Postări

Se afișează postări din 2013

De câte ori asculți radio? Că noi te ascultăm mereu, că te-am înregistrat.

Îți zici - Hai să nu-i respingi, fiindcă e serviciul lor, poți răspunde unui chestionar. De câte ori asculți radio - acasă, la serviciu, la restaurant... Ei, aici spui că e independent de voința ta, ascultatul radioului la restaurant și că nu e tocmai cea mai potrivită întrebare...
 Și urmează, după câteva minute bune, un alt set de întrebări - De câte ori asculți Radio Zu - zilnic, la două zile, o dată pe săptămână, niciodată. De câte ori asculți Europa FM? o dată... De câte ori asculți Radio România Cultural? O dată....
- Sper că nu întrebați pentru toate posturile, nu?
După o pauză...
- Nu, doar câte sunt în calculator....
- Atunci vă rog să treceți același răspuns pentru toate întrebările...
- Păi n-avem voie, că e înregistrat...

Aha, atunci afli și tu că e înregistrată convorbirea... Și îi spui că e un chestionar prost făcut, cu niște întrebări idioate îți iei rămas bun și închizi. Dacă tot te ascultă măcar să știe că sunt niște idioți!

Cum s-a făcut de unul nu și-a mutat mașina

Picamărul o zguduia de-i săreau toate șuruburile, de-o fi având. Lama buldozerului a trecut pe lângă ea de câteva ori și mare mirare de nu a primit vreun târnăcop pe ici pe colo, măcar o coadă. Linia albă care-o înconjura și care-i marca teritoriul  a fost încălcată și, probabil că dacă ar fi avut gură, mașina ar fi strigat. Căci mașina a fost luată prin surprindere, ca și locatarii. Muncitorii au venit pe la prânz și s-au apucat să sape un șanț de-a lungul trotuarului. Nici un anunț nu a fost pus, oamenii au fost luați pe nepregătite însă s-au anunțat unii pe alții și mașinile au fost luate din calea târnăcoapelor, a buldozerului. Mai puțin una. Muncitorii s-au apropiat periculos de mult cu lucrările de ea și ea n-a avut gură să strige după ajutor.

Căci pe proprietar nu l-a anunțat nimeni să vină să-și mute mașina că se lucrează nu știu ce.

De ce oare pe el nu l-a anunțat nimeni?

Am uitat să vă spun că el e cel care și-a împrejmuit locul cu vopsea albă și a pus pe gărduleț o plăcuță …

Eu îl mai aștept pe Moș Nicolae

Un om pe care nu-l mai recunoști, ținut artificial în viață și care nu te aude, zic medicii. Un om pe care nu-l vizitează nimeni, că nu are rude și nu pot intra la terapie intensivă decât rudele de gradul I. Un om singur, legat de niște tuburi și de un nume doar. Un om care acum o jumătate de an era plin de viață și transmitea viață. Înconjurat de viață și acum, singur.

Și totuși eu cred că oamenii aud, în comă fiind. I-am spus să se întoarcă la noi, că e așteptat și iubit.  Pentru că eu tot mai cred în Moș Nicolae. Fiindcă acest om este un adult cu suflet de copil care merită să trăiască și sper ca Moș Nicolae să-i aducă viața înapoi. Și cred că același lucru i-au spus și cele două tinere dinaintea mea. Că e iubit. Și-l așteptăm să se întoarcă.

Un bunic vinovat

Fluieră tare, sănătos și mama, cu ochii-n rețetă,  dojenește:
- Sstt, nu-i frumos...
- Păi m-a învățat bunicul.
Mecanic, mama întreabă:
- Și ce te-a mai învățat bunicul?
- Să joc fotbal...
- Și mai ce?
- Atât.
Fetița de vrei șase ani se mută de pe un picior pe altul. În farmacie, liniște. Și în liniștea aceea se aude vocea fetiței:
- Mami, știi ce? Te iubesc!
Câteva minute mai târziu, ies amândouă din farmacie, mama ținându-și fiica de mână. Un fluierat tare, sănătos, se aude pe stradă.
- Sstt, nu-i frumos. Tu ești fată, nu-i frumos să fluieri. Uite un polițist, o să te amendeze. Nu-i așa, domnule polițist, că o s-o amendați că fluieră pe stradă?
Cei trei agenți de pază intră-n joc iar unul dintre ei zice:
- N-o să te amendăm pe tine, că tu ești prea frumoasă, o să-l amendăm pe cel care te-a învățat!
- Bunicul m-a învățat! răspunde fetița, mândră.
- Atunci o să-l amendăm pe bunicul...

