să apară, reapară, apoi înțelegi că nu va mai fi decât în amintirea ta. Și în ceea ce a făcut, a lăsat în urma sa.

În urma sa, Didi a lăsat o lume. India, România, două țări pe care dânsa le-a unit prin cultură. Iar lumea pe care a creat-o Didi nu va muri decât o dată cu globul.


Ce te legeni... în bengali



Dragii mei, Ce te legeni... poezia care i-a schimbat viața lui Didi. Publicată în Eminescu: Kobita (Poezii), 1969. 



 বনের দোলা

হে অরণ্য, দোলো তুমি কিসের দোলায়?
না বরষে বারিধারা, বহে শান্ত বায়
তবু কেন শাখা তব ভূমিতে লুটায়য়

- কি ব্যথায় শাখা মোর সদা কম্পমান?
জান না কি দিন মোর প্রায় অবসান?
দিবা হল হ্রস্বতর দীর্ঘ বিভাবরী
পত্রের সম্ভার মোর ক্রমে পড়ে ঝরি।

পত্রশিরে হানে সদা উত্তর বাতাস
গায়কের দল মোর ত্যজিছে আবাস।
শীতল পবনাঘাতে হৃদয় উদাস।
বসন্তের তরে শুধু ঝরে দীর্ঘশ্বাস।

ঘনাইল পাখিদের যাবার সময়
তবু কি হবে না মোর উতলা হৃদয়?
রিক্ত বাসা ঝন্দুনেলা ছাড়ি তরুচূড়ে
দূর  কোন বসন্তর দেশে যায় উড়ে।
দ্রুত সঞ্চালিয়া পক্ষ পলকের বেগে
দিগন্ত আঁধারি মেশে দূরান্তের মেঘে।
ভাবনা আমারো ধায় তাদেরি পাখায়
দুর্ভাগ্য আমারি শুধু রহিনু হেথায়।
শীতক্লিষ্ট শুষ্ক প্রাণে একা বহি খেদ
বন্ধু মোর রেখে গেছে শুধুই বিচ্ছেদ।

১৮৮৩

luni, octombrie 22, 2012

Haideți iar la carte! La Salonul de carte Polemos!

Între 24 și 27 octombrie, la Cercul Militar Național - Galeria Artelor. Adică la Casa Armatei, vizavi de fosta Romarta, hai că știți. Na, pe lângă Capșa.

Programul e acesta - 11-19, mai puțin sâmbătă 11-16.

Iar vineri, 26, vă aștept la prezentarea cărții Sergiu Al-George văzut de noi, indienii, de Amita Bhose.

Așa că  dacă aveți drum prin centru și vreți să ne revedem, să mai schimbăm o vorbă, să mai cumpărați o carte a lui Didi - in octombrie, cum spuneam, cărțile Cununilor costă 10 lei (cu trei excepții) - mă găsiți la Polemos.

Intrarea e liberă!


vineri, octombrie 19, 2012

Cum se face de-ți dă viața peste nas.

Prin vocea unei domnișoare aiurite. Simplu. Cumperi un borcan de ness, răzuiești un talon și câștigi... o borsetă pentru gustare.
- O, bravo, bravo, zice domnișoara, excelent...
Te simți de parcă ai fi descoperit America. Și-i dai un număr fals de telefon. Sau cine știe, poate e chiar bun dar nu e al tău.
Glumești:
- O să mă duc la grădiniță...
- O, bravo, bravo, excelent, ați văzut? mai zice ea zâmbindu-ți larg. Ce bine, nu?
Și atunci simți nevoia să-i tai avântul, că doar nu ți-a dăruit o insulă.
- De fapt nu mă duc la grădiniță.
- Nu? întreabă ea foarte mirată.
Și te simți vinovată. Uite, fata asta crede că tu ai copil mic, de grădiniță și tu... Dar până să-ți duci gândul la capăt și să-i întorci și tu un zâmbet tâmp viața te lovește în moalele capului.
- Păi mă gândeam că e taman bună pentru pachețel, pentru nepoți...
Păi tu ce credeai? Hai, revino-ți!

