luni, decembrie 16, 2013

De câte ori asculți radio? Că noi te ascultăm mereu, că te-am înregistrat.

Îți zici - Hai să nu-i respingi, fiindcă e serviciul lor, poți răspunde unui chestionar. De câte ori asculți radio - acasă, la serviciu, la restaurant... Ei, aici spui că e independent de voința ta, ascultatul radioului la restaurant și că nu e tocmai cea mai potrivită întrebare...
 Și urmează, după câteva minute bune, un alt set de întrebări - De câte ori asculți Radio Zu - zilnic, la două zile, o dată pe săptămână, niciodată. De câte ori asculți Europa FM? o dată... De câte ori asculți Radio România Cultural? O dată....
- Sper că nu întrebați pentru toate posturile, nu?
După o pauză...
- Nu, doar câte sunt în calculator....
- Atunci vă rog să treceți același răspuns pentru toate întrebările...
- Păi n-avem voie, că e înregistrat...

Aha, atunci afli și tu că e înregistrată convorbirea... Și îi spui că e un chestionar prost făcut, cu niște întrebări idioate îți iei rămas bun și închizi. Dacă tot te ascultă măcar să știe că sunt niște idioți!

joi, decembrie 12, 2013

Cum s-a făcut de unul nu și-a mutat mașina

Picamărul o zguduia de-i săreau toate șuruburile, de-o fi având. Lama buldozerului a trecut pe lângă ea de câteva ori și mare mirare de nu a primit vreun târnăcop pe ici pe colo, măcar o coadă. Linia albă care-o înconjura și care-i marca teritoriul  a fost încălcată și, probabil că dacă ar fi avut gură, mașina ar fi strigat. Căci mașina a fost luată prin surprindere, ca și locatarii. Muncitorii au venit pe la prânz și s-au apucat să sape un șanț de-a lungul trotuarului. Nici un anunț nu a fost pus, oamenii au fost luați pe nepregătite însă s-au anunțat unii pe alții și mașinile au fost luate din calea târnăcoapelor, a buldozerului. Mai puțin una. Muncitorii s-au apropiat periculos de mult cu lucrările de ea și ea n-a avut gură să strige după ajutor.

Căci pe proprietar nu l-a anunțat nimeni să vină să-și mute mașina că se lucrează nu știu ce.

De ce oare pe el nu l-a anunțat nimeni?

Am uitat să vă spun că el e cel care și-a împrejmuit locul cu vopsea albă și a pus pe gărduleț o plăcuță cu numărul mașinii. Deși el nu are parcare închiriată de la ADP, e pe spațiul public. El e cel care acum un an, pe o ninsoare cumplită, m-a somat să mut mașina de pe locul acela pentru că el deszăpezise acea porțiune.

Bineînțeles că nu e nici o legătură între comportamentul lui și faptul că pe el nu l-a anunțat nimeni să-și mute mașina acum.


vineri, decembrie 06, 2013

Eu îl mai aștept pe Moș Nicolae

Un om pe care nu-l mai recunoști, ținut artificial în viață și care nu te aude, zic medicii. Un om pe care nu-l vizitează nimeni, că nu are rude și nu pot intra la terapie intensivă decât rudele de gradul I. Un om singur, legat de niște tuburi și de un nume doar. Un om care acum o jumătate de an era plin de viață și transmitea viață. Înconjurat de viață și acum, singur.

Și totuși eu cred că oamenii aud, în comă fiind. I-am spus să se întoarcă la noi, că e așteptat și iubit.  Pentru că eu tot mai cred în Moș Nicolae. Fiindcă acest om este un adult cu suflet de copil care merită să trăiască și sper ca Moș Nicolae să-i aducă viața înapoi. Și cred că același lucru i-au spus și cele două tinere dinaintea mea. Că e iubit. Și-l așteptăm să se întoarcă.

vineri, noiembrie 29, 2013

Un bunic vinovat

Fluieră tare, sănătos și mama, cu ochii-n rețetă,  dojenește:
- Sstt, nu-i frumos...
- Păi m-a învățat bunicul.
Mecanic, mama întreabă:
- Și ce te-a mai învățat bunicul?
- Să joc fotbal...
- Și mai ce?
- Atât.
Fetița de vrei șase ani se mută de pe un picior pe altul. În farmacie, liniște. Și în liniștea aceea se aude vocea fetiței:
- Mami, știi ce? Te iubesc!
Câteva minute mai târziu, ies amândouă din farmacie, mama ținându-și fiica de mână. Un fluierat tare, sănătos, se aude pe stradă.
- Sstt, nu-i frumos. Tu ești fată, nu-i frumos să fluieri. Uite un polițist, o să te amendeze. Nu-i așa, domnule polițist, că o s-o amendați că fluieră pe stradă?
Cei trei agenți de pază intră-n joc iar unul dintre ei zice:
- N-o să te amendăm pe tine, că tu ești prea frumoasă, o să-l amendăm pe cel care te-a învățat!
- Bunicul m-a învățat! răspunde fetița, mândră.
- Atunci o să-l amendăm pe bunicul...

Și strada rămâne tăcută, ca și fetița care va fi convinsă de acum înainte că bunicul a învățat-o ceva rău.

joi, noiembrie 28, 2013

Străzile

Îmi plac străduțele Bucureștiului, înghețate, încremenite în frig și mângâi cu privirea pereții crăpați ai caselor care și-au uitat istoria, sufocate de blocurile transformate acum în termopane multicolore, de când cu reabilitarea. Bătrânii merg încet, în bastonul lor prieten și fiecare poartă povestea în sine, căci nimeni nu mai are vreme s-o asculte. Iar eu merg pe străduțele vechi fără să privesc ceasul dar nici povestea mea nu interesează pe nimeni, căci suntem cu toții condamnați la tăcere în capcana aceasta a furnicarului uman.

marți, noiembrie 26, 2013

Bancnota



 

din Cum s-a făcut de-am plecat de-acasă

În mâna bătrână, ce se odihnea în poală, într-o poziţie semideschisă, ca un ultim gest de ruşine, bancnota poposi aproape plutind, lăsată să cadă din mâna albă, îngrijită, ce se ferise parcă de atingerea cu femeia ghemuită pe bordura magazinului. Aceasta privi cu mirare banii, îi strânse în pumn, de parcă s-ar fi temut ca nu cumva cea care-i dăduse să nu se răzgândească, să nu spună că a fost o greşeală, şi ridică privirea.