Și strada rămâne tăcută, ca și fetița care va fi convinsă de acum înainte că bunicul a învățat-o…

Străzile

Îmi plac străduțele Bucureștiului, înghețate, încremenite în frig și mângâi cu privirea pereții crăpați ai caselor care și-au uitat istoria, sufocate de blocurile transformate acum în termopane multicolore, de când cu reabilitarea. Bătrânii merg încet, în bastonul lor prieten și fiecare poartă povestea în sine, căci nimeni nu mai are vreme s-o asculte. Iar eu merg pe străduțele vechi fără să privesc ceasul dar nici povestea mea nu interesează pe nimeni, căci suntem cu toții condamnați la tăcere în capcana aceasta a furnicarului uman.

Bancnota

Imagine
din Cum s-a făcut de-am plecat de-acasă
În mâna bătrână, ce se odihnea în poală, într-o poziţie semideschisă, ca un ultim gest de ruşine, bancnota poposi aproape plutind, lăsată să cadă din mâna albă, îngrijită, ce se ferise parcă de atingerea cu femeia ghemuită pe bordura magazinului. Aceasta privi cu mirare banii, îi strânse în pumn, de parcă s-ar fi temut ca nu cumva cea care-i dăduse să nu se răzgândească, să nu spună că a fost o greşeală, şi ridică privirea.
– Bogdaproste! spuse ea mecanic, cu glas răguşit, de om neobişnuit să vorbească. Ochii ei goi, lipsiţi de viaţă, se opriră asupra chipului frumos şi pentru o secundă părură să caute în adâncul sufletului o amintire, sarcină grea pentru cineva care, odată cu abandonarea identităţii, îngropase şi memoria. Tânăra ţipă scurt, speriată ca de o arătare din mormânt, apoi încurcată, jenată, îşi strânse haina de blană în jurul trupului, ca pentru a se apăra şi-i întoarse bătrânei spatele, păşind grăbit, aproape fugind, lăsând-o în urmă pe…
Imagine
Imagine
Al patrulea an de Gaudeamus. De maine, 20 noiembrie, pana pe 24 inclusiv va astept la Romexpo, la Targul International de carte. La standul 365, nivel 7.70 - unde am fost si anul trecut - cu urmatoarele evenimente.

http://edituracununidestele.ro/Articol.asp?ID=202




Despre respect

Pe spațiul public, acum vreun an un tânăr cu ceafa groasă și-a făcut parcare. Și-a trasat locul cu vopsea albă și și-a pus, pe gărduleț, numărul mașinii. Nu are autorizație, nu plătește parcarea, la ADP, însă sună la interfon și te somează să muți mașina de pe „locul” lui. Genul de om care ar scoate și un câine afară din casă, în viscol. Acum un an, câinele eram eu. Viscolea cumplit, abia vedeai la un pas, dar el suna la interfon să mut mașina, pentru că el deszăpezise locul. În blocul vecin, un  arab cu loc de parcare plătit deszăpezea zilnic un alt loc, ca să-și parcheze mașina, pe unde mai apuca, fiindcă locul lui era mereu ocupat de altcineva. Nu l-am auzit vreodată pe arab certându-se cu cineva pe locul lui de parcare plătit. Când omul cu pricina pleca își muta și el mașina la locul lui de parcare plătit.
De vreo două luni, lângă tânărul cu ceafa groasă un bătrân își marchează și el locul de parcare neplătit, pe spațiul public, acolo unde parchezi la liber. Are o navetă de sticle…

Salonul de carte Polemos

Imagine
Va invit la Salonul de carte Polemos, la Cercul Militar, intre orele 11-19, de azi, 6 noiembrie, pana pe 9 - sambata programul va fi 11-16.


Iar JOI, 7 noiembrie, la ora 18, va invit sa vorbim despre Didi, Amita Bhose, impreuna cu Elena Andronache, si ea fosta studenta si colaboratoare a lui Didi.

Sa ne vedem cu bine.

Care-i diferența dintre caltaboș și lebăr?

... întreabă domnișoara, uitându-se când la caltaboș, când la lebăr.
Domnișoara din spatele tejghelei se uită la ea și răspunde, senin:
- Nu știu. Mai doriți și altceva?
Îi explic care e diferența.
- Aha. Atunci dați-mi lebăr. Mi-a zis soră-mea din Italia să-i trimit d-ăsta care se întinde pe pâine, ca pateul.

Eu cred că toate trei - vânzătoarea, cumpărătoarea, sora cumpărătoarei  - erau studente.
Înseamnă că eu eram gospodina?

