joi, ianuarie 24, 2013

Cum s-a făcut de mi-au băgat mâna-n geantă

Parcă au zis ceva de genul:
- Haideți să vedem ce piuie.
Nu m-a deranjat nimic, nici că a piuit alarma când am ieșit din magazinul din mall, nici că s-au postat în fața mea doi pricăjiți în uniforma unei firme de pază, nici măcar că se uitau, curioși, cei vreo doi clienți al magazinului de pantofi. Am zâmbit și am scos din geantă o carte:
- Asta trebuie să fie.
Eram convinsă că ea declanșase alarma. Că s-a mai întâmplat. Ei, bine, nu, de data asta nu cartea declanșase alarma.
Într-o mână țineam geanta, în alta, cartea. Și nici n-apuc să plec privirea ca mâinile unui bodyguard erau deja cufundate în geanta mea mare, neagră, și începeau să scotocească.
Mi-am tras geanta. Furioasă, am ridicat tonul:
- Nu vă permit să umblați în geanta mea. Nu aveți voie să umblați în geanta mea. Nu aveți dreptul să-mi umblați în geantă. EU scot tot ce e în geantă și nu voi.
S-au uitat la mine ca la o nebună:
- Dar am vrut să vă ajutăm.
- Dar n-am nevoie de ajutorul vostru, nu înțelegeți? Nu aveți dreptul să umblați în geanta mea. Și dacă aș fi fost o hoață tot nu ați fi avut dreptul să-mi scotociți prin geantă.
Eram furioasă. Din cauza mârlăniei lor, din cauza mârlăniei țării în care trăim, a lipsei de bun simț, a intruziunii în viața mea. I-am văzut mâinile în geanta mea, cufundate până la cot, într-o fracțiune de secundă - un gest pe care-l făcuse poate cu mare plăcere de zeci de ori pe zi dar care era ilegal, imoral dar pe care mai toți românii îl consideră normal  (Păi, da, dacă furasei ceva? Păi, da, dacă furasem tot eu scoteam din geantă ce am furat, nu ei) - și am văzut vecinii, rudele, dușmanii, toți băgați în viața mea, scotocindu-mi prin suflet, să mă ajute. Fără să mă întrebe, fără să-mi ceară permisiunea.

joi, ianuarie 17, 2013

9 februarie, ziua de naștere a lui Didi

Pe 9 februarie Didi ar fi împlinit 80 de ani.

O viață dedicată lui Eminescu, României, românilor.

O vom sărbători cum se cuvine și prin apariția cărții Cosmologia lui Eminescu.

Trăiască nația!
cum spunea Eminescu.

miercuri, ianuarie 16, 2013

Didi - Amita Bhose, Eminescu, Libraria Mihai Eminescu și prietenii


Totul începe aici:

O librărie lângă Universitate, purtând numele poetului. Cu - pentru 15 ianuarie - o expoziție de grafică, insigne cu portretul lui Eminescu, o vitrină cu cărțile sale sau de critică literară. Și cu Didi, cu Cununi de stele. De Ziua lui Eminescu, 15 ianuarie 2013



Și cu noi, cei ce o iubim pe Didi - Amita Bhose. Directoarea librăriei, doamna Geta Vodilsav, s-a îndrăgostit și dânsa de Didi. Nici nu avea cum altfel.

Și eu știam că o iubesc mulți pe Didi dar nu credeam că vom fi prezenți așa de mulți. E mare lucru să nu fii singur când te bucuri.

Și ați venit deși știați povestea lui Didi și-i știți cărțile. Ați venit din respect pentru Didi și vă mulțumesc.

Și ați simțit nevoia să împărtășiți bucuria frumosului lui Eminescu și ați recitat Luceafărul - puștiul de șase ani care ne-a luat pe toți prin surprindere - sau cel de vreo 12 ani, care a citit poezia dedicată lui Eminescu, scrisă de mama sa. Sau doamna Lazu, care a și cunoscut-o la Vaideeni pe Didi - in 1983 - și ne-a recitat două poezii ale lui Eminescu. Și fetele cucuietele care ne-au cântat și încântat sau domnul care a prins unui puști tricolorul, spunându-i:
- Să nu uiți că ești român!

Și au mai fost mulți cei care au simțit nevoia să împărtășească și celorlalți ce simțiseră, auziseră despre Eminescu - o doamnă care dimineață cunoscuse un traducător italian, încântat de Eminescu, apoi un domn în vârstă care a fost toată ziua la Academia Română dar care a venit, deși foarte obosit, fiindcă „Nu puteam să nu vin, pentru Amita.”