joi, octombrie 18, 2012

La Namaste India nu ne-a fost frig

Pentru că atunci când iubești ploaia care ți se strecoară în păr nu intră și în suflet ci în pământul de sub tălpile tale, spre a hrăni rădăcinile copacilor. Pentru că atunci când iubești frigul nu te înfioară deși îți dă târcoale cu rafale de vânt. Când iubești India nu ți-e frig. 5100 de cumpărători de bilete - și oare câți or fi intrat fără, strecurându-se (românește) au venit la Namaste India - Festivalul culturii indiene, desfășurat la Muzeul Național al Satului în zilele 12-14 octombrie. Bineînțeles, ar fi fost bine să fie soare. Dar ploaia și frigul nu ne-au împiedicat să celebrăm India.
Iuliana, Maria, Mihaela - am numit aici Centrul Cultural Rabindranath Tagore. Iulia - am numit acum Muzeul Național al Satului. De afară pare ușor să organizezi un eveniment, dinăuntru... Numai cel ce nu a făcut vreo lansare de carte (și cum cam toți românii sunt poeți...) nu știe câtă alergătură implică.
Atelierul de bengali
Eu am avut același loc ca anul trecut - o masă lungă, pe care am așezat cărțile și portretul lui Didi. Și ce bucuroasă am fost că în acest răstimp am putut adăuga câteva titluri noi. Pot spune că de la masa mea vedeam toată India - exagerez, desigur, dar scena fiind lângă mine și eu fiind cam la intrare i-am putut întâmpina pe toți cei care veneau la Festival. Cu înțelepciune gratis - adică proverbe - bengaleze, sanscrite, culese și traduse, normal, de Didi.

M-am bucurat să-mi revăd prietenii - unii dintre ei făcuți chiar anul trecut, la același festival - Cristina, de pildă, cu cei patru băieți ai ei năzdrăvani si curioși (au venit cu steagul Indiei, desenat de ei) și deștepți. Pe doamna Dacia Gongu, care a venit iar cu o pungă mare de flori origami pe care mi le-a dăruit și care au fost redăruite, mare parte, spre încântare. Pe Lăcrămioara și Petra, Adriana, iar Adriana, Aura și Elena (nașa mică și nașa și mai mică). Pe domnul Nicu Lescu și soția dânsului. Pe Angelica (o credeam în Franța). Pe Aurelia. Pe...să mă ierte de nu-i numesc acum.

Prima zi - și cea mai friguroasă, dar cine a pomenit de frig? - a fost dedicată și atelierului de bengali. După mai bine de 20 de ani planșele lui Didi - cu vocale și cu consoane - s-au aflat în fața pseudocursanților. Spun pseudocursanți pentru că a fost ca o joacă. Să auzim alfabetul, să-l repetăm, să salutăm, să învățăm câteva cuvinte, câteva litere. Mulți tineri, mulți dintre ei curioși. Limba lui Tagore pare să suscite interes.

Manualul de limba bengali și Dicționarul bengali-român, realizate de Didi - Amita Bhose
Și mama mi-a fost alături, mama mea cea dragă.

Și a doua zi a plouat. Și ne-am strâns sub streașină, și un indian-expozant a trecut pe la fiecare dintre noi și ne-a îmbiat cu un pahar cu ceai. Și un alt indian mi-a dăruit un trandafir origami - mi-a și arătat cum se face dar am uitat, deși el zicea că e simplu. Adevărat, și eu ziceam că e simplu să scrii Ana în bengali. Și un alt indian mă ajutase, dimineața, să car cărțile depozitate peste noapte. Și aceste gesturi fac parte din India. Ca și sariul Iulianei sau sariul Mariei - la 10 grade ele erau îmbrăcate în sari, din respect pentru India pe care o găzduiau în Muzeul Satului.