100 de cărți pentru 100 de oameni

Imagine
Vă aștept. Cu 100 de cărți

Sunt ridicolă și ironică, știu. Dar așa sunt eu

Coadă la poștă. Ca la poștă. Am observat că au cam revenit cozile. Ba e personal puțin, ba e indiferența mare...
În spatele meu, o femeie vorbește la telefon: Da, cine, aia, ce face, unde se duce etc. Stai nițel că mă sună cineva. Alo. Da, vorbeam cu o colega de servici. Da, am găsit pijama, în Europa, și ți-am găsit și pantaloni de trening, de-aia mulați, ce fac, îți iau.
Și dăi și dăi.
În poștă, liniște. Mă întorc o dată spre ea, de două ori. Vorbește și vorbește. Băiețelul de vreo zece ani care o însoțește se uită pe pereți.
- Nu vă supărați, nu aveți voie să vorbiți la telefon aici.
-Stai așa un pic, o roagă pe interlocutoare femeia. Cine zice că n-am voie? Și ce vă deranjează pe dumneavoastră că vorbesc eu la telefon?
Fraza cu „Dacă am vorbi toți...” n-o afectează de nici un fel.
- Cum adică? Ce, sunteți nervoasă și vă vărsați nervii pe mine? Ia uite! pufnește ea! Auzi, că n-am voie! Nu vedeți că sunteți ridicolă? Și sunteți și... și... ironică? Auzi, măi, se adresează ea băiatul…

Faci un pas in librarie, primesti o carte

Imagine
Te astept in Libraria Mihai Eminescu pe 24 octombrie, intre orele 17-19. Sa-ti daruiesc o carte a lui Didi, Amita Bhose.
 100 de carti de la editura Cununi de stele voi darui celor ce trec pragul librariei intre orele 17-19, pe 24 octombrie 2013.

De ce pe 24 octombrie? Didi s-a prăpadit pe 24 octombrie 1992. Indienii insa nu comemoreaza moartea oamenilor mari. Asa ca eu aleg sa o celebrez pe Didi, sa-i celebrez activitatea. Iar cum anul acesta Didi ar fi implinit 80 de ani, sa o sarbatoresc impreuna cu voi. daruindu-i cartile. Te astept in libraria prietena, libraria ce poarta numele poetului care a cucerit-o, prin opera sa, pe Didi.

La școală a fost de c....

- Cum a fost azi la școală? aud eu întrebarea, în timp ce visez cai verzi pe pereți, pe stradă.
- De căcat, vine răspunsul.
Nu mai vine nici o întrebare, nu se aude nici un reproș.
- Și se mai trezește și bulangioaica de istorie să mă asculte...
Și întorc capul brusc, ca arsă cu țigara. Și văd o mamă și fiică, fiica neavând mai mult de 14 ani. Adică până-n clasa a VII-a.
Și ele două merg mai departe, umăr lângă umăr, înjurând fiecare în gând bulangioaica de istorie.

Amita Bhose, sora mai mare a lui Eminescu

Imagine
Va astept la Sala Dalles, in cadrul Festivalului Asia Fest, sa povestim despre sora mai mare a lui Eminescu, Amita Bhose. O indiana care s-a indragostit de Romania si care s-a stabilit in Romania in perioada comunista, predand limba lui Tagore - bengali - si limba zeilor - sanscrita - la Universitatea Bucuresti. Va invit s-o cunoasteti si prin ochii mei, fosta studenta si colaboaratoare a domniei sale. Sa-i cunoasteti dragostea pentru noi si pentru cultura romana pe care a facut-o cunoscuta in India.Sa-i cunoasteti cartile pe care le-a scris, tradus, aparute la Editura Cununi de stele.

Stiati ca in visele sale bunicii vorbeau romaneste?
Ca a primit Premiul Uniunii Scriitorilor pentru traducerea lui Eminescu in bengali, in 1972? Ca a renuntat la averea din India pentru a primi domiciliu stabil in Romania?
Ca... dar va astept pe 18, la ora 18, la Asia Fest.