– Bogdaproste! spuse ea mecanic, cu glas răguşit, de om neobişnuit să vorbească.
          Ochii ei goi, lipsiţi de viaţă, se opriră asupra chipului frumos şi pentru o secundă părură să caute în adâncul sufletului o amintire, sarcină grea pentru cineva care, odată cu abandonarea identităţii, îngropase şi memoria. 
Tânăra ţipă scurt, speriată ca de o arătare din mormânt, apoi încurcată, jenată, îşi strânse haina de blană în jurul trupului, ca pentru a se apăra şi-i întoarse bătrânei spatele, păşind grăbit, aproape fugind, lăsând-o în urmă pe bătrâna căreia, brusc, i se umpluseră ochii de lacrimi.
– Sabina! murmură bătrâna.
Era prima dată când se reîntâlneau faţă-n faţă, după doi ani.  O crescuse singură pe Sabina, fiica ei adoptivă. Amândouă rămăseseră oarecum orfane, ei îi murise fetiţa la naştere, Sabinei, nepoata de soră, îi muriseră părinţii într-un accident de avion. Soţul ei se opusese înfierii, spunând că deşi sunt rude, Sabina nu e sânge din sângele lor, cel mai bine ar fi fost să mai încerce să aibă propriul copil, dar Teodora fusese fermă. Considera că important e cum creşti un copil, cum îl educi, nu cât de deschis la culoare e sângele care-i curge prin vene. Soţul ei, Cezar, cedase până la urmă, ştiind că Teodora e încăpăţânată, nu renunţă uşor la o idee care i-a intrat în cap. A iubit-o însă la fel de mult ca şi ea, şi a făcut multe sacrificii pentru a-i asigura tot ce-i trebuia. Bineînţeles, o răsfăţaseră, din dragoste, şi doreau ca fiica lor – nici nu se mai gândeau că e adoptată – să aibă tot ce-şi doreşte. E drept că şi merita, aşa gândeau ei, fiindcă învăţa foarte bine, era mereu premiantă, intrase la un liceu foarte bun şi apoi la facultate, din prima încercare. Bucuria reuşitei a fost însă umbrită de moartea lui Cezar, stupidă, gratuită (se împiedicase şi se lovise la cap, murise pe loc), şi cele două, mamă şi fiică, au rămas singure în apartamentul cu trei camere din cartierul din centrul oraşului. I-a fost foarte greu s-o ţină în facultate – cărţile de medicină erau scumpe, viaţa la fel, Sabina trebuia să fie îmbrăcată, elegantă, să ţină pasul cu moda, şi atunci Teodora s-a angajat şi ca femeie de serviciu la un bloc, considera că munca nu e ruşinoasă, orice muncă e onorabilă dacă o faci cum trebuie, doar nu fura, nu dădea nimănui în cap. Nu i-a spus însă nimic Sabinei despre a doua ei slujbă, şi aceasta n-a aflat niciodată că mama ei spăla scările pentru ca ea să aibă bani de cafea, la barul facultăţii. Nu s-a întrebat însă deloc de ce  Sabina nu observase cât de zgâriate îi erau mâinile, cât de obosită era. I se părea normal ca fiica ei să aibă o viaţă uşoară, fără griji. Şi aceasta a avut-o, cu preţul sănătăţii mamei. Reumatismul nu glumise, se instalase încet şi sigur în corpul prea expus apei reci, frigului.
          Când fusese internată prima oară în spital, Sabina o vizitase doar de două ori în două săptămâni. Era prea ocupată, gândea Teodora, dar dincolo de scuza aceasta, memoria ei începea să reînvie momente ale relaţiei lor. Poate că Sabina nu era chiar atât de apropiată de ea pe cât îşi imagina. Poate că era şi puţin egoistă, încercând să găsească un profit din relaţiile ei cu oamenii. Era puţin materialistă, răutăcioasă cu cei care nu-i erau de folos. I-ar fi prins bine să vină mai des s-o vadă la spital, avea nevoie de o vorbă bună, de o mângâiere, nu neapărat de mâncare. Se simţea puţin jenată când, în orele de vizită, salonul se umplea de rude, prieteni de-ai bolnavelor, şi numai la ea nu venea nimeni. Căci în afară de Sabina nu mai avea pe nimeni apropiat.
          În timp, starea ei se înrăutăţise şi fusese nevoită să se pensioneze pe caz de boală. Pensia nu era mare, dar era mulţumită că reuşise să reziste până la absolvirea facultăţii şi efectuarea rezindenţatului, acum Sabina avea să fie pe picioarele ei, reuşise s-o facă om. Restul nu mai conta. Avea s-o ajute în continuare spălându-i rufele, călcându-i-le, făcând mâncare, apoi, când Sabina se va căsători, îi va creşte copiii. Toate planurile ei viitoare, puţine, de altfel, erau legate de Sabina. Numai că aceasta avea alte gânduri. Într-o zi îi spuse direct, fără menajamente, că ar trebui să se ducă la un cămin de bătrâni, fiindcă ea avea să se căsătorească, nu mai era loc pentru ea în acel apartament. O pusese, de fapt, în faţa faptului împlinit, actele de internare fuseseră semnate, prin prietenii ei doctori Sabina îi luase orice drept de a se mai considera om, îi luase dreptul de semnătură, socotind-o  în afara deplinătăţii mintale. Pensia aceea, mică, avea, din acel moment, să-i revină Sabinei, ea avea să plătească şederea la cămin.
          Teodora leşină, nu mai văzu, nu mai ştiu nimic, răpusă de o prea mare durere. Când îşi reveni, era într-un pat străin, nu cunoştea pe nimeni de-acolo, feţele bătrâne, ridate, triste, nu-i erau cunoscute, dar erau foarte multe, avea trei colege de cameră. Nu ştia cine e, cum o cheamă, de când e acolo, ce caută acolo. Nu-şi amintea nimic, dar nu-i plăcea acel loc. Nu-i fu greu să-l părăsească, şi hoinări pe străzile necunoscute până când, spre noapte, la marginea oraşului, lângă ultimul bloc, găsi un culcuş făcut din cartoane, casa abandonată a cine ştie cărui vagabond. Doi ani stătuse acolo, fără s-o deranjeze nimeni, fără să deranjeze pe nimeni, ca şi cum n-ar fi fost. Oamenii o lăsaseră în pace, unii îi aduceau mâncare sau haine, dar cei mai mulţi treceau indiferenţi pe lângă ea şi-şi duse zilele aşezată turceşte pe vreun trotuar – nici măcar nu ştia dacă cineva o învăţase sau dacă văzuse pe cineva cerşind şi-i venise şi ei ideea. Nu-şi amintea nimic din trecutul ei, absolut nimic, de parcă toată viaţa i s-ar fi scurs în cutiile de carton.
          Asta până azi, când, ridicând privirea, mirată de valoarea mare a banilor, toate amintirile îi reveniseră, aduse de chipul tânăr şi frumos al celei din faţa ei. Fiica ei, Sabina, îi aruncase de pomană, crezând că e vreo bătrână nefericită, singură. Poate că vreo urmă de remuşcare o împinsese să facă acest gest, poate că se gândise, văzând-o ghemuită, că şi mama ei e pe undeva prin oraş, aşezată pe o cârpă veche, udă, înţepenită de frig. Poate, dar era puţin probabil. Şi de aceea durerea Teodorei era şi mai mare, căci fiica ei, iată, dădea de pomană unei necunoscute, dar nu-i întinsese propriei mame un colţ de pâine.
În noaptea aceea ninsese mult, şi zăpada acoperise oraşul, acoperise mizeria. Spre seară, copiii blocului aveau
să descopere, cu uimire, că omul de zăpadă construit într-o poziţie ciudată, culcat, în colţul blocului nu e deloc format din zăpadă. Sub stratul gros, Teodora dormea pentru totdeauna, ţinând strâns în pumn o bancnotă de o sută de lei.

marți, noiembrie 19, 2013

Al patrulea an de Gaudeamus. De maine, 20 noiembrie, pana pe 24 inclusiv va astept la Romexpo, la Targul International de carte. La standul 365, nivel 7.70 - unde am fost si anul trecut - cu urmatoarele evenimente.

http://edituracununidestele.ro/Articol.asp?ID=202




luni, noiembrie 18, 2013

Despre respect

Pe spațiul public, acum vreun an un tânăr cu ceafa groasă și-a făcut parcare. Și-a trasat locul cu vopsea albă și și-a pus, pe gărduleț, numărul mașinii. Nu are autorizație, nu plătește parcarea, la ADP, însă sună la interfon și te somează să muți mașina de pe „locul” lui. Genul de om care ar scoate și un câine afară din casă, în viscol. Acum un an, câinele eram eu. Viscolea cumplit, abia vedeai la un pas, dar el suna la interfon să mut mașina, pentru că el deszăpezise locul. În blocul vecin, un  arab cu loc de parcare plătit deszăpezea zilnic un alt loc, ca să-și parcheze mașina, pe unde mai apuca, fiindcă locul lui era mereu ocupat de altcineva. Nu l-am auzit vreodată pe arab certându-se cu cineva pe locul lui de parcare plătit. Când omul cu pricina pleca își muta și el mașina la locul lui de parcare plătit.
De vreo două luni, lângă tânărul cu ceafa groasă un bătrân își marchează și el locul de parcare neplătit, pe spațiul public, acolo unde parchezi la liber. Are o navetă de sticle, dintr-aceea din plastic, bună de recuzită, o pune cu fundu-n sus în locul de parcare și pe ea pune un carton - „Mă întorc în 1/2 de oră”. Astfel, omul își marchează teritoriul, să se știe că locul acela public e al lui și că nu ai voie să parchezi cât pleacă el cu mașina, o jumătate de oră.
Timpul curge la fel, nimic nu se întâmplă. Bătrânul se întoarce peste jumătate de oră și-și parchează mașina, probabil că-și pune naveta și cartonul în portbagaj și-și vede de treaba lui, liniștit.
Eu și mulți alții dăm ture în jurul blocului, ca șoarecii într-o gaură fără ieșire.
Acum câteva zile n-am găsit loc de parcare. Pe spațiul public era însă naveta din plastic și pe ea un carton care anunța: „Locul este ocupat, mă întorc peste 1 1/2.”
Am luat naveta, am luat cartonul și le-am aruncat lângă gărduleț. Și am parcat mașina pe spațiul public.

Am gândit - La cât e de nebun, o să găsesc mașina cu cauciucurile tăiate, zgârâiată....Poate că i-a trecut prin cap. Mai mult ca sigur.

A doua zi, pe parbriz, prins cu scotch, un bilet: „Locul era ocupat. Nu înțeleg de ce nu ne putem respecta între noi. Dvs v-ar plăcea să vi se facă la fel?”

DA! DA! DA! e răspunsul. De trei ori da.


miercuri, noiembrie 06, 2013

Salonul de carte Polemos

Va invit la Salonul de carte Polemos, la Cercul Militar, intre orele 11-19, de azi, 6 noiembrie, pana pe 9 - sambata programul va fi 11-16.


Iar JOI, 7 noiembrie, la ora 18, va invit sa vorbim despre Didi, Amita Bhose, impreuna cu Elena Andronache, si ea fosta studenta si colaboratoare a lui Didi.

Sa ne vedem cu bine.

luni, octombrie 28, 2013

Care-i diferența dintre caltaboș și lebăr?

... întreabă domnișoara, uitându-se când la caltaboș, când la lebăr.
Domnișoara din spatele tejghelei se uită la ea și răspunde, senin:
- Nu știu. Mai doriți și altceva?
Îi explic care e diferența.
- Aha. Atunci dați-mi lebăr. Mi-a zis soră-mea din Italia să-i trimit d-ăsta care se întinde pe pâine, ca pateul.

