vineri, martie 22, 2013

Ce noroc pe mine că nu mai sunt profesoară

... pentru că ori mâncam bătaie de la elevi sau de  la elevi plus amicii lor, sau de la elevi plus părinții lor, ori îi băteam pe elevi și tot în afara învățământului ajungeam.

Acum să definesc „bătaia”: o palmă peste fața obraznică a unui elev din clasa a V-a care își permite să spună unei profesoare, la prima oră cu aceasta - „Ce picioare frumoase aveți, doamnă! Vă scoate în evidență!” (Dezacordul aparține, normal, elevului).

Și acum și argumentez gestul: dacă un golan îți spune așa ceva, prima reacție e să-i tragi una peste față. Și chiar îi mai și tragi o palmă unui obraznic. Ori îi zici - Hai sictir! - ori îi spui Hai, fă pași! Dar o palmă peste gura spurcată e cea mai potrivită. Jos pălăria în fața tinerelor care mai știu și tehnici de autoapărare. Să nu se mai ridice de jos prăpăditul decât plin de sânge și în veci să nu mai fluiere sau să mai acosteze vreo domnișoară.

Ce e valabil pe stradă însă nu e valabil la școală. Dacă un puțoi din clasa a V-a - deci de 11 ani - ii spune profesoarei lui că are picioare frumoase, cam ce te lasă legea să faci? Nu cea morală, că la dintr-ăștia nu există nici o lege morală. Legea, lege, aia care sancționează, aia care te ustură la buzunar, că te amendează, aia care te exmatriculează, care îți cheamă părinții la școală și îi face de rușine de nu mai trec strada decât cu capul în jos. Legea nu face nimic. Pentru că nu mai există lege. Există doar fonduri date de primărie. Cu cât școala e mai model cu atât se uită lumea după el, cu atât primește mai multe fonduri.

N-ai ce să-i faci unui astfel de elev - decât să-i scazi nota la purtare. Pentru așa ceva? Nu poți nici măcar să exmatriculezi un elev pentru fapte grave - că și-a bătut colegul, de exemplu - darămite pentru că a fluierat-o pe profesoara lui.

Ca profesoară, într-o clasă de golani, nu ai nici o șansă, dacă ești tânără. Oricât de serioasă ai fi, de corectă profesional, dacă un puțoi îți spune, rânjind, că ai picioare frumoase, nu ai ce-i face. Adică nu-l poți da afară din clasă pentru că dacă i se întâmplă ceva cât e pe culoar tu răspunzi, ca profesor. Nu-l poți urechia, pentru că legea interzice pedepsele corporale. Ce e valabil pe stradă - autoapărarea - nu e valabil și în școală. Există Autoritatea copilului, există drepturile copilului etc. Care copil? Ăsta-i copil, cel care-i spune profesoarei că are picioare frumoase? Ăsta-i un golan. Eu nu sunt pentru violența fizică, pedepsele corporale - pe un elev obraznic îl asculți în fiecare zi și-i dai 2, ai cum să-l pedepsești (deși poate că învață și atunci bravo, l-ai și recuperat, nu-i mai poți da 2), dar cu un golan te comporți ca pe stradă: harș! una peste gura spurcată! Și de mai deschide gura - harș! iar.

De-asta zic - ce noroc că nu mai sunt profesoară! Cred că mă exmatriculau pe mine din învățământ de mult, pentru îndrăzneala de a-i trage una peste față unui puțoi de elev care mi-ar fi zis:
- Ce bună ești! Ce-aș mai vrea să te...!


miercuri, martie 13, 2013

Afară cu copiii!



Sunt vreo 40 de ani de atunci dar port cu mine rușinea de fi făcut acel lucru urât, inacceptabil: de a fi spart castronul din porțelan al norei mamaii. Așa-i spuneam noi, „mamaia”, bătrânei care avea grijă de mine și de fratele meu. O femeie grasă și rea, nora mamaii. Nu avea copii și gândesc că nici nu iubea copiii. O înțeleg acum: se atașase de lucruri, în lipsa copiilor.
          Pe aceștia îi înțeleg, pe cei fără copii. Le pot accepta până și ieșirile isterice în preajma copiilor. Pentru că e ca și cum ai vorbi despre dragoste unui zid. Nu are cum să înțeleagă. Deși eu mai cred totuși că depinde de caracter. Am văzut oameni fără copii în brațele cărora copiii dispăreau, se topeau, în căldura sufletului lor.
          Dacă le mai găsesc ceva scuze oamenilor fără copii pentru un comportament nepotrivit, apoi acelora care au copii nu le mai găsesc nici unul, mai ales când nu e vorba de copiii lor.  Câta micime poate fi într-un suflet care, în toiul unui eveniment, se răstește brusc la fetița ce se amuza, în liniște, făcând teatru de umbre pe ecranul de proiecție?
       Gata! Ajunge! s-a răstit doamna.
Tonul rece, dur, a încremenit umbrele pe ecran și aerul a devenit brusc rece. Eu am crezut însă că e  lăudabil faptul că un copil are răbdare să stea printre oamenii mari timp de vreo două ore, în timp ce aceștia vorbesc despre Eminescu și cât de deștepți sunt unii care îl traduc în franceză. Și am zis-o cu glas tare, mai ales că eram oarecum și gazdă. Așa se face că doamna cu pricina, după ce s-a lustruit pe ea, a plecat fără să-și ia rămas bun. Nu meritam. Nici o pierdere.

luni, martie 04, 2013

Nucile



Munți întregi, pentru o viață.  De nuci. Că doar se apropie Mucenicii. Și Ziua Morților. 

28-30 lei kilogramul, apoi iar 28, transformat dintr-un 30. Miez de nucă de Vâlcea. Mare, Vâlcea asta. Mai mică totuși cererea.  Ici degete înnegrite de muncă adună miezii răzleți și îi cocoață în vârful grămezii, colo un bărbat răcit tușește peste grămadă să-și dea afară plămânii. Mai încolo o bătrână vântură grămada, cu mâinile afundate în miez – să nu se încingă și să mucegăiască. Un posibil client molfăie un miez de nucă oferit de țăran și apoi, fără o vorbă, pleacă din fața tarabei, oprindu-se cinci metri mai încolo, să-și încerce pofta dintr-un alt munte de nuci. O țigancă ia de jos un miez și după ce-l cântărește un pic în palmă îl strecoară, ca dintr-o mângâiere, la loc, în grămadă. Banii tranzacției poposesc câteva clipe pe mormanul de miezi, afundați apoi în buzunarele largi ca niște marsupii ale așa-zișilor țărani. 

Privirea caută nucile copilăriei tale, nucile adevărate, cele pe care le spărgeai cu ciocanul, pe un ziar, pe marginea mesei din lemn. Nu din nostalgie le cauți, îți spui, ci din igienă.
 Nu sunt. Într-un târziu vezi totși câteva nuci mici, negre, pe pătura de miezi. Ești dezamăgit dar totuși încerci:
- Mai aveți și altele?
Femeia se uită la tine, se oprește din vânturat nuci și-ți zice:
- Dar știți că sănătoase sunt?
Și ca să te convingă ia două nuci și le sparge în strânsoarea palmelor. Miezul negru, uscat, se amestecă cu cojile iar femeia, vizibil nemulțumită de „sănătatea” miezilor se scutură de resturi:
- Ei, altele n-am!
Și-ți întoarce spatele.

Într-un târziu, aproape de ieșire, un cuplu de bătrâni îți atrage atenția: ea, slabă, cu părul vopsit roșcat sub broboadă, alege din grămadă resturile de coajă, repede și cu dexteritate, aproape fără să miște miezii, iar el, gras, cu un șorț imens, așază niște lăzi în spatele tarabei. La marginea grămezii – nucile copilăriei. Mari, sănătoase. 10 lei kilogramul.

Doamnei din fața ta bătrânul îi pune cu grijă nucile în ligheanul roșu, cu o lopețică, 896 de grame, mai câteva, gata, un kilogram. Nu scoate o vorbă, nu le laudă, nu întreabă nimic. Ia banii, vine și rândul tău. Bătrâna se întoarce spre cântar, ridică un pic ligheanul gol, cântarul arată – 200, pune ligheanul roșu, cântarul arată 0000.  Fără o vorbă, revine la mormanul de nuci și-și continuă pigulitul, ca o găină.
- Așa, zice ea încet, cu ton neutru, văzându-și de treabă. Nici să  înșeli dar nici să fii înșelat.
Cântarul arată 1010 grame și te aștepți ca bătrânul să ia două-trei nuci din lighean, dar nu, el răstoarnă cu grijă nucile din lighean în punga neagră și nici măcar atunci nu cad două-trei pe jos. Apoi ia banii fără o vorbă și-i bagă în buzunarul de cangur. Cu spatele la el, bătrâna continuă să ciugulească cojile de nucă din morman, și soarele-i trece prin șuvițele roșcate, căutând o urmă de cochetărie așa cum tu cauți urma copilăriei tale în mormanele cu nuci decojite și pline de praf.

sâmbătă, martie 02, 2013

Te-am luat de prost ce sunt...

... bombănea un bărbat, mergând în fața copilului. Copilul însă nu părea a fi deranjat că părintele lui e prost și tocmai de aceea l-a luat în parc. Mergea în spatele tatălui, privind copacii goi, ca și cum ar fi fost singur.
- Prost am fost că te-am luat în parc! mai spuse o dată tatăl, apăsat, cu furie.
Copilul n-a avut nici de data aceasta nici o reacție.
Și mergeau amândoi, copilul în spatele tatălui, ca o umbră, și-mi venea să mă duc la tată și să-i spun că va veni o zi când va dori să iasă în parc cu copilul lui dar va fi prea târziu, copilul va fi pe drumul lui, cu o altă umbră, iar el va fi singur în parc, plimbându-și bătrânețea și bolile și singurătatea. Și că se va uita în urmă și poate nici nu-și va aduce aminte de ziua aceasta mohorâtă când se învinuia că a ieșit în parc ca un prost, cu copilul lui.