Eu vă asigur, pe toți cei ce nu ați fost, că nimic nu a fost patetic sau forțat. Ne-am bucurat cu toții, firesc, am petrecut un timp frumos împreună și am plecat mai senini și mai bogați. Sufletește. Am intrat în ceața de afară senini, cu fruntea sus, căci Luceafărul strălucea pe cer, pentru noi, cei ce ne iubim țara și valorile, deși de multe ori mai obosim și aproape că ne facem bagajele să plecăm din țară. Dar deschidem cartea lui Eminescu sau privim portretul lui Didi și avem din nou energia și puterea de a deschide fereastra și de a striga lumii:
-Să nu uiți că SUNT român!



Notă: Fotografiile sunt realizate de mine, de Lăcrămioara Sitaru, și de Cristina Bușcă. Sper să nu se supere că le-am preluat de pe facebook.

marți, ianuarie 08, 2013

Eleva din tabăra din Bușteni - aruncată dintr-o ogradă în alta

Are 13 ani, e medaliată cu argint la Olimpiada pe țară la matematică. Visează să fie profesoară sau cercetătoare sau cine știe, fotomodel. Visează însă visurile ei se pierd în întuneric acum, zbătându-se să iasă din nou la lumină din trupul ei înghețat, găsit dimineața în zăpadă.

Dintr-un motiv personal, urmăresc știrea la televizor. De două ore copilul acesta este aruncat ca o minge dintr-o ogradă în alta: Inspectoratul școlar nu știe nimic de tabără, Școala 56 de unde e eleva nu știe nimic de tabără. Ei acum află de existența taberei, „cu surprindere și durere”.

Cum mama mă-sii se face că anul trecut s-a organizat tabăra pentru olimpicii la matematică exact în același loc , la Bușteni, și tot nu a aflat nimeni din școală, din inspectorat? De ce atâta fugă de responsabilitate? Pentru un prăpădit de post de director de școală, și ăla vremelnic, în funcție de culoarea politică a primarului de sector? Pentru adormirea conștiinței?

Toată lumea dă vina pe părinții care-și trimit copiii în tabără, pe profesorii care ar trebui să-i supravegheze. Unul singur a fost cu capul pe umeri - criminalistul Dan Antonescu, care a spus ca se poate întâmpla oricui o astfel de nenorocire, și părinților, și profesorilor, oricui. E o vârstă a teribilismului, cea de 13 ani.

Oricât ai încerca să-i supraveghezi, să-i dădăcești, nu reușești. Ei se prefac că se culcă și, o jumătate de oră mai târziu, sunt în altă cameră. Ce poți face la ora 2 noaptea, să zicem? Să intri din cameră în cameră, să vezi dacă sunt toți în pat? La ora 4 iar mergi din cameră în cameră?

Până la asumarea responsabilității - cine e vinovat, moral sau, Doamne ferește, fizic -  sau dacă a fost un accident (?) eu m-aș întreba de ce fug școala, inspectoratul de legătura cu tabăra pentru olimpicii la matematică. Toată lumea știa că anul trecut copiii au fost răsplătiți cu o tabără la Bușteni. Anul ăsta cum dintr-odată nu mai știe nimeni?

În tot acest timp, visurile fetei se zbat captive în trupul aruncat dintr-o parte în alta de oameni care se leapădă de el, ca să-și păstreze un scaun murdar.


luni, ianuarie 07, 2013

Mi-e dor de Bundy

De teancurile lui de facturi, plicuri cu impozite. Pe care nu le-a plătit vreodată și pe care nu avea de gând să le plătească vreodată. Mi-e dor de disprețul lui total când le arunca pe o măsuță.

Căci nu mai pot, nu mai vreau să văd imagini la televizor cu români care se îmbulzesc pe 3,4,5, iată, 7 ianuarie ca să dea bani statului când o pot face, cu reducerea de 7 sau 10%, până pe15 martie sau chiar 31 martie. Abia peste 75 de zile pe puțin se anulează bonificația! La Focșani un bărbat a stat la coadă de la 5 dimineața până la 12 fără un sfert, ca să dea bani statului, în condițiile de mai sus. La Bacău oamenii s-au călcat în picioare, la cozi, ca să dea bani statului.