Eu cred că toate trei - vânzătoarea, cumpărătoarea, sora cumpărătoarei  - erau studente.
Înseamnă că eu eram gospodina?

marți, octombrie 22, 2013

luni, octombrie 21, 2013

Sunt ridicolă și ironică, știu. Dar așa sunt eu

Coadă la poștă. Ca la poștă. Am observat că au cam revenit cozile. Ba e personal puțin, ba e indiferența mare...
În spatele meu, o femeie vorbește la telefon: Da, cine, aia, ce face, unde se duce etc. Stai nițel că mă sună cineva. Alo. Da, vorbeam cu o colega de servici. Da, am găsit pijama, în Europa, și ți-am găsit și pantaloni de trening, de-aia mulați, ce fac, îți iau.
Și dăi și dăi.
În poștă, liniște. Mă întorc o dată spre ea, de două ori. Vorbește și vorbește. Băiețelul de vreo zece ani care o însoțește se uită pe pereți.
- Nu vă supărați, nu aveți voie să vorbiți la telefon aici.
-Stai așa un pic, o roagă pe interlocutoare femeia. Cine zice că n-am voie? Și ce vă deranjează pe dumneavoastră că vorbesc eu la telefon?
Fraza cu „Dacă am vorbi toți...” n-o afectează de nici un fel.
- Cum adică? Ce, sunteți nervoasă și vă vărsați nervii pe mine? Ia uite! pufnește ea! Auzi, că n-am voie! Nu vedeți că sunteți ridicolă? Și sunteți și... și... ironică? Auzi, măi, se adresează ea băiatului, păi dacă vorbeam cu tine nu era același lucru? Ce, îmi zicea să tac că o deranjez?
I-aș zice că nu e același lucru. Dar n-am cui. Mai ales că nimeni nu se întoarce, nimeni nu reacționează. Nici personalul poștei, nici cei de la coadă, nimeni. Ca și cum nu s-ar întâmpla nimic. Doar femeia din fața mea clatină un pic din cap, aproape imperceptibil.

Știu. Sunt ridicolă și ironică.

Faci un pas in librarie, primesti o carte



Te astept in Libraria Mihai Eminescu pe 24 octombrie, intre orele 17-19. Sa-ti daruiesc o carte a lui Didi, Amita Bhose.

 100 de carti de la editura Cununi de stele voi darui celor ce trec pragul librariei intre orele 17-19, pe 24 octombrie 2013.

De ce pe 24 octombrie? Didi s-a prăpadit pe 24 octombrie 1992. Indienii insa nu comemoreaza moartea oamenilor mari. Asa ca eu aleg sa o celebrez pe Didi, sa-i celebrez activitatea. Iar cum anul acesta Didi ar fi implinit 80 de ani, sa o sarbatoresc impreuna cu voi. daruindu-i cartile. Te
astept in libraria prietena, libraria ce poarta numele poetului care a cucerit-o, prin opera sa, pe Didi.

vineri, octombrie 18, 2013

La școală a fost de c....

- Cum a fost azi la școală? aud eu întrebarea, în timp ce visez cai verzi pe pereți, pe stradă.
- De căcat, vine răspunsul.
Nu mai vine nici o întrebare, nu se aude nici un reproș.
- Și se mai trezește și bulangioaica de istorie să mă asculte...
Și întorc capul brusc, ca arsă cu țigara. Și văd o mamă și fiică, fiica neavând mai mult de 14 ani. Adică până-n clasa a VII-a.
Și ele două merg mai departe, umăr lângă umăr, înjurând fiecare în gând bulangioaica de istorie.

joi, octombrie 17, 2013

Amita Bhose, sora mai mare a lui Eminescu

 Va astept la Sala Dalles, in cadrul Festivalului Asia Fest, sa povestim despre sora mai mare a lui Eminescu, Amita Bhose. O indiana care s-a indragostit de Romania si care s-a stabilit in Romania in perioada comunista, predand limba lui Tagore - bengali - si limba zeilor - sanscrita - la Universitatea Bucuresti. Va invit s-o cunoasteti si prin ochii mei, fosta studenta si colaboaratoare a domniei sale. Sa-i cunoasteti dragostea pentru noi si pentru cultura romana pe care a facut-o cunoscuta in India.Sa-i cunoasteti cartile pe care le-a scris, tradus, aparute la Editura Cununi de stele.

Stiati ca in visele sale bunicii vorbeau romaneste?
Ca a primit Premiul Uniunii Scriitorilor pentru traducerea lui Eminescu in bengali, in 1972? Ca a renuntat la averea din India pentru a primi domiciliu stabil in Romania?
Ca... dar va astept pe 18, la ora 18, la Asia Fest.

joi, octombrie 10, 2013

Două prietene

Sunt în troilebuz, una lângă alta. Cea tânără, la vreo 18 ani, machiată, cu fața îmbrăcată în fond de ten, cu unghii lungi, cu model, cu telefon ultima generație. Cealaltă, la vreo 50 de ani, cu un permanent mare, îmbrăcată cu pulover chinezesc, o fustă gri, cu o geantă mare, în poală.
Cea tânără vorbește:
- Și a venit și și-a trântit geanta pe bancă și a zis și a făcut și eu am zis și ea a făcut și cealaltă a spus și ea a zis....
Și povestește, și povestește cale de două stații.
- Care? Aia? întreabă doamna.
- Aia, da. Dă-o încolo, e clasa a X-a și  are trei avorturi.
- E tot a X-a, ca voi?
-Tot a X-a.
Și iar povestește.
- Și eu am avut o zi infernală, zice doamna. Le știi pe alea, cutare și cutare... Le-am bătut azi.
Și povestește. Cum vin ele când vor și se uită așa, de sus, și mai și răspund, deși le-a amenințat că le scade nota la purtare, că le mută la altă școală.
- Și?
- Și râdeau. Le-am dus și la director... Îți dai seama ce oră de sport am făcut eu cu ele. Și le-am bătut.
- Da' nu mai da și tu în ele...o sfătuiește, cu juma de gură, tânăra.
Vorbele sună mai mult a reproș.
- Cum să nu dau? Păi dacă sunt jegoase! Să le ia dracu de jegoase, cum să nu dau în ele!

Mamă și fiică. Două prietene care-și împărtășeau experiența de peste zi.
 

joi, octombrie 03, 2013

Copilul meu e perfect și eu sunt prietena lui

Îmi plac la nebunie ședințele cu părinții. Ca și ședintele de bloc. Vorbește toată lumea, ascultă cine mai poate. Nimeni. De când merg eu pe la ședințe am observat că sunt cam două categorii de oameni care iau cuvântul: cei care sunt nemulțumiți de copilul lor și cei care sunt încântați de copilul lor. Să ne oprim asupra celor din urmă, că sunt mai interesanți, mai ales că din prima s-ar putea să faceți parte, deci să cam știți despre ce e vorba. Așadar să ne-o imaginăm pe doamna din ultima bancă, venită mai târziu la ședință. Adică să ne imaginăm glasul ei pițigăiat:

- Adică să nu generalizăm că nu fac nimic acasă, că nu spală o farfurie. A mea spală, să știți.
- A mea a învățat toată vara, să nu generalizăm.
- Eu sunt prietenă cu fata mea.
 - Și cum ați reușit, doamnă, felicitări?! îi zice o mamă la spartul ședinței. Că eu n-am reușit.
- E nevoie de răbdare....
- Păi am răbdare, oho....

Aceeași mamă-prietenă cu fiica ei o tot întreabă pe dirigintă când și în ce constă examenul acela la limba străină, oare vor avea vreme să învețe, au nu va fi cam greu?
- Și la ce-o să-i folosească?

Fiind o clasă de uman, presupunându-se deci că elevii au venit acolo ca să învețe limbi străine, doamna se cam supără pe mine când mă bag în seama cu ideea asta a mea, că au de-aia au venit la clasa aia, ca să învețe limbi străine. Ea vrea să știe concret la ce-o să-i folosească franceza.

- La nimic, doamnă, la nimic n-o să-i folosească, nici viața ei n-o să-i folosească la nimic dacă așa pui problema! îmi vine să-i strig. Dar tac. Ca să nu par nebună, deși uneori cam am dubii.

O mamă este însă mai înțelegătoare. Fiica ei are mult de învățat, anul acesta, dar îi promite ea dirigintei că o să încerce s-o convingă să se înscrie la acel examen. N-o să-i fie ușor să o convingă și e posibil să nu reușească, dar încearcă.
- Mulțumesc, spune blând diriginta dar nu-mi dau seama dacă e ironică.

A, nici unul nu spune „Multumesc” că s-a oferit diriginta să facă niște ore suplimentare cu elevii ei, la ora 7,30, vinerea. Adevărul e că e cam devreme, chiar așa? Abia se scoală de dimineață copiii ăștia, n-ați văzut că dorm cu capul pe bancă?

Cum, au început să chiulească? Pai încă nu s-au obișnuit cu școala, prea i-au luat și profesorii repede, cu testele.

Dar unde vor face balul de absolvire a liceului? întreabă un părinte. Căci nu mai e mult, acum trece anul și trebuie găsit un restaurant bun, că doar o dată termină și ei liceul...