Iată vocalele - 12
Și apoi, după vreo două ore ne-am reluat locurile, și fiecare trecător a dus cu el acasă o parte din India - o carte, o bijuterie, o haină, un șal, condimente, ceai, ceva de mâncare, clinchetul clopoțeilor de la picioarele goale ale dansatoarelor -  (au dansat pe mocheta udă, fără o grimasă). Poate au luat cu ei acasă unduirile grațioase pe  muzica lui Tagore din timpul dansului clasic susținut de Centrul de artă Euterpe sau privirea expresivă a dansatoarei indiene Srinwanti Chakrabarti. Sau au participat la atelierul de mehndi al Hildei (care a făcut și un fotoreportaj reușit al Festivalului -dați căutare Hedwig Silver pe Facebook. Au ajuns sau au dorit să ajungă la lansările de carte. Au venit la atelierul de „înțelepciune” - unde ne-am amuzat pe seama zicătorilor românești și proverbelor indiene, concluzionând că tarele omenești sunt ironizate pretutindeni, fie că o facem în sanscrită, bengali sau română.
Și consoanele - 40. Planșele au fost realizate de Alo - Alexandru Chitul, cel mai bun student al lui Didi.

 În afara unui mic incident - o mamă care și-a pălmuit copilul rătăcit, disperată că-l pierduse - eu cred că tarele omenești au fost lăsate la poarta Muzeului  pentru trei zile și că o parte din libertatea spiritului indian ne-a cuprins pe toți. N-am auzit oameni certându-se, n-am auzit oameni văicărindu-se, n-am văzut oameni triști, încruntați. Și pun pariu că nu sunt așa de obicei. Poate pentru că aici, la Namaste India de la Muzeul Național al Satului locul și evenimentul sfințesc oamenii.

Vă mulțumesc tuturor - organizatori și vizitatori - pentru dragostea pentru India lui Didi - Amita Bhose. Pentru dragostea pentru Didi - Amita Bhose.

Să ne vedem sănătoși la anul!
Și de doriți mai multe fotografii, impresii - pe www.namasteindia.ro și pe facebook. Pentru că aici e doar o parte din India.

Mulți tineri, așa-i?
Deja avem un elev.

Pe unii i-a luat durerea de cap, alții notează, alții memorează...

Aproape toți trecătorii s-au servit cu înțelepciune.

Cărți și flori




La atelierul de „înțelepciune” nu știu dacă am devenit mai înțelepți dar ne-am amuzat.





Oameni. India.

Să ne reîntâlnim sănătoși.
Notă: Nici un fragment, articol sau fotografie nu pot fi reproduse fără acordul autoarei. 

miercuri, octombrie 10, 2012

Vă aștept la Namaste India - Festivalul culturii indiene


Anul trecut, Festivalul a fost dedicat lui Tagore. Iar Cununi de stele a lansat Dragostea încurcă, dragostea descurcă, piesă de teatru a lui Tagore, în traducerea lui Didi - Amita Bhose. Piesa s-a jucat la Casa Universitarilor în 1981, fiind regizată și jucată de către studenții de atunci ai Amitei Bhose.
Ați fost anul trecut la Muzeul Satului, la Namaste India? Dacă da, atunci veți reveni, dacă nu, vă invit să descoperiți o parte din India alături de organizatori - Centrul Cultural Rabindranath Tagore si Muzeul Național al Satului. Mai jos e programul, vă alegeți ce vi se potrivește, ce vă place. Eu sunt acolo, aș zice, non stop și vă aștept cu bucurie.  


http://namasteindia.ro/program/

luni, octombrie 08, 2012

Domnitor pentru o zi



De ridici privirea vezi numai cerul, de închizi ochii simți cum soarele lui octombrie văratic îți mângâie pleoapele, de ciulești urechea auzi numai zgomotul înfundat al mașinilor și îndemnurile jucătorilor de fotbal de pe terenul din vecinătate. Totul ajunge la tine filtrat, de departe, tu ești liber și singur și simți că ai putea rămâne aici pe veci: ești la 27 de metri înălțime, pe terasa Turnului Chindia al Curții Domnești Târgoviște.

Biserica Mare Domnească și Palatul Domnesc văzute din Turnul Chindia - chindie înseamnă asfințit.


