marți, noiembrie 27, 2012

”Răscoala” unei lumi ce nu trebuie să piară


Azi, 27 noiembrie, se împlinesc 127 de ani de la nașterea lui Liviu Rebreanu

Muzeul Memorial Liviu și Fanny Rebreanu

Reportaj publicat în Ziarul Lumina, 5 februarie 2011


De vizitezi apartamentul de pe strada dr. prof. Gh. Marinescu nr 19, ce găzduiește Muzeul Memorial Ion Minulescu – Claudia Millian, nu ai cum să nu treci și pragul apartamentului vecin, de la numărul 11. Astfel vei intra în lumea lui Liviu Rebreanu și a familiei sale.


Cele două familii – Rebreanu și Minulescu – au cumpărat locuințe perete-n perete în anii 30, dar dacă Minuleștii și-au petrecut viața aici, deschizând fereastra spre grădina Cotroceniului, Liviu Rebreanu a dăruit casa fiicei sale, Puia, după căsătoria acesteia cu Radu Vasilescu. Deși nu a locuit în acest bloc, ci pe bulevardul Elisabeta, cu chirie, Rebreanu își vizita fiica în fiecare zi. Fiica adoptivă, dar pe care scriitorul a numit-o întotdeauna ”Puica mea”. După moartea acestuia, în 1944 – stranie, coincidență, Minulescu și Rebreanu s-au stins în același an – Puia Rebreanu a reconstituit viața tatălui său, întru cinstirea memoriei, aducând mobilierul, obiectele personale, manuscrisele de la Valea Mare, unde scriitorul a locuit ultimii 15 ani de viață sau din locuința închiriată nu departe de ei, vizavi de Facultatea de Drept. Astfel că apartamentul cu patru camere, donat de Puia Muzeului Național al Literaturii Române în 1992, cu trei ani înainte de moarte, poartă amprenta lui Liviu Rebreanu și a soției sale, actrița Fanny Rebreanu.

Imagini în oglindă
Vestibulul te întâmpină cu semnături celebre pe portrete ale scriitorului, caricaturi, coperte: Iosif Iser, Camil Ressu, Gerard Depralon. O caricatură mare, semnată Sell, concurează cu autoportretul lui Rebreanu din 1928, sau poate că se completează, iar de sub pălăria din fotografia din tinerețe ne privește un bărbat frumos, cu ochi pătrunzători. Pasiunea primului scriitor proprietar al unui automobil nu o mai regăsești în fotografiile calme de maturitate și de aceea e bine să o privești pe aceasta cu atenție, pentru a-ți întregi o impresie despre omul Rebreanu. În oglinda înrămată, de înălțimea unui om, se răsfrânge imaginea unui costum popular din Ardeal, agățat în cuier, dar privirea se întoarce la oglindă, căci tocmai ce a început să se miște. Ascunde – o, nu așa cum te-ai fi așteptat, o intrare secretă – ci un mic șifonier, gol în prezent.


Dar de nuntă
Mobila din următoarele două camere are ceva în comun: fiecare garnitură a fost dar de nuntă: cea din living, Biedermeyer, executată la Viena, a fost primită de familia Rebreanu de la mitropolitul Nifon, Ștefania Rebreanu fiindu-i acestuia nepoată, iar cea din sufragerie, numită și camera icoanelor, datorită numărului mare de icoane, aproximativ 50, majoritatea din Ardeal, a fost dar de nuntă al familiei Rebreanu pentru fiica lor. Mobila a fost realizată la Târgu Mureș, de către furnizorii familiei regale, Szekely-Retty.