- Iar dumneavoastră, doamna dirigintă, ar trebui să vă împrieteniți cu copiii, să fiți prietena lor, o sfătuiește mama-prietenă cu fiica ei .Să vă dați așa, pe lângă ei, să-i luați pe după umeri și să-i mai întrebați ce fac...
- O să mă străduiesc, răspunde diriginta.
Are 1,60. Elevii ei au 1,80

V-am zis doar că-mi plac la nebunie ședințele cu părinții.


luni, septembrie 30, 2013

Iubește necondiționat de boxele bisericii

Cuvântul Domnului ce răsună prin vocea preotului, la boxele proptite-n zidul bisericii, ajunge la tine oriunde ai fi. Că ești la taraba de vizavi de biserică, la Festivalul urban Femei pe Mătăsari, că locuiești în preajma bisericii sau că treci pe stradă.
- Iubiți-vă necondiționat copiii chiar dacă ei la început nu sunt în stare, nu știu să vă răspundă la fel, cu iubire... se auzea la boxele bisericii din capătul străzii Mătăsari.

Copiii ți-i iubești necondiționat. De fapt iubirea adevărată înseamnă necondiționare. Însă a îndemna niște creștini să-și iubească pruncii chiar dacă aceștia nu sunt în stare să le răspundă tot cu dragoste mi se pare nu numai periculos pentru relația părinte-copil ci de-a dreptul total necreștinește. Nu iubești pe cineva așteptând să fii răsplătit pentru sentimentul tău. Oare Iisus nu ne-a mai iubit când noi nu l-am mai iubit și l-am crucificat?

Și am lăsat în urmă boxele bisericii, am lăsat în urmă vorbele goale dar răsunătoare ale preotului și m-am îndreptat spre capătul străzii, acolo unde o mână de oameni, fără să trâmbițeze la boxe,  strângea bani pentru copiii bolnavi de cancer de la Spitalul Marie Curie. Pe acei copii ei îi iubesc necondiționat.

marți, septembrie 24, 2013

Manelele și numerele norocoase de la loto

- Ce faci, mamă, asculți manele? am întrebat eu amuzată, știind că mama nu suportă genul acesta de muzică.
A început să râdă, mama mea.
- Așa e mereu, fel de fel, n-ai să crezi ce vezi.
O fată cu rochie scurtă dar cu coadă de păun, în botine înalte, cânta o manea. Patru puști cu ochelari de soare bâțâiau niște instrumente, extaziați. Fata cu trupul necopt se unduia și cânta maneaua cu foc iar cei patru păreau a fi cele mai mari vedete.

Cântau și ei o manea, la emisiunea aceea Extragerea loto. Mama, neavând internet, stătea cu televizorul deschis, așteptând extragerea. Și până la extragere tvr-iștii mai bagă o manea, o ceva de ți se întoarce stomacul pe dos.

Acum eu zic ca nu e cazul să strice bunătate de manea la emisiunea loto. Pentru că oricum se uită lumea pentru că așteaptă să câștige lozul cel mare. Dacă tot se uită lumea indiferent ce muzică e eu aș sugera tvr-ului să bage niște muzica simfonică sau să aducă un pianist, un chitarist. Adică să dea muzică de calitate că, vrând nevrând, se uită lumea și poate se mai culturalizează, dracului, așteptând să câștige lozul cel mare ca să-și ia Merțan ca al lui Copilu minune.

joi, septembrie 19, 2013

Intr-o tara normala...

Intr-o tara normala, oamenii s-ar ingriji si de copiii fara adapost, si de batranii fara adapost, si de cainii fara adapost. Intr-o tara normala, oamenii s-ar ingriji si de viitorul copiilor, si de respectarea batranilor si de viata animalelor. Intr-o tara normala, oamenii ar dori sa vada la televizor semeni care fac lucruri frumoase si nu semeni care violeaza, ucid si impusca maidanezi.  Intr-o tara normala, oamenii poate ca ar face petitii pentru arestarea lui Puia dar mai inainte de asta ar face petitii pentru aplicarea sau crearea unor legi aspre pentru violatori, hoti. Intr-o tara normala oamenii nu s-ar incaiera pentru ca au opinii diferite. Dar noi nu traim intr-o tara normala, ci traim in Romania. Cum am ajuns in halul asta?

vineri, septembrie 13, 2013

Vrei să fim prieteni pe facebook?



 Text apărut în Revista Accente, nr.11, septembrie 2013 



„Suntem prietene pe facebook!” îmi spune ea zâmbindu-mi cu gura până la urechi și se preface că nu observă privirea-mi  descumpănită. Și pe bună dreptate sunt mirată. Zău dacă am mai văzut până acum un nufăr cu picioare. Cum mi-a scăpat în lista cu „prieteni” o persoană care și-a pus la profil o fotografie cu o floare? Nu, nu sunt eu de vină ci sistemul care cred că mă fentează – căci constat că mi-am legat viața de nume de care nu am auzit. Din când în când văd, pe pagina mea, că musiu cutare mi-a acceptat cererea netrimisă. Să nu fiu înțeleasă greșit: sunt o susținătoare fanatică a facebook-ului, a prieteniei între popoare. Mi se pare de-a dreptul fantastic că atâția oameni trăiesc numai și numai ca să posteze fotografii din vacanță pe facebook: „Stai așa, să facem o fotografie pentru FB”. Valul, marea, soarele, apusul, răsăritul… vin și pleacă de sub ochii lor dar ei nu le văd. Precum japonezii ce traversează muzeul grăbiți, flesh-uind cu aparatele lor ce stochează viața, așa și facebook-iștii. Mă scuzați, termenul vine de la bouquin-iști. Numai că facebook-iștii sunt voyeur-iști. Se uită în baia colegilor, urcă în patul prietenilor, se strecoară între îndrăgostiți, admiră kilogramele pierdute de pe coapsele doamnelor de 50 de ani, participă la cununii la care nu au fost invitați, țin în brațe prunci ce nu au fost botezați. Mănâncă, beau, dorm, se trezesc în calculator, își beau cafeaua, se uită tâmp la fotografia bebelușului nepoatei, la brățara nouă, la telefonul cel scump, fac politică, scriu fără cratimă, își fac unghiile de la picioare, repetă o rugăciune, șeruiesc un concurs la care nu e nici un câștigător, spun noapte bună, urează la mulți ani, răspund urărilor de la mulți ani. Sunt voyeur-iști dar au devenit și exhibiționiști: Dear friends, iată somnul de frumusețe al pisicii mele! Dacă e început de weekend mi se recomandă o ținută veselă și o prietenă îmi arată colierul ei original. Un prieten îmi spune bancuri și un altul îmi trimite la semnat un protest pentru salvarea lumii. Un prieten a găsit cea mai bună măcelărie din oraș iar un grup de prietene a descoperit cea mai delicioasă înghețată din mall. Mi-am schimbat fusta, am ars mâncarea, am fost la tanti Lizeta și am mâncat ciorbă de curcan, buună, bună, am scris o carte și o dedic tuturor fanilor și prietenilor mei, fără număr, fără număr. Am fost și la teatru, fotografia din fața scenei din timpul actului II e caldă, șeruiți, vă rog, și dați like de vă place. Trăiască prietenii mei, eu am 3456, tu câți ai?
          Suntem prieteni pe facebook. Trăim online, fericiți, extaziați, excitați de numărul din ce în ce mai mare de „prieteni”. În timp ce lumea reală e din ce în ce mai goală de adevărații prieteni. Am dat cu toții în mintea copiilor, dar un copil e simpatic când se îndreaptă, în parc, spre un altul, întrebându-l: „Vrei să fii prietenul meu? Hai să ne jucăm”. El are scuza vârstei și a confuziei sentimentelor când se întoarce cu spatele apoi la „prietenul” său de-o clipă, în parc. Eu însă, om matur, cu capul pe umeri, părintele copilului din parc, de ce nu întorc spatele miilor de „prieteni” de pe facebook? De ce îmi pierd slujba, familia, timpul, viața întrebând calculatorul: Vrei să fim prieteni?
         

joi, septembrie 12, 2013

Îmi vreau eroii înapoi

Îmi vreau eroii înapoi - au salvat vieți cu riscul propriei vieți. Îmi vreau eroii înapoi, acești oameni simpli, risipiți în lumea largă, pentru a ne reînvăța și pe noi ce înseamnă omenia, fiindcă noi, aici, în București cel puțin, întoarcem capul când cineva e în primejdie, fiindcă „asta nu mă privește”. În țara în care telefoanele ne cad din buzunare ca monedele, nimeni nu sună la 112 când un om e în pericol pe stradă.

http://ro.stiri.yahoo.com/eroi-rom%C3%A2ni-care-au-impresionat-lumea-%C3%AEn-ultimii-152609317.html

Lor, acestor eroi, eu le-as da casă, o rentă viageră. Si i-aș aduce înapoi în România. S-o reconstruiască.

luni, septembrie 09, 2013

Tinerii, în stradă, bătrânii, la vot

- Votulică, votulică...
O mogâldeață de vreo cinci ani, cu ochelari mari, rotunzi, cu codițe, mergând pe lângă mama ei și cântând „Votulică, votulică”, pe linia melodică a Țărăncuței lui Dan Spătaru.

Un deliciu pentru trecători. Fetița a crescut, nu-și mai însoțește mama la vot. Dar nici nu o să meargă la vot. Fiindcă nu vrea - Ce să votez? Pe cine să votez?

Ea va ieși în stradă și va protesta față de Roșia Montană, față de tot ce nu merge bine în țara asta. Ea și mulți alți tineri.

Bătrânii vor sta la televizor și vor înjura. Apoi, în ziua votului, își vor pune cele mai bune haine și se vor duce la vot.