Două prietene

Sunt în troilebuz, una lângă alta. Cea tânără, la vreo 18 ani, machiată, cu fața îmbrăcată în fond de ten, cu unghii lungi, cu model, cu telefon ultima generație. Cealaltă, la vreo 50 de ani, cu un permanent mare, îmbrăcată cu pulover chinezesc, o fustă gri, cu o geantă mare, în poală.
Cea tânără vorbește:
- Și a venit și și-a trântit geanta pe bancă și a zis și a făcut și eu am zis și ea a făcut și cealaltă a spus și ea a zis....
Și povestește, și povestește cale de două stații.
- Care? Aia? întreabă doamna.
- Aia, da. Dă-o încolo, e clasa a X-a și  are trei avorturi.
- E tot a X-a, ca voi?
-Tot a X-a.
Și iar povestește.
- Și eu am avut o zi infernală, zice doamna. Le știi pe alea, cutare și cutare... Le-am bătut azi.
Și povestește. Cum vin ele când vor și se uită așa, de sus, și mai și răspund, deși le-a amenințat că le scade nota la purtare, că le mută la altă școală.
- Și?
- Și râdeau. Le-am dus și la director... Îți dai seama ce oră de sport am făcut eu cu ele. Și le-am bătut.
-…

Copilul meu e perfect și eu sunt prietena lui

Îmi plac la nebunie ședințele cu părinții. Ca și ședintele de bloc. Vorbește toată lumea, ascultă cine mai poate. Nimeni. De când merg eu pe la ședințe am observat că sunt cam două categorii de oameni care iau cuvântul: cei care sunt nemulțumiți de copilul lor și cei care sunt încântați de copilul lor. Să ne oprim asupra celor din urmă, că sunt mai interesanți, mai ales că din prima s-ar putea să faceți parte, deci să cam știți despre ce e vorba. Așadar să ne-o imaginăm pe doamna din ultima bancă, venită mai târziu la ședință. Adică să ne imaginăm glasul ei pițigăiat:

- Adică să nu generalizăm că nu fac nimic acasă, că nu spală o farfurie. A mea spală, să știți.
- A mea a învățat toată vara, să nu generalizăm.
- Eu sunt prietenă cu fata mea.
 - Și cum ați reușit, doamnă, felicitări?! îi zice o mamă la spartul ședinței. Că eu n-am reușit.
- E nevoie de răbdare....
- Păi am răbdare, oho....

Aceeași mamă-prietenă cu fiica ei o tot întreabă pe dirigintă când și în ce constă examenul acela…

Iubește necondiționat de boxele bisericii

Cuvântul Domnului ce răsună prin vocea preotului, la boxele proptite-n zidul bisericii, ajunge la tine oriunde ai fi. Că ești la taraba de vizavi de biserică, la Festivalul urban Femei pe Mătăsari, că locuiești în preajma bisericii sau că treci pe stradă.
- Iubiți-vă necondiționat copiii chiar dacă ei la început nu sunt în stare, nu știu să vă răspundă la fel, cu iubire... se auzea la boxele bisericii din capătul străzii Mătăsari.

Copiii ți-i iubești necondiționat. De fapt iubirea adevărată înseamnă necondiționare. Însă a îndemna niște creștini să-și iubească pruncii chiar dacă aceștia nu sunt în stare să le răspundă tot cu dragoste mi se pare nu numai periculos pentru relația părinte-copil ci de-a dreptul total necreștinește. Nu iubești pe cineva așteptând să fii răsplătit pentru sentimentul tău. Oare Iisus nu ne-a mai iubit când noi nu l-am mai iubit și l-am crucificat?

Și am lăsat în urmă boxele bisericii, am lăsat în urmă vorbele goale dar răsunătoare ale preotului și m-am îndrept…

Manelele și numerele norocoase de la loto

- Ce faci, mamă, asculți manele? am întrebat eu amuzată, știind că mama nu suportă genul acesta de muzică.
A început să râdă, mama mea.
- Așa e mereu, fel de fel, n-ai să crezi ce vezi.
O fată cu rochie scurtă dar cu coadă de păun, în botine înalte, cânta o manea. Patru puști cu ochelari de soare bâțâiau niște instrumente, extaziați. Fata cu trupul necopt se unduia și cânta maneaua cu foc iar cei patru păreau a fi cele mai mari vedete.

Cântau și ei o manea, la emisiunea aceea Extragerea loto. Mama, neavând internet, stătea cu televizorul deschis, așteptând extragerea. Și până la extragere tvr-iștii mai bagă o manea, o ceva de ți se întoarce stomacul pe dos.

Acum eu zic ca nu e cazul să strice bunătate de manea la emisiunea loto. Pentru că oricum se uită lumea pentru că așteaptă să câștige lozul cel mare. Dacă tot se uită lumea indiferent ce muzică e eu aș sugera tvr-ului să bage niște muzica simfonică sau să aducă un pianist, un chitarist. Adică să dea muzică de calitate că, vrând ne…

Intr-o tara normala...