Vitrina din living e plină de păpuși din porțelan, bijuterii, evantaie, ceramică, bibelouri, darurile scriitorului pentru fiica și soția sa. Pe un perete, un portret în mărime naturală, semnat Camil Ressu, în 1929, o înfățișează pe Puia, la 21 de ani, pereții fiind plini de lucrări ale pictorilor vremii: Steriadi, Paul Constantinescu, Luki Galaction, Nicolae Dărăscu iar mobila susține, spre eternitate, pe lângă porțelanurile fine, sculpturile Miliței Petrașcu și ale lui Constantin Baraschi. Privindu-le, ai impresia că te afli într-o galerie de artă, impresie avută și în Muzeul memorial Ion Minulescu-Claudia Millian. De la înălțimea veșniciei, flancat de tablourile cu trandafiri, autorul lui Ion privește și el această colecție, imortalizat de pictorul scenograf Traian Cornescu, cel care i-a realizat ultimul portret.

Un birou pentru eternitate
Pașii te poartă, în mod natural, spre următoarea încăpere, care este însă destinată colecției Ion Pillat, donată MTLR de scriitoarea Monica Pillat-Săulescu. Colecția merită atenția unui articol separat, așa că te îndrepți spre camera unde, la fereastră, a fost instalat biroul lui Rebreanu, unde regăsești obiectele personale și instrumentele de lucru: cele două călimare, presse-papier-ul, cuțitele din lemn pentru corespondență, pipele, deși aflăm că Rebreanu își răsucea singur țigările. Ceasul de buzunar nu mai ticăie și timpul nu trece peste volumele din biblioteca unde se află volumele cu traducerile laureatului Premiului ”Năsturel Herescu”, al Academiei Române.

Amintiri, la o cafea
Vei trece din nou prin camerele sobre, impunătoare ca mobilier dar primitoare datorită bibelourilor, păpușilor din porțelan, vei privi evantaiul din pene de struț care a răcorit multe seri ale actriței Fanny Rebreanu și, când să-ți iei rămas bun de la gazdă, doamna Paraschiva, vei afla cu surprindere că mai ai o încăpere de vizitat – bucătăria. O urmezi pe femeia micuță pe un culoar strâmt, spre bucătăria cu mobilier din lemn vopsit în gri, admiri colecția de pe perete, de ulcioare în alb-albastru, din Ardeal, privești extaziat dulăpiorul cu compartimente pentru condimente, polonicele din lemn, ibricele de mărimi diferite pentru cafeaua turcească, la jar. Încerci să-ți imaginezi în ce ibric se făcea cafeaua când Rebreanu venea în vizită la Puica lui și ai da orice ca să le auzi vocea. Poate că îi povestea cum a refuzat să fie spion, sau amintiri din copilăria lui cu mulți frați. Sau poate cum a cunoscut-o pe mama sa, actrița de la Craiova care i-a cucerit inima. Poate că în fața unei cești cu cafea îi povestea despre tatăl său care l-a învățat să scrie și să citească, fiindu-i învățător, sau despre celula friguroasă de la Văcărești. Poate i-a împărtășit mândria de a fi devenit președinte al Uniunii Scriitorilor, director al Radiodifuziunii Române, al Teatrului Național. Poate că-i mărturisea bucuria de a fi izbutit să înființeze, în 1942, Muzeul Teatrului Național, fără să bănuiască o clipă că masa la care se află va fi ea parte a unui muzeu care va purta numele său și al soției sale. Nu vei ști însă niciodată ce au discutat. Așa cum nu vei ști ce resort a împins-o pe Puia să nu dea mai departe pagina calendarului de perete: acesta indică, pentru totdeauna, data 15 martie 1976, data morții mamei sale.


Crainica Radiodifuziunii Române, Puia Rebreanu Vasilescu, avea să doneze MTLR apartamentul care adăpostește amintirile familiei sale. Pentru a cinsti, lumește, memoria părinților săi. Pentru a o cinsti creștinește, prin pomeni, mergea la Biserica Elefterie, împreună cu fiica Minuleștilor, Mioara. Doamna Paraschiva a dat de urma scaunului care-i mai poartă numele. Cel al Mioarei Minulescu s-a rătăcit, dar pe un scaun din Biserica Elefterie mai stă scris Puia Rebreanu. Pentru cât timp?