Și... istoria se va repeta. Pentru că ei, tinerii, nu merg la vot. Ei protestează. Și alții votează.

marți, septembrie 03, 2013

De-asta nu mai pot eu acum de Roșia Montană

O să ne îngropăm în aur copiii sfâșiați de câinii maidanezi, ai tuturor și ai nimănui. Protestăm față de Roșia Montană dar nu protestăm că ne sunt mâncați copiii de câini.

Înseamnă că eu sunt nebună.

De-asta o să protestez la Universitate, mâine, 4 septembrie, ora 19, cu o pancartă: 
Nu mai vreau câini maidanezi pe stradă.

Nu că până acum aș fi vrut. Dar acum chiar m-a apucat greața: oamenii ies în stradă pentru aur, poluare și condamnă bunicile că nu și-au ținut în lesă nepoții, în parc. Nu mai pot. Nu vreau să fie eutanasiați ca în Spania, după 2 săptămâni de adăpost și de nerevendicat dar vreau să fie închiși dracului undeva, la hotelul pentru câini, acolo unde au promis primarii că-i închid dacă-i alegem.

Mâine, la ora 19. În tăcere, voi fi acolo cu o pancartă.


luni, septembrie 02, 2013

De ce nu mai pot eu de Roșia Montană





O să mi-o iau eu bine de tot peste față acum cu textul ăsta. O să pierd prieteni pe care nu i-am avut și prieteni pe care i-aș fi putut avea. Nu mai pot eu de Roșia Montană pentru că mi se pare o fățărnicie fără margini ce se întâmplă în ultimele zile. Lumea protestează fără să știe pentru ce, dar nu știu cine a mobilizat-o așa de bine că, uite, domnule, iese în stradă. Și strigă că nu-și vinde țara dar nu vede că e vândută toată. Spune că nu a fost și nu va fi de acord niciodată cu proiectul Roșia Montană – dar a auzit de vreun an de Roșia Montană și de o întrebi care e treaba cu gazele alea de șist o să se uite  la tine ca la poarta nouă.
Deci de ce nu mai pot eu de Roșia Montană? Pentru că nu trăiesc în cea mai frumoasă dintre lumile posibile, cum zicea Candid optimistul. Pentru că eu protestez în fiecare zi împotriva nesimțirii – pe scara blocului, când lasă vecinii punga cu gunoi în fața ușii. Când aruncă mucuri de țigară pe fereastră. Când dau muzica tare. Când oamenii se înjură prin troleibuze sau vorbesc tare la telefon. Da, eu sunt nebuna care le atrage atenția că nu se vorbește tare sau la telefon la film. Pe mine mă vedeți în veceul aeroportului, luând la rost femeia de serviciu că nu a făcut curățenie. Voi ce faceți atunci? Întoarceți capul, pentru că sunteți în vacanță, pentru că nu vreți să vă enervați, pentru că nu merită, ziceți voi, să vă stricați ziua. Voi sunteți cei ce spun că n-are rost să interveniți pentru că oricum nu se schimbă nimic, e în van, fiecare trebuie să se protejeze pe sine și pe familia lui. Voi nu vă duceți în parc după o babă cu un câine, să-i atrageți atenția că nu a strâns mizeria câinelui. Voi vreți să vedeți cerul, frunzele, că de-aia ați venit în parc, să vă deconectați.
Voi trageți copiii de mânecă din fața cărților, spunându-le, la târgurile de carte – Ia mâna, lasă, hai să-ți cumpăr o înghețată. Le dați apoi bani să-și ia bacalaureatul și o diplomă de facultate, apoi una de master și încă două de master. Eu mă lupt să vă bag pe gât Eminescu la 10 lei și tot nu-l vreți.
Eu protestez că mama are pensie mică după 35 de ani de muncă și e umilită. Eu protestez că nu mai avem doctori, profesori. Că prietena mea a murit de cancer și trebuia să dea șpagă ca să-și poată lua citostaticele. Eu protestez că vă uitați la toate crimele de la știri și le devorați în timp ce copilul vostru nu se poate întoarce în siguranță de la școală. Eu protestez pentru că deținuții trăiesc mai bine decât copiii din spitale. Eu protestez față de toate aceste lucruri anormale care ar trebui să fie normale. Știu, de unii dintre voi am dat în protestul meu, îmi sunteți alături. Dar sunteți prea puțini or, eu văd că pentru Roșia Montană sunteți prea mulți.
Da, e bine că protestați. Dar nu cumva ar trebui să protestați în fiecare zi față de toate lucrurile care nu merg cum trebuie în țara asta și apoi, firesc, să protestați și pentru că nu vreți să vă vindeți țara? „Nu-mi vindeți viitorul?”
Care mama dracului de viitor? De-aia nu protestez eu cu voi acum. Când o să protestați și voi cu mine o să mă alătur și eu vouă. Dar atâta timp cât întoarceți capul când un golan îi bagă mâna sub fustă unei fete, în autobuz, pentru că vă temeți pentru viața voastră să nu contați pe mine. Se pare că nu ne vom întâlni curând. 

vineri, august 23, 2013

Tren spre paradis



Povestire scurtă, scurtă... dintr-un volum în pregătire

Îl recunoscuse din prima clipă. Cum ar fi putut să-l uite pe cel care îi schimbase viața, care făcuse ca drumul ei să se sfârșească brusc, într-o fundătură? Trecuseră aproape douăzeci de ani de atunci dar nu era zi în care să nu-și amintească acele clipe de umilință când, pe peronul unei gări din nordul țării, înțelesese că nu va veni nimeni să o conducă spre paradis.

Fusese o vreme când dorise să uite acele momente, să nu și le mai amintească niciodată. Timpul, timpurile nu o lăsaseră. Se revedea pe peron, în rochia din stambă, singura ei rochie, cu sandalele ieftine, din pânză. Își strânsese averea într-o bocceluță – o fotografie cu părinții, o iconiță dăruită de străbunica ei, o năframă cusută cu fir de borangic. Nu știa cum s-o țină, și de aceea și-o trecea dintr-o mână în alta, încercând să-și ascundă emoțiile. Scruta peronul, mai bine zis pândea colțul gării, sperând, din clipă în clipă, să-l vadă apărând, cu zâmbetul lui unic, fermecător. Zâmbetul acela o cucerise, o îngenunchease, o făcuse să-și piardă sufletul și mințile. Nu mai ținuse cont de nimic, nu ascultase sfaturile primite de la mama sa, care-i spusese să-și vadă de ale ei, căci bărbatul venit de la oraș are privire alunecoasă și e vânător de inimi. Nu. Crezuse în cuvintele, mângâierile, jurămintele lui. Avea s-o ducă la București, avea să-i arate luminile orașului, avea s-o scoată la plimbare pe Calea Victoriei, în lumea bună. Va fi regina balului, mereu, va fi răsfățată ca o regină. Visase la toate astea și crezuse în ele, fiindcă erau rostite de el, de buzele lui care-i sorbeau răsuflarea în întunericul grădinii. I se dăruise fără nici o reținere, cu dorință și cu dragoste. Crezuse că și sentimentele lui erau la fel de intense ca și ale ei, crezuse că acele cuvinte frumoase, frazele acelea care o amețeau veneau din suflet. Nu stătuse o clipă pe gânduri când el îi propusese că fugă împreună la București, să fie nevasta lui. Trebuia să fugă, fiindcă sigur părinții ei nu ar fi fost de acord, ar fi zis că e prea tânără pentru a deveni femeie. Și apoi, cum să fie de acord să-și dea fata după un străin, când obiceiul locului era ca fetele să rămână în sat, lângă părinți? Îl crezuse și-l urmase, nu înainte de a-i înmâna, pentru cheltuieli de drum, cei câțiva cocoșei de aur pe care maică-sa îi ascunsese în lada de zestre. Erau ai ei, i se cuveneau, îi strânsese ca dar de nuntă. Chiar dacă nu pleca din casă cu lăutari și în rochie de mireasă, darul i se cuvenea, așa-i explicase el.
          Trenul venise și plecase după două minute de staționare. Să se urce în el, orice ar fi, așa o sfătuise. Căci dacă avea să fie reținut de ceva, de cineva, el avea să vină în București cu următorul tren. Nu putuse pleca fără el însă, așa că rămăsese pe peron, cu bocceluța în mână, privind, cu lacrimi în ochi, cum pleca trenul vieții ei.
          Se înnoptase de-a binelea când șeful de gară o sfătui, cu glas blând, să se întoarcă acasă. O privise cu tristețe și compătimire, de parcă ar fi știut de ce se afla acolo, pe peronul pustiu. Acasă? Care acasă? Nu se putea întoarce acasă, cu siguranță că acum părinții ei știau că fugise, că furase. Nu, nu se putea întoarce acasă, așa că trebuia să-și continue drumul, de una singură. Se urcase în primul tren, fără să știe unde se va opri, ce va face, ce-i rezerva viața.
          Viața nu fusese prea blândă cu ea, căci Capitala în care ajunsese nu era nici pe departe ca în poveștile auzite. Calea Victoriei exista cu adevărat, dar nu pentru fete sărace precum ea. Și poate că viața ei ar fi pornit-o spre prăpastie dacă în barul în care făcea curățenie nu ar fi intrat, într-o bună zi, un bătrânel care regăsi în chipul ei trăsăturile fetei moarte cu ani în urmă. O înfie, o trimise la școală, la facultate, și ea-și făuri un alt destin. Ajunse chirurg renumit, avea o căsnicie fericită. Și totuși, în fiecare zi își amintea clipele de umilință trăite pe acel peron, le retrăia, cu încăpățânare aproape. Fiindcă nu voia să uite, nu trebuia să uite. Nu pentru a se răzbuna, ci pentru a putea aprecia, prin comparație, frumosul din viața ei.
          În ziua în care-l văzu pe hol, liniștit, sigur pe sine, cu zâmbetul lui fermecător, avu o tresărire, ca și cum o umbră ar fi trecut prin dreptul ei. Bărbatul nu o recunoscu, nici nu avea cum, era doar o fetișcană atunci, o fată naivă de la țară. Îl ascultă cu calm, privindu-l pe sub gene, observându-i fiecare mișcare. Nu, nu se schimbase, era același ca în urmă cu douăzeci de ani, doar că încărunțise. Zâmbi în sinea sa: era așa de simplu să se răzbune pentru umilința de atunci! Numai o clipă însă îi trecu prin minte acest gând,  căci îi răspunse afirmativ: da, avea să-l opereze, avea să-i salveze viața.
          Pe culoarul spitalului, privi cum se îndepărtează, dispărând după colț. Privi însă în urma lui cu liniște, împăcată, fără nimic din spaima și deznădejdea care o stăpâniseră acum 20 de ani.