Intr-o tara normala, oamenii s-ar ingriji si de copiii fara adapost, si de batranii fara adapost, si de cainii fara adapost. Intr-o tara normala, oamenii s-ar ingriji si de viitorul copiilor, si de respectarea batranilor si de viata animalelor. Intr-o tara normala, oamenii ar dori sa vada la televizor semeni care fac lucruri frumoase si nu semeni care violeaza, ucid si impusca maidanezi.  Intr-o tara normala, oamenii poate ca ar face petitii pentru arestarea lui Puia dar mai inainte de asta ar face petitii pentru aplicarea sau crearea unor legi aspre pentru violatori, hoti. Intr-o tara normala oamenii nu s-ar incaiera pentru ca au opinii diferite. Dar noi nu traim intr-o tara normala, ci traim in Romania. Cum am ajuns in halul asta?

Vrei să fim prieteni pe facebook?

Text apărut în Revista Accente, nr.11, septembrie 2013 
http://www.revistaaccente.com

„Suntem prietene pe facebook!” îmi spune ea zâmbindu-mi cu gura până la urechi și se preface că nu observă privirea-mi descumpănită. Și pe bună dreptate sunt mirată. Zău dacă am mai văzut până acum un nufăr cu picioare. Cum mi-a scăpat în lista cu „prieteni” o persoană care și-a pus la profil o fotografie cu o floare? Nu, nu sunt eu de vină ci sistemul care cred că mă fentează – căci constat că mi-am legat viața de nume de care nu am auzit. Din când în când văd, pe pagina mea, că musiu cutare mi-a acceptat cererea netrimisă. Să nu fiu înțeleasă greșit: sunt o susținătoare fanatică a facebook-ului, a prieteniei între popoare. Mi se pare de-a dreptul fantastic că atâția oameni trăiesc numai și numai ca să posteze fotografii din vacanță pe facebook: „Stai așa, să facem o fotografie pentru FB”. Valul, marea, soarele, apusul, răsăritul… vin și pleacă de sub ochii lor dar ei nu le văd. Precum japonezii ce t…

Îmi vreau eroii înapoi

Îmi vreau eroii înapoi - au salvat vieți cu riscul propriei vieți. Îmi vreau eroii înapoi, acești oameni simpli, risipiți în lumea largă, pentru a ne reînvăța și pe noi ce înseamnă omenia, fiindcă noi, aici, în București cel puțin, întoarcem capul când cineva e în primejdie, fiindcă „asta nu mă privește”. În țara în care telefoanele ne cad din buzunare ca monedele, nimeni nu sună la 112 când un om e în pericol pe stradă.

http://ro.stiri.yahoo.com/eroi-rom%C3%A2ni-care-au-impresionat-lumea-%C3%AEn-ultimii-152609317.html

Lor, acestor eroi, eu le-as da casă, o rentă viageră. Si i-aș aduce înapoi în România. S-o reconstruiască.

Tinerii, în stradă, bătrânii, la vot

- Votulică, votulică...
O mogâldeață de vreo cinci ani, cu ochelari mari, rotunzi, cu codițe, mergând pe lângă mama ei și cântând „Votulică, votulică”, pe linia melodică a Țărăncuței lui Dan Spătaru.

Un deliciu pentru trecători. Fetița a crescut, nu-și mai însoțește mama la vot. Dar nici nu o să meargă la vot. Fiindcă nu vrea - Ce să votez? Pe cine să votez?

Ea va ieși în stradă și va protesta față de Roșia Montană, față de tot ce nu merge bine în țara asta. Ea și mulți alți tineri.

Bătrânii vor sta la televizor și vor înjura. Apoi, în ziua votului, își vor pune cele mai bune haine și se vor duce la vot.

Și... istoria se va repeta. Pentru că ei, tinerii, nu merg la vot. Ei protestează. Și alții votează.

Nu vreau câini maidanezi pe stradă

Imagine
Foto: Cristian Vasilcoiu


4 septembrie 2013.


De-asta nu mai pot eu acum de Roșia Montană

O să ne îngropăm în aur copiii sfâșiați de câinii maidanezi, ai tuturor și ai nimănui. Protestăm față de Roșia Montană dar nu protestăm că ne sunt mâncați copiii de câini.

Înseamnă că eu sunt nebună.

De-asta o să protestez la Universitate, mâine, 4 septembrie, ora 19, cu o pancartă: 
Nu mai vreau câini maidanezi pe stradă.

Nu că până acum aș fi vrut. Dar acum chiar m-a apucat greața: oamenii ies în stradă pentru aur, poluare și condamnă bunicile că nu și-au ținut în lesă nepoții, în parc. Nu mai pot. Nu vreau să fie eutanasiați ca în Spania, după 2 săptămâni de adăpost și de nerevendicat dar vreau să fie închiși dracului undeva, la hotelul pentru câini, acolo unde au promis primarii că-i închid dacă-i alegem.