Adresa:Bd. prof. dr. Gh. Marinescu, nr. 19, etaj 2, ap. 11.
Telefon: 021 317 90 42
Program vizitare: 10-17, marți-duminică, luni închis.
Acces: metrou: Stația Eroilor. Troleibuz: 61, 69, 90, 91 (Stația Facultatea de Medicină), 96 (Stația Eroilor), 62, 71, 93 (Stația Grădina Botanică); autobuz: 306, 336 (Stația Facultatea de Medicină).
Preț bilet: 4 lei. Elevi, studenți, pensionari: 2 lei.

Notă: Nici un articol, fragment sau fotografie nu pot fi reproduse fără acordul autoarei.

luni, noiembrie 19, 2012

Haideti la Gaudeamus, 21-25 noiembrie, la Romexpo

E toamna. Cu carti... Veniti la Gaudeamus? Toti cei care isi sarbatoresc ziua de nastere in perioada 21-25 noiembrie si vin la Gaudeamus, la standul editurii Cununi de Stele (nr 358 - nivel 7.70, langa Ceainarie), vor primi o carte din partea editurii. Singura conditie e sa cumpere cel putin o carte! A, si sa aiba buletinul. Adica dovada! Ne vedem?


Evenimente in cadrul Targului de carte Gaudeamus

Joi, ora 18, stand propriu - Sesiune de autografe. Carmen Musat-Coman. Seria Cum s-a facut....

Celelalte trei evenimente au loc la Spatiul de evenimente, nivel 7.70.

Vineri, ora 18:30 - "Amita Bhose, de la Gangele mãret la Bucuresti" -

"Amita Bhose, de la Gangele mãret la Bucuresti" - Prezentarea operei si personalitãtii Amitei Bhose, profesor de bengali, sanscritã, civilizatie indianã la Universitatea din Bucuresti, traducãtoare, scriitoare, exegetã a operei eminesciene, prima traducãtoare a lui Eminescu în Asia.
Invitati : Elena Andronache , Carmen Musat Coman

Sambata, ora 18:00 : "Lectia de sanscritã, limba zeilor", sustinutã de Carmen Musat-Coman

Duminica, ora 15.00 : "Lectia de bengali, limba maternã a lui Tagore", susþinutã de Carmen Musat-Coman

Va astept cu carti cu reducere 20%-50%, cu intelepciune gratis, cu voie buna si drag.

Program: 10-18.

vineri, noiembrie 16, 2012

Noaptea Bibliotecilor

A fost anul trecut, anul acesta era vorba că va fi la anul, și totuși, nu. Mâine e Noaptea Bibliotecilor. La Biblioteca Pedagogică - lângă Cișmigiu -  de va fi ca anul trecut apoi va fi veselie mare. Sălile erau neîncăpătoare, scările erau pline de copii. S-a jucat teatru, s- a recitat, s-a cântat, s-a dansat. Personalitățile culturale au venit, au vorbit, au încântat... Cele ce nu mai sunt printre noi au fost onorate....Carmen Pesantez, directoarea Bibliotecii, a mobilizat multă lume și reușita evenimentului i se datorează.

Mâine Noaptea Bibliotecilor începe la ora 18. Tot la acea oră voi fi și eu acolo, voi vorbi despre Didi.

Pe mâine!

duminică, noiembrie 11, 2012

Cu dragoste, Amitei Bhose

Ileana Ratcu, studentă și ea  a lui Didi și fiica domnului Emil Burlacu, realizatorul emisiunii Răspundem ascultătorilor, mi-a scris că mama sa a găsit, printre manuscrisele soțului său, o poezie dedicată lui Didi. „E publicată. O să-ți aduc volumul.” Și atunci m-am dus imediat la cele două volume de poezii pe care domnul Burlacu mi le-a dăruit in mai 2009, când a acceptat să vorbească despre Didi cu ocazia lansării cărții de studii Maree indiană și a poveștii de dragoste Radha și Krișna. Cu modestia sa caracteristică, nu mi-a spus că una dintre poezii e dedicată lui Didi. Cuminte, poezia se afla la pagina 35 - numărul poeziilor eminesciene traduse de Didi în bengali.