De la București, cei 80 de kilometri  i-ai străbătut cu mașina într-o oră și jumătate,  într-o duminică de octombrie cald ca o lună de vară. Totul e încă verde, oamenii sunt încă veseli, solari. Ai zice că sunt mulți turiști pentru un obiectiv românesc, dacă ai vedea partea plină a paharului, partea goală ar cam căina însă puținătatea lor, având în vedere că  palma aceasta  de pământ a simțit tălpile lui Mircea cel Bătrân, Vlad Țepeș, Petru Cercel, Matei Basarab, Constantin Brâncoveanu.

Așa și cu biletul de intrare: 9 lei pentru adulți  și  jumătate pentru elevi, studenți, pensionari. Unii zic că e mult, alții că e puțin. Cert e un lucru: Complexul Muzeal „Curtea Domnească” Târgoviște, reabilitat cu 3,5 milioane de lei din fonduri Phare arată ca un muzeu din străinătate. De la intrare până la ieșire (care oricum e tot pe la intrare). De la indicatoare la accesul în beciul domnesc, de la explicații bilingve  pe panouri, în fața obiectivelor, la cea din urmă piatră a zidului de împrejmuire. Iarba încă verde e tunsă, o tufă de viță de vie păzește, cochetă, intrarea Casei Bălașa, purtând numele soției lui Constantin Șerban, casă care fusese destinată spre „odihnă creștinilor care cad la nevoie”. Merele se răsfață în pomi, spre ciuda nucului cel mare, ale cărui fructe, căzute de bătrânețe, sunt vânate de turistele pofticioase. Tâșnitoarele funcționează, băncile din lemn grupate în pătrat te îmbie la leneveală, spre a privi măreția lumii apuse.
Câteva ore bune trec aici ca o zi: cât să cutreieri cu pași înceți ruinele Palatului domnesc, încăpere după încăpere, fără să știi prea  bine ce vizitezi – aici poate că ar fi fost potrivite niște indicații – dar altfel nu l-ai mai vedea pe puștiul care se cățără pe ziduri, la câțiva metri înălțime, și se amuză strigându-și tovarășii.  Din „palatul mic dar frumos și măreț”  au rămas doar pietrele, cărămizile și… cimentul – restaurarea încă e recentă. Pivința se întinde sub palat, Lapidarium în prezent, Biserica Mare Domnească ctitorită de Petru Cercel dar pictată în timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu te întâmpină cu cea mai mare galerie a portretelor domnitorilor dintr-o biserică – și aici te urmărește fotografia din Manualul de istorie al copilăriei tale.  Turnul Chindia, ridicat de Vlad Dracul peste turnul bisericii paraclis  - din biserică păstrându-se numai zidurile la o înălțime de 2 metri – găzduiește o expoziție dedicată lui Vlad Țepeș și constați pentru a doua oară existența virgulei între subiect și predicat „Vlad Țepeș, acordă…”, îți spui iar că ești cârcotaș, așa că citești, mai încolo, panoul despre baia domnească, pus cam la trei metri de balustradă – aici și să fie o virgulă nu o vezi. Fortificațiile Curții Domnești, Biserica Sfânta Vineri, Grădinile domnești pe care le vezi din, poate, sala de bal a palatului– acum parc al orașului, Muzeul Tiparului și al Cărții Vechi Românești, toate aceste obiective te cuceresc nu neapărat prin istoria pe care o poartă ci prin modul cum a fost restituită românilor: cu respect atât pentru cărămida din zid cât și pentru cel ce o privește. Și, privind apoi spre cer, înțelegi vorbele lui Iov, cioplite pe piatra de mormânt a domniței Elina: „Omul născut din femee în timpul scurt cât trăiește este plin de multe necazuri cari ca și floarea răsare și se trece și dispare ca umbra.” Omul dispare ca umbra, rămâne istoria, „spre pomenire mângâietoare pentru țărâna vitejilor (… ) și de îndemn puternic ca să-și aducă aminte ce au fost și ceea ce pot fi.” (prințul Gheorghe Bibescu).
Turnul Chindia nu se poate ascunde în spatele zidurilor.


Poarta de intrare - dreapta - și Biserica Mare Domnească

Fortificațiile Curții Domnești și parte din Casa Domnească

Ctitorii Bisericii Mari Domnești: Petru Cercel și Constantin Brâncoveanu
Imagine din interiorul Bisericii Mari Domnești.