 Fraților, sunteți proști, idioți? Cum sunteți de vă duceți la cozi în ger, ore în șir, cu 75 de zile înainte de termen?
 Motivația voastră e - Să scapăm de grijă!
Vi s-a părut vouă că statul are vreo grijă în ce vă privește, în afara strângerii banilor voștri? (Și bine vă face, „proștilor care sunteți”, vorba lui Mircea Badea!). Vi s-a părut vouă că e demn să vă călcați în picioare pentru a vă plăti taxele cu 75 de zile înainte de termenul limită pentru a beneficia de reducere? Chiar nu mai aveți ce face? Dar duceți o pâine vecinului, dar citiți dracului o carte, dar duceți-vă dracului la un concert gratuit, dar plimbați-vă dracului prin parc și liniștiți-vă la cap că m-am săturat de voi și de prostia voastră care alimentează haosul din țara asta!


duminică, ianuarie 06, 2013

Fereastra






Ferestrele erau întunecate, pierdute în clădirea înaltă, şi se apropie şi mai mult de parbriz, încercând să le localizeze. Îşi miji ochii, încercând să găsească vreun reper, dar nu se distingea nimic clar. Nu ştia de ce voise să mai privească ferestrele de unde văzuse pentru prima oară cerul, mirând-o cu măreţia lui.

Bineînţeles, atunci era prea mică pentru a gândi astfel, probabil că i se păruse a fi ceva foarte aproape, pufos, şi poate că încercase să-l atingă. Ştia că bunica fusese cea care i-l arătase, tot ea crescând-o până la 14 ani când, într-o zi, aproape pe neaşteptate, a fugit în norul acela pufos, în căutarea unei linişti pe care n-o avusese pe pământ. Liliana se simţise atunci trădată – doar stabilise clar, cu bunica, momentul despărţirii: peste 25 de ani. Aceasta însă se răzvrătise, pentru prima oară în viaţă făcuse altceva decât gândiseră şi porunciseră ceilalţi.
          Zâmbi amintirilor. Da, bunica era singura care o iubise cu adevărat. Părinţii ei, cei care dormeau acum fără  măcar să bănuiască faptul că a doua zi dimineaţă îi vor găsi camera goală, n-o mângâiaseră, n-o îmbrăţişaseră niciodată din tot sufletul. Nu-i simţise aproape, vibrând împreună cu ea. Bunica o veghease în nopţile cu febră, tot ea o condusese la şcoală, în prima zi. Părinţii ei nu aveau timp pentru mofturi dintr-astea, cum le numeau. Erau preocupaţi să facă bani, carieră. După ce bunica a murit, Liliana a preluat, treptat, pe neştiute, rolul acesteia în casă. Avea 14 ani, un examen de dat, la liceu, dar nimeni n-a întrebat-o dacă are ori nu timp să şi înveţe, să facă şi mâncare, curăţenie. Cu masca de fructe pe faţă, mama sa – actriţă pe scenă dar şi în viaţă – îi cerea să meargă în vârful picioarelor prin casă, pentru a nu-i deranja odihna de după-amiază, atât de necesară înaintea unui spectacol. Era tot timpul ocupată, nu avea când să stea de vorbă şi cu fiica sa. Prea multele personaje din teatru invadau apartamentul, şi atunci Liliana se retrăgea în bucătărie, unde putea învăţa. Cât depre tatăl ei, acesta nu era aproape deloc acasă, venind seara târziu şi plecând dimineaţa, devreme. Ca director de spital, era mereu solicitată prezenţa lui acolo. Se ocupa de sănătatea semenilor săi, dar n-a întrebat-o nicicând pe Liliana dacă sufletul ei nu suferă, dacă n-o doare.
Reuşitele ei la liceu, la facultate, mai târziu, au rămas neobservate în familie, fiind umbrite de succesele actriţei şi ale directorului doctor. Liliana a avut câteva tentative de a se apropia de mama sa, de a-i povesti prima sa dragoste, de a-i cere un sfat, dar gestul obosit al mâinii cu degete lungi, îngrijite, o dezarmase de fiecare dată. Doar jurnalul o asculta, fidel, înregistrându-i toate visurile, toate speranţele. Şi-ar fi dorit o mamă căreia să-i poată încredinţa orice secret şi care, mai ales, să-i fie prietenă. Nu se întâmplase aşa. Casa lor parcă era un sanctuar al tăcerii când era vorba despre familie. Nu se discuta nimic, nici despre viitor, nici despre trecut, erau nişte străini, pe care viaţa îi reunise pentru ceva vreme sub acelaşi acoperiş. Speranţa Lilianei era că într-o zi va pleca din acea casă, va avea propria viaţă, propria familie. Va avea copii şi – îşi promitea – va fi cea mai bună prietenă a lor. Numai că anii treceau şi toate iubirile ei se terminau brusc, de parcă ceva le-ar fi rupt în două. Inexplicabil, fără un cuvânt, iubiţii ei dispăreau sau nu-i mai adresau o vorbă, ca şi cum nimic n-ar fi fost înainte între ei. Aşa se întâmplase cu Dragoş, studentul la Drept, cu care fusese prietenă o jumătate de an. Acesta pur şi simplu dispăruse din oraş, fără un semn. Apoi Cătălin, profesorul de sport, care o ceruse în căsătorie: trecuse într-o zi pe lângă ea de parcă nici n-ar fi cunoscut-o. Nu-şi dădea seama unde greşea, cum, ce se întâmpla. Se gândea că poate ea e de vină pentru deznodământul acela ciudat, poate că ea făcuse vreo greşeală de neiertat, dar orice ar fi făcut, tot ar fi meritat o explicaţie, un cuvânt.
Bineînţeles, nu avusese cu cine să discute despre asta în casă. Ai ei erau aceleaşi marionete dintotdeauna, nu se schimbase nimic în comportamentul lor. Iar ea, ca de obicei, trebuia să le facă pe toate, ca o slujnică, bucătăreasă. Poate că asta şi era considerată, i-a zis într-o zi noul prieten, Lucian, coleg de facultate. Liliana a dat repede din cap, respingând ideea, nu, nu era adevărat, părinţii ei erau doar reci, nu erau ipocriţi, nu erau atât de mârşavi. El n-a mai zis nimic, a lăsat-o în pace atunci. Relaţia lor s-a dezvoltat frumos, se iubeau, erau făcuţi unul pentru altul şi, câteva luni mai târziu, au hotărât să se căsătorească. Într-o zi însă Lucian a venit la cursuri cu un chip întunecat, cu o privire încrâncenată. I-a mărturisit totul Lilianei  imediat, cum mama ei, actriţa, îl aşteptase cu o seară în urmă acasă, cerându-i să-i vorbească pentru câteva clipe. Lucruri îngrozitoare rostise atunci despre ea, fiica sa: cum că e labilă psihic, cum că are SIDA şi doar câteva luni o mai despart de moarte. L-a implorat apoi să nu-şi strice viaţa, să se despartă de Liliana, căci oricum legătura lor nu avea nici un viitor. Lucian o ascultase fără o vorbă, o privise tot timpul în ochi, cum juca teatru, cum îşi juca rolul, după care i-a arătat uşa şi i-a zis simplu: „Vă rog să ieşiţi“. Doamna Ichim se enervase atunci şi trecuse la ameninţări, dar el se ridicase brusc de pe scaun, rămânând în faţa ei, şi poate că atunci se speriase de el sau îşi dăduse seama că n-o crede şi plecase. 
 Liliana plânsese atunci, mult, pentru toată viaţa care-i fusese interzisă de mama sa şi, odată ajunsă a acasă, o întrebă dacă e adevărat. Da, era adevărat totul, ea îi îndepărtase şi pe ceilalţi bărbaţi, fiindcă nici unul nu era demn de fiica sa, nici unul nu o merita. Cel care îi era destinat nu apăruse încă, nu încă, era prea devreme, poate mai târziu, după ce ei doi, ea şi taică-său, nu vor mai fi pe lumea aceasta. Plecase trântind uşa, acoperindu-şi urechile, namaivoind să audă. Îl căutase apoi pe Lucian şi-l rugase să vină s-o ia în acea noapte – nu avea totuşi curaj să-i înfrunte, să treacă pe lângă ei şi să-i anunţe că pleacă, deşi aşa ar fi meritat. Le va lăsa un bilet, era suficient pentru viaţa de slugă pe care i-o oferiseră.