Domnul Emil Burlacu, in mai 2009, la lansarea cartilor lui Didi.
Și o reproduc aici, cu mulțumiri tardive și cu regretul că nu am citit-o înainte ca domnul Burlacu să se fi prăpădit.

Amitei Bhose*
„Vânzând cinisme și meschinărie,
te-nvață mulți ades a lumii roată,
iar, mulțumiți, averea își arată -
a reușitei lor dovadă vie.

Departe stai de profitorii-gloată
ce rostu-și cată numa-n tâlhărie,
căci este drept să-ți afli bucurie,
făr' de-a vâna din faptă vreo răsplată.

Sunt și neghiobi ce laude-or aduce
la trândăvie și nefăptuire,
găsind nefructul ideal și cruce.

Nici crez fără de steag să stea-n privire,
nici steagul pe necrez în om s-apuce
menire a avea și prețuire.”


* Amita Bhose - Profesoara din Calcutta, marele oraș-port în delta Gangelui și Brahmaputrei, născută la începutul lui februarie a anului 1933 și plecată din această lume a noastră în octombrie 1992... S-a îndrăgostit de România pentru totdeauna prin Mihai Eminescu. Și-a susținut doctoratul cu lucrarea „Eminescu si India”, după care n-a mai plecat de pe malurile Dâmboviței, deși în țara de naștere acea o familie cu stare și deși la București a fost suspectată de spionaj iar de compatrioții ei, de comunism. Amita Bhose a rămas, până la capătul scurtei sale treceri pe Terra, profesoară șa Facultatea de limbi străine a Universității bucureștene. Ei, Amita Bhose, doar o dedicație, versetul din cartea fundamentală a filozofiei indice Bhagavad Gita, verset citat nu o dată de aleasa doamnă din India în intervențiile la Radiodifuziunea Română și în alte împrejurări. „Numai fapta să-ți fie conducătoare și niciodată fructele. Să nu ai drept temei fructul faptelor; nu te lega de nefăptuiri”.

Dumnezeu să-i odihnească pe amândoi!

joi, noiembrie 08, 2012

Caut instalator mut și medic trădător

De te duci la un medic apoi niciodată nu-l vei auzi spunând ceva de rău de vreun coleg de-al lui. Cel dinainte ți-a scos toți dinții, ți-a pus ghipsul la celălalt picior? Nici un comentariu n-o să auzi din partea altui medic. Cel mult o ridicare din umeri, o dare din cap, din care înțelegi ce vrei. Spiritul de breaslă e puternic.
Pe cât de puternic e în tagma medicilor pe atât de inexistent e în breasla meseriașilor.
- Ce ți-a făcut domle ăsta aici? spune instalatorul, trăgând de țeava ce duce la coloana de scurgere a chiuvetei din bucătărie. Păi mai avea un pic și refula.
- Cine ți-a pus parchetul ăsta? Păi așa se pune?
- Cine ți-a zugrăvit? Păi ce caută crăpătura aia acolo?
Întotdeauna ți se pare că ai mare noroc că ai dat peste ei și că nu ai continuat cu vechii meșteri. Până la următorul eveniment - coloană înfundată, schimbare țevi etc. Când totul se reia.

Și totuși, nici cu unii nici cu alții nu vrei să ai de-a face.

luni, noiembrie 05, 2012

Mărgele, băieți, mărgele am...