joi, august 22, 2013

România, un bichon maro




Aleargă cu sacoșele din rafie, alea pe care dau acum bani grei vedetele din străinătate, și din ele se ițesc  știuleții de porumb, bureții de baie. Se risipesc precum șobolanii, căutând adopost în ganguri sau după mașini. După trecerea agale a polițiștilor își reiau locul, deasupra stației de metrou Obor. Alți comercianți improvizați sunt presărați pe tot drumul spre piață. O bătrânică stafidită, un pumn de femeie, cu două legături de usturoi în mână bocește:
- Ia maică usturoi și de la mineeee…
Aproape că ai lua dacă n-ai bănui că undeva, în umbră, o țigancă tânără nu are pregătită sacoșa cu usturoi, spre alimentarea bătrânei.
Până la piață poți cumpăra orice: ace de siguranță, țigări, plasturi, patru prosoape la cinci lei, maieuri, covrigi. Covrigi nu, mai de dincolo, că sunt mai mari – cel puțin așa-i răspunde bunica piciului de cinci ani care abia ține pasul cu ea. Tot ea observă că două femei s-au oprit precum „cațele-n mijlocului drumului, de vorbă, că N-ARE unde să mai vorbească”. Cațele-și văd de vorbă, nestingherite, și le observi mâinile bătrâne, pline de vene îngroșate, odihnindu-se una peste alta, ca o îmbrățișare atât de târzie încât e de-a dreptul nepotrivită locului.
Căci piața Obor nu are nimic gingaș sau tandru sau frumos. Nici măcar doamna elegantă în negru, cu pălărie din dantelă, rătăcită pe aici, nu e frumoasă în locul acesta. E mai degrabă grotescă, fiindcă aici, tot ce e normal sau frumos se murdărește, se pervertește. Până și polițistul cu mustață, la vreo 55 de ani, pare că-i face ochi dulci femeii care vinde „la negru” porumb, o țărancă sănătoasă, bine legată. Ea râde și răspunde, cu un rest de cochetărie de prin tinerețe, că da, a înțeles că n-are voie să vândă.
 Piața Obor e un loc al supraviețuirii. De la țiganca blestemându-și rivala, de la o altă tarabă:
-          Mânca-te-ar pământul și azi și mâine!
De la țiganul care strigă în gura mare:
-          Hai la pruneee de la Marinică, ofertă specială, un leu juma kilu!
De la semi-țăranul care a luat prețul conopidei căci era prea mic în comparație cu al celorlalți și-l alininiază, verbal.
De la bătrâna care trece de la o tarabă la alta, încercând să vadă unde-i mai ieftin.
De la țăranii care sunt împinși spre fundul pieței de către intermediarii țigani.
De la până la.

La întoarcere, același drum presărați de maieuri, țigări, ace de siguranță… La intrarea în parc, lângă chioșcul cu înghețată, patru polițiști, printre care și cel cu mustață de mai adineauri, mănâncă înghețată pe băț.

Pe platforma de deasupra stației de metrou, un țigan ține în brațe un cățel maro, un alt cățel stând toropit de soare în cutia din carton. O femeie îl mângâie pe cel din brațele țiganului și întreabă de preț și de rasă.
- E bișon! zice țiganul apăsat, sigur pe el.

miercuri, august 21, 2013

Vacanța mea pe grămada de dovleci

O găseam acolo, într-o zi, lângă grajd. O grămadă mare de dovleci. O căruță de dovleci, pentru toată iarna porcilor. Nu ne deranja mirosul grajdului, nu ne deranja nimic. Eram copii și ne cocoțam pe movila de dovleci și ne rostogoleam, de acolo, împreună cu dovlecii, râzând, chiuind. Nu ne interzicea nimeni cocoțatul, nu ne deranja dacă ne loveam sau dacă ne murdăream cu zeama vreunui dovleac spart în joaca noastră. Eram copii și ne jucam. Era vacanță târzie. Iar când venea toamna adevărată ne aruncam în mormanele de frunze adunate de zilieri, pe marginea aleii de castani. Și aruncam frunzele în sus, chiuind și râzând. În amintirea mea e o fetiță brunețică, subțirică, având mereu bretonul tuns strâmb.

Acestea au fost jocurile copilăriei mele. Copil de pădurar.

luni, august 19, 2013

Sunt doamna cutare...

Cele mai doamne sunt, mi se pare mie, cele mai frustrate femei din lume. Cele după care bărbații nu au întors capul când erau tinere, cele cărora tinerii le zic „mamaie” când le văd în autobuz și cărora nu le cedează nimeni locul, nu din mitocănie ci de-ai naibii, căci le văd buzele țuguiate a dispreț și se prefac că nu le văd, pedepsindu-le astfel. Cele mai doamne sunt, de fapt, niște țoape, doritoare de a fi mari doamne cărora li se pupă mâna dar nimeni nu o face pentru că domnia constă în comportament, atitudine. Și atunci  se autodomnesc:
- Alo? Sunt doamna cutare...

Doamna cutare, dacă ești o doamnă atunci lasă pe altcineva să te domnească.

marți, august 13, 2013

Vocea lui Didi - Amita Bhose


Vocea lui Didi - Amita Bhose. Inregistrare amator, pe caseta audio, anii 1980, din timpul spectacolelor anuale, dedicate lui Tagore, pe care Didi le organiza cu studentii domniei sale.

vineri, august 09, 2013

Cartea de vizită



Povestiri scurte dintr-un volum în pregătire.

 Asculta cuvintele celorlalte femei, încercând, după intonaţie, modulaţia vocii, să ghicească adevărul sau minciuna, aşa cum făcea şi în urmă cu 30 de ani, când erau doar nişte adolescente ce-şi făureau  multe visuri. Şi atunci vorbeau la fel de mult, dar timpul folosit era la viitor. Un viitor unde visurile deveneau realitate, căci tinereţea asta înseamnă, speranţă, încredere. Acum, după 30 de ani, trecutul revenea deseori în conversaţii, şi ea se străduia să cearnă adevărul de fabulaţie.