Clopotul, la intrarea în biserică


Balconul (cafas) pentru familia domnească, deasupra intrării în naos.
x

Muzeul Tiparului și al Cărții Vechi Românești

Biserica Sfânta Vineri

Fortificațiile și, în parc, ruinele Foișorului.


Pivința, Lapidarium în prezent
Muzeu în aer liber

Turnul Chindia, văzut din dreptul bisericii paraclis.

Agățat de istorie....

...nu va ajunge niciodată așa.
Notă: nici un articol, fragment sau fotografie nu pot fi reproduse fără acordul scris al autoarei.

miercuri, octombrie 03, 2012

Cum s-a făcut de japonezii sunt înaintea noastră cu o mie de ani

Păi... simplu. Că lucrurile clare sunt simple. Luăm exemplu un liceu obișnuit -Liceul de stat Yasaka din Japonia. Aflăm din prezentarea Corului venit în vizită în România că  liceul e situat în orașul Sagamihara din prefectura Kanagawa. Mai pe românește, undeva în Japonia. Că am lămurit aspectul acesta mai aflăm că
 „e o instituție de învățământ care reunește patru profiluri educaționale: profilul de arte (muzică și arte plastice), profilul de științe reale, profilul de limbi străine și profilul de sport.
Instituția noastră de învățământ își propune să aprofundeze și să solidifice programa școlară tradițională, atât în cazul cursurilor vocaționale cât și în cel al cursurilor obligatorii, indiferent de profil.
În acest scop, începând din anul 2007 am organizat în fiecare an călătorii de studii în Europa, urmărind să dezvoltăm originalitatea fiecăruia dintre elevii noștri și, de asemenea, să perfecționăm un sistem de învățare care să poată răspunde atât specializărilor de studiu cât și aptitudinilor personale.
Grupul care va veni în vizită anul acesta este format din elevi în anul doi de liceu, care studiază ca specializare principală muzica.”
Cam așa gândesc japonezii educația în școli. Dezvoltarea originalității, a aptitudinilor....
Corul de Copii Radio și Corul Liceului Yasaka

Și au venit. Și au cântat. Cu tot respectul, copiii Corului Radio sunt de zece ori mai bine pregătiți decât elevii Corului japonez și ei nu sunt la liceu de profil. Fac muzică în timpul lor liber, seara, după ore, sâmbăta, în vacanțe și asta pentru că mai există doi oameni entuziaști care mai cred în frumosul pe care-l poate dărui muzica.  Pentru Corul de Copii Radio statul român nu găsește bani nici pentru transport până-n Bulgaria, la un Festival, darămite să-i mai și trimită în lume, auzi, să-și dezvolte originalitatea!

O să spuneți, bine, Japonia e o țară bogată... Păi e, pentru că știe care-i e bogăția - copiii. Educația, cultura. Statul investește în copii. Nu s-au clintit de lângă perete cât timp a cântat Corul de Copii Radio. Au ascultat în profundă tăcere, ca și cum nu ar fi fost în sală. O, pe elevii români de la Liceul de muzică i-am văzut cândva: butonau telefoanele, gălăgioși, vorbeau întruna.

Azi, în sală se aflau vreo două clase de la Liceul Gh. Lazăr. La vreo 10-12 ani. Profesoarele îi stăpâneau cu greu - și-au dat totuși silința și e de apreciat că i-au adus. Oricum, au avut telefoanele închise, chiar dacă mai butonau sau mai scăpau câte un telefon pe jos. Le-am rugat să anunțe părinții că se fac preselecții pentru Cor.
- Și cine să-i aducă? a întrebat una dintre profesoare. Nu era o întrebare obraznică, era doar informativă. Noi, de mânuță... a răspuns tot ea, văzându-mă oarecum nedumerită.
- Păi nu, părinții, că repetițiile au loc seara...
- A, nu mai au părinții timp de așa ceva, sunt ocupați. Dar noi ne facem datoria, o să le spunem.
Și s-a grăbit să prindă clasa din urmă.

Și am rămas uitându-mă și eu în urma lor, cu programul în mână, acolo unde se aflau informațiile citate mai sus despre Corul japonez.