Ieri am văzut o știre - un târg de bijuterii. Lume - multă. Ca la târg de bijuterii. Tare m-aș mira dacă aș vedea la postul cu pricina și o stire  despre un târg de carte.  Reporterița, na, ce să facă și ea, întreba, ca femeile:
- Și cam de câți bani cumpărați așa, pe lună, bijuterii?
Și oamenii răspundeau. Și iacă și o domnișoară profesoară care m-a lăsat cu gura căscată:
- A, eu sunt profesoară, zice domnișoara... Cam de 2-3 milioane pe lună...
Domnișoara profesoară se scuza, așadar: e bugetară, profesoară pe deasupra, că altfel și-ar fi luat de mult mai mult.
Acum să nu mă înțelegeți greșit: domnișoara cu pricina e, mai mult ca sigur, o excepție. Ori face meditații de-i ies bijuteriile pe nas ori familia o întreține. Iar salariul e așa, un moft, de bijuuri.
Bine, fiecare face ce vrea cu salariul lui, mare, mic. Salariul profesorilor e umilitor, oricum ai întoarce-o. Dar tare am eu așa o bănuială că dacă o întreabă pe domnișoara profesoară la un târg de carte cam de câți bani cumpără cărți lunar aceasta o să-i răspundă că a venit crezând că e târg de bijuuri și, ptiu, drace, pe unde e ieșirea?

duminică, noiembrie 04, 2012

Autodenunț: Azi am rupt un afiș în stația de metrou

Era, de fapt, un autocolant, un anunț lipit peste un afiș al Metrorex care ne garanta că suntem în siguranță, ceva de genul ăsta. Autocolantul spunea și el cam același lucru:
Un site oferea tinerelor de lucru - confindențialitate garantată, câștiguri mari, transport gratuit (înțeleg că în străinătate). Mai erau câteva bonusuri pe care doar prostia le-ar mai lua de bune (dar atâta timp cât se întâmplă...) și dacă acestea nu erau hotărâtoare în decizia de a te îndrepta spre site apoi sloganul site-ului făcea apel la orgoliul adormit al tinereții: „Cu noi îți câștigi independența”.

Că era un site de recrutare pentru video chat sau muncă în străinătate în bordeluri apoi nu mai era îndoială. Că n-avea ce să caute acolo iar nu mai e nici o îndoială. Și uite așa, din lipsă de îndoială în lipsă de îndoială m-am înfuriat și l-am rupt. Și na, mă și autodenunț.

vineri, noiembrie 02, 2012

Ce nu se fură

Se fură orice - orice-ul acesta însemnand orice poate fi vândut - de pildă,  fier, că e el luat din structura de rezistență a unei clădiri, de pe gurile de canal, hidranți. Telefoane, portofele, genți... Câini, copii, mașini.

Ce nu se fură? E ceva ce nu se fură în țara asta? Cărțile. Se mai fură ele de prin librării, târguri de carte, de prin metrouri - cele legate cu lanțuri de o companie de distribuție care specifica editurilor un rabat de nu șitu cât la sută în caz că se fură cartea încât mai bine le-o dăruiai - dar de prin genți, nu.

Să fiu tristă? Da, chiar sunt. Azi am găsit fermoarul rucsacului tras, pe un traseu scurt. Din buzunarul rucsacului se ițea... o carte. Hoțul n-a luat-o. Nu i-a făcut cu ochiul. Cui s-o vândă? Când la târgurile de carte cărțile sunt din ce în ce mai ieftine de nu mai știe omul ce să creadă și unii oameni, neștiind câtă muncă e la o carte, încep să desconsidere munca din spatele cărții (pe principiul - dacă e ieftin știe editura de ce, sigur e o mânărie pe undeva), deci când la târgurile de carte găsțeti cărți bune le 5 lei, 1 leu, cui să vândă hoțul o carte? Cine să i-o cumpere?

Nu zic că m-as fi bucurat dacă ar fi furat-o. Dar sunt tristă ca o fată frumoasă pe care n-o invită nimeni la dans pentru că are o rochie veche, deși curată.