Acum, când motorul Daciei torcea în gerul lui ianuarie, Liliana, cu ochii mijiţi, încerca să vadă ferestrele întunecate ale blocului. Nu le distinse, dovadă că acolo nu era nimic, nu mai era nimic, şi o clipă i se păru că o zăreşte pe bunica sa, cu un ghemotoc în braţe, uitându-se spre cer. Dar doar o clipă; după aceea întoarse capul spre Lucian şi-i zâmbi. În viaţa ei se deschideau alte ferestre.  

joi, ianuarie 03, 2013

Viața, prin ochii unui copil

Și mi-a rămas de aseară în minte chipul lui senin, fericit pentru că plecase cu colindul. Prin saloanele Spitalului Marie Curie, și din când în când ducea mâna la mâneca atârnândă, acolo unde ar fi trebuit să-i fie brațul, acolo unde era doar un ciot. Cu două săptămâni în urmă îi fusese amputat brațul în urma unei tumori canceroase. La vreo 12 ani, cu ochi mari, cu privire senină. Cânta și țopăia fericit, colindându-i pe cei ce nu se puteau ridica din pat, copii desfigurați și cu fața umflată din cauza citostaticelor. Țopăia, bucuros, și m-am gândit atunci că, de fapt, nu contează nimic în viața asta decât să fii sănătos și să-i ai pe cei dragi sănătoși.