Mâine, la ora 19. În tăcere, voi fi acolo cu o pancartă.


De ce nu mai pot eu de Roșia Montană

O să mi-o iau eu bine de tot peste față acum cu textul ăsta. O să pierd prieteni pe care nu i-am avut și prieteni pe care i-aș fi putut avea. Nu mai pot eu de Roșia Montană pentru că mi se pare o fățărnicie fără margini ce se întâmplă în ultimele zile. Lumea protestează fără să știe pentru ce, dar nu știu cine a mobilizat-o așa de bine că, uite, domnule, iese în stradă. Și strigă că nu-și vinde țara dar nu vede că e vândută toată. Spune că nu a fost și nu va fi de acord niciodată cu proiectul Roșia Montană – dar a auzit de vreun an de Roșia Montană și de o întrebi care e treaba cu gazele alea de șist o să se uitela tine ca la poarta nouă. Deci de ce nu mai pot eu de Roșia Montană? Pentru că nu trăiesc în cea mai frumoasă dintre lumile posibile, cum zicea Candid optimistul. Pentru că eu protestez în fiecare zi împotriva nesimțirii – pe scara blocului, când lasă vecinii punga cu gunoi în fața ușii. Când aruncă mucuri de țigară pe fereastră. Când dau muzica tare. Când oamenii se înjură pr…

Tren spre paradis

Povestire scurtă, scurtă... dintr-un volum în pregătire
Îl recunoscuse din prima clipă. Cum ar fi putut să-l uite pe cel care îi schimbase viața, care făcuse ca drumul ei să se sfârșească brusc, într-o fundătură? Trecuseră aproape douăzeci de ani de atunci dar nu era zi în care să nu-și amintească acele clipe de umilință când, pe peronul unei gări din nordul țării, înțelesese că nu va veni nimeni să o conducă spre paradis.
Fusese o vreme când dorise să uite acele momente, să nu și le mai amintească niciodată. Timpul, timpurile nu o lăsaseră. Se revedea pe peron, în rochia din stambă, singura ei rochie, cu sandalele ieftine, din pânză. Își strânsese averea într-o bocceluță – o fotografie cu părinții, o iconiță dăruită de străbunica ei, o năframă cusută cu fir de borangic. Nu știa cum s-o țină, și de aceea și-o trecea dintr-o mână în alta, încercând să-și ascundă emoțiile. Scruta peronul, mai bine zis pândea colțul gării, sperând, din clipă în clipă, să-l vadă apărând, cu zâmbetul lui uni…

România, un bichon maro

Aleargă cu sacoșele din rafie, alea pe care dau acum bani grei vedetele din străinătate, și din ele se ițescștiuleții de porumb, bureții de baie. Se risipesc precum șobolanii, căutând adopost în ganguri sau după mașini. După trecerea agale a polițiștilor își reiau locul, deasupra stației de metrou Obor. Alți comercianți improvizați sunt presărați pe tot drumul spre piață. O bătrânică stafidită, un pumn de femeie, cu două legături de usturoi în mână bocește: - Ia maică usturoi și de la mineeee… Aproape că ai lua dacă n-ai bănui că undeva, în umbră, o țigancă tânără nu are pregătită sacoșa cu usturoi, spre alimentarea bătrânei. Până la piață poți cumpăra orice: ace de siguranță, țigări, plasturi, patru prosoape la cinci lei, maieuri, covrigi. Covrigi nu, mai de dincolo, că sunt mai mari – cel puțin așa-i răspunde bunica piciului de cinci ani care abia ține pasul cu ea. Tot ea observă că două femei s-au oprit precum „cațele-n mijlocului drumului, de vorbă, că N-ARE unde să mai vorbească”. …

Vacanța mea pe grămada de dovleci

O găseam acolo, într-o zi, lângă grajd. O grămadă mare de dovleci. O căruță de dovleci, pentru toată iarna porcilor. Nu ne deranja mirosul grajdului, nu ne deranja nimic. Eram copii și ne cocoțam pe movila de dovleci și ne rostogoleam, de acolo, împreună cu dovlecii, râzând, chiuind. Nu ne interzicea nimeni cocoțatul, nu ne deranja dacă ne loveam sau dacă ne murdăream cu zeama vreunui dovleac spart în joaca noastră. Eram copii și ne jucam. Era vacanță târzie. Iar când venea toamna adevărată ne aruncam în mormanele de frunze adunate de zilieri, pe marginea aleii de castani. Și aruncam frunzele în sus, chiuind și râzând. În amintirea mea e o fetiță brunețică, subțirică, având mereu bretonul tuns strâmb.

