Postări

Se afișează postări din martie, 2013

Ce noroc pe mine că nu mai sunt profesoară

... pentru că ori mâncam bătaie de la elevi sau de  la elevi plus amicii lor, sau de la elevi plus părinții lor, ori îi băteam pe elevi și tot în afara învățământului ajungeam.

Acum să definesc „bătaia”: o palmă peste fața obraznică a unui elev din clasa a V-a care își permite să spună unei profesoare, la prima oră cu aceasta - „Ce picioare frumoase aveți, doamnă! Vă scoate în evidență!” (Dezacordul aparține, normal, elevului).

Și acum și argumentez gestul: dacă un golan îți spune așa ceva, prima reacție e să-i tragi una peste față. Și chiar îi mai și tragi o palmă unui obraznic. Ori îi zici - Hai sictir! - ori îi spui Hai, fă pași! Dar o palmă peste gura spurcată e cea mai potrivită. Jos pălăria în fața tinerelor care mai știu și tehnici de autoapărare. Să nu se mai ridice de jos prăpăditul decât plin de sânge și în veci să nu mai fluiere sau să mai acosteze vreo domnișoară.

Ce e valabil pe stradă însă nu e valabil la școală. Dacă un puțoi din clasa a V-a - deci de 11 ani - ii spune …

Afară cu copiii!

Sunt vreo 40 de ani de atunci dar port cu mine rușinea de fi făcut acel lucru urât, inacceptabil: de a fi spart castronul din porțelan al norei mamaii. Așa-i spuneam noi, „mamaia”, bătrânei care avea grijă de mine și de fratele meu. O femeie grasă și rea, nora mamaii. Nu avea copii și gândesc că nici nu iubea copiii. O înțeleg acum: se atașase de lucruri, în lipsa copiilor. Pe aceștia îi înțeleg, pe cei fără copii. Le pot accepta până și ieșirile isterice în preajma copiilor. Pentru că e ca și cum ai vorbi despre dragoste unui zid. Nu are cum să înțeleagă. Deși eu mai cred totuși că depinde de caracter. Am văzut oameni fără copii în brațele cărora copiii dispăreau, se topeau, în căldura sufletului lor. Dacă le mai găsesc ceva scuze oamenilor fără copii pentru un comportament nepotrivit, apoi acelora care au copii nu le mai găsesc nici unul, mai ales când nu e vorba de copiii lor.Câta micime poate fi într-un suflet care, în toiul unui eveniment, se răstește brusc la fetița ce se amuza, …

Nucile

Munți întregi, pentru o viață.De nuci. Că doar se apropie Mucenicii. Și Ziua Morților. 

28-30 lei kilogramul, apoi iar 28, transformat dintr-un 30. Miez de nucă de Vâlcea. Mare, Vâlcea asta. Mai mică totuși cererea.Ici degete înnegrite de muncă adună miezii răzleți și îi cocoață în vârful grămezii, colo un bărbat răcit tușește peste grămadă să-și dea afară plămânii. Mai încolo o bătrână vântură grămada, cu mâinile afundate în miez – să nu se încingă și să mucegăiască. Un posibil client molfăie un miez de nucă oferit de țăran și apoi, fără o vorbă, pleacă din fața tarabei, oprindu-se cinci metri mai încolo, să-și încerce pofta dintr-un alt munte de nuci. O țigancă ia de jos un miez și după ce-l cântărește un pic în palmă îl strecoară, ca dintr-o mângâiere, la loc, în grămadă. Banii tranzacției poposesc câteva clipe pe mormanul de miezi, afundați apoi în buzunarele largi ca niște marsupii ale așa-zișilor țărani.
Privirea caută nucile copilăriei tale, nucile adevărate, cele pe care le spăr…

Te-am luat de prost ce sunt...

... bombănea un bărbat, mergând în fața copilului. Copilul însă nu părea a fi deranjat că părintele lui e prost și tocmai de aceea l-a luat în parc. Mergea în spatele tatălui, privind copacii goi, ca și cum ar fi fost singur.
- Prost am fost că te-am luat în parc! mai spuse o dată tatăl, apăsat, cu furie.
Copilul n-a avut nici de data aceasta nici o reacție.
Și mergeau amândoi, copilul în spatele tatălui, ca o umbră, și-mi venea să mă duc la tată și să-i spun că va veni o zi când va dori să iasă în parc cu copilul lui dar va fi prea târziu, copilul va fi pe drumul lui, cu o altă umbră, iar el va fi singur în parc, plimbându-și bătrânețea și bolile și singurătatea. Și că se va uita în urmă și poate nici nu-și va aduce aminte de ziua aceasta mohorâtă când se învinuia că a ieșit în parc ca un prost, cu copilul lui.