marți, februarie 26, 2013

Filantropica



apărut în revista Accente, nr 7, 25 februarie 2013, pag.6

          „Mâna-ntinsă care nu spune o poveste nu primește pomană” conchide Pepe din Filantropica. Dacă filmul ar fi avut și asupra celorlalți același efect ca asupra mea cerșetoria ar fi fost deja amintire. Că nu dau eu dovadă de  inimă înghețată în fața suferinței umane e și mărturia regizorului Nae Caranfil care, în timpul filmărilor, se temea că vor fi percepute ca exagerate și de-a dreptul imaginare unele scene dar care acum se miră că în timp filmul lui a ajuns material de documentare pentru polițiștii care pornesc pe teren.
Cu mâna-ntinsă care spune o poveste nu m-am împăcat eu nici înainte de a vedea filmul. Poate că am avut ceva sensibilitate la subiect dar jur că a dispărut cu totul din clasa a IX-a când mâna cerșetorului șchiop, navetist ca și noi (noi, elevii, spre un viitor socialist, el, cerșetorul, spre un capitalism al exploatării omului de către om prin pomană), deci când mâna cerșetorului s-a proptit, așa, ca din legănarea trenului, pe sânul drept al colegei mele, ba l-a mai și cântărit în strânsoarea-i, ca pe un măr. Privirea-i pofticioasă s-a întâlnit cu privirea umilită și murdărită a colegei mele și de-atunci cerșetoria este, pentru mine, și o agresiune fizică, nu numai psihică.
 Și nu, n-am nici un sentiment de vinovăție că nu le dau de pomană, nu pentru că aș fi sigură că merg în Rai ci pentru că datorită unor cărți de psihologie în trei pași și trei mișcări – de genul Cum să… și Cum să… – am învățat și eu că a spune „nu” nu e un păcat  ci un drept.
Cum povesteam, cu mine instituția cerșetoriei ar fi fost falimentară. Nu-i văd, nu-i aud. Sau mă uit în ochii lor și le spun ferm: „Nu”.
Da, știu, sunt insensibilă, nesimțitoare etc. Vă contrazic. Nu trec așa, prin lume, ca un robot. Dacă mă întreabă cineva ceva, răspund. Deunăzi, un cuplu la vreo 35 de ani m-a abordat. Cum pot ajunge la Gara de Est?  A, nu cu troilebuzul, că nu au bani. Bun, atunci o luați prin parc și… făcându-le cel mai scurt traseu perpedes le și arătam direcția, să fie oamenii lămuriți, că nu erau din zonă, se vedea și după geanta mare și grea pe care bărbatul o muta de pe un umăr pe altul. M-au lăsat să ajung cu gândul la Gara de Est după care el, senin și fără nici o urmă de milogeală în glas a întrebat:
-Nu aveți 7 lei să ne dați? Că nu avem bani de tren?
Și în momentul acela am înțeles.
-A! Nu!
Nu era „Nu”-ul refuzului, era „Nu”-ul furios al neacceptării ideii că am căzut în plasă, că le-am ascultat și creditat aproape povestea mâinii întinse.
Păcălită prin vorbe, le-am întors spatele și fără o vorbă, mi-am văzut de drum.
Zece minute mai târziu, 20 de metri mai departe, scena se repeta. Dejà-vu. M-am dus spre cei trei și m-am oprit în dreptul lor. Femeia care le explica traseul ajunsese aproape de gară dar când să pună piciorul pe peron m-a auzit spunându-le celor doi:
-Nu vă e rușine să încercați să-i păcăliți pe oameni?
Cei trei s-au uitat la mine cu mirare. Escrocii erau încă mai mirați decât femeia.
-O cunoașteți? a întrebat-o bărbatul pe femeia care le explica traseul.
Nu, nici unul nu mă cunoștea. Săraca de tine, a zis privirea lor compătimitoare.
În urma pașilor mei apăsați, mânioși, vocea femeii a continuat:
-Și casa de bilete e chiar pe stânga, cum intrați în gară.

joi, februarie 14, 2013

Când peste personajele tale trece mașina



E personaj de carte și povestea de mai jos e adevărată. La fel de adevărat e și faptul că azi e ziua de naștere a personajului. Și ce să vezi, că pe trecerea de pietoni, pe verde, o șoferiță care vorbea la telefon a intrat cu mașina direct în personajul nostru care, de ziua lui, mergea să-și achite niște facturi, că na, de ce-ar avea motive o pensionară de 73 de ani să-și sărbătorească ziua de naștere? Și acum e în spital, cu lovituri la cap și, pe cât se pare, cu un viitor ghips la un picior. Și noroc cu lumea care a sărit să-l apere pe personajul nostru pentru că altfel, în lipsă de martori, șoferița susținea că acesta - personajul - a  alunecat  și a căzut direct sub mașină.

Ce ironia naibii!

Iată-l pe personajul nostru de azi la 20 de ani, în povestirea Cartoful, din Cum s-a făcut de-am rămas fată bătrână.




Cartoful

Fetele povesteau despre ea că e foarte zgârcită şi rea dar eu, ardeleancă fiind, eram învăţată să nu judec omul după vorbe ci după fapte. Dacă mama făcuse ceva bun în viaţa ei, apoi asta fusese: mă învăţase să nu cred decât în ceea ce văd cu ochii mei. Sfat care a  avut destule avantaje, dar care mi-a adus şi o oarecare faimă de naivă, ca să folosesc un eufemism, căci dacă vezi că bărbatul se întoarce acasă dimineaţa, cu paie în cap, apoi e destul de greu să crezi că a stat cocoţat toată noaptea în foişorul din lemn, la 15 metri înălţime de sol, şi a păzit lanul de porumb  ca să nu dea iama mistreţii în el. Dar uite că eu credeam sau cel puţin mă străduiam să cred. Până într-o dimineaţă, când, întorcându-mă de la serviciu – eram telefonistă şi lucram şi noaptea -  dau nas în nas, la poarta cantonului, cu o femeie din sat, una dintre zilierele  de la grădină. Văzându-mă, s-a înroşit toată la faţă şi a dat să se strecoare pe lângă mine, după ce m-a salutat cu voce stinsă. I-am barat calea, cu braţul.
-         Stai aici, i-am ordonat eu. Ce cauţi în curtea mea la ora asta?
-         Am... am venit să las bicicleta, a mormăit ea, privind într-o parte.
Am simţit că iau foc.
-         Bicicleta? Care bicicletă? Unde-i bicicleta?
Nu era nici o bicicletă. Aşa că mi-am pus mâinile în şold, ca ţaţele, şi i-am zis, răspicat:
- Auzi, femeie! Vezi că eu sunt unguroaică. Ştii cum sunt unguroaicele la mânie, da? Ei, bine, dacă te mai prind o dată pe aici rămâi fără păr în cap, ai înţeles?
Nu ştiu dacă ea a înţeles, cert e că n-am mai văzut-o dându-i târcoale lui bărbată-miu. Numai că atunci eu mi-am pierdut naivitatea. Aveam vreo 25 de ani. Fusesem naivă destulă vreme, nu? A, şi să nu uit: nu sunt unguroaică, dar am vrut s-o sperii, că se spune că unguroaicele sunt aprige la mânie.

Văd însă că m-am cam îndepărtat de subiectul poveştii mele -  „tovarăşa”, căci despre ea era vorba, „cabinetul doi”, cum va fi numită mai târziu, „savanta” şi alte apelative pe care nu vreau să mi le mai amintesc. Despre „tovarăşa” se spunea că e rea şi zgârcită şi dacă fetele din casă nu o cunoşteau cel mai bine atunci cine? Ce vă povestesc eu acum se întâmpla prin 1965, când am fost martoră la o scenă care avea să mă convingă că bogăţia n-are nici o legătură cu dărnicia.

Eram câteva fete, de prin Oltenia vreo două şi restul din Ardeal. Ele veniseră la Bucureşti să se mărite, eu venisem să învăţ carte şi să mă fac doctoriţă. Un tovarăş îmbrăcat în haină din piele venise într-o zi la sanatoriul unde eram infirmieră, adunase tot personalul auxiliar în sala de mese şi întrebase:
- Sunt de la Bucureşti, de la gospodăria de partid. Am venit la dumneavoastră pentru că avem nevoie de fete care să se ocupe de curăţenie, fete muncitoare, dedicate partidului comunist. Nu o să vă pară rău. Partidul o să aibă grijă de voi,  o să puteţi merge mai departe la şcoală, să învăţaţi carte, să ajungeţi oameni de nădejde ai acestei ţări. Cine vrea să meargă?
Am fost singura care a ridicat mâna. Să merg la şcoală era visul meu or, în Ardeal nu mă mai ţinea nimic, o lumânare pentru sufletul părinţilor mei puteam aprinde şi de la Bucureşti. Şi apoi, eram în grija partidului, ce rău putea să mi se întâmple?

Partidul însă a uitat repede ce a promis prin tovarăşul cu haină neagră din piele. Şi celorlalte  fete din casă li se spusese acelaşi lucru dar pe ele nu le tentase şcoala – „Hai, fată, ce şcoală, ce eşti proastă, tu nu vezi că e plin Bucureştiul de bărbaţi frumoşi?” îmi răspunsese  Mia, o olteancă focoasă, când o întrebasem dacă nu vrea să meargă să înveţe, aşa cum ni se promisese. Eu însă aveam planuri mari, nu voiam să fiu fată în casă la „tovarăşu” şi să pun mâna pe un bărbat, să mă mărit. Voiam să mă fac doctoriţă, doar de-asta acceptasem să şterg de praf mobila grea din lemn de nuc.

Visul meu a fost însă spulberat la vreo câteva luni de la sosirea în Bucureşti. Când l-am reîntâlnit, la bucătărie, pe tovarăşul în haină neagră din piele. Glumea cu una dintre fete, cred că-i spunea ceva vesel, că râdeau amândoi şi el o luase  de bărbie, apropiindu-şi faţa  destul de mult de a ei. Nu ştiu ce avea de gând să facă, poate urma să-i spună ceva la ureche, că l-am întrerupt:
-         Auziţi, când mă duc la şcoală?
-         La şcoală? Care şcoală? zise el nedumerit.
-         Păi la şcoală, că aşa a fost vorba, că dacă vin la Bucureşti o să merg la şcoală, să o termin.
Atunci faţa lui se lumină. Înţelesese. O secundă, dar numai o secundă, o licărire batjocoritoare îi trecu prin ochi, căci imediat  chipul i se întunecă şi zise, furios:
-         Auzi, fă! Ia bagă-ţi minţile-n cap!! Ce şcoală! Ce, crezi că o să şteargă
altcineva praful în locul tău ca tu să te întinzi cu vagabonzii prin oraş, sub pretext că eşti la şcoală? Ia vezi! E mare onoare să fii în casă la „tovarăşi”, tu ştii câte fete stau la uşă ca să-ţi ia locul la o adică?
-         Dar aţi zis....am îndrăznit eu.
-         Am zis! Ei, şi ce dacă am zis! Doar n-ai crezut! Şi dacă ai crezut apoi eşti proastă! Hai,
treci la treabă şi să nu mai aud de gărgăuni de-aştia cu şcoala că te fac pachet şi te trimit de unde ai venit.

Aşa am  terminat eu şcoala înainte de a o începe. Dar iar mă îndepărtez de subiectul poveştii mele – „tovarăşa”, căci despre ea era vorba, „cabinetul doi”, cum va fi numită mai târziu, „savanta” şi alte apelative pe care nu vreau să mi le mai amintesc. Despre „tovarăşa” se spunea că e rea şi zgârcită şi dacă fetele din casă nu o cunoşteau cel mai bine atunci cine? Auzisem destule poveşti dar până nu am avut un exemplu clar am încercat să nu-mi fac vreo impresie greşită despre ea. Nu-mi plăcea, avea trăsături ascuţite, de femeie rea şi se pitula în spatele tău ca o umbră, numai ce-i auzeai glasul ridicat şi ţi se ridica şi ţie părul în cap. Venea mai mereu la bucătărie, inspectând personalul cu o privirea rea, plină de ură, de parcă fiecare fată de acolo ar fi fost o hoaţă care ar fi dosit biscuiţi sub fustă. Când intra ea în bucătărie încremenea toată lumea, de parcă sufla a îngheţ în încăpere. Avea un fel de a te privi de parcă voia să intre în mintea ta, să vadă ce gândeşti, să-ţi ştie şi cel mai ascuns gând.
În ziua cu pricina, Oltea, o olteancă, o zdrahoancă de femeie, frumoasă ca o sculptură grecească, prăjea cartofi, cântând cât o ţinea gura:  
-         Păi, mă duseeeei, păi mă dusei să trec la Oooolt! Păi mă duseeei...
Cu spatele la intrare şi la noi, nu văzuse nici nu auzise când intrase „tovarăşa”, nici nu simţise valul de frig care ne îngheţase suflarea. Cu o paletă din lemn, Oltea întorcea cartofii tăiaţi pai când unul, mai şugubăţ, sări din cratiţă, pe jos.
-         Păi, mă duseeeei, păi mă dusei să trec la Oooolt! Păi mă duseeei......
-         Ce faci aici, fato? o întrerupse „tovarăşa” care se oprise în spatele ei.
Oltea se răsuci spre ea, îi susţinu privirea rea şi-i răspunse, calmă:
-         Ce să fac, prăjesc cartofi.
-         Aha, prăjeşti cartofi. Şi cu ăsta ce faci? întrebă „tovarăşa” ridicând de
jos cartoful nu mai lat decât un creion.
-         Cu ăsta? repetă Oltea, neînţelegând.
-         Da, cu ăsta! zise ”tovarăşa” agitând cartoful prin faţa Oltei. Cu ăsta, cu ăsta! Ce faci?

Glasul i se piţigăiase, de parcă era sugrumată, şi gesturile-i păreau ale unei marionete cu sfori rupte. Ciudat e că nici uneia dintre noi nu-i venea să râdă şi presimţeam că în funcţie de răspuns, Oltea avea să fie păstrată sau concediată. Oltea însă părea a fi ultima care să-şi fi dat seama de importanţa momentului. Aşa cum o ştiam, împrăştiată, fără să pună preţ pe lucruri, eram sigură că avea să răspundă că o să arunce cartoful, doar ce altceva putea să-i facă? Aşa era Oltea, directă, spunea ce-i trecea prin minte, fată simplă de la ţară dar fără viclenia parvenitului, cum era „tovarăşa”. Or, în faţa vulpii, până şi o găină  trebuie să se gândească un pic la o portiţă de scăpare. Ceea ce n-ar fi făcut Oltea în veci. Mi-era dragă fata asta înaltă, mereu veselă şi fără grija zilei de mâine, şi nu voiam să plece cu o tinichea de coadă din casa „tovarăşilor”. Dar bănuiam că intervenţia mea ne-ar fi pus pe amândouă în pericol, aşa că am n-am schiţat nici un gest spre Oltea. De altfel, aceasta se prindea greu, era oricum inutil.

În bucătărie s-a aşternut o linişte de mormânt. Cartoful cu pricina era în continuare captiv între degetul mare şi arătătorul mâinii drepte a „tovarăşei”, un acuzator mut. Tovarăşa l-a ridicat în sus, să-l vedem toate.
- Îţi spun eu ce să faci cu el. Îl speli frumos şi-l pui în cratiţă, la loc! Nu e bine să faci risipă, că nu faci de la tine, ai înţeles?
Oltea, mută şi împietrită, ca şi noi de altfel, dădu din cap că da.
- Aşa, fato! Data viitoare o ştii cum să faci!

Zicând şi făcând. Tovarăşa deschise robinetul, lăsă apa să curgă peste bucăţica de cartof, o scutură bine ca să se scurgă şi ultimul strop de apă, să nu sară uleiul în tigaie, şi-l puse peste ceilalţi.  Apoi, ştergându-se pe mâini de ştergarul aflat pe colţul mesei, ne cuprinse pe toate cu privirea, să-şi dea seama dacă am înţeles lecţia, şi ieşi din încăpere cu capul sus. În urma-i rămaserăm tăcute şi înlemnite, ca nişte statui. 
Şi  nici un hohot de râs nu se auzi apoi, nici măcar cântecul Oltei, trecând la Olt.



joi, februarie 07, 2013

De ce e grațios elefantul

Azi am fost la depozitul librăriei online www.elefant.ro să încasez niște bani pentru vânzarea cărților Cununilor de stele. La Republica metroul te duce repede, dacă ai o carte în mână. Mergi prin curtea mare a fostei Republica și tragi cu ochiul la halele părăsite unde niște fiare vechi îngroapă în rugină ultimele amintiri legate de viețile celor ce au visat, sperat, muncit aici. Compartimentată, fosta Republică e acum, din loc în loc, sediu de tipografie, depozit de haine chinezești și cine mai știe ce. Și după vreo 7 minute de mers pe jos prin curtea pustie, unde nici câinii nu te latră, ajungi - dar mai bine să întrebi la poarta Republicii,  vizavi de stația de metrou, un pic mai la stânga, de fapt, cum se ajunge la Elefant - deci ajungi la depozitul librăriei online elefant.ro

Câteva mașini în fața sediului și animație. De fapt toți oamenii care ajung în partea aceea se îndreaptă spre elefant. Nu zic că sunt mulți dar sunt. În zece minute cât am stat eu acolo patru persoane, însoțite de copil, partener, veniseră special din colțurile Bucureștiului ca să-și ridice cărțile. Cu mine, cinci, pentru că am cumpărat și eu câteva cărți. De la fereastra biroului de la etaj, unde ți se aducea comanda și plateai cărțile, vedeai depozitul de carte. O mare de carte așezată pe rafturi aliniate. O mare de carte pe care am îmbrățișat-o cu privirea și imaginea aceea îmi e de ajuns pentru a-mi da energie astăzi.

De-asta spun că e grațios elefantul. Pentru că înoată în marea de cărți cu seriozitate față de client dar și editor. Eu, azi, am fost și client și editor. Și am dansat cu elefantul.

luni, februarie 04, 2013

Alfabetul sanscrit - pronunție

Pronunția alfabetului sanscrit

Voi emancipare cu orice preţ?


Sunt un produs al emancipării femeii. După ce mama nu s-a putut manifesta ca atare, fiind victimă, ca atâtea şi atâtea alte românce, ale sistemului comunist, care le ducea lunar la control ginecologic, ca nu cumva să fie distrus vreun posibil  embrion, viitor membru destoinic al societăţii, a venit vremea răzbunării. Odată cu Revoluţia, femeia nu numai că a devenit egală cu bărbatul – bineînţeles că era, dar de jure, după 89 a devenit de facto – dar l-a şi întrecut. Vrând să recupereze timpul pierdut şi bucuroasă că  i s-a eliberat nu numai vaginul, prin legalizarea avorturilor, ci şi mintea, a luat-o la fugă drept înainte, spre a-l prinde din urmă pe al său bărbat şi pentru a-l şi depăşi, căci, nu-i aşa? şi ea poate ocupa funcţii de conducere, şi ea poate avea şi carieră şi familie, precum bărbatul. Aşa stând lucrurile, am asistat la o altă revoluţie, mai mică, la nivelul modei: cam pe atunci au apărut pe la noi taioarele care le imitau în croială pe cele bărbăteşti, singura deosebire fiind modul în care se încheie nasturii, pe stânga pentru femei şi pe dreapta, pentru bărbaţi. Sau invers? Nu ştiu, nu am fost atentă niciodată la acest mic detaliu, poate şi fiindcă nu am fost nevoită să aleg dintr-un morman hainele de damă: întotdeauna şi-au avut locul pe umeraşe, la raionul destinat damelor, subtil separat de cel al bărbaţilor.



Cum eu nu mă puteam lăsa mai prejos decât suratele mele, antrenate în competiţia cu  propriii bărbaţi, mi-am luat şi eu câteva costume uni, cămăşi albe şi roşii şi mi-am început ascensiunea în carieră. Lung drum, cu destule bobârnace date în mod expres pentru a mă întoarce din drum, dar am avut şi  destule satisfacţii. Deşi nici până la ora actuală nu am înţeles care din cele trei motive invocate de fostul meu şef a fost cel real, aplicabil cererii mele de mărire a salariului.

- Muncesc la fel de bine ca şi colegul meu, aş dori să am salariul lui.

Cam aceasta a fost esenţa discuţiei avute în biroul cu două fotolii incomode puse în faţa biroului directorului, fotolii cu siguranţă alese astfel, pentru a te obliga să stai aproape ghemuită, mică şi umilită.

Directorul – un afemeiat şi jumătate, din câte se zvonise şi din câte s-au şi confirmat mai apoi, lăsându-şi nevasta de 66 de ani pentru una de 39, angajată model – m-a privit amuzat de cerere, dovadă că i se mai întâmplase, nu eram prima care solicitase lucrul acesta, ca să-l iau prin surprindere. A deschis gura lui de peşte şi a zis:

- Sunt trei motive pentru care pot să nu-ţi măresc salariul: nu meriţi, eşti femeie sau nu vreau. Alege tu unul dintre ele, care ţi se pare mai convenabil.

Am ales demisia. După şutul acesta dat avântului meu de emancipare, am fost mai atentă la posibilele discriminări făcute de un şef bătrân, hârşâit şi plictisit, care nu vede în femeie decât o fustă scurtă taman bună de dat jos în patul lui. Recunosc însă că fostul meu şef nu a încercat să-mi dea fusta jos, nu-i pun în cârcă decât ce-i al lui, n-are rost să mă răzbun acum pentru trecut.



Am ales apoi ca şefă o femeie, mi-am zis că fiind de acelaşi sex  am mai multe şanse să fiu apreciată la adevărata-mi valoare. Dar ţi-ai găsit! Neconsolată de faptul că după şase ani de coabitare, amicul ei pe care l-a făcut om nu era în stare sau nu voia s-o ceară de nevastă, să fie şi ea în rândul lumii, cu verighetă pe deget, şefa asta a mea era plină de frustrări. Pe care şi le manifesta în timpul şedinţelor de câte şase ore, unde vorbea întruna, umilindu-i şi aducându-i în pragul disperării pe ai săi subordonaţi.  Tot ce ziceai era răstălmăcit, tot ce făceai nu era bine, erai criticată tot timpul. Nişte şedinţe la psiholog i-ar fi prins bine, dar nu era adepta psihologului plătit când avea angajaţi docili. Aşa că m-am ridicat în timpul unei tirade îndreptate împotriva unei alte colege, mi-am întins oasele, am căscat şi am zis:

- Nu sunt obligată să ascult asta.



Până la urmă mi-am găsit şi eu locul, la al doilea etaj al unei clădiri care stă să cadă. Dar entuziasmul e mare şi apoi, cele mai devastatoare cutremure au loc noaptea şi nu ziua, or, eu lucrez ziua. Deci pe cât de degradată e clădirea, pe atât de inovatoare e afacerea la care lucrez, iar mentalitatea şefului meu e pe măsura aştepărilor mele: tânăr, destupat la minte, nu apreciază capacităţile sobordonaţilor săi în funcţie de fusta sau pantalonii pe care aceştia-i poartă, ci de mintea care le ocupă capul. De câteva zile însă sunt într-o mare dilemă: tocmai ce mi-a propus o avansare.

- E o provocare, îţi dai seama, e un alt statut. Tu ştii foarte bine ce ai de făcut, ai să te descurci excelent.

M-am simţit onorată, iată un om deştept, mi-am spus. La el nu funcţionează pilele, alege oamenii în funcţie de performanţă. Dintr-odată a dispărut pericolul prăbuşirii şandramalei în caz de cutremur şi am întrezărit lumina la capătul tunelului.

- Şi cam la ce sumă te-ai gândit? l-am întrebat eu pe tânărul meu şef, căci ne tutuim.

Inima-mi stătea să sară din piept, mi-era teamă să nu fac infarct la auzul unei sume fantastice şi am încercat să par cât mai degajată.

El, privindu-mă senin cu ochii albaştri mi-a răspuns, mult mai degajat decât mine:

- O, păi acum n-am bani să te plătesc în plus. Dar e o provocare, nu e de colo postul ăsta.

Aici, cu provocarea, parcă mi se pare mie ceva în neregulă. Parcă eu ar fi trebuit să spun partea asta cu provocarea, nu el. Şi, vorba ceea, provocare, provocare, dar capitalismul ăsta importat parcă spune că munceşti şi eşti plătit pe ce munceşti. Cred că o să-i răspund  să-şi păstreze provocările pentru altcineva, eu mă retrag. Problema  e că va trebui să o iau de la capăt pe drumul carierei şi nu ştiu de ce, dar parcă încep să cred că emanciparea asta nu-i lucru uşor.


Apropo, nu ştiţi vreun post liber pe undeva?