miercuri, ianuarie 02, 2013

Definiția scriitorului

Întotdeauna am crezut că scriitor e cel care scrie cărți bune. Bineînțeles, fiecare crede despre el că e scriitor dar dacă-ți mai spun trei inși că scrii bine atunci poți să te culci liniștit în ciuda faptului că nu ți-au ajuns cărțile în librării. Deunăzi însă, la Bookfest de Crăciun, o domnișoară foarte serioasă mă întreabă, după ce s-a uitat la fotografiile de pe copertele cărților și la mine:
- Și... sunteți scriitoare?
M-am uitat și eu lung la ea, era și frig tare, eram cu haina pe mine, furioasă nevoie mare că am nimerit la Biblioteca Națională ca în Gara de Nord iarna, și am repetat, ca omul care nu înțelege:
- Scriitoare?
- Adică sunteți scriitoare sau e un hobby?
Era foarte serioasă. Nu făcea mișto dar tot nu înțelegeam.
- Adică trăiți din vânzarea cărților? Sunteți scriitoare sau e un hobby?
Și atunci am înțeles definiția scriitorului, în opinia ei: un om care trăiește din banii rezultați din vânzarea cărților lui.
- A, nu, am răspuns eu repede, e un hobby.
A dat din cap, că înțelege (de fapt cred că ea era sigură de la bun început că e un hobby, nu știu de ce) și a zis, după ce  a răsfoit Lupii cântăreți, cartea fiică-mii:
  - O cumpăr. Asta-mi place, are și rimă.

Și a plecat și m-a lăsat cu hobby-ul meu!


marți, ianuarie 01, 2013

Sfarsitul lui 2012, inceputul lui 2013...

Interviuri literare — 12 - 12 - 2012
Carmen Musat Coman: “Am readus-o pe Amita Bhose pe locul cuvenit in cultura romana”
Carmen Musat Coman este directoarea Editurii Cununi de stele, infiintata in amintirea scriitoarei Amita Bhose, prima traducatoare a lui Eminescu in spatiul asiatic. Pe langa faptul ca publica asiduu lucrarile fostei sale profesoare si duce in spate intreaga editura, Carmen mai scrie ea insasi cate ceva si nu pregeta sa imparta “biletele cu intelepciune gratis” pe la targurile de carte. Daca nu v-ati luat pana acum doza de intelepciune din cosuletul ei, aveti ocazia sa faceti acest lucru la Bookfest de Craciun (15 – 23 decembrie).

- Ai infiintat Editura Cununi de stele la inceputul lui 2009 pentru a publica opera scriitoarei, traducatoarei si cercetatoarei Amitei Bhose. Cu ce ganduri ai pornit atunci la drum, ce iti mai amintesti?
- Imi amintesc tot – ca ieri – , pentru ca a fost foarte simplu. Am avut un singur gand: sa public toata opera Amitei Bhose. Ca studenta si colaboratoare am avut bucuria si onoarea sa ma bucur de increderea sa, mai ales dupa 1990, si cine ii cunoaste viata stie la ce ma refer. Bineinteles, cu anii tineretii luam toate aceste daruri in mod natural. Acum insa imi dau seama ca de fapt am fost o mare privilegiata, sa fiu in preajma acestui mare om. Ca mostenitoare a manuscriselor, am o datorie morala, oricat de pompos ar suna in lumea de azi aceste cuvinte: sa aduc la lumina tiparului lucrarile domniei sale, cu atat mai importante cu cat sunt deschizatoare de drumuri, Amita Bhose fiind prima traducatoare a lui Eminescu in Asia, exegeta lui Eminescu – primul om care a cercetat manuscrisele eminesciene ce contineau o traducere a unei gramatici sanscrite neterminate – , prima traducatoare a lui Tagore direct din bengali in romana, traducatoare din sanscrita in romana, autoare de manuale, dictionare, scriitoare, si nu in ultimul rand profesoara. Pana acum am editat 17 volume ale domniei sale. E mult, e putin? Vorbim cand inchei – daca voi reusi sa inchei candva, fiindca pe zi ce trece imi dau seama ca puterea sa de munca, volumul lucrarilor sale si importanta lor in istoria literaturii sunt cumva in afara normalului. Daca as numi-o eu “geniu” pe Amita Bhose mi s-ar putea reprosa ca sunt subiectiva. Nu intamplator s-o fi apropiat de Eminescu.

- Ai lucrat ca ziarista timp de 18 ani. Ti-e dor de munca la revista sau activitatea de editor iti aduce mai multe bucurii?
- Imi e si nu-mi e. Eminescu, ca sa revin la el, spunea ca “dezvoltarea negativa ajunge cea de ordine; (…) un poet (ajunge) jurnalist, ceea ce veti concede ca-i lucrul cel mai prost din lume”. Cum eu am facut drumul invers, din jurnalist am ajuns scriitor, urmand gandirea lui Eminescu am putea concluziona ca am avut parte de o “dezvoltare pozitiva”. Mi-a placut sa lucrez in presa dar acum nici sa vreau nu cred ca as mai avea unde. Reportaje, anchete sociale, interviuri cu personalitati culturale – nu cu “vedetele” pitipoance de azi – nu se mai fac in reviste precum Femeia, ca sa numesc o revista care mi-a fost tare draga si unde mi-am format “mana”, in anii 1997-2004. Bucurie poti gasi in orice faci, ca e vorba de o carte, o pereche de manusi tricotate sau gatit. Totul e sa o faci cu responsabilitate, nu in dorul lelii. Altfel iti furi singur caciula. Eu cred ca editura e o alta etapa din viata mea. Sper sa fie ultima si sa dureze cat mai mult.

- Cum decurge o zi obisnuita din viata ta de editor?
- Nu e nimic spectaculos, dar nici o zi nu seamana cu alta. Pot sa ma uit pe pereti intr-o zi, dupa cai verzi, sau sa fiu dimineata in tipografie, unde se trage ultima carte, apoi pot sa ma intorc la calculator, sa culeg un text, la amiaza sa duc cateva carti la depozitul unei librarii, apoi sa am o lansare de carte. Sau sa fiu la targuri de carte, pe parcursul intregului program al targului. Intr-o zi pot sa ma enervez si s-o iau la pas prin librarii, sa vad pe unde au mai aruncat librarii cartile Cununilor. Inainte de asta sa pun la posta un colet cu carti, sa mai somez cateva librarii sa-si plateasca datoriile. Intr-o zi pot sa scriu toata ziua sau sa culeg scrierile lui Didi – Amita Bhose. Sau sa corectez toata ziua o carte. Sau sa caut jumatate de zi un font care sa-mi placa. Sau sa ma plimb daca am chef. Sau sa car cartile din portbagaj, dupa ce le-am luat din tipografie. In ziua aceea pot spune ca nu mai e nevoie sa fac sport, l-am facut deja. Oricum ar fi ziua, nu-mi dau termene dar respect munca mai mult decat daca as avea un termen.

- Ce consideri ca ai reusit sa realizezi in acesti aproape patru ani, in care ai fost si editor, si autor si sofer si orice a mai fost nevoie pentru editura ta? Simti ca ai schimbat ceva in peisajul editorial de la noi, in vietile cititorilor?
- E bine si nu e bine ca sunt singura. E bine, pentru ca nu depind de nimeni, e rau pentru ca nu ai cu cine sa te consulti, nu are cine sa mai vada textul dupa tine, sa semnaleze ca acea culoare a copertei nu se prea potriveste cu restul etc. De regula, la o editura ar trebui sa existe un culegator de text, un corector, un redactor, un cap limpede. Norocul meu e ca, in timp, am fost si corector, si redactor, si cap limpede dar acum, ca nu am cum sa platesc pe cineva, trebuie sa incerc sa acopar aceste functii. Faptul ca oamenii spun ca le plac cartile editate, ca sunt ingrijite, ca nu au greseli, inseamna ca reusesc cat de cat. Uneori mi se pare ca am facut mult, alteori, putin. Realizarea cea mai mare e ca in acesti patru ani am izbutit sa o readuc pe Didi – asa cum ii spuneam noi, studentii, cuvantul insemnand in bengali “sora mai mare” – pe locul cuvenit in cultura romana. E din nou in bibliografia Universitatii, tinerii afla de domnia sa – unii prin traducerile facute, altii prin studiile despre Eminescu. Altii o redescopera cu uimire si bucurie si multi isi amintesc de prezenta dansei in peisajul cultural romanesc al anilor 1970-1990 si-si declara pretuirea. Nu stiu daca am reusit sa schimb ceva in peisajul editorial, sunt vazuta ca o curiozitate – Cum adica sa faci o editura pentru un om? La inceput poate credeau ca e un fel de pacaleala, ca e doar o formula pentru a te deosebi de altii, pe urma au vazut ca de fapt asa si e. Cred ca in timp oamenii si-au dat seama ca in fiecare carte a lui Didi e multa dragoste pentru Romania si au inceput sa vada si ei intr-o carte mai mult decat un teanc de hartie, fie el valoros si frumos impachetat: au inceput sa vada sufletul lui Didi.

- Te vad la fiecare targ de carte vorbind cu mare drag despre Amita Bhose, care ti-a fost nu doar profesoara ci si un fel de mentor, o “sora mai mare”, cum spui tu. Care este cea mai frumoasa amintire pe care o ai, legata de dumneaei?
- Am cunoscut multi oameni la targuri desi oamenii nu sunt invatati sa li se si vorbeasca din spatele mesei cu carti. Unii inca mai sunt sceptici, cred ca daca le povestesc despre Didi incerc sa le vand o carte. Castigul meu nu se masoara in bani ci in numarul celor care afla de Didi. Am multe amintiri legate de Didi, eu stiu care e cea mai frumoasa? Acum, ca dansa nu mai e, toate sunt frumoase. Poate cea din ziua in care a fost Didi la mine acasa pentru prima oara. Cred ca era in 1985 sau 1986. Locuiam la 30 de kilometri de Bucuresti, personalul facea 35-40 de minute. Mi-a fost jena sa o conduc pe Didi intr-un vagon de clasa a II-a, plin de navetisti galagiosi, cu papornite cu paine, asa ca am luat bilete la clasa I. Era aproape gol vagonul. Si din scaunul capitonat Didi mi-a zis, zambind, dupa ce-i privise pe navetisti trecand prin vagon, cu bagajele, sau pe peron: “Stii, trenul acesta mi-aduce aminte de Calcutta. Asa sunt trenurile si la noi. Aglomerate, pline de oameni cu bagaje.” Am vazut atunci in privirea dansei nostalgia, dorul. O privire usor adumbrita. Ii era dor, dar dragostea pentru Romania fusese mai puternica. Pentru privirea aceea as putea spune ca aceasta e cea mai frumoasa amintire a mea. A fost si singura oara cand am luat bilete la clasa I.

- De fiecare data cand iesi cu cartile “in lume”, fie la targuri, fie la alte evenimente, ai mereu cu tine cosuletul cu proverbe. Cum ti-a venit ideea sa imparti intelepciune si cum reactioneaza cei carora le intinzi cosuletul pentru a extrage un proverb?
- O sa razi, in timp ce spalam vase. Ma gandeam ca oamenii pe care-i vad pe la targuri sunt tristi, incruntati. Doar tinerii, copiii si nebunii mai sunt senini la noi. Si mi-am zis ca trebuie sa fac cumva ca sa se mai insenineze. Fara sa-i coste ceva si atunci, dupa vreo doua incercari in care oamenii ma tot intrebau care e scopul proverbelor si cat costa am pus si un cartonas – “Intelepciune gratis”. Romanii stiu, saracii de ei, ca nimic nu e gratis – de prea multe ori au fost pacaliti astfel, sub pretextul gratuitatii. Ei, bine, cosuletul cu proverbe e dovada ca da, iata, e ceva gratis. Intelepciunea. Totul e sa doresti s-o ai. Si pentru asta trebuie doar sa intinzi mana sa iei un proverb, o cugetare. La standul meu oamenii sunt, astfel, veseli. Mai sunt si oameni care resping cosuletul (care, de altfel, a fost al lui Didi) si se intorc spre borcanul cu gem, la targul de carte, dar pana la urma e alegerea lor. Vina e a celor care permit sa se vanda gemul la un targ de carte.

- Pe langa faptul ca ai publicat la Cununi de stele lucrari de-ale Amitei Bhose sau traduceri de-ale dumneaei, ai publicat de asemenea si volume de povestiri scrise de tine, seria “Cum s-a facut…” incluzand pana in prezent trei titluri. Urmeaza un al patrulea sau te gandesti sa scrii si un roman, de exemplu? :)
- Primele povestiri le trimisesem, ca tot omul – zic ca tot omul, fiindca toti romanii sunt poeti si scriitori – unor edituri de prestigiu. Unele nu au dat nici un raspuns – de aceea eu raspund intotdeauna, mi se pare o dovada de respect – , altele au solicitat o sponsorizare, ca sa le publice. Nu mi se pare corect ca un autor, fie el si debutant, sa-si sponsorizeze cartea, desi in numele crizei e o practica des intalnita. Asa ca le-am raspuns, in sinea mea, sa ma astepte. Cand am facut editura iata ca am facut ceea ce condamnam la altii: mi-am luat banii, ca sa ma public. Dar cum asa am procedat cu toate cartile aparute la editura – toate sunt publicate din banii familiei mele – “m-am iertat.” De urmat, un roman ar urma, daca as si reusi sa scriu. Toate celelalte au fost scrise inainte de infiintarea editurii. Am doua idei dar trebuie sa ma mobilizez. Uneori ma intreb cine are nevoie de cartile mele, alteori imi gadil singura orgoliul: fiecare viseaza la un Nobel.

- La Cununi de stele au aparut si carti de poezii scrise de fiica ta, Ana, in copilarie. In prezent mai scrie sau si-a gasit alte pasiuni?
- Nu mai scrie, mie imi pare rau, pentru ca intr-adevar are un sambure de talent. Din contra, isi respinge total cartile, nici nu vrea sa le vada – spunand ca n-o mai reprezinta. S-o intelegem, acum e adolescenta. I-am zis: “Daca as fi considerat ca sunt niste prostii crezi ca as fi aruncat niste bani pe fereastra numai ca sa ti le vad publicate? Uite, din 1000 de carti pentru copii aflate in librarie cativa oameni s-au oprit asupra alor tale. Nu inseamna ca le-au placut?” Se uita la mine ca la un extraterestru, cred ca e in stare sa-si imagineze ca le-am cumparat eu. Sper insa sa fie o etapa si ma linistesc cumva, fiindca talentul nu se toceste. Eu asa cred, ca nu trebuie sa inveti sa scrii, ci ai scrisul in tine. Bineinteles, nu se poate manifesta pe un teren viran, trebuie sa cultivi terenul acela, si nu cu buruieni. Ana insa canta, si canta bine de vreo 9 ani, e la Corul de Copii Radio, un cor profesionist – invitat al Festivalului George Enescu, la Ateneu, canta cu dirijori si orchestre renumite. Cred insa ca e destul de greu pentru un adolescent sa-si gaseasca niste repere bune, fiindca in ziua de azi acestea sunt acoperite de spoiala vedetismului, a banului.

- In conditiile in care romanii citesc mai mult ziare decat carti – si multi dintre ei nici pe acelea – cred ca nu e lucru usor sa conduci o editura, iar una de nisa, specializata pe studii eminesciene si literatura indiana, cu atat mai mult. Cat de profitabila e pentru tine aceasta activitate? Financiar vorbind, pentru ca spiritual stiu ca este. :)
- Cred ca e cel mai scurt raspuns: Nu este deloc profitabila financiar. In 2009, cand am inceput eu, am platit impozit forfetar 550 de euro – sau 500, nu mai stiu. In conditiile in care eu nu am vandut carte de valoarea asta tot anul. Ma simteam pur si simplu jecmanita. Pai daca eu nu am nici macar incasari de aceasta suma de ce sa platesc impozit? Normal ca l-am platit dar nici acum nu am inteles logica acestui bir. Nici acum, dupa 4 ani nu e mai bine, dar macar nu mai iau bani din casa ca sa platesc tipografia. Dar n-am nici un regret. Ce mi-as fi cumparat de banii astia? Haine, bijuterii, masina? Ce sa fac cu ele, sa le iau cu mine dincolo? Didi a renuntat la tot in India ca sa faca o punte de legatura intre Romania si India prin activitatea, opera sa aici, in Romania. Daca lucrarile sale nu ar aparea in librarii e ca si cum jumatate din viata dansei ar fi stearsa cu buretele, nu ar exista. Asa gandesc.

- Care sunt cele mai noi aparitii la Cununi de stele si ce mai pregatesti pentru viitor?
- Anul acesta a fost mai lent, ca aparitii. In cateva zile va aparea cartea “Proverbe si cugetari indiene”, o s-o lansez la Bookfest de Craciun, la Biblioteca Nationala, pe 20 decembrie. Pentru anul viitor am planuri mari. Pe 9 februarie Didi ar fi implinit 80 de ani si mi-as dori ca 2013 sa fie decretat Anul Amita Bhose. Nu stiu daca voi gasi deschidere la Ministerul Culturii, oricum ar fi, pentru mine si multi altii care o au pe Didi in suflet, 2013 va fi Anul Amita Bhose. Pe 15 ianuarie sper sa lansez un volum al lui Didi – “Cosmologia lui Eminescu” – , pe 9 februarie, ziua de nastere a lui Didi, sa organizez un eveniment Amita Bhose. Cum tot la anul se implinesc 100 de ani de la acordarea Premiului Nobel lui Tagore, as vrea sa public si alte traduceri ale lui Tagore – Didi e singura traducatoare a lui Tagore direct din bengali in romana, si Tagore si Didi fiind bengalezi. Sa public cartea “Eminescu si Tagore”, o paralela intre cei doi poeti… Culeg “Manualul de limba bengali”, al treilea volum al “Manualului de limba sanscrita”, poeziile lui Eminescu in bengali, sper sa le pot edita si pe acestea la anul. E de la sine inteles ca toate aceste volume sunt semnate Amita Bhose. Asadar, sanatosi sa fim, ca de planuri nu duc lipsa!