Acestea au fost jocurile copilăriei mele. Copil de pădurar.

Sunt doamna cutare...

Cele mai doamne sunt, mi se pare mie, cele mai frustrate femei din lume. Cele după care bărbații nu au întors capul când erau tinere, cele cărora tinerii le zic „mamaie” când le văd în autobuz și cărora nu le cedează nimeni locul, nu din mitocănie ci de-ai naibii, căci le văd buzele țuguiate a dispreț și se prefac că nu le văd, pedepsindu-le astfel. Cele mai doamne sunt, de fapt, niște țoape, doritoare de a fi mari doamne cărora li se pupă mâna dar nimeni nu o face pentru că domnia constă în comportament, atitudine. Și atunci  se autodomnesc:
- Alo? Sunt doamna cutare...

Doamna cutare, dacă ești o doamnă atunci lasă pe altcineva să te domnească.

Vocea lui Didi - Amita Bhose

Vocea lui Didi - Amita Bhose. Inregistrare amator, pe caseta audio, anii 1980, din timpul spectacolelor anuale, dedicate lui Tagore, pe care Didi le organiza cu studentii domniei sale.

Cartea de vizită

Povestiri scurte dintr-un volum în pregătire.
Asculta cuvintele celorlalte femei, încercând, după intonaţie, modulaţia vocii, să ghicească adevărul sau minciuna, aşa cum făcea şi în urmă cu 30 de ani, când erau doar nişte adolescente ce-şi făureaumulte visuri. Şi atunci vorbeau la fel de mult, dar timpul folosit era la viitor. Un viitor unde visurile deveneau realitate, căci tinereţea asta înseamnă, speranţă, încredere. Acum, după 30 de ani, trecutul revenea deseori în conversaţii, şi ea se străduia să cearnă adevărul de fabulaţie.
Ruşinea era sentimentul care le împingea să inventeze, să-şi prezinte viaţa aşa cum ar fi dorit s-o aibă, nu cum se desfăşura în realitate. Se reîntâlniseră după 30 de ani, mai erau doar 17, ceilalţi, până la 26, muriseră sau plecaseră din ţară. Câţiva dintre ei se mai întâlniseră absolut întâmplător în aceşti ani, pe stradă sau în concedii – ce ironie, nu? – schimbând rapid câteva informaţii şi numere de telefon pe care nu le folosiseră niciodată. Dar destin…

Patronul pițiponc

Patronul pițiponc e îmbrăcat după ultima modă, în culorii vii dar trăsăturile îi rămân neșlefuite, oricâți bani și-ar pune pe el. Vorbește tare, face complimente doamnelor de la instituțiile statului, cărora le aduce și câte o punguță cu câte o atenție - cu siguranță că nu intră în categoria „atențiilor” de pe panoul de  pe perete care ne înștiințează că „în acest birou nu se primesc atenții”. Doamnele, vreo trei, vorbesc la pertu cu el, dovadă că se cunosc de mult, râd și se bucură la vederea lui și roiesc cu dosarele firmelor lui - ii fac ordinele pentru transfer în conturile firmelor lui. El le semnează, le ștampilează și continuă să o complimenteze pe cea mai tânără:
- Vai, dar ce frumos v-ați bronzat!
Ea chicotește și răspunde, flatată:
- Dar nici n-am stat! Că dacă stăteam...
- Înseamnă că aveți dumneavoastră pigment bun. Dar unde ați fost?
- La Eforie Nord.
- Noi am fost la Jupiter. Nu mi-a plăcut, păi n-am găsit șezlong, spune pițiponcul. Dar am rezolvat: i-am dat lu unu 50 de…

Țigara arsă a asigurărilor sociale

Rânjește și merge liniștită pe alee, ca și cum nu s-a întâmplat nimic. În urma ei, paznicul o amenință, se enervează, gesticulează. Nimic. Ea merge agale, cu țigara în mână, pe aleea Spitalului Grigore Alexandrescu. Trece pe lângă câteva pancarte cu Fumatul interzis.
- Du-te la poarta spitalului și fumează, de câte ori să-ți zic? Vrei să-ți iau eu țigara din mână?
Ea rânjește, singura ei reacția la vorbele paznicului.

Mai încolo, pe vine, lipită de un zid, o altă mamă fumează, lângă copilului ei de vreo trei ani, pacient al spitalului. Și mai încolo, o alta, lângă un copil cu brațul pus în ghips. Lângă vreo cinci pancarte care interzic fumatul, existând riscul exploziei (sursă de gaze).

Paznicul e ca turbat. Le vânează, le amenință dar ele nici nu-l bagă în seamă. Se fac că nu-l văd. Iar el, sărmanul, aleargă de colo colo, pândindu-le, strigându-le, dar fără ca acțiunea lui să aibă vreun efect.

Toate trei sunt țigănci. Mame internate cu copiii lor în spital. Pariu că nici nu plătesc a…

Nici eu nu semăn cu mama...

Copil încă, între obrăznicia neamului și bunăcuviința calculată, slugărnicia neamului lui nomad, forțat să se așeze undeva la un moment dat și să lase impresia că sunt conduși, stăpâniți, când, de fapt e tocmai invers.
Își șterge sudoarea cu podul palmei, ca un om mare, și privirea lui de copil de clasa a șaptea se așază pe tine și te judecă:
- E fata dumneavoastră? o întreabă el pe mama. Nu seamănă cu dumneavoastră...Nici eu nu semăn cu mama. Nici cu tata...

Povestea lui e simplă: orfan de tată, cu mama dată în judecată de neamurile tatălui, spre a fi dată afară din casă, pe motiv că nici unul din cei trei copii nu sunt făcuți cu el, a crescut cu eticheta pusă de lume.... Dar el nici nu-și amintește cum arăta taică-său și nici nu are vreo fotografie cu el... Și strânge în pumn bancnota...

 - O să-mi iau rechizite....


Intri sănătos, ieși bolnav

Din spitalele noastre, unde moartea își dă spectacolul în văzul tuturor. Se instalează obraznică în salon, stă pe marginea patului și rânjește, dezgolind bolnavul și speriindu-i vecinii. Îi obligă pe toți să-și privească sfârșitul viitor, ca o repetiție.
Un paravan ar fi suficient, în saloanele spitalelor noastre, pentru ca moartea să-și dea singură reprezentația, fără a mai băga și ea spaima în ceilalți.
Căci singurul bărbat din salon, cu o congestie cerebrală ușoară - vedea dublu - a asistat, în câteva zile, la două decese. S-a închinat cu stânga și cu dreapta când a plecat acasă, deși în sinea lui se întreba dacă mai e întreg la minte după atâta suferință văzută în spital. În urma lui a rămas moartea, rânjind pe marginea patului. Fără paravan.

Demnitatea de a muri

Uneori aș dori să fiu cățel... Pentru că nu știu cum se face, dar cățeii bolnavi, ajunși pe mâna medicului veterinar, se fac bine. Oricum, n-am auzit ca vreun cățel să ajungă la cabinet cu o boală și să se întoarcă acasă cu altele... Și când mă gândesc că nici n-aș avea cum să-i spun medicului ce mă doare, dacă aș fi cățel ... Oare citește el, medicul veterinar, în ochii animalului sau îi înțelege scheunatul dureros? Eu cred că nu. Dar pe el nu l-a trimis Băsescu în Europa, să-și caute de drum și de salariu mai bun. Adevărat, plătești consultația, tratamentul, la un cabinet veterinar. Dar cine a zis că nu le plătești și la Spital?

De ești om și ajungi la un spital, ți se ia tot. Ești doar o umbră într-un pat, nu mai ești doamna cutare ești mamaie, de ai peste 60 de ani, infirmierele te schimbă de pamperși în văzul tuturor celorlalți bolnavi din salon. ba chiar și al vizitatorilor...

De ești om și ajungi la un spital, ți se ia până și ultima brumă de demnitate - aceea de a muri decent…

De ce Costineștiul meu nu e și al lor

Imagine
Epava nu avea nume, pe vremea studenției mele iar băiețiiajungeau înot la ea. Acum se organizează vizite turistice cu șalupa și cu alb scrie mare, pe ea – L’OZANA.
Pe vremea studenției mele, ca să ajungi în Costinești nu-ți trebuiau bani de la părinți ci note mari, ca să primești un bilet gratuit. Iubeam căsuțele albe din piatră, cu cinci locuri în care eram, de regulă, pe puțin 12, fiecare student având cel puțin un blatist – adică un alt student care avea bilet în altă serie și care, la rândul lui, te avea blatist. În 85, prima mea vară de studentă, am stat o lună și jumătate la Costinești. Aveam două blatiste. Iubeam căsuțele din piatră pustii acum, căci oare cine se mai cazează undeva unde nu ai decât un pat în care să dormi? Baia era la comun, într-o clădire ce deservea nu știu câte căsuțe și trecând seara pe aleile ce duceau spre Teatrul de vară, mi-am amintit pașii repezi, cu prosopul în mână, spre baie. Aburul te îneca aproape, vedeai fetele stergându-l cu dosul palmei, în ogli…