Ruşinea era sentimentul care le împingea să inventeze, să-şi prezinte viaţa aşa cum ar fi dorit s-o aibă, nu cum se desfăşura în realitate. Se reîntâlniseră după 30 de ani, mai erau doar 17, ceilalţi, până la 26, muriseră sau plecaseră din ţară. Câţiva dintre ei se mai întâlniseră absolut întâmplător în aceşti ani, pe stradă sau în concedii – ce ironie, nu? – schimbând rapid câteva informaţii şi numere de telefon pe care nu le folosiseră niciodată. Dar destinul celorlalţi rămăsese, totuşi, străin pentru fiecare dintre foştii elevi ai clasei a XII-a B. Ideea reîntâlnirii o avusese şeful clasei, avocat celebru acum, aflat printre puţinii care-şi împlinise visul. El dăduse telefoane, insistase, convinsese, rezervase restaurantul, meritul era al lui pentru prezenţa celor 17. La început stingheri – erau, în fond, nişte străini, 30 de ani însemnau o viaţă în care numele, prezenţa celuilalt coleg nu existase decât, eventual pentru câteva minute – cei 17 au început să se simtă în largul lor după o vreme, amintirile revenind, inevitabil, în discuţie.
          Ada îşi asculta fostele colege, povestind, râzând, amintindu-şi. Se apropiau de 50 de ani, unele îşi arătau vârsta, altele, nu, dar toate erau recent coafate, manichiurate. Le privea şi-şi dădea seama imediat care dintre ele erau obişnuitele coaforului, cosmeticii. Colega ei de bancă, de exemplu, avea unghiile lungi, mâinile fine, catifelate, pe când ea avea degetele boante, umflate, zgâriate. Manichiurista se chinuise mult până când reuşise să dea unghiilor o formă, reproşându-i neglijenţa. „ Mâinile sunt cartea de vizită a femeii“, îi spusese aceasta cu oarecare dispreţ. Dispreţ pentru ceea ce însemnau mâinile ei: muncă fizică. Da, muncise toată viaţa. Cu asta se putea „lăuda“. Visurile ei se ridicaseră la nori atunci, la 18 ani, crezând că  vor atinge aripile îngerilor, dar se pierduseră, rătăciseră printre nori până când dispărură, lăsând în urma lor doar nostalgie. Un înger îi apăruse ei pe pământ, când dăduse examen la facultate, sub forma unui bărbat frumos, şi toamna acelui an o găsea căsătorită, însărcinată, din prea multă dragoste şi prea multă ignoranţă. Cinci copii născuse şi crescuse, poate că ar fi fost mai mulţi, dacă n-ar fi existat acea lege care-i permitea să renunţe la sarcină într-un mod onorabil, uman, fără riscuri. Nu mai avusese timp să se gândească la visurile ei decât rareori, şi şi atunci acestea îi apăreau atât de îndepărtate, străine, încât nu le mai percepea sensul iniţial. Era aşa, ceva tulbure, un regret confuz  după ceva ce n-avusese niciodată: serviciu, carieră profesională. Trupul i se deformase după atâtea naşteri, alăptări îndelungate, avorturi, şi uneori şi-l ura, ura trădarea lui. Dar copiii îi alungau întotdeauna gândurile negre, regretele: erau acolo, lângă ea şi soţul ei, frumoşi, sănătoşi, cuminţi, respectuoşi. Îi făcuse mari şi-i trimisese pe toţi la facultate, convinsă fiind că în viitorul generaţiei lor studiile superioare vor avea un rol important. Le fusese mamă care le veghease nopţile de febră, când erau răciţi, dar şi confidentă a primelor lor iubiri nevinovate… Apoi jucase la nunta primului copil, plânsese pe ascuns, înregistrând trecerea timpului, despărţirea fizică. Venise botezul primului nepot, cu emoţiile inexprimabile… Pe urmă, pensionarea pe caz de boală a soţului, mai mare cu cinci ani decât ea, drumurile la spital, internările, staţiunile balneo-climaterice… Şi între toate acestea, multă muncă fizică, multe griji, mult zbucium.
          La asta se gândea când privea mâinile colegelor ei care vorbeau, vorbeau, depănându-şi amintirile pentru a trece apoi, inevitabil, la viaţa de după terminarea liceului. Iată, colega ei de bancă povestea că terminase facultatea de medicină cu 10, era medic la un dispensar dintr-o comună limitrofă oraşului lor, făcând naveta, o navetă care nu-i permisese să aibă timp să se ocupe de familie. O alta, în liceu fiind tare fluşturatică, se căsătorise cu un tip bogat, apoi cu un altul, şi un altul, adunând cam tot atâtea căsătorii câţi copii avusese ea, iar acum se pregătea să plece din ţară, bineînţeles pentru a se mărita. Vorbeau despre serviciu, carieră, insatisfacţii, şefi, promisiuni de mărire a salariului, de avansare. Erau importante, aveau funcţii importante, inspectoare de minister, funcţionare în administraţia publică, profesoare. Amintiseră de copii, aşa, în treacăt, enumerându-i ca într-un inventar – un soţ care lucrează la…, un băiat student la… Dar tot universul lor se învârtea în jurul serviciului, acolo se întâmplau lucrurile cele mai interesante, din punctul lor de vedere.
Le asculta fără să spună o vorbă, simţindu-le departe, străine, deşi aveau un trecut împreună. Dar acel trecut era foarte departe, pierdut şi el printre nori, acolo unde se rătăciseră mare parte din visurile tuturor. Şi tresări puţin speriată când i se adresă o întrebare: „Tu ce-ai făcut în aceşti ani?“. Ezită o clipă, apoi răspunse simplu, aproape şoptit: „Am trăit“. Atât, după care tăcu. Iar celelalte o priviră o clipă. Mirate, după care îşi reluară discuţia, exact de unde o lăsaseră, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

luni, august 05, 2013

Patronul pițiponc

Patronul pițiponc e îmbrăcat după ultima modă, în culorii vii dar trăsăturile îi rămân neșlefuite, oricâți bani și-ar pune pe el. Vorbește tare, face complimente doamnelor de la instituțiile statului, cărora le aduce și câte o punguță cu câte o atenție - cu siguranță că nu intră în categoria „atențiilor” de pe panoul de  pe perete care ne înștiințează că „în acest birou nu se primesc atenții”. Doamnele, vreo trei, vorbesc la pertu cu el, dovadă că se cunosc de mult, râd și se bucură la vederea lui și roiesc cu dosarele firmelor lui - ii fac ordinele pentru transfer în conturile firmelor lui. El le semnează, le ștampilează și continuă să o complimenteze pe cea mai tânără:
- Vai, dar ce frumos v-ați bronzat!
Ea chicotește și răspunde, flatată:
- Dar nici n-am stat! Că dacă stăteam...
- Înseamnă că aveți dumneavoastră pigment bun. Dar unde ați fost?
- La Eforie Nord.
- Noi am fost la Jupiter. Nu mi-a plăcut, păi n-am găsit șezlong, spune pițiponcul. Dar am rezolvat: i-am dat lu unu 50 de lei și i-a gonit pe unii de pe șezlonguri  și ni le-a dat nouă...A fost tare bine: două șezlonguri, o măsuță...
- Păi cât era șezlongul?
- Era 15 lei, dar dacă nu mai era! Ei, și i-am dat lu ăla 50 de lei, ce mai faci cu 50 de lei?!
Pițiponcul și-a luat cele trei ștampile ale firmei și a plecat.
- Te pup, pa! zise una dintre  inspectoare.

Ce mai faci cu 50 de lei? Aș întreba un profesor, un pensionar...

miercuri, iulie 31, 2013

Țigara arsă a asigurărilor sociale

Rânjește și merge liniștită pe alee, ca și cum nu s-a întâmplat nimic. În urma ei, paznicul o amenință, se enervează, gesticulează. Nimic. Ea merge agale, cu țigara în mână, pe aleea Spitalului Grigore Alexandrescu. Trece pe lângă câteva pancarte cu Fumatul interzis.
- Du-te la poarta spitalului și fumează, de câte ori să-ți zic? Vrei să-ți iau eu țigara din mână?
Ea rânjește, singura ei reacția la vorbele paznicului.

Mai încolo, pe vine, lipită de un zid, o altă mamă fumează, lângă copilului ei de vreo trei ani, pacient al spitalului. Și mai încolo, o alta, lângă un copil cu brațul pus în ghips. Lângă vreo cinci pancarte care interzic fumatul, existând riscul exploziei (sursă de gaze).

Paznicul e ca turbat. Le vânează, le amenință dar ele nici nu-l bagă în seamă. Se fac că nu-l văd. Iar el, sărmanul, aleargă de colo colo, pândindu-le, strigându-le, dar fără ca acțiunea lui să aibă vreun efect.

Toate trei sunt țigănci. Mame internate cu copiii lor în spital. Pariu că nici nu plătesc asigurări sociale?

marți, iulie 30, 2013

Nici eu nu semăn cu mama...

Copil încă, între obrăznicia neamului și bunăcuviința calculată, slugărnicia neamului lui nomad, forțat să se așeze undeva la un moment dat și să lase impresia că sunt conduși, stăpâniți, când, de fapt e tocmai invers.
Își șterge sudoarea cu podul palmei, ca un om mare, și privirea lui de copil de clasa a șaptea se așază pe tine și te judecă:
- E fata dumneavoastră? o întreabă el pe mama. Nu seamănă cu dumneavoastră...Nici eu nu semăn cu mama. Nici cu tata...

Povestea lui e simplă: orfan de tată, cu mama dată în judecată de neamurile tatălui, spre a fi dată afară din casă, pe motiv că nici unul din cei trei copii nu sunt făcuți cu el, a crescut cu eticheta pusă de lume.... Dar el nici nu-și amintește cum arăta taică-său și nici nu are vreo fotografie cu el... Și strânge în pumn bancnota...

 - O să-mi iau rechizite....


luni, iulie 29, 2013

Intri sănătos, ieși bolnav

Din spitalele noastre, unde moartea își dă spectacolul în văzul tuturor. Se instalează obraznică în salon, stă pe marginea patului și rânjește, dezgolind bolnavul și speriindu-i vecinii. Îi obligă pe toți să-și privească sfârșitul viitor, ca o repetiție.
Un paravan ar fi suficient, în saloanele spitalelor noastre, pentru ca moartea să-și dea singură reprezentația, fără a mai băga și ea spaima în ceilalți.
Căci singurul bărbat din salon, cu o congestie cerebrală ușoară - vedea dublu - a asistat, în câteva zile, la două decese. S-a închinat cu stânga și cu dreapta când a plecat acasă, deși în sinea lui se întreba dacă mai e întreg la minte după atâta suferință văzută în spital. În urma lui a rămas moartea, rânjind pe marginea patului. Fără paravan.

marți, iulie 23, 2013

Demnitatea de a muri

Uneori aș dori să fiu cățel... Pentru că nu știu cum se face, dar cățeii bolnavi, ajunși pe mâna medicului veterinar, se fac bine. Oricum, n-am auzit ca vreun cățel să ajungă la cabinet cu o boală și să se întoarcă acasă cu altele... Și când mă gândesc că nici n-aș avea cum să-i spun medicului ce mă doare, dacă aș fi cățel ... Oare citește el, medicul veterinar, în ochii animalului sau îi înțelege scheunatul dureros? Eu cred că nu. Dar pe el nu l-a trimis Băsescu în Europa, să-și caute de drum și de salariu mai bun. Adevărat, plătești consultația, tratamentul, la un cabinet veterinar. Dar cine a zis că nu le plătești și la Spital?

De ești om și ajungi la un spital, ți se ia tot. Ești doar o umbră într-un pat, nu mai ești doamna cutare ești mamaie, de ai peste 60 de ani, infirmierele te schimbă de pamperși în văzul tuturor celorlalți bolnavi din salon. ba chiar și al vizitatorilor...

De ești om și ajungi la un spital, ți se ia până și ultima brumă de demnitate - aceea de a muri decent. Ești doar un număr pe o fișă și de se întâmplă să ai vreo criză de inimă în week-end, numai hazardul ți-l poate aduce pe medicul de gardă în preajmă. Acesta va încerca să te resusciteze, în timp ce, cu disperare, va striga la asistente să sune la 112, ca să-ți vină ajutoare. De se întâmplă însă ca medicul de gradă să fie în altă parte a spitalului, răspunsul pe care-l va primi asistenta îngrozită că-i mai moare un pacient - al treilea într-o săptămână - seamănă cu replicile din filmele despre lagărele de concentrare:
- E a treia alarmă falsă la pacinetul ăsta.
Va veni să te vadă peste vreo două ore. Poate că între timp ai murit, poate nu, cum o vrea Dumnezeu.

Dumnezeu e prea des invocat în spitalele românești.
- Acum, cum o vrea Dumnezeu, auzi pe câte un medic.

Dar voi, voi ce nu ați plecat din țară nu pentru că nu ați vrut dar nu ați fost selectați pentru că nu sunteți capabili sau pentru că încă sunteți rezidenți, voi cum vreți?

Ici, colo, câte un medic devotat. Mâncat de ceilalți... Ici, colo, câte un medic care-și dă osteneala, cu omenie. Mâncat de ceilalți medici, asaltat de bolnavi și rudele disperate.

Uneori aș vrea să fiu cățel... Ca să mor demn, pe o păturică, în sufragerie, mângâiată pe cap.

luni, iulie 22, 2013

De ce Costineștiul meu nu e și al lor



Epava nu avea nume, pe vremea studenției mele iar băieții  ajungeau înot la ea. Acum se organizează vizite turistice cu șalupa și cu alb scrie mare, pe ea – L’OZANA.

Pe vremea studenției mele, ca să ajungi în Costinești nu-ți trebuiau bani de la părinți ci note mari, ca să primești un bilet gratuit. Iubeam căsuțele albe din piatră, cu cinci locuri în care eram, de regulă, pe puțin 12, fiecare student având cel puțin un blatist – adică un alt student care avea bilet în altă serie și care, la rândul lui, te avea blatist. În 85, prima mea vară de studentă, am stat o lună și jumătate la Costinești. Aveam două blatiste. Iubeam căsuțele din piatră pustii acum, căci oare cine se mai cazează undeva unde nu ai decât un pat în care să dormi? Baia era la comun, într-o clădire ce deservea nu știu câte căsuțe și trecând  seara pe aleile ce duceau spre Teatrul de vară, mi-am amintit pașii repezi, cu prosopul în mână, spre baie. Aburul te îneca aproape, vedeai fetele stergându-l cu dosul palmei, în oglinda mare de deasupra chiuvetei, rujul ieftin mai desena și câte o inimă, în joacă. Era un murmur jucăuș, râzăreț, fără perversitate, fără sexualitate. Eram tineri, studenți, și de aceea frumoși.

Pe vremea studenției mele,  discoteca Ring se închidea la ora 22. Ce ciudat ar părea tinerilor de acum care pe la ora 2 din noapte sunt morți de beți și-și bagă…. la fiecare propoziție, mai ceva ca atunci când sunt treji. Sau și mai ciudat le-ar părea puștilor de 13-14 ani care, la club, sparg sticlele goale de podea. În vreo două ore ne săturam de dans, de muzică bună, de ocheade nevinovate.  Discoteca se deschidea și se închidea cu aceeași melodie – sigur v-o amintiți. Acum, în cele trei seri de Costinești, un tip zbierea la o portavoce, dintr-o mașinuță cu două fete dând din fund, de o agresivitate lascivă. Te invitau la Ring. Din sens opus, dintr-o altă mașinuță, cu mai multe fete, mai dezbrăcate și mai lascive, o tipă cu perucă și ochelari de soare, taman buni pentru ora 9 seara, te invita la Megadiscoteca Tineretului, cea mai mare discotecă din Europa.

Avem ceva noi, românii, cu superlativul. Cel mai mare, cea mai mare… Cel mai mare cârnat, cea mai mare plăcintă… La Costinești am văzut cea mai mare țigănie. Cea mai mare gălăgie. Dacă nu aș fi trecut niciodată prin Parcul Tineretului din București, aș fi zis că și cei mai mulți mâncători de semințe. Cea mai mare aglomerație dintr-o stațiune. Aglomerație de cearșafuri, de picioare, de strigăte, de muzică la difuzoare, pe plaja, de șezlonguri, de cutii de bere lăsate pe nisip sau pe lângă stâncile paravan, să nu cadă promenada în capul turiștilor de pe plajă. Am văzut cei mai mari maneliști – nu ca nume, ci ca volum urlat la microfon.

Am văzut cei mai urâți nudiști din viața mea. Ca să fug de aglomerație, mergeam până în dreptul epavei – aș fi putut jura că era mai departe, pe vremea studenției mele. Treceam prin drepturile șezlongurilor pe care femei rășchirate și cu sânii goi se lățeau, prin dreptul famiilor cu copii care se jucau cu formele, în nisip, prin dreptul celor câțiva nudiști amestecați cu familiștii și atunci întorceam privirea. Căutam epava, orizontul. Fiindcă-mi era silă. Bărbați grași, răsturnați pe spate, cu picioarele desfăcute, femei cu sânii înroșiți de soare, lăsați… Printre ei, copii jucându-se. Întorceam privirea, fiindcă erau urâți, grași și bătrâni și scârboși, femei și bărbați deopotrivă. Și mi-am amintit de coreanul Lee, colegul nostru de grupă, Lee care, în drum spre epavă, trecea în slip pe plaja nudișilor – plină de studenți goi – cu privirea în jos. Era singurul om îmbrăcat. Și eu și Adriana, colega mea pe care o simpatiza Lee, i-am sărit în față, ca două maimuțe zăpăcite, și am râs apoi de el, privindu-l îndepărtându-se… Nu îndrăznise să ridice privirea cât vorbise cu noi. Da, eram tineri, frumoși, eram goi pe plaja nudiștilor dar nimeni nu observa că suntem goi, nimeni nu-l privea pe celălalt cu curiozitate, nici urmă de sexualitate, vulgaritate.
Acum am văzut doar un cuplu frumos de nudiști…
-         Așa era și atunci? m-a întrebat fiică-mea, mirată.

Da, Costineștiul meu nu e și al lor. Nici Obeliscul nu mai e același, l-au înlocuit după o furtună care l-a răsturnat și l-a făcut bucăți.
 
Nici plaja nu mai e aceeași. Mai îngustă, e plină, de la prânz încolo, de chiștoace, hârtii stalionate, peturi, șervețele, cutii de bere. Și de oameni care țipă, urlă. 

Nici faleza nu mai e aceeași. Sălbatică odinioară, acum e plină de pensiuni, vile de închiriat. Până spre epavă, ținându-i tovărășie nedorită.

De o parte și de alta a aleii care mărginește plaja lucesc în soare zorzoanele ieftine, șaormeriile își arată cărnurile, precum fetele care trec seara, cu fusta de o plamă, țepene pe tocurile înalte și cu care nu sunt obișnuite. Scoici-corăbii, amintiri de un kitch ce-și găsește desăvârșirea aici. Forfotă, forfota aceea de mușuroi întunecat, unde privirea nu caută decât să prindă ce e sub fustă…

Costineștiul meu nu e și al lor. Costineștiul meu e al Teatrului de vară, unde mergeam la film,  al Holografului care cânta la Forum și pentru al cărui concert împărțeam o friptură patru fete, la restaurantul hotelului. Costineștiul meu e al Compactului care se auzea discret, în noapte. E al discotecii Vox Marris al cărei orar care se ducea ușor spre ora unu, într-o complicitate cu autoritățile locale. E al  pasului ușor, dimineața, spre plajă, spre o nouă zi.

Am văzut însă delfini. Recunosc, nu i-am văzut pe vremea studenției mele. Dar dansul lor grațios nu a reușit să alunge din mintea-mi spărgătorii de semințe aflați la 500 de metri de mine și manelele pe care le auzeau seara  din dreptul Obeliscului.
 
Da, Costineștiul meu nu e și al lor. 

 

Și ce păcat, pentru că iată, Costineștiul ar putea